România literară, octombrie-decembrie 2021 (Anul 53, nr. 41-52)

2021-11-26 / nr. 50

vw^rdrrfLt /c alex ștefănescu risipitorul RADU ANTON ROMAN -------------------------------------------------------------------------------------------• av(g*sa6^17 JCMJVt/o cartcy gheorghe grigurcu / / |­n 1982, când l-am întâlnit pentru prima dată, într-o redacție de la Casa Scânteii (acum, Casa Presei Libere), Radu Anton Roman , mi s-a părut cel mai frumos bărbat din câţi văzusem vreodată.­­­ Era un fel de Alain Delon mai puţin efeminat. Cu ochii lui UD­- albaştri, de om inteligent-visător, cu un corp puternic, dar zvelt şi un mod energic de a păşi, cu farmecul literar pe care îl risipea dezinvolt, trezea gânduri vinovate chiar şi în sufletul celor mai caste fete şi fidele soţii. Ulterior avea să se îngraşe catastrofal şi să piardă mult din această frumuseţe. Dar pe atunci era în momentul lui d­e plenitudine, între noi s-a legat repede o prietenie literară sinceră şi dezinteresată. Ea a durat până la sfârşitul vieţii lui şi, chiar dacă ne întâlneam extrem de rar, cam o dată la patru-cinci ani, comunicam perfect, ca şi cum ne-am fi văzut zilnic. Structural entuziast şi risipitor, Radu Anton Roman a dus încă din anii adolescenţei o viaţă aventuroasă. A fost „chituitor de ferestre etaje înalte“ la Hotelul Intercontinental din Capitală, între 1968-1969, învăţător la Râuşor, lângă Făgăraş, în 1970, pedagog şi gardian de noapte la „Sanatoriul pentru copii“ din Timişul de Sus, în 1971, bibliotecar la Biblioteca Municipală Bucureşti, în perioada 1976-1978, redactor la ziarul Munca, între 1978-1985, pensionar, în perioada 1985-1990, director artistic la Televiziunea Franco- Română, între 1990-1991, ghid şi translator al lui Jacques-Yves Cousteau şi al echipei lui în Delta Dunării, în perioada 1991-1992, director al revistei Turist Club, între 1993-1994, ataşat de presă la „Rhone-Poulenc“ din 1994 şi până în 1999. începând din 2000 a lucrat ca prezentator-realizator la PRO TV şi ca redactor la selecta editură Paideia. Emisiunea sa Bucătăria lui Radu de la PRO TV a avut un remarcabil succes de public, deşi (sau datorită faptului că) depăşea domeniul gastronomic şi trata probleme de istorie, antropologie, etnografie şi eco-geografie. Practic, după dispariţia emisiunilor Serata muzicală a lui Iosif Sava şi Profesiunea mea, cultura a lui Nicolae Manolescu, a fost cea mai valoroasă şi atractivă emisiune culturală din România. în 2004, când nimic nu anunţa că avea să moară peste numai un an, am fost împreună cu Radu la... piaţă, la rugămintea mea. Voiam să-l văd cum cumpără zarzavaturi. Şi am avut ce vedea. Radu nu doar examina mărfurile, ci se bucura de prezenţa lor pe tarabe, privindu-le, atingându-le, mirosindu-le, punându-le cu mâna lui în cântar. Ţăranii erau încântaţi de acest spectacol (mulţi îl ştiau pe exuberantul cumpărător de la televizor) şi parcă începeau să se uite ei înşişi cu mai multă atenţie la propriile lor legume, verdeţuri şi fructe. La un moment de Radu s-a apropiat o gospodină venită şi ea la cumpărături care l-a lăudat, dar l-a şi mustrat:­­ îmi plac emisiunile dv., dar se vede că nu ştiţi cum trăim noi, oamenii obişnuiţi. Nu v-a spus nimeni că noi nu avem bani să facem mâncăruri ca acelea pe care le faceţi dv. la televizor? - Doamnă, i-a răspuns, nu aveţi nevoie de mulţi bani. Sunt tot felul de posibilităţi. Uite, vă sfătuiesc să cumpăraţi cartofi şi vă explic eu cum puteţi să gătiţi cartofii. Femeia a făcut un gest de lehamite cu mâna şi a plecat. Eu l-am întrebat ce se poate găti din cartofi. Iar el mi-a răspuns: -Aproape orice. Uite, vino mâine la mine acasă! A doua zi am sunat la poarta casei lui, iar el mi-a deschis cu