România literară, aprilie-iunie 2017 (Anul 49, nr. 15-28)

2017-04-28 / nr. 19

­­­n revista Secolul 21 (1 - 6/2003, număr realizat de Alina Ledeanu) au fost publicate, sub genericul Ultimele poeme. Inedit, şase poezii de Ştefan Aug. Doinaş, atât în forma tipărită cât şi facsimilară. Cele şase poezii (toate sub forma sonetului) - Trei feţe, La ora de vârf, încearcă iertarea. O bufniţă aproximează, îmi închipui, Acum­­ sunt dactilografiate şi corectate olograf (de către poet). Ultimele două poezii sunt datate: îmi închipui-20 Aprilie 2002; Acum- Joi, 16 Mai 2002, orele 18,30. Se părea că Acum este ultima poezie scrisă de Ştefan Aug. Doinaş. In timpul lucrului la ediţia integrală a operei poetice (OPERE, I—II, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2016) am căutat poezii inedite sau nepublicate în volume (rămase în paginile unor reviste sau în diverse arhive). La Muzeul Naţional al Literaturii Române există o poezie nepublicată (poezia ne-a fost semnalată de dl Ioan Cristescu, directorul general al M.N.L.R., căruia îi mulţumim), care, cred, este ultima poezie scrisă de Ştefan Aug. Doinaş -Tu care orbeşti. Reproducem textul poeziei: Tu tan, orbeşti „Tu care orbeşti pentru mine, fruct al devotamentului sinucigaş, cum ţi-aş putea dărui lumina din mine? Mi-ai dansat destinul, mi-ai pornit viaţa aprinzând o lumânare în beznă. Crinul nostru înfloreşte acuma din propriu-i scrum, respiraţia ta mă face nemuritor. Altceva nu se va învrednici niciodată să participe la miracolul nostru. Aş vrea să mai fim alături şi-n somnul în care visăm că­ am trăit cândva şi să plângem că n-am trăit destul de minunat ca să merităm să trăim. Joi, 17 mai 2002, orele 19.20." Poezia este scrisă de mână, este semnată şi datată. Joi, 17 mai 2002, orele 19,20. Având menţionată ora­­19,20­ se poate observa, fără dificultate, că este scrisă la un interval de aproximativ o oră după poezia Acum. Lăsând la o parte eroarea de datare (ziua de joi, în anul 2002, era în data de 16 nu în data de 17), se ridică cel puţin două întrebări: de ce nu a fost dactilografiată poezia Tu care orbeşti şi aşezată lalolaltă cu poezia Acum şi celelalte (găsite, după pe masă, la vedere, în apartamentul poetului)? Unde este manuscrisul poeziei Acum, scrisă în aceeaşi seară cu poezia Tu care orbeşti? Nu ştiu dacă vom avea vreodată răspunsul la întrebări, după cum nu ştiu dacă vom mai avea vreodată acces la arhiva poetului, nici dacă aceasta mai există. Ştiu, însă, cu certitudine, că, în lipsa interesului manifest al unor instituţii culturale (responsabile de tezaurizarea culturală) pentru achiziţionarea arhivei scriitorilor încă din timpul vieţii, cele mai multe dintre acestea se vor pierde după moartea scriitorilor. Nu ocolesc nici vina scriitorilor, care în timpul vieţii ezită să predea unor instituţii (biblioteci, muzee etc.) manuscrise, cărţi, scrisori etc. Discuţia este mai largă, ar putea fi una la nivel naţional (chiar o propun prin aceste rânduri) şi nu o pot dezvolta aici (nici nu e cazul). Totuşi, ce este mai profitabil pentru cultura română? Să nu se facă eforturi financiare pentru a achiziţiona arhivele scriitorilor sau să fie lăsate să se piardă (fie şi prin dezinteresul urmaşilor din familie)? Revenind la ultima poezie a lui Doinaş, aceasta pare să configureze, pentru ultima dată, marea iubire pentru Irinel, dar este, în acelaşi timp, şi evocarea pătimaşei iubiri a lui Irinel. „Devotamentul sinucigaş" chiar s-a manifestat în mod real, iar mesajul lăsat de Irinel înainte de sinucidere confirmă acest lucru - „Doinaş, dulcele meu, o prea mare iubire ucide.". Tu care orbeşti este un sonet încărcat de dramatism, de zbuciumul pierderii, dar şi de dorinţa transcenderii în cuplul iubirii, dincolo de realitate, într-o lume închipuită prin visare - „Aş vrea să mai fim alături şi-n somnul­ în care visăm că­ am trăit cândva." Sunt mai rare poeziile ca aceasta, care, în versuri limitate ca număr, reuşesc să încarce şi să păstreze o atât de puternică tensiune. Ca realizator al integralei poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş aş vrea să fiu contrazis, prin noi descoperiri, că nu Tu care orbeşti este ultima poezie a lui Ştefan Aug. Doinaş. Până atunci, cred că acest sonet este ultima poezie. Poetul a fost internat la spital, starea sănătăţii s-a agravat brusc, iar în 25 mai s-a stins din viaţă la Spitalul Fundeni din Bucureşti (date ample despre viaţa lui Ştefan Aug. Doinaş se găsesc în cronologia din ediţia citată). ■ Alexandru Ruja