România literară, aprilie-iunie 2019 (Anul 51, nr. 15-28)

2019-04-05 / nr. 15

a apărut de curând o carte deosebită adresată în principiu specialiştilor, istoricilor literari avizaţi şi exegeţilor perioadei interbelice, dar care atinge involuntar una dintre cele mai dificile probleme dintotdeauna ale criticii. Cele două volume intitulate Bucuriile muzicii (Editura Hasefer, 2017-2018) cuprind articolele şi mărturiile esenţiale aparţinând lui Mihail Sebastian consacrate muzicii, îndeosebi simfonice. Editorii (Geo Şerban pentru volumul I, Geo Şerban şi Petrus Costea pentru volumul II) au reprodus cele mai importante cronici muzicale publicate de Mihail Sebastian, mai ales în perioada jurnalisticii la „L’Indépendance roumaine” (1935-1939). Geo Şerban intercalează în volume câteva fragmente de Jurnal şi de corespondenţă pe teme muzicale, iar Petrus Costea încheie al doilea volum cu un penetrant studiu Despre fineţea intuiţiei în care specificul lui Sebastian - comen­tator de muzică - apare reliefat într-un mod inspirat. Dincolo de ca­doul preţios pe care cei doi cercetători l-au făcut cititorilor români, rămâne în subtext ches­tiunea fundamentală: cum poate un critic să traducă în fraze şi pro­poziţii o bucată muzi­cală şi - mai mult decât atât-să aprecieze modul în care ea a fost inter­pretată? La ce lim­baj propriu trebuie să recurgă exegetul pentru a transforma în text impresia sonoră glo­bală? într-o pagină confesivă, Andrei Pleşu mărturisea cândva că principala raţiune care l-a determinat să renunţe la critica plastică (pentru care toată lumea îl socotea extrem de dotat) a fost tocmai aporia în care comentatorul se află împins fără voia lui: rezolvarea problemei insolubile a translării limbajelor specifice. Indiferent de talent sau de inspiraţia muzicală, indiferent de relaţia profundă (afectivă şi intelectuală) existentă între critic şi compozitor sau pictor, criticul se va mişca, fatal, doar pe terenul aproximărilor verbale. Dorind să facă aşa­­numita critică muzicală ori critică plastică, el se angajează într-o întreprindere sortită eşecului. Demonstraţia indirectă a acestui adevăr general se citeşte în cronicile din Bucuriile muzicii. Când a început să scrie foiletoane pe teme muzicale, relatări pe marginea unor concerte audiate la Paris sau la Bucureşti, scriitorul-după propria- i mărturisire - nu avea, tehnic, nici un fel de pregătire muzicală. Nu încercase să cânte la nici un instrument. Prin frecventare asiduă, devine însă cunoscător profund al muzicii simfonice; performanţa sa cu adevărat excepţională au reprezentat-o cronicile muzicale scrise sub pseudonim pentru ziarul „L’Indépendance roumaine”, una dintre cele mai strălucite prestaţii realizate la noi în perioada interbelică. Mihail Sebastian sugerează fără să vrea un început de răspuns la întrebarea fundamentală - cum ar fi posibilă transgresarea limbajelor specifice, cum s-ar putea descrie verosimil, într-un text scris, impresia muzicală. Concomitent cu Sebastian, redactau cronici muzicale asupra concertelor bucureştene şi alţi jurnalişti - aceştia însă posedând formaţie muzicală profesionistă, precum C.Nottara, Virgil Gheorghiu, Emanoil Ciomac, Cella Delavrancea şi alţii. Aprecierile privitoare la solişti şi la dirijori, mai ales la cei aflaţi în turneu la Bucureşti, coincideau în mare la toţi comentatorii din Capitală, deşi existau uneori diferenţe sensibile de apreciere. Citite astăzi, textele lui Sebastian par superioare celor scrise de muzicologi, şi asta datorită nu doar calităţilor estetice, frazelor ingenioase şi bine construite. Diferenţa se află în însăşi maniera prozatorului de a aborda cronica muzicală. Sebastian găsea întotdeauna o formulare proprie şi neaşteptată pentru a caracteriza concertul. însăşi interpretarea piesei din seara respectivă (de obicei o bucată sim­fonică celebră) trezea în sufletul melomanului asociaţii sentimentale sau culturale, reminiscenţe care particularizau res­pectivul concert, transfor­­mându-l în eveniment unic. Scriind despre o interpretare, Sebastian îi surprinde acesteia esenţa: dirijorul şi solistul realizau în acea seară ceva irepetabil. Aceasta este senzaţia pe care o lasă articolele din „L’In­­dépendance roumaine”, apărute în franceză, dar aparţinând unui scriitor român ieşit din comun. „Cu capul alb, cu privirea blândă de om bătrân, cu surâsul său timid şi inocent, Emil von Sauer părea un fel de bunic al muzicii” (II, p.100); „Să ne fie îngăduit a mărturisi satisfacţia pur auditivă prilejuită de concertul de alaltăieri. Era ca şi cum am fi des­­coperit pentru prima oară timbrul specific al fiecărui instrument, ca şi cum am fi auzit pentru prima oară o vioară, un corn, un clarinet. I le datorăm domnului von Benda şi orchestrei sale” (II, p. 127). „Domnul Geor­­gescu ne dă oarecum impresia că asistăm la repetarea exactă a unui lucru definitiv, oprit în loc, invariabil, ca şi cum ar fi înregistrat pe un disc” (II, p.113). Surprinderea în cuvinte a specificului muzical nu este deci o imposibilitate, ci o întâmplare rară pe care puţini ştiu să o provoace. Legat de cronicile muzicale ale lui Sebastian, să observăm că a apărut în ultimii ani la noi o modă, aceea de a critica perioada interbelică din România, de a-i descoperi o mulţime de neajunsuri: un periculos extremism de dreapta, grave ine­galităţi sociale, semi­­dictaturi instalate etc., a devenit foarte chic să critici interbelicul românesc! în această ordine de idei, ar fi poate bine să ne amintim că în doi ani, 1936-1937, s-au perindat pe scena Ateneului din Bucureşti, unde au concertat sub bagheta lui George Enescu, George Georgescu şi Ionel Perlea, câţiva instrumentişti precum Pablo Casals, Arthur Rubinstein, Pierre Fournier, Zino Francescotti, Nathan Milstein, Wilhelm Kempff, Claudio Arrau, Clara Haskil, Jacques Thibaud şi alţii de aceeaşi talie. Şi asta în doar doi ani! Sunt convins că exemplul concret e până la urmă mai convingător decât orice teorie. • mihai zamfir interbelicul muzical udxhtrccrov câ­rti is adrianpopescu sărutul fratern Vrei să fii tu, târziu, pajiştea mea. Unde cresc arborii de pâine și cafea? Unde nu-i boală, moarte, nici urât? Obrazul dă-mi-l, să-l sărut. Atât... Un cast sărut. Ca păstrăvul în vis în râu, în zori. Căzând din Paradis O frunză, o atinge botul, foarte lin, Şi-n branhii-i intră aburul alpin. Sărut înfrigurat, ce fratele şi sora Şi-l dau când vine nemiloasă ora, Sărutul fără patimi grele-ntr-însul, Tragic sărut, care ascunde plânsul Sărutul de copil, lipit de geam. Eu flori de gheaţă adulmecam. Sărut când nu te mai întorci, Mărgăritarul lacrimei îl storci. Sărutul blând ce-n rai se coace, Şi-l simţi, nepământeană pace. •

Next