România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 1-12)
1938-06-02 / nr. 1
iRâSîaa CARICATURA FORMULE 1. —I Pardoon ■■■ 2. —: Nu face nimic. МАМА ŞI FECIORII Cerurile sunt largi şi primitoare. Au fost aşa de la începutul veacului. Dar în aceiaşi măsură rămân mari goluri pe pământ, fie că mor sute sau mii, sau unul care numără cât o mie. A rămas un mare gol pe pământ între hotarele ţării româneşti şi in ţarcul trist al fiecărei inimi ţinută de acest neam. Cerul a fost gazdă bună şi cu Octavian Goga. El l-a poftit să calce peste perinile imateriale de nori în faţa cohortelor de îngeri şi sfinţi, în simfonia de alb şi în ritmul isonului eternităţii. Făptura, lui măruntă, dar împlinită de lumina nemuririi ce-l învestmântase din viaţă, stă la dreaptă judecată. El merge poate de mână cu preotul din Răşinari, cum îl vede Korolenko pe umilul, dar dumnezeescul Makar, însoţit de preotul cătunului facut să-şi înfăţişeze faptele Marelui Judecător. Jur împrejur stau mărturii din viaţă, clăcaşii ritmaţi pe versurile strigate pentru desrobire. Stă acolo tot Ardealul satelor şi toţi martirii dinainte de Unire. Toate s’au petrecut astfel deasupra, când pe pământ, neamul românesc crescuse în lacrimă gândită floare de floare ce fură aduse să-i coloreze întunecatul popas din urmă. Nu s’au rostit atunci vorbe de tristeţe, fiindcă stăruiau peste decenii vorbele mari şi sufleteşti spuse de el în avântatele poezii, şi cari l-au făcut înţeles mai deplin decât cea mai întreagă biografie. Au venit însă şi s’au înclinat cu mare tristeţe peste trupul închis pentru viaţă şi oameni, un Rege şi un tânăr Voevod. A fost ultimul, supremul semn dedreaptă recunoaştere a marei personalităţi, care a pus un umăr de piatră să urnească spre apoteoză destinul şi închegarea unui neam. Dar au trecut prea puţine zile de la acest capitol de dramă românească şi altă stea a repezit dâră tristă pe cerul morţii. Mama poetului şi-a încheiat cei 83de ani de viaţă plină de mari înălţări, şi curmată de grele încercări. Bătrâna doamnă Goga a fost o mamă de totdeauna şi o femeie de altădată. A fost chibzuită de Dumnezeu, după chipul femeilor romane, după seama mamelor biblice. 0 femeie întrunind toate calităţile mari şi căreia i s’a luat totul. O singură cruţare i-a reservat soarta. Ea s’a stins fără să i se fi adus crunta veste a fiului Octavian, pe care adesea îl va fi aşteptat in grădiniţa înflorită de la Răşinari, cum în vremea prunciei lui, îl aştepta să se întoarcă de la şcoala satului, sau din hoinărelile de pe coclauri. Cine poate şti altul, decât gândurile vieţii sale din urmă, sau îngerul morţii ce-a umbrit-o cu aripa, dacă ea a avut vreo strângere de inimă prevestitoare. Înaintea fiului ei şi al neamului, încercase pierderea mezinului Eugen Goga. Ea şi-a mutat durerea şi dragostea în fiinţa celui mai mare. Cei care o cunoşteau îndeaproape şi cari puteau pătrunde cu o măsură în tainele sufletului ei au ştiut toată dragostea ce i-o purta poetului ei. Rostul morţii sale a sublimat, a sfinţit spiţa acestei familii româneşti care s’a închegat în Răşinarii Ardealului, să slujească prin muncă şi jertfă marea familie a ţării noastre. Cerurile au fost largi şi primitoare, dar între hotarele româneşti au rămas trei goluri mari. Radu Boureanu . Anul 1938 ne-a adus un nou laureat al Premiului Naţional de poezie în persoana poetului Al. T. Stamatiad. Poet care s’a cununat cu versul şi s’a înregimentat în pleiada scriitorilor antebelici, d. Al. T. Stamatiad a avut o calitate, a fost un sincer. Procesul creaţiei sale a fost simplu. A fost permanent