un entuziasm al revederii care îmi mergea întotdeauna la suflet. M-a aşezat la masă şi m-a servit cu: Felul 1.0 ciorbă de cartofi, cu (foarte puţină) smântână şi mărar, din care ai fi sorbit la nesfârşit. Felul 2.0 tocană de cartofi, fără ceapă prăjită, cu ardei tăiaţi mărunt şi înăbuşiţi în (foarte puţin) unt. Felul 3. Găluşte de cartofi umplute cu prune. - Vinul e tot din cartofi? l-am întrebat ca să-l tachinez. Radu a râs din toată inima. Mi-a explicat că şi din cartofi se poate face un fel de vin. în ziua de 19 august 2005 era programată sărbătorirea zilei de naştere a lui Radu Anton Roman, care urma să împlinească 57 de ani. Cu câteva zile înainte mi-a dat telefon şi m-a invitat, cu vocea lui de om bun, să iau parte la petrecere. M-am gândit şi mi-am dat seama că exact în ziua aceea o să fiu plecat din Bucureşti. I-am spus sincer că mi-ar fi plăcut foarte mult să vin, dar mi-e imposibiL Radu s-a întristat. Ne-am propus să sărbătorim ulterior, numai noi doi, aniversarea. Planul nostru va rămâne în veci neîndeplinit Pe 29 august în acelaşi an el a murit pe neaşteptate. • un neotradiţionalist simpiu Nuşfelean nu evită, şi bine face, a-şi da m­ul­t în vileag un suflet rural. Plin de trăirile unui­­ trecut­ prezent, timp care nu se sleieşte, pentru m­­ care tradiţia e un cadru absolut, o garanţie a­­­­ autenticităţii personale întrucît se prezintă egală cu autenticitatea colectivă. Un soi de pietate a tradiţiei devenită reflex, cu toate că în religia ca atare face un pas înapoi (eretic?) spre increat: „De-ţi stă în putinţă ascunde-te/ în increat/ - nici nu mai şopti tot ce-ţi trece prin cap - şi aşteaptă acolo -/ fără chip/ A Doua Venire!“ (Ceea ce El nu vrea să revadă). Pe o atare scară vastă poetul calcă pe diverse trepte. Copilăria e una dintre ele, adnotată cu prospeţime, descoperind o naivitate cutezătoare încă, între angelismul iniţial şi zgomotul tehnic al epocii noastre: „Ce bine ar fi să-mi întîlnesc/ într-o dimineaţă/ copilăria/ la colţul străzii!...// Nimic altceva decît ea singură,/ în vacarmul zilei,/ derutată şi încrezătoare.// Trecută imprevizibil/ prin faţa maşinii lansate-n viteză/ şi salvată în ultimul moment/ de îngerul ţîşnit de pe umărul meu“ (Ce bine ar fi!...). Nu mai puţin nostalgia paradiziacă de care fiinţa se sfieşte („Dumnezeu ar vrea să mă alcătuiască din nou./ Frămîntat din lutul/ pe care l-am ignorat toată viaţa. Dimineaţă, la cafea,/ îmi mai oferă o şansă/ pe care eu o confund c-o ispită“), replicînd în limbaj mundan prin mijlocirea unei bravade compensatoare: „Eu, însă, mă prind/ de uşile timpului/ să mă treacă în mod sigur/ în alt anotimp,/ unde să nu mai am simţire/ pentru tot ce mă doare.// Plata mea ar fi/ o simplă poezie/ în care s-ar adăposti o pasăre/ zădărnicită de frig“ (O pasăre zădărnicită de frig). De altminteri întreaga producţie a lui Olimpiu Nuşfelean înfăţişează o oscilaţie între aspiraţia întoarcerii spre obîrşiile transcendente şi înscrierea în actualitatea conceptualizată, speculativă. O soluţie nu se întrevede. Astfel că făpturii damnate nu-i rămîne decît şansa imaginarului. Fără a avea nici o certitudine, sub pavăza unei materii multispititoare, echivalînd cu o captivitate sine die: „Viaţa-i desprindere.// Sigiliul prim e pierdut!// Eşti ceea ce El/ nu vrea să revadă!// Undeva e un tipar inconfundabil/ ce te aşteaptă, dar unde?" (Ceea ce El nu vrea să revadă. Scrisul se problematizează. O nervozitate surdă îl străbate, reflectînd ancestrala credinţă ajunsă în impas între impulsul continuităţii şi senzaţia zădărniciei, cum o răsfrîngere a îndoielii către însuşi centrul originar al acesteia. O seamă de întrebări sfidător pragmatice: „Pe ce ai vrea tu, cititorule,/ să-mi scriu poeziile?