România - Provincie, octombrie 1938 (Anul 1, nr. 137-152)
1938-10-27 / nr. 148
JjfflBCA CEA155 1 / Octombrie 1938 Taxa plătită In numerar. Ord. P SF. DUMITRU MUCENICUL МиТАТиШЙ Amara experienţă de chiriaş a românjilui că a ajuns* la concluzia că, două mutaturi fac căt un foc“. Atunci un singur mutat, face cel puţin cât un naufragiu, mai ales dacă ţinem socoteală că după datină, în ziua de Sfântul Dumitru asupra hărăbâlitor cu mobile scoarţe, oglinzi, lighene, cărţi şi toate lucruşoarele agonisite cu truda unei vieţi şi păstrate cu sfinţenie, se năpusteşte de sus ploaie şi lapoviţă şi bură şi vântoasă şi toate năprasnele meteorologice. " . » Altfel nu s’ar mai chema Sf. Dumitru, iar mutatul n’ar mai avea nici un haz. Lăsând convoaiele de bejenie să se depărteze în burniţă, spre proaspetele domicilii unde chiriaşul, incorigibil iluzionist îşi imaginează că va găsi în sfârşit limanul tuturor tribulaţiunilor; e potrivit poate să căutăm mai în adânc, senzul şi consecinţele acestui destin nomad. Căci românul e născut chiriaş, un poet cum ne-a mistificat să credem tot un poet, anexând cu generozitate toată naţia la breasla sa, ca pe-o simplă regiune de sudeţi. Odinioară, Caragiale pretindea într’o schiţă plină de haz cu necaz, că românul se mută dintr’o netămăduită nestatornicie, fiindcă aşa a apucat din părinţi, fiindcă aşa vede că face vecinul şi fiindcă mutatul e o terapeutică a urâtului, aducând variaţii, surprise şi tâmbălău in monotonia existenţei. Schiţa e plină de duh. Dar e mai puţin pătrunsă de adevăr. ^, ■ \ Prin contrast cu ţăranul legat de pământul pentru care fratele e în stare să ridice toporul împotriva fratelui , târgoveţul român, poartă pecetea desrădăcinării, începând cu această realitate concretă: lipsa de casă. • " . Chiriaş perpetuu, nu • se poate oploşi, fiindcă origina sa de burghezie recentă şi funcţionărească nu-i îngăduie o agoniseală, transmisă din tată în fiu. (Fac excepţie domnii directori şi subdirectori de minister,care se învârt atât de bine încât în douăzeci de ani de carieră se procopsesc măcar cu 2-3 blockhausuri). încolo, micul slujbaş, modestul liber-profesionist, chiar magistratul cu gradele cele mai înalte şi dascălul cu cea, mai netăgăduită faimă cărturărească, moare chiriaş, — şi,îndeobşte , chiriaşul unor proprietari ale căror nume îţi indică de îndată o origină mai puţin românească sau mai recent românească, în mâna acestor mosafiri cu proaspete acte de naţionalitate a intrat averea imobiliară a oraşelor. Ei constituie adevărata burghezie înstărită fiindcă dânşii au ales breslele productive, s’au bucurat de credit şi s’au susţinut reciproc în întreprinderile bănoase, în vreme ce târgoveţul român, cu originea rurală de cogeneraţie sau două, izolat, desorientat, desrădăcinat, s’a repezit , la ugerul bugetului, adică la parazitismul biurocratic, care ţine o clasă întreagă în faza vegetativă. Се-ar fi putut să devină altceva decât chiriaş cu ratele rupte din leafă şi mai târziu, din pensie? Aiurea, unde există o mai veche tradiţie urbană şi unde în arborele genealogic al unei familii de mijlocaşă burghezie, te duce până la cincişase generaţii de oameni trăiţi în acelaş oraş, aceiaşi stradă, aceiaşi casă, adesea aceiaşi îndeletnicire trecută din tată în fiu, problema se pune sub altă înfăţişare. Contingentul chiriaşilor e mai redus. Iar orăşeanul e înfipt în mediul orăşenesc, adaptat condiţiilor de viaţă urbană, printr-o lungă ereditate susţinută de agoniseli imobiliare. Poate că în orânduiala oraşelor noastre, lipsa de chibzuială a gospodarilor din trecut, a contribuit într-o mare măsură la desnaţionalizarea sistematică a proprietăţii urbane. A lipsit creditul pe termen lung acordat funcţionarului, breslelor cu venituri mărunte, au lipsit instituţiile cu mari capitaluri şi spirit de întreprindere, care să înlesnească o serie de construcţii amortizabile în decursul unei existenţe de lefegiu sau de liber profesionist. Iar când acestea au luat pe alocuri fiinţă, au fost exploatate electoraliceşte, au lucrat mână în mână cu autorităţile întru specularea victimelor — adică a cetăţeanului încurcat în rate, anuităţi şi dobânzi la dobânzi, încât n‘a mai putut face faţă angajamentelor şi s‘a lăsat păgubaş de asemenea afacere. Căci afacerile n‘au lipsit. Destul să recapitulăm o serie de scandaluri şi de plângeri, cu împroprietăririle funcţionarilor, demobilizaţilor, decoraţilor şi aşa mai departe... Pentru cine purcedea iniţiativa şi cine se pricopsea? Mişunau şi aci samsarii, ca pretutindeni; exista şi aci învârteala pe sprinceană, ca pretutindeni, tot de aşa zisă împroprietărire, trecea în ghiara corbilor de pradă. Fizionomia oraşelor a rămas cum o ştim, cu proprietăţile în mâinile pe care le ştim. Iar românul târgoveţ, chiriaş prin predestinare, la fiecare Sfântu Dumitru ori Sfrântu Gheorghe, îşi încarcă boarfele, căţelul şi purcelul, o ia cu bejenie prin ploaie dintriun capăt în altul al târgului, ca eroii din schiţa lui Caragiale, dacă nu cumva, mai grijuliu din fire, nu s‘a învârtit de un blockhaus ca să devină altfel de erou, al cronicei judiciare. Căci altă alternativă în condițiile noastre de burghezie orășenească, nu există. CEZAR PETRESCU тттшт■