scuturat de frigurile inspiraţiei, a ritmat şi a rimat cu sinceritate nestricată, dăruindu-şi bucuria veşnică a versului. De altfel, d. Al. T. Stamatiad, a rămas un poet aparte. Nu s-a clintit nici o clipă de la poalele Parnasului, umbrindu-şi inima cu norii poeziei şi floarea neagră a lavalierei, păstrată din sera vechei boeme. Cu premiul naţional de proză 1938 a fost încununat prozatorul Alexandru Cazaban. Activitatea scriitoricească şi gazetărească a d-sale, este răspândită peste patru decenii în urmă, de o varietate intensă. D. Alexandru Cazaban a cuprins în paginile cărţilor sale, o bogată observaţie, o acidă satiră a societăţii, o varietate de fresce politice. Pasiunea vânătorească, purtându-l adesea prin cadrul naturii, i-a prilejuit o bogată observaţie asupra peisagiului colorându-i scrisul dintr-o paletă sobră. Stăruesc viu în memorie, volumele de proză „Păcatul Sfinţiei Sale" publicat înaintea marelui răsboiu în editura Minerva, „Pasărea albă" şi romanul „Un om supărător" a cărui reapariţie în preajma acestei premieri, ar trebui să-i intereseze pe editorii noştri. In afară de producţia pur literară,d. Alexandru Cazaban, a dat în epoca post-belică, volumele „Intre fracşi cojoc”, „La umbra unui car” prinzând în instantanee precise şi tăiate în linii de satiră, sub forme de nuvele, frământarea partidelor politice şi ecoul lor la sate. A mai condus şi conduce încă publicaţia „Poşta ţăranului”, foaie pentru informarea poporului de la sate M. Cantacuzino — Pătrar de veghe. — „Arcade, firide şi lespezi” apărută în editura Fundaţiilor Regale, a fost cartea prin care se anunţa un desăvârşit cunoscător al problemelor şi tainelor architecturii vechi, dublat de un fin mânuitor al cuvântului, al formei literare. Autorul acestei cărţi fiind un desăvârşit arhitect, a formulat o promisiune care a devenit fapt, cu apariţia recentului volum „Patrar de veghe". D. G. M. Cantacuzino — călător pătimaş — a cules în ,teatral de veghe" imaginile de azi ale fostelor civilizaţii Sumeriene, Sasanide, coborându-se în miezul şi destinele lor istorice. A reconstituit cetate după cetate, monumente, mausolee, cari schiţau în pustiuri de nisip o arcadă sau o platformă de templu, trezind la viaţă vechile temple Achemenide, imaginea străvechiului Bagdad, Damasc şi tot circuitul străvechilor civilizaţii din Asia Mică. „Patrar de veghe” al d-lui G. M. Cantacuzino, aduce o nouă contribuţie în scrisul nostru, tălmăcind cu mare talent şi informaţie valabilă, istoria arhitecturilor şi civilizaţiilor din orientul apropiat. O carte care pledează pentru ţara noastră, pentru frumuseţile ei naturale, pentru arta şi drepturile ei la o viaţă mai bună. Şi vine cu genul d-lui profesor N. Iorga, care o recomandă astfel: „Cumplitei noi propagande de ură şi minciună, care nu lasă nimic nebatjocorit din trecutul şi din prezentul nostru, în toate domeniile, îi răspunde azi d. Podea printr’o lucrare, de admirabilă execuţie technică, redând frumuseţeatară şi ça■ attend de o mare fineţă artstica al unei arte care porneşte de la mileniile preistoriei, lucrare străină de orice sentiment de ură, măcar de amintirea amărâtă a secolelor de apăsare, cu tăgăduirea oricărui drept omenesc faţă de un mare, vrednic şi nespus de bun popor”... Cartea este scrisă în limba românească şi în limba engleză, ca să folosească şi peste hotare. In zilele noastre, lucrurile se învechesc parcă mai repede, căci şi uitarea vine mai repede să se aştearnă peste fapte şi nume de oameni care ar trebui menţinute mult timp în memorie. Zilele trecute s’au împărţit premiile Societăţii