România Pitorească, 1991 (nr. 1-12)

1991-01-01 / nr. 1

Sfîrşit de mileniu în BUCUREŞTI I­n luna decembrie a anului 1989, Muzeul de Artă al României a fost, din nefericire, scena de desfăşurare a unui joc absurd, care nu numai ca nu punea preţ pe valorile spirituale găzduite acolo, dar a avut în vedere chiar distrugerea lor. O lume întreagă a văzut cum proiectilele şi focul au muşcat din această lumină a minţii umane, pentru a o preface in pulbere şi scrum. Nu mai este vremea speculaţiilor şi a patetismului. Acum, trebuie luptat cu armele înţelepciunii şi ale adevă­rului, pentru repararea inestimabilelor pierderi şi pentru readucerea acestui popor pe calea — pier­dută, din pacate, în bună parte — a civilizaţiei şi a culturii autentice. Despre acest imperativ al pre­zentului şi al viitorului, a avut amabilitatea să ne vorbească doamna Dorana Coşoveanu, directoa­rea Muzeului Naţional de Artă. — Stimată doamnă Coşoveanu, să începem prin a rememora citeva imagini din acel tragic de­cembrie, cind — aparent, măcar — ştim cu toţii ce s-a intimplat. Care au fost pierderile muzeului, pricinuite de luptele desfăşurate aici? — în primul rînd, după cum se ştie — şi se vede încă —, a fost grav avariată clădirea — nu numai faţada, ci şi interiorul, în special partea dinspre fostul „cece" şi dinspre Athénée Palace. Dintre lucrările aflate în muzeu, circa 250 de opere de pictură, sculptură, artă decorativă şi grafică au fost avariate, în jur de 50 fiind arse. Printre ele se numără şi cîteva opere foarte valo­roase, cum ar fi un peisaj pe lemn al lui Grigo­­rescu, o pînză de Sava Henţia, ca şi unele reali­zate de artişti străini. Nu s-a putut fura nimic, din fericire, pentru că noi, oamenii muzeului, am fost aici mereu, chiar cînd în jur se lupta, şi am reuşit să punem la adăpost operele ameninţate să fie distruse. — Cum au demarat şi in ce stadiu se află lu­crările de restaurare a clădirii şi de reamenajare a muzeului? — Ni s-au alocat sume substanţiale pentru toate lucrările necesare, dar actualmente activita­tea nu merge bine deloc. Şantierul a pornit cu forţe nemaipomenite, s-au făcut reparaţii la pe­reţi, la instalaţiile avariate, s-au montat ferestre... Apoi, totul a murit. Cauza este, în primul rînd, lipsa mîinii de lucru, căci fostul trust „Carpaţi“ nu-şi mai poate ţine lucrătorii, care merg unde li se oferă cîştiguri mai mari. Apoi, inexistenţa pe piaţă a materialelor necesare, chiar în condiţiile triplării preţurilor. Un alt motiv de îngrijorare îl constituie închiderea şantierelor de construcţii, ca mari consumatoare de energie electrică. Şi toate acestea, în situaţia în care pe noi ne costa 800 de lei pe zi ,şomajul“ unei schele. O mare in­vestiţie a fost făcută şi pentru redeschiderea ca­rierei de la Başchioi, blocată pînă acum, de unde s-a adus piatra pentru renovarea faţadei, căci din aceeaşi piatra a fost făcută şi vechea faţadă. DIN CENUŞA ISTORIEI — După o imagine atît de „optimistă“, la cit es­timaţi durata reparaţiilor? Luni, ani?... — Va mai dura, probabil, cel puţin un an şi ju­mătate, pînă cind întreaga structură a Muzeului să poată fi dată spre folosire. Menţionez că tot palatul va fi muzeu de artă, pe care noi­ îl gîndim intr-o alta compoziţie decit a fost înainte. Adică — galeriile de artă veche, naţională, universala, orientală, secţia de