România literară, ianuarie-martie 2021 (Anul 53, nr. 1-13)

2021-01-15 / nr. 2

-« a/teoria/ nicolae manolescu alegeri e mai zgomot, ce mai zbucium, după o campanie electorală aproape insesizabilă! Din cauza pandemiei, fireşte. In general, ceea ce era de aşteptat să se întâmple s-a întâmplat. Nici situarea PSD pe prima poziţie, după trei eşecuri consecutive la rând, într-un singur an, n-a fost o surpriză. Nici faptul că liderii partidului invocau Constituţia, în legătură cu dreptul de a forma Guvernul, dar fără a o fi răsfoit măcar. Nici chiar ciudata discrepanţă dintre discursul lor pompos de „învingători” şi figurile îndoliate, ochii, cerneluiţi, care trădau o imensă frustrare. Pe de altă parte, cine ar fi pariat pe faptul că liberalii nu se vor eroda la un an de la formarea primului Guvern peste care căzuse norul gros de lăcuste infinitesimale al pandemiei? După părerea mea, liberalii au scăpat ieftin. Şi, în condiţiile date, s-au descurcat relativ bine, cu toate oalele sparte de alţii în capul lor. Dar măsurile luate nu pe puţini i-au nemulţumit, ceea ce, până la un punct, era firesc, deşi Ie apărau oamenilor viaţa. Măsurile au avut şi alt efect paradoxal, şi anume de a aduce în prim-planul vieţii publice figuri sinistre de contestatari. Mai mult, de a permite coagularea lor în jurul unui partid, care a intrat în Parlament cu aproximativ zece procente, lucru cu adevărat surprinzător, poate singurul. USR-PLUS şi-a dublat scorul din 2016, dar cu siguranţă se aştepta la mai mult. S-a văzut asta în atitudinea liderilor, agresivă, înainte, ca şi după alegeri. Useriştii păreau la fel de frustraţi ca şi pesediştii, adoptând, pe de o parte, o poză marţială, comportându-se, pe de alta, ca nişte juni tupeişti şi năbădăioşi. Pe scurt, neserioşi. La negocieri, ei au creat cele mai multe incidente. Toată atitudinea lor era personalizată la maximum. Ce principii! Ce criterii! Râd. Poliţe. Odată cu eşecul Pro România şi ALDE au dispărut din politica românească unele din cele mai detestabile personaje politice. Ponta a tras după el în neant o grămadă de pesedişti şi de aldişti de care eram de multă vreme sătui. e se poate spune în concluzie despre votul din 6 decembrie trecut? Nici prea prea, nici foarte foarte. Naţiunea a votat ca şi în alte ocazii mai degrabă cu sufletul decât cu mintea. Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Aşa votează de altfel toate naţiunile, diferenţa făcând-o calitatea sufletului, respectiv a minţii. Scoaterea în decor a unor Tăriceanu, Şerban Nicolae, Cataramă, Ponta însuşi şi a atâtor altora de la PSD, mai ales, e o dovadă de maturitate politică, în schimb, votul acordat unor flăcăi zdraveni la trup şi mici la munte, ca Simion gură de Aur, nici ţăran, nici orăşan, mai curând, locuitor de mitoc mănăstiresc, dovedesc o mare naivitate din partea votanţilor AUR. Printre membrii acestui partid, care se pretinde iubitor de neam şi ţară, şi nu e decât o clonă a PCR din anii ceauşismului naţional-comunist, a căror moştenire Simion o revendică de câte ori se iveşte ocazia, se vor fi numărând câţiva intelectuali adevăraţi. Eu cunosc unul. Cum nu-l cred capabil pe Simion să-l fi cucerit cu provocările lui grosolane antisistem, în proză proprie sau în versuri clasice, nu-mi rămâne decât să bănuiesc că s-au înşelat singuri. Şi în loc de o ideologie, fie şi de extremă dreaptă, curat legionară adesea, puţinii intelectuali adevăraţi au parte în noul partid parlamentar de otrava urii faţă de semenii neasemenea, pe care o emană prin toţi porii madame Şoşoacă, visând, în irealitatea ei imediată, să-i ridice lui Arafat cetăţenia. Fiindcă, vezi Doamne, nu e rromân verde. (Nu, vai de mine, al grecoteiului Caragiale, ci al românului get-beget Goga.) Orice ideologie sau doctrină politică poate fi, trebuie să fie, explicată în context istoric. Degeaba citează Simion la tot pasul versuri patriotice din repertoriul clasic care slăvesc glia strămoşească şi neamul, dacă nu înţelege că sensul istoriei este către democraţie şi europenism. Se vede că, deşi a publicat cărţi, n-a schimbat sapa-n condei şi brazda-n călimară. Extremismul lui e ca un bolovan care s-a rostogolit în mijlocul drumului şi blochează circulaţia. Civilizaţia occidentală, la care aspiră toată suflarea românească încă neînscrisă în AUR, nu constă, pur şi simplu, în respectul faţă de valori cum ar fi drepturile omului sau libertatea, invocate religios şi de Simion şi de ai lui, valori pe care le-au cunoscut, de la elini încoace, şi alte civilizaţii. Civilizaţia occidentală există în temeiul unui acord universal, acceptat astăzi în întreaga lume civilizată, care garantează respectul cu pricina și-l face nenegociabil. A fi extremist, antisistem înseamnă a fi contra acestui acord din care s-a născut lumea modernă. Ce vrea să pună AUR în joc? în fond nimic, scopul liderilor partidului este să incite la nerespectarea regulilor de orice fel, pe scurt, la nesupunere civică. în primul lui discurs de la tribuna parlamentului, Simion, veritabil personaj caragialian, îi îndemna pe cetăţeni să nu plătească