Scriitorilor Români. Deşi ne despart câteva zile de acest fapt, care poate fi socotit vechi, vom nota aici cu satisfacţie premierea volumului Lirica latină al d-lui N. I. Herescu, care luptă cu atâta însufleţire pentru trezirea unui interes şi mai mare, în publicul nostru, pentru cultura clasică, mare pierdere pentru scrisul, pentru cultura românească şi pentru lupta pe tărâmul românismului o scrim în suflet pentru totdeauna. Octavian Goga a rămas zugrăvit pe pânza amintirii şi recunoştinţei noastre. In fiecare cămin românesc, după istoricul cult al antichităţii, va arde flacăra nestinsă pentru preamărirea acestui nou Senat al familiei româneşti. După pregătirile care se fac, se pare că anul acesta sărbătoarea cărţii va căpăta o amploare neobişnuită. Fundaţiile culturale regale, care au în grijă organizarea acestei sărbători activează intens. Pavilionul cărţii, ridicat în Piaţa Senatului, este aproape terminat şi îşi aşteaptă numai împodobirea lăuntrică şi vizitatorii. Strădaniile vor fi, fără îndoială, urmate de succes. Publicul va şti să răsplătească o muncă şi o operă, care vrea să scoată în evidenţă valoarea cărţii româneşti şi a culturii autohtone. GO A LIVIU REBREANU: „GORILA". Corespondentul urban al lui „Ion", romanul de mare întindere pe care d. Liviu Rebreanu îl are pe şantier de acum doi ani, apare — insfărşit — de ziua Cărţii la „Universala Alcalay". IERISTELE ROMÂNE O prejudecată curentă pe tărâm de literatură pune zid greu de trecut intre Provincie şi Capitală, a şi când un scriitor de talent din provincie ar avea mai mult de-ar veni în Capitală, ori unul de talent din Capitală ar fi mai puţin talentat ducăndu-se la ţară. Faptul e că provincia nu e lipsită de talente, dar le lipseşte, acestora, calea de a se face cunoscute, porţile editurilor din Capitală fiind pentru ele zăvorite. La Călăraşi, unde revista „Pământul" a fost oricând o tribună a adevăratelor talente, a luat de curând fiinţă o editură „alcătuită din scriitori români grupaţi în Societate cooperativă", care îşi propune „să pună la îndemâna cetitorului cartea cea mai eftină şi cea mai bine potrivită cu firea, cu sufletul şi cu realităţile româneşti". Editura „Pământul” va dovedi, de bună seamă,că între Provincie şi Capitală nu există graniţe spirituale. Exemplul dat de „Pământul" încă dinainte de a fi editură, a fost urmat şi de alte reviste de provincie, care au luat sub auspiciile lor debutul în volum al atâtor talente de valoare. Poezia trăeşte vremuri vitrege, dar nu desarmează. STRĂINE ADRIAN MANIU : „VERSURI". In seria ediţiilor definitive editate de Fundaţiile Regale, apare peste câteva zile volumul de versuri al d-lui Adrian Maniu. Pe lângă o selecţiune din versurile apărute până azi in volum, ediţia aceasta va cuprinde şi o serie de poezii inedite. HORTENSIA PAPADAT BENGESCU : „RĂDĂCINI”, lată un volum care, deşi anunţat, nu va apare în vitrine decât la toamnă. Literatura „de voiaj44 Apariţia volumului „Les Легшая Filles” de Henry de Montherlant a aesionlat, în critica literară franceză, un adevărat val de proteste. Opinia doctorilor literari francezi — cari păşeau cartea excesiv decoltată — a avut însă un foarte ciudat ecou de opinie publică: a epuizat două ediţii în mai puţin de o lună şi jumătate. Şi pe bună dreptate! Când un critic de talia lui Jean Marienval, data „L’Aube’’, scrie: „Acest roman e de un perfect cinism şi depăşeşte toate cărţile imorale ale timpului’’, — e de la sine înţeles ca lumea să se îmbulzească şi să mulţumească sincer criticei pentru racomandaţie... Un caz similar s’a petrecut la noi