// Pe o foaie smulsă/ din registrul de circiumă al bunicului,/ cu foşnetul ei de colb spulberat de curentul de aer/ venit din geamul deschis/ de-o mişcare a norilor?/ Pe agenda zilei cu care mi-am început noul an? (...) Pentru cine reînvăţ pierderea?// La ce bun/ să renasc/ pentru chinul unui al doilea sfîrşit/ înainte de A Doua Venire??". Rana însăşi e atinsă cu degetul: „Mi-am pus viaţa în filele spre care moartea/ îşi trimite carii înfometaţi“ (Al doilea sfîrşit). Fundalul unui atare proces îl constituie o psihologie transilvană arhaică, prudentă şi conservatoare, dorind a rămîne ea însăşi, pe care lumea de azi o alarmează. Chiar încercînd a se integra într-însa, poetul pare a nu-şi găsi resursele necesare. Predestinat a rămîne un outsider al ambelor lumi. De aici ironia cu care-şi înscenează adesea confesiunea: „Ce tristeţe-i la marginea lumii!/ Dacă priveşti dincolo de cunoaştere,/ te ia ameţeala/ şi nu mai înţelegi nimic.// Pipăi neantul/ cu un avion de agrement -/ eu şi pilotul./ El e îndrăzneţul şi sfătuitorul - înaintez cît îngăduie el - un zeu cu acte păgîne./ Îndemînarea lui opreşte căderea în gol" (Poemul de la marginea lumii). Deopotrivă temător de asumarea unui destin incert ca şi de dogmă, rămîne în seama monologului interogativ: „Cum poate-un poet să ceară-ndurare?// Şi cui?// Viaţa lui e neştiută,/ chiar lui.// împărţirea zilei cu ceilalţi - istov sau iubire?// De ce să îmbraci un cuvînt/ în simţire?// pe-o cruce de trandafiri singur încătuşat - /ofrandă îi zici sau păcat?" (împărţirea zilelor). Nu întîmplător o temă predilectă devine cea a morţii: „Mi-am dat seama că sunt scriitor în momentul cînd conştientizarea scrisului meu s-a întîlnit cu conştientizarea morţii“, declară cu francheţe Olimpiu Nuşfelean. Tactica e una preventivă între fireasca emoţie şi dubiul disimulat de ludic, o tentativă în fapt de înduplecare a „doamnei cu coasa". Totul pare cert, nimic nu e cert: „Te-apropii de ea trebăluind fără grabă/ prin tratate savante sau prin predici/ spuse de popi mulţumiţi cu pîinea de azi.// Dar, altfel, nu se arată deloc.// De insişti, curios peste poate, să-i vezi chipul,/ îţi pune pe neaşteptate în faţă/ o oglindă de nimeni ştiută,/ în care, brusc, te vezi tot,/ preț de-o clipită,/ cum - fii sigur - n-o să te mai vezi niciodată!" (Chipul surpriză). Uneori teama de sfîrșitul obștesc e transcrisă patetic, în imagini sentimentale: „Fluviul, crescînd,/ ca într-un film inocent, văzut în copilărie,/ îmbracă metafore înfricoșate,/ se face deodată fluviul vieţii/ şi încearcă să mă fure de pe picioare" (Vedere cu pelicani). Alteori răbufneşte spiritul ţărănesc bizuit pe concesii, tranzacţional. Relativizată, amînată, moartea apare drept un subiect între altele. Trasă în mediul cotidian ca într-un soi de ficţiune realistă: „Desigur, o să-mi vindeţi repede casa./ Cu manuscrisele mele/ o să ştergeţi obrajii ferestrelor/ în care descifraţi pulsaţia zărilor.// O să-mi acoperiţi mormîntul nepăsători/ cu cîţiva bulgări de pămînt/ despre care veţi zice în sinea voastră/ că niciodată n-o să-i mai pot cîntări“. Invocată paradoxal, simultan cu contrariul său: „De ce n-aş putea fi/ un muritor care nu moare,/ o şansă pe care n-o vrea nimeni?" (Nori în plasele vîntuluî). Spre a urma mărturia apoftegmatică finală, cum o închidere de aripi: „Şi-i atît de trist să nu poţi vedea­ mai mult decît îţi arată imaginaţia" (Poemul de la marginea lumii). Ovidiu Nuşfelean, un tradiţionalist în calitate de onorabil oaspete al postmodernismului. • Olimpiu Nuşfelean, Unde aşezăm pansul copilului?, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj, 2021,136 p. 30 O 3a» 3 01 ‡ N­a UI o N· ON 30 cr a.a N· O |NJ V

Next