taxe şi impozite. Mă întrebam siderat, ascultându-i, pe unde s-o fi ascunzând Efimiţa, ca să-l tragă de mânecă pe conu Leonida: „soro, de unde să aibă cetăţenii leafă?" Printre atâtea versuri oferite de orator colegilor parlamentari, a uitat de ale lui Eminescu: „Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă/ Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!” Să-l lăsăm pe împărat să se plimbe în faetonul lui de gală, (contra)balansând discursul proletarului. N-ar fi de bun gust, nu e aşa, să vorbim despre el tocmai acum, când Simion e pe cale să-şi schimbe statutul de proletar cu acela de împărat! (10 decembrie 2020) P.S. La Efimiţa face referire şi Tia Şerbănescu în articolul ei din primul număr pe 2021 al revistei „22 “. Nu ea mi-a sugerat referinţa, fiincă eu îmi scriam articolul înainte de a fi apărut al ei, nici eu nu i-am sugerat-o, fiindcă articolul meu nu apăruse când îl scria pe al ei. Marile spirite se întâlnesc, nu e aşa? Un cortochictur dorintudoran d d şi chirurgul onald Trump a fost un diagnostician redutabil. în urmă cu 33 de ani vorbea cu precizie despre bolile Americii. Prevedea ce urma să se întâmple. Şi s-a întâmplat. Chirurgul Donald Trump a fost unul haotic, uneori lunatic, în cursul unei operaţii pe cord deschis nu dai peste mână anestezistului şi un şut în fund restului echipei pe care ţi-ai ales-o. Anunţând că va seca mlaştina corupţiei politice, Trump trebuia să se gândească la Jimmy Carter. Şi acesta anunţase că, după ce va ajunge la Casa Albă, „No more business as usual”. N-a prins al doilea mandat. Mlaştina (aka sistemul) se dovedeşte mereu mai puternică. Când este atacată, loialităţile nu mai sunt republicane vs. democrate. Loialităţile sunt faţă de mlaştină, transpartinice, în apărarea dulcelui status quo. Ajuns la Casa Albă, fără a fi produsul uneia din părţile mlaştinei, e imprudent să antagonizezi în stânga şi-n dreapta. Intrat în politică trebuie să ştii că nu poţi câştiga războiul cu presa. Trump a ţinut să arate că el poate. Şi a pierdut. A fost învins de mass-media, urnind presa „truly the enemy of the people”, Trump a scandalizat, dar avea dreptate - o presă profund coruptă, total partizană, este un duşman al naţiunii. Trump nu a pierdut alegerile doar în ziua exprimării votului, chiar dacă unele lucruri, cum ar fi votul prin poştă şi modificările neconstituţionale operate la nivelul unor state, vor rămâne prilej de controverse. Trump a pierdut alegerile mai ales în campania dusă timp de patru ani împotriva sa de adversari politici, lideri ai unor structuri federale, elite analfabete moral şi politic, anarhişti. A pierdut şi în faţa miliardarilor loviţi de simpatii socialiste, oameni care finanţează structuri declarat antifasciste, dar al căror arsenal este tipic structurilor anarhist-teroriste. Şi, mai ales, Trump a pierdut din cauza lui Trump. Felul deplorabil în care iese din scenă poate şterge din memoria colectivă lucrurile în care a avut dreptate, redresarea economică. „Stilul e omul”, nu-i aşa? Trump a atins buboaie pe care mulţi din predecesorii săi au preferat fie să le ignore, fie să le condamne, dar fără a-şi lua riscul de a le sparge, însă a involuat el însuşi într-un buboi. Chiar dacă te consideri furat electoral, nu te zideşti în reacţii halucinante.upă actul de iresponsabilitate dementă din ziua de 6 ianuarie, e posibil ca imaginea lui Trump în istorie să rămână cea prezisă de fostul ministru al Apărării, generalul James Mattis: „un om fără ţară.” Nu ştiu dacă ridicarea unu zid este soluţia cea mai potrivită pentru remedierea unor anomalii, dar sunt sigur că Ronald Reagan avea dreptate spunând ,A nation that cannot control its borders is not a nation”. Când Trump a spus acelaşi lucru, „A nation without borders is not a nation”, stânga extremistă, elitele analfabete moral şi politic, anarhiştii bine finanţaţi şi atent programaţi au sărit ca arşi. Nu trebuie să fii nici economist, nici comentator de talia lui William F. Buckley Jr. spre a şti un lucru simplu: „If a nation cannot control its borders it cannot control its revenue, spending or anything else. ” Punctum. Când Reagan a atins acest subiect, stânga n-a putut stârni împotriva lui reacţii de violenţa celor organizate împotriva lui Trump. De ce? Reagan a fost şi un excelent diagnostician, şi un chirurg precaut. Priceputul diagnostician Trump a fost trădat de haoticul, uneori lunaticul chirurg cu acelaşi nume. Ipocrizia sistemică în care trăieşte America invită la o întrebare care vine dintr-un alt gând al lui Reagan: „But the simple truth is that we’ve lost control of our own borders, and no nation can do that and survive”. Anii ce vin nu aşteaptă atât un răspuns la întrebarea „A câştigat Biden sau a fost furat Trump?”, cât la una mai aspră: „Ce fel de naţiune este America azi?” Graniţele pe care America le-a pierdut sub presiunea de decenii a ipocriziei sistemice nu sunt atât cele geografice, cât cele între generozitate şi iresponsabilitate, între legal şi ilegal, între real şi utopie. • 73 0 1at ρ 3 Olt g 3 CUc 2 Ni Ol I—»• 3ccu Ni ON.