cu d. Damian Stănoiu. Cărţile sale, cu cărucrări şi cu ispite, cu pornomoralii servite copios şi o cursivitate de stil care Iriza talentul, n’au întâlnit aprobarea criticei dar — satisfăcând anumite „exigenţe” de public — au realizat tiraje cu drept cuvânt impresionante. După un timp şablonul a căzut în desuetudine. D. Stănoiu nu a dezarmat. Abandonând penal d-sa a început să atace alte „probleme” la ordinea zilei... încercările, inutile, nu i-au putut reface popularitatea şi d. Stănoiu, s’a clasificat acolo unde pe drept îi este locul. Ultimul său roman „O partidă de Poker” se integrează perfect în limita acestor considerente, le-a fost recomandat, Insistent, drept „o carte uşoară, amuzantă, o carte de votat”. Parţial, recomandaţia era inutilă. Cunoşteam autorul Şi ne diminuasem pretenţiile. Nu neam fi putut închipui însă că în aproape 380 de pagini să nu putem Întâlni decât exerciţii de stil — detestabil stil — în jurul unei interminabile partide de poker. Am deschid cartea, în tren, dicolo de Chiffia. Până la Ploeşti personagiile cărţii făcuse, cu chiu cu vai, o gurită. Până la Gâmpiaa un full... La Predeal am preferat să admirăm peisajul şi am aruncat cartea. Platitudinea stilului, inexistenţa unui subiect care să merite o atare desvoltare şi lipsa oricărui tir de sensibilitatea artistică, iată „calităţile” esenţiale ale volumului. La consemnăm ca un Îndreptar pentru amatorii de lecturi amuzante, uşoare, „pentru voiaj”, cărora — întâmplător — li s’ar recomanda „Partida de Poker” a d-lui Damian Stănoiu. C. Panaitescu GUIZOT, într’o scrisoare către, doamna de Barante, spunea: „dăunește în țară multă boală, dar sănătatea este mai puternică". Scrisoarea este datată: 17 Martie 1848... Laurul Naţional Are, şi n’are dreptate umoristul ce vorbea deunăzi de premiile naţionale de literatură, asemuindu-le lozurilor echivalente ale Loteriei de Stat, cu diferenţa că acestea sunt cu mult mai multe, că se dau în fiecare lună şi că nu aduc zarva cu care sunt întâmpinate anualele atenţii oficiale, pentru poezie şi proză. Desigur, are dreptate dacă ne-am opri la elementele exterioare, la acele puncte de contact materiale, aşa de favorizate în urna oarbă a loteriilor. Dar nu are dreptate tocmai în ceea ce deosebeşte un premiu de un loz, în însăşi semnificaţia şi raţiunea acestor recompense naţionale, în absenţa oricărui hazard dirijat, în atenta cumpănire cu care seniorii literelor află de cuviinţă, în intima şi libera lor preţuire, să-şi oprească atenţia la unul sau altul dintre confraţi, ce urmează să ia loc în nobila lor companie. Singurul lucru cu adevărat regretabil, în tot acest concurs apollonian, este dihonia ce se stârneşte, cu atât mai nefirească cu cât e mai gratuită, presumpţia unuia şi altuia, invidia, sângele rău, excesul de secreţie biliară. Iată fenomene puţin fericite şi cari tot mai păstrează în manifestarea lor urmele unei atavice violenţe de Balcan. Am urmărit, in lunga noastră meserie de cronicar al evenimentelor literare, atâtea scrutine, de dincolo de graniţe şi nu-mi aduc aminte să fi văzut spectacolul cu care laurul naţional tulbură, odată pe an, armonia din această prea frumoasă lună Maia, în care altădată înfloriau rozele, iar astăzi stătue ghimpii. înţeleg mai la urma urmei, invidia jucătorului pe care hazardul îl ocoleşte, când el a meditat toate posibilităţile , a scontat toate şansele, chiar când nu şi-a mizat ultimul argint. Dar aici? Un premiu naţional se acordă, nu se solicită. El încunună o activitate literară, consecventă şi notorie, o carieră închinată frumosului şi meritele