grafică, toate valorificind şi lucrările ce n-au putut fi văzute pînă acum de că-­­tre public. Remarc, în acest sens, bustul lui Petre Stăinescu — realizat de Brăncuşi în cadrul monu­mentului funerar aflat cîndva în cimitirul „Dum­brava" din Buzău (din care făcea parte şi „Rugă­ciunea") — şi achiziţionat de noi în 1990. — Aţi vorbit despre lucrări ascunse vederii pu­blicului, ca şi despre făptui că am reuşit să prem­­­limpinaţi furturile, in timpul evenimentelor din de­cembrie 1989. Ce se intimplă, insă, cu lucrările de artă însuşite in mod abuziv de familia Ceauşescu şi de cei din anturajul lor? — Este adevărat că ni s-au luat multe opere de valoare, pentru a împodobi locuinţele unor indi­vizi care nu ştiau nici măcar să te preţuiască. Din pacate, lucrări inventariate de noi şi care ne apar­ţin prin decret, nu se pot întoarce încă în posesia noastră, intrucit întîmpinăm reacţii nefireşti, de respingere, din partea unor foruri îndreptăţite să ne ajute. Spre exemplu, în vara trecută am primit aprobări de la Ministerul Culturii şi de la Guvern pentru a ridica lucrările aflate la Snagov. Nu le-am putut obţine, din cauza refuzului directoru­lui de aici, un oarecare domn Stegaru... Şi este trist ca un portret de Tonitza să stea lingă closet ori „florile" lui Luchian lingă sala de masaj şi aşa mai departe. — Sporind că toate greutăţile vor fi depăşite cu bine, ce surprize intenţionaţi să mai oferiţi vizita­torilor romăni sau străini, care. In trecere prin Bucureşti, vor intra — cu mai mult interes, ne place să credem — şi in Muzeul Naţional de Artă? — Se cuvine îndată remarcată, de pildă, şi în­ceperea unor colaborări — normale, de altfel — cu marile muzee ale lumii: Louvre, Metropolitan, alte muzee din Italia, Olanda, Franţa, Japonia. De fapt, chiar acum, noi avem acţiuni în acest sens, cu toate că oamenii privesc spre clădirea muzeu­lui ca spre o casă părăsită... Pregătim o serie de expoziţii în străinătate, prin care să prezentăm pictorii noştri de renume, spre a incita astfel pu­blicul să ne cunoască. în februarie vom avea, la Palatul Dogilor din Veneţia, expoziţia „Veneţia vă­zută de pictorii români". în primăvară, sperăm să primim un schimb similar, de valoare, pe care să-l prezentăm în sălile ce se vor putea deschide. Si­gur că eforturile sunt foarte mari, dar avem con­vingerea că vom reuși să reintrăm cu bine în cir­cuitul valorilor culturii universale... Gîndurilor simple şi frumoase ale doamnei Do­rana Coşoveanu nu le putem răspunde decît cu încredere şi cu nerăbdarea aşteptării unor eveni­mente culturale de excepţie. Totuşi, nu ne putem înfrîna nemulţumirea şi revolta faţă de obtuzele conştiinţe care încă obstrucţionează drumul, şi aşa anevoios, către cultură, al acestui popor, de multe ori inconştient de propriile valori, lăsate pradă intereselor meschine, ignoranţei sau urii. Sperăm însă că vom şti cu toţii să punem, mai presus de senzaţionalul iad, lipsit de sîmburele germinator, seva adevărului închis în cuvînt, în culoare, în formă şi echilibru, adică în spiritul omenesc. ADRIAN-NICOLAE POPESCU • Din fericire, nu s-a furat nimic • „Şo­majul“ unei schele costă 800 lei pe zi • Reparaţiile vor dura cel puţin un an şi jumătate Sfinte lăcaşuri ascunse între blocuri: biserica Olari din Bucureşti, zi­dită de Dumitraşco Ra­­coviţă vel vistiernic, în 1758.

Next