Ştefan Augustin Doinaş - ultima poezie România literară numărul 19/28 aprilie 2017 semn de carte de gheorghe grigurcu Eminesnu in fiori­ P­rezenţa naţională fără egal a lui Eminescu a ajuns a se divide, prin aprofundarea datelor biografiei sale, in toposurile provinciale ale acesteia. O sumă de cercetători s-au străduit a reconstitui relaţiile poetului cu diversele părţi de ţară, in volume consacrate subiectului: L Drimba, Eminescu la «Familia», I. Itu, Eminescu şi Braşovul, I. Funeriu, Eminescu ţi Ţara Făgăraşului, I. Buzaţi, Eminescu şi Blajul, I. Bota, Eminescu şi Oraviţa, N. Bellu, Eminescu şi Oltenia, Stan V. Cristea, Eminescu şi Teleormanul, G. Vulturescu (coordonator), Eminescu şi scriitorii sătmăreni. Cea mai recentă lucrare din această serie îi aparţine lui Zenovie Cârlugea, care ia în obiectiv „drumurile şi popasurile" eminesciene pe teritoriul Gorjului. Neobositul istoric literar trece informaţiile prin filtrul unei conştiinţe critice, străduindu-se a detaşa realitatea de ceea ce i se înfăţişează neverosimil, de „legendele" într-o sferă în care acestea nu sunt puţine. Ce s-ar putea spune cu exactitate, de pildă, despre trecerea lui Eminescu, la vîrsta de 16 ani, prin Novaci? E o ipoteză asupra unei verigi a traseului pe care cu siguranţă l-a parcurs de la Răşinari, prin Horezu, pînă la Giurgiu. Cercetătorul se apleacă asupra unei texturi mărunte de ochiuri informaţionale, spre a se opri la o opinie rezonabilă. Stînd de vorbă cu „venerabilul cărturar novăcean" Gheorghe Ciorogariu, scriitorul Ion Filipoiu, citat de Z. Cârlugea, primeşte informaţii asupra prezenţei poetului în localitatea gorjeană, în 1866, în termenii următori: „Dar interlocutorul meu nu vorbea despre o «amintire colectivă», ci despre o «amintire personală», rămasă în familia bătrînului dascăl Constantin Flrtan, din comuna Cernădia, în casa căruia adolescentul pribeag fusese găzduit, spălat şi primenit cu ţoale curate, şi care dascăl, după atingerea notorietăţii de către poet, evoca, mîndru, întîmplarea de-atunci, iar el, Gheorghe Ciorogariu, o ştia de la socrul său, fostul învăţător Ion Giugiulan, care, la rîndu-i, o aflase în «Cercul învăţătorimii novăcene», un cerc, altminteri, serios şi ambiţios, dacă e să se ţină seamă că, prin anii 1926, a scos şi o revistă proprie, intitulată «Prietenul săteanului»". Pe acest fir subţire se bizuie sentinţa aprobatoare a lui Zenovie Cârlugea, care nu pare hazardată. Istoria literară a aruncat însă o lumină suficient de puternică asupra unui alt episod al vieţii lui Eminescu, cel al „vacanţei" petrecute la Floreşti, în vara anului 1878. Aici a fost oaspetele lui Nicolae Mandrea, amic al său, junimist cu studii la Berlin, profesor universitar la Facultatea de Drept din Iaşi, preşedinte la Curtea de Casaţie din Bucureşti. N-a fost vorba de un „exil" al ziaristului incomod de la Timpul, aşa cum s-a socotit, ci, după aprecierea autorului, de un „prim concediu binemeritat (şi ultimul!)", un „concediu" de lucru, am putea completa, la conacul din Gorj, und­e a tradus, din limba germană, fragmente din istoria românilor a baronului Eudoxiu Hurmuzachi. O prezenţă feminină e cu putinţă să-l fi frisonat la Floreşti pe Eminescu. E vorba de soţia amfitrionului, Zoe, înzestrată cu talent în pictură şi muzică, fiica lui Barbu Bălcescu, fratele lui Nicolae Bălcescu, şi a Elenei din familia Aman. Aşadar un mediu al protipendadei noastre din epocă, într-un peisaj apt a nutri reverii, conacul pictat de Zoe posedînd un pridvor deschis către „deasa pădure a Arpadiei": „Avînd aerul unei frumuseţi florentine, blondă cu ochii albaştri, Zoe Bălcescu - care avea în 1878 doar 22 de ani - s-a simţit foarte legată de moşia de dotă de la Floreşti, locul unde îşi exersa talentul de pictoriţă. Atît de înfloritor în peisajul mirific al zonei de deal cu deschideri către Valea Gilortului şi crestele munţilor. (...) Să fi fost şi ea, în vara anului 1878, la conacul din Floreşti? Amintirii acesteia să-i fi dedicat Eminescu poezia Freamăt de codru, unde revine imaginea «ochilor vineţi», care «luciră peste mine/ vara-ntreagă»?! Sau, potrivit unei legende din partea locului, poezia evocă legătura de o vară a poetului cu o fiică a satului (posibil, «fata popii» Duţescu)..Una din întrebările cu, la rîndul lor, un aer de reverie, pe care le întîlnim în acribioasele pagini ale lui Zenovie Cârlugea. ■ Zenovie Cârlugea: Mihai Eminescu -drumuri şi popasuri în Gorj, Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, 2016,170 p. 17

Next