juriului sunt cu atât mai mari când, peste omeneştile piedici, se inspiră numai de la justiţie şi numai din grija de a sluji bunului nume al literelor. Ceeace, în marea majoritate a cazurilor, se poate spune că a fost observat în decernarea premiilor naţionale. Ceeace, fără doar şi poate, s’a întâmplat în cazul celor doi laureaţi ai anului acestuia, d. Al. T. Stamatiad, pentru poezie şi d-l Al. Cazaban, pentru proză. Cu excepţia a câteva rare pagini de proză, închinate şi acelea tot unor poeţi, lui Săvescu, lui Petică, lui Octavian Goga, activitatea literară a d-lui Al. T. Stamatiad e toată consacrată poeziei. Că ea l-a menit din leagăn şi l-a juruit patimei acesteia, nobilă între toate, a ritmurilor şi armoniilor, e neîndoelnic. Dar şi mai sigur este, că poezia n’a avut în altcineva, curtean mai statornic şi mai credincios ca d-l Al. T. Stamatiad. Din falnicii ani ai adolescenţei şi până la maturitatea elegantă a zilelor de azi, singurul amor pe care nici anii, nici adversităţile nu i l-au umbrit este acesta, al poeziei. De bună seamă că au băut din acelaş filtru vrăjit, altminteri nu s’ar explica legătura aceasta indisolubilă, care nu numai birue vârstele dar şi sporeşte în chiar virtutea secretului ei. Cine l-a auzit pe Al. T. Stamatiad , etitul, acel nărav blagoslovit pe care societatea modernă îl mai tolerează încă, oficial, şi îl covârşeşte neoficial cu vacarmul ei cotidian, găseşte sub condeiul lui Francis de Miomandre, într-un articol din ultimul număr al revistei pariziene Les Nouvelles Littéraires, câteva judicioase aprecieri, din care desprindem: „A ceti însemnează a face abstracţie de tine ca să intri în cugetul altuia, fie spre a te regăsi mai bine pe tine, fie spre a te deslega de grijile meschine ale vieţii cotidiene. A ceti însemnează a te ridica pe un alt plan al universului, din care lucrurile apar sub unghiul inofensiv al contemplaţiei, în lumina realităţii ideale, deci autentice. A ceti însemnează a evada într’un vis... a te încredinţa celui care a scris, a-i da mâna şi a te lăsa dus de el în voia lui, uneori foarte sus, alteori mai puţin sus, mereu în altă parte. Dintre toate paradisurile artificiale născocite de iscusinţa omenească spre a se smulge din infernul real al vieţii, lectura este cel mai inofensiv şi cel mai insurect"... spunându-şi versurile, învăluindu-le în calde şi ample eşarfe de mătasă, cine a ascultat viforul cadenţelor lui sau, dimpotrivă, alintarea maternă a atâtora din elegiile sale, cine l-a văzut perorând în sprijinul unui poet necunoscut sau nedreptăţit, acela a înţeles că pentru unii nicio realitate nu e mai puternică decât aceia a visului, că himera poeziei are îmbrăţişări mai devastatoare şi mai tiranice decât ale Circei şi că dacă am trăi într'un veac de cavalerism cu spade şi cuirase, pentru un zâmbet astral, pentru o roză zvârlită din imaginare balcoane şi pentru un madrigal intersectat din curba lui elegantă, mult sânge am vedea vărsându-se. Din fericita familie a acestor cavaleri, supravieţuind unui ev mediu, de artă şi pasiune, ce tot mai mult se afundă în abisul trecutului, face parte şi laureatul premiului naţional de poezie, din anul acesta. Această conduită, această linie, această devoţiune nedezminţită, se cuveniau, fără doar şi poate, ele singure recompensate. Şi totuşi, e cu mult mai mult. Poezia d-lui Al. T. Stamatiad se aşează la răspântia de acum mai bine de trei decenii, când odată cu amurgul sexnănătorismului, în ce avea, acesta, mai caduc şi mai clişeu în materie de poezie, se pregătesc zorile noului lirism, care sub o formă sau