România literară, ianuarie-martie 2019 (Anul 51, nr. 1-14)

2019-01-11 / nr. 1

/ cs/íéerút//&nicolae manolescu o limbă curat murdară am publica într-unul din numerele viitoare ale revistei noastre un interviu cu profesorul Dumitru Borţun, specialist în comunicare, autor al unei recente cărţi pe această temă. Poate că nu e o coincidenţă apariţia, cam în acelaşi timp, a cărţii şi comunicatul Uniunii Scriitorilor din România referitor la degradarea limbii române în spaţiul public, preluat de numeroase agenţii de presă, dar, ca şi cartea profesorului Dumitru Borţun, ignorat tocmai de cei care contribuie ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă la fenomenul cu pricina. De politicieni, adică, şi de unii jurnalişti de televiziune şi de presă scrisă. Semnale există mai ales în mass-media, când printre stricătorii de limbă se numără incorigibilul prim-ministru al ţării. Nu există în schimb analize ale fenomenului. O unică emisiune de televiziune (câteva minute pe săptămână!), aceea a Anei Iorga, recomandă exprimările corecte, conform dicţionarului, şi le denunţă pe cele incorecte, dar nici chiar toţi redactorii postului de televiziune cu pricina nu-i dau totdeauna ascultare colegei lor. Stricătorii de limbă sunt aşa zicând identificaţi. Ca şi cauza principală, şi anume şcolarizarea proastă. Faptul, între altele, că gramatica limbii române se studiază doar în gimnaziu (şi asta-i cam demultişor poveste) şi doar în Liceele de Filologie, reprezintă un handicap binecunoscut. Se cunosc mai puţin tipurile de greşeli şi natura lor. Simplu spus, stricarea limbii înseamnă, în definitiv, două lucruri: urâţirea limbii şi punerea ei în incapacitate de a comunica individual şi social. Amândouă, la fel de grave, înainte de orice, limba este un instrument de comunicare: în familie, în societate, în diferitele medii profesionale. O exprimare neclară poate crea neînțelegeri grave. Exemplul clasic este traducerea unui cuvânt din răspunsul guvernului japonez la ultimatumul american din 1945: traducătoarea americană cunoştea doar sensul uzual al cuvântului mokusatsu, care însemna refuz, nu şi un sens mai vechi, care lăsa refuzului o uşă întredeschisă spre ideea de compromis. Neînţelegerea fineţii diplomatice a japonezilor a dus la catastrofa de la Hiroshima. Politicienii actuali au dat adesea vina pe deficienţe de comunicare, când anumite măsuri pe care le luaseră au stârnit reacţii. în majoritatea cazurilor, invocarea insuficienţei comunicări ascunde însă insuficienţa măsurilor. Era limpede că politicienii nu vor să spună lucrurilor pe nume. Şi îşi bruiau propria comunicare. Francezul are o vorbă: ceea ce este bine gândit, este şi bine exprimat. Vorba francezilor (cel mai preocupat popor de limba lui, dovadă că, încă din zorii secolului XVII, Cardinalul Mazarin a creat Academia ca o instituţie menită să unifice idiomurile pariziene într-o limbă literară unică, Academie rămasă până astăzi străjuitorul limbii vorbite şi scrise din Franţa!) ne arată că nu trebuie să limităm greşelile de limbă la gramatică (şi cu atât mai puţin la ortografie), ele ţin în fond de gândire şi, implicit, de logică.­­Nu-mi place să mă refer la nulităţi, dar declaraţia consilierului economic al primului ministru­­ care, în ajunul Sărbătorilor, a explicat că noile taxe adoptate prin OUG nu îmbogăţesc bugetul şi, totodată, că reducerea TVA la 18 la sută, propusă în Programul de Guvernare al PSD, nu se poate aplica, fiindcă bugetul n-o permite - mă obligă să mă întreb: la ce bun, în acest caz, noile taxe, dacă tot nu schimbă, în chiar logica personală a consilierului, absolut nimic? Ca de atâtea ori, nu de comunicare proastă e vorba, ci de o gândire care nu vrea de fapt să comunice, ci să măsluiască adevărul. Adevărul este mai mereu simplu: nu încape îndoială că toată tevatura cu fiscalitatea provine din lipsa banilor, aşa cum toată tevatura cu legile justiţiei ne conduce la dorinţa unor potentaţi ai zilei de a scăpa de puşcărie! Ce mai atâta filosofie politică!). Să lăsăm deoparte logica şi să ne referim la limbă. După părerea mea, două sunt tipurile principale de stricare a limbii. Primul ţine de gramatică, de structura limbii, adică: dezacorduri, acorduri după înţeles, folosirea improprie a prepoziţiilor etc. Numărul mare al greşelilor arată o şcolarizare precară. E vorba de lucruri care se învaţă în şcoală. Majoritatea acestor greşeli se reflectă în ortografie. Care este, desigur, o convenţie şi se schimbă în decursul timpului, dar care, în fiecare moment dat, este obligatorie. (Când