alta, domină şi astăzi destinele liricei. Judecând bine, ne aflăm în plină tradiţie. Căci şi Macedonschi, şi Petică, şi Ion Minuiescu şi Tudor Arghezi şi atâţia din garda de sutaşi de la Literatorul şi Viaţa Nouă, nu făceau altceva, chiar dacă aparenţele erau altele, decât să restitue poezia în drepturile ei suverane, aşa cum o statornicise Eminescu. Noile dogme ale muzicalităţii lirice şi ale inspiraţiei de altitudine ce veniau, ca o ultimă briză, dinspre marea poeziei simboliste, se întâlneau, aici, cu alizeele autochtone, ale poeziei eminesciene. Posteminescianismul şi semănătorismul (căci toate şcolile şi toate curentele nu sunt scutite de bancurile nisipoase şi împotmolitoare) înstîtuiseră un provizorat de artă, ce se prelungia dincolo de orice îngăduinţă. In biruinţa aceasta lirică, d-l Al. T. Stamatiad îşi are partea sa de trofee. Şi desigur că nu e numai atât. Dacă istoriceşte, locul d-lui AL T. Stamatiad nu poate fi tăgăduit, iubitorul de poezie se preocupă cu mult mai puţin de desbaterile acestea oţioase, ale istoriei literare şi merge deadreptul la isvoarele lirice, pe care laureatul de astăzi le-a regenerat, dimpreună cu maeştrii sau tovarăşii săi de generaţie. Iubitorul acesta de esenţe se opreşte când la eroica şi solemna poezie a Trâmbiţelor de aur, când la pastelurile antice şi macedonschiene sau la cele pluvioase şi citadine din Mărgăritare negre, când la ferventele timbruri din Pe drumul Damascului şi când la acordurile reţinute şi discrete din Peisagii sentimentale, ca să nu mai vorbim de întreaga acea operă, susţinută şi realizată de tălmăcitor, de interpret al unora din cele mai frumoase pagini bandelairiane şi windiene. Şi iubitorul de poezie înţelege că opera ce i-a oferit atâtea satisfacţii de artă nu putea să întârzie mai mult şi să nu fie recompensată cu laurul naţional. D-l Alexandru Cazaban trece, în ochii unei bune părţi din cetitorii contemporani, drept autorul unor acide cronici ale actualităţii, drept foiletonistul spiritual şi necruţător, fie al moravurilor literare, fie al imposturilor gramaticale. Şi cu aceasta d. Alexandru Cazaban este nedreptăţit, deoarece laurul naţional, din anul acesta, a distins în d-sa, ha scriitor de însuşiri originale şi o carieră literară, diversă şi bogată, care, din nefericire s’a încheiat, sau poate s’a întrerupt, cu volumul Pasărea rătăcită, apărut acum zece ani. Dar Pasărea rătăcită era, într’un fel, şi până la reluarea firului întrerupt, să nu zicem cântecul de lebădă, dar ultimul acord, deopotrivă de puri dintr’o melodie şi dintr-o partitură pe care d. Alexandru Cazaban o executase, cu prestigiu şi prestidigitaţie, încă de pela 1906. Cel puţin, aşa ni-l amintim, de pe vremea acelei Vieţi Literare, a lui Ilarie Chendi, temperament deopotrivă de acid şi caustic, când d-l Alexandru СазаЬап a dat unele din cele mai bune ale sale schiţe. Volumele apăru-o înainte de război, Chipuri şi suflete şi între femee şi pisică, sau ronavul Un om supărător, apărut după război, cuprind toate acele însuşiri de sobrietate, de sigura intuiţie a amănuntului tipic, realist, de ironie şi sarcasm, ce-l apropie, cel mai uit, de marele său înaintaş, în ale umorului, I. L. Caragiale. Laurul naţional pentru proză recompensează un artist care s’a aplicat paginilor sale de sehţă, nuvelă sau roman, cu pasiunea unui şlefuit de pietre :?s...re ş a unui colecţionar de pgţ'n :r»tâ’-'Ue eve ^rtare a!o umanităţii. Reeditarea operei lui Al. Cr. n cură să fie întâia consecinţă firească a acestei înalte distincţii naţionale. Ferjtessicius Interior ţărănesc Desen de Radu Boureanu