eram în Senat, i-am comunicat odată din banca mea lui Radu Vasile, care era vicepreşedinte, că nu votez textul de lege aflat în dezbatere dacă nu se scot virgulele dintre subiect şi predicat. Ştiţi ce mi-a răspuns de la tribună vicepreşedintele? „Hai să-i facem profesorului pe plac şi să le scoatem!” I-am replicat: „D-le vicepreşedinte, nu e după placul meu, e după regula ortografică”. De scos virgulele, le-a scos, dar problema reală nu era asta.A­l doilea tip priveşte lexicul. Aici avem de înfruntat trei fenomene , deopotrivă de frecvenţe şi de periculoase. Unul este invazia de­­ cuvinte străine, anglicisme, îndeosebi, şi ignorarea tot mai evidentă a altor limbi cu excepţia englezei. (în limbă, brexitul nu s-a produs deocamdată. Să vedem ce va fi după ce în forurile europene nu va mai fi necesar să se vorbească engleza!). (O prezentatoare a unei emisiuni televizate de cultură credea, probabil, că scriitorul german ETA - Ernst Theodor Amadeus - Hofmann este englez, de vreme ce pronunţa I­TI EI Hofmann.) Este apoi ignorarea sensului cuvintelor, folosirea lor improprie. Şi, în sfârşit, este reducţia vocabularului la foarte puţine cuvinte, la un fond lexical minimal. Nicidecum strict necesar. Tocmai aici e buba: niciodată sărăcia nu e strict necesară în vorbire şi în scriere! Ca să comunici bine trebuie să posezi un număr cât mai mare de cuvinte, să ai acces la sinonime (de care limba română nu duce, har Domnului, lipsă), altfel spus, la nuanţe. Comunicarea prin SMS e şi ea o cauză a sărăcirii, nu cea mai importantă, aşa cum fast-food-ul nu înlocuieşte neapărat bucătăria­ adevărată, dar e din ce în ce mai răspândită ca să nu ne neliniştească; în fine, sărăcire înseamnă deseori trivialitate. Grosolănie. Golănie. Andrei Pleşu a scris la sfârşitul anului trecut în „Dilema veche" un articol pe această temă. El a „colecţionat” o mulţime de cuvinte şi de expresii de o vulgaritate incomensurabilă din limbajul politic şi din acela al presei. N-a dat numele utilizatorilor. Dau eu câteva: „maestrul” Ion Cristoiu în „Evenimentul zilei”, parlamentari precum Şerban Nicolae, Florin Iordache, Cătălin (nu Constantin, cum am scris din greşeală în editorialul precedent!) Rădulescu, Codrin Ştefănescu şi alţii ejusdem farinae. Urâţirea limbii e legată şi de lipsa expresivităţii ei literare. Fie şi aceea populară a bancurilor de altădată, pline nu o dată de haz lexical. Limba română devine pe zi ce trece o limbă curat murdară. Rod al lipsei lecturilor şi al educaţiei. Nici măcar nu pot parafraza versul poetului: o, limbă tunsă, plină de umor! Ce-i de făcut? Mă tem că nu ştiu. La ce bun să le recomanzi unora precum stricătorii de limbă înşiraţi mai sus să citească discursurile parlamentare Premiul Cartea Anului 2018­ ­^^în ziua de 7 decembrie 2018 sediul Uniunii­­ Scriitorilor din Bucureşti a găzduit festivitatea de decernare a Premiului Cartea­­ Anului, acordat de revista România literară. Juriul, alcătuit din Nicolae Manolescu (preşedinte), Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Daniel Cristea-Enache şi Sorin Lavric, a nominalizat următorii autori: Gabriela Adameșteanu, Fontana di Trevi, Ed. Polirom (laudatio de Daniel Cristea-Enache), Alexander Baumgarten pentru traducerea din Aristotel, Fizica, Ed. Univers Gold Enciclopedic (laudatio de Sorin Lavric), Gabriel Dimisianu, Jurnal 1992-2014, Ed. Cartea Românească (laudatio de Daniel Cristea-Enache), Victor Durnea pentru ediţia Constantin Stere, Publicistică, vol. IV, ED. PIM [laudatio de Răzvan Voncu), Alexandru Ecovoiu, Ambitus, Ed. Polirom [laudatio de Răzvan Voncu), Ion Mircea, Materia care ne desparte, Ed. Junimea [laudatio de Gabriel Chifu), Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile, Ed. Şcoala Ardeleană [laudatio de Sorin Lavric), Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Ed. Şcoala Ardeleană [laudatio de Răzvan Voncu), Adrian Popescu, Corso, Ed. Cartea Românească [laudatio de Gabriel Chifu), George Volceanov pentru traducerea din Shakespeare, Opere, vol. al XIV-lea, Ed. Tracus Arte [laudatio de Nicolae Manolescu), Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Ed. Cartea Românească [laudatio de Nicolae Manolescu). în urma deliberării juriului, Premiul Cartea Anului a fost acordat lui Ioan-Aurel Pop. Laureatul, în cuvântul de mulţumire, s-a arătat onorat de primirea distincţiei. Premiul s-a bucurat de sprijinul financiar al Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, căruia îi mulţumim pe această cale. (Red.) România literară numărul 1/11 ianuarie 2019

Next