Românul, ianuarie 1912 (Anul 2, nr. 3-24)

1912-01-15 / nr. 12

Pag. 2. ROMANUL omul nefast a cărui mască ați smuls’o de pe frunte în fața vienezilor, a căpătat o strălucită satisfacție prin vitejia noastră. Voi ați dovedit și de astă dată că pă­durea profundă și vecinie verde a neamului nostru nu a încetat a da odrasle, care în momente hotărîte să știe manifesta cu vi­tejie durerea lui. Izbită în inimă presa ungurească și cea semită din Viena vă va acoperi de in­sulte, să vă fie un semn acesta că v’ați făcut datoria. Să știe fiecare că neamul nostru pre­cum nu uită binele ce i­ se face, nu uită nici ranele ce primește. * Vă salutăm cu mândrie și cu admi­rație. Sunteți tinerimea vitează și entuziastă, hotărîtă la fapte și generoasă în suflet care-și pregătește intrarea în maturitate prin afir­marea puternică și pozitivă a sufletului na­țional. Este întotdeauna un semn de depre­siune morală, epoca în care generațiile unui popor sunt toate caracterizate prin fenome­nul bătrâneții. Asemenea depresiune morală urmează după o mare oboseală materială a unui neam sau după marele curente de decep­­țiune sufletească. Atunci forțele morale a­le unui neam dormitează, iar sufletul național se sbate de moarte în nesfârșita dispută a unui criti­cism sterp. Dar când suflul entuziazmului a în­călzit sufletul tinerimei, când îndoiala este spulberată de vântul roditor al încrederei în sine și în viitorul neamului, când tine­rii sunt tineri, afirmând prin entuziasmul lor creator de fapte pozitive sufletul națio­nal, este neîndoios că epoca scepticizmului sterp s’a dus, că sănătatea reia în stăpâ­nire organizmul național, căci normalitatea deplină a însușirilor fie­cărei generații este o dovadă neîndoioasă de normalitatea vie­ții neamului. Salutăm în voi pe vestitorii unei ase­menea renovări a sufletului românesc. Salutăm în voi pe vestitorii prezentu­lui de renaștere a mândriei românești și de afirmare a sufletului național care începe. Cu tineri ca voi toate legile lui Appo­­nyi sunt sperietori de copii. Să trăiți. Nr. 18—1912. Demisia lui Aehrenthal. Acuma se poate afirma cu siguranță, că plecarea lui Aehrenthal se va întâmpla mult mai curând, decât cum se credea. Din Viena se anunță, că Aehrenthal e grav bolnav și că starea lui e disperată. Ieri dimineața se svonise în Viena, că ministrul de externe a leșinat în birou. Boala lui s’a agravat atât de mult, încât este exclus ca el să poată conduce mai departe mi­nisterial externelor. La început se credea, că ministrul de externe va merge pentru câtva timp în conce­diu și că în timpul acesta­­. Sa monarhul va numi un suplinitor care să conducă mini­sterul de externe. Acum însă nemai­fiind nici o speranță de o ameliorare a stării sanitare a contelui Aehrenthal, urmașul lui va ocupa definitiv acest post înalt. Plecarea grabnică și neașteptată a conte­lui Aehrenthal incontestabil constitue o gravă lovitură în primul rând pentru guvernul Khuen. Prin depărtarea lui Aehrenthal si­tuația guvernlui unguresc devine foarte cri­tică, deoarece, se știe, Aehrenthal era un spri­jin puternic al guvernului unguresc. * Bugetul comun. Din Viena primim știrea, că șeful intendaturei militare, șeful de secție Berger a plecat la Budapesta, unde va lua parte la des­­baterile, cari se țin în ministeriul de finanțe în chestia bugetului comun.­­ Apponyi despre reforma electorală. Con­tele Apponyi fiind în Viena, pentru a-și continua șirul conferințelor de pace în afară de hotarele Ungariei, a făcut următoarele declarațiuni unui zia­rist vienez, în chestiunea schimbării ministrului de externe și a chestiunei externe, apoi despre situația politică în Ungaria a repetat ceea ce a spus în șe­dința de luni a camerei. S’a exprimat că nu e de­stul dacă guvernul va satisface pretențiunile kos­­suthiștilor în chestiunile militare, ci va trebui să împace partidele, independentist și 48-ist, cari vor prioritatea reformei electorale. Despre reforma elec­torală contele Apponyi a spus următoarele: Eu pot să spun numai atât, că ar face bine guvernul dacă n’ar mai amâna reforma electorală. Suntem datori să îndreptăm neglijarea de 40 ani. Se știe că și par­tidul nostru stă pe baza sufragiului universal, care promovează interese maghiare. Despre amănuntele reformei electorale nu pot face nici o declarație fi­indcă ar fi prea de­vreme aceasta. * Alegeri­llOu­i . In ședința de ieri a camerei Ladislau Lukács și-a rostit discursul atât de mult așteptat din partea opoziției ungurești. La începutul discursului Lukács a declarat, că despre chestiile politice va face declarații contele Khuen Héderváry, deoarece el, a spus Lukács, nu este autorizat din partea guvernului să facă ast­fel de declarații. Dealtfel vorbirea aceasta, spun ziarele ungurești, totuși a fost inte­resantă, deoarece Lukács nu s-a putut stă­pâni, ca să nu facă vre-o câteva declarații, cari luminează întrucâtva viitorul. Firește, Lukács a desaprobat obstrucția. — Obstrucția și parlamentarismul — a spus el—nu încap laolaltă. Focul și apa. Obstrucțiunea e faptă brutală. Iar faptelor brutale numai cu fapte brutale poți ca să le răspunzi. În cazul extrem, guvernul va apela la națiune. Justiciștii i-au răspuns: Poftiți numai și dizolvați camera! Lukács a vorbit apoi într’un mod pașnic. — Să nu ne atacăm unii pe alții — a spus el căci doară cu toții suntem unguri. — Aceasta să o spui în alegeri — a răspuns opoziția. * In general se crede, că vorbirea de ieri a lui Lukács a fost o prevestire a vii­toarei situații. Se crede, că contele Khuen ori va demisiona, ori câștigând aprobarea li­ Sale a monarhului — va ordona alegeri nour. După o altă versiune va urma un cabinet Andrássy­ Lukács. Și presupunerea aceasta e cu atât mai verosimilă, deoarece vorbirea lui Lukács e o adevărată parafrazare a dis­cursului lui Andrássy. Incontestabil, inten­­țiunea lui Andrássy, spun ziarele ungurești, este­ zădărnicirea descurcării pe baza su­fragiului universal­ ei, până în clipa când auzise pe preot. Se sculă și își puse ochelarii în carte cu o încetineală care vrea să câștige timp. Chipul ei de țărancă obișnuită arăta peste 50 de ani. Scurtă în trup, cu șolduri largi și umerii patrați, ea stătea atât de încovoiată că ar fi crezut-o cocoșată. Fața îi era roșietică și brună ca învelișul unei nuci coapte, dar fața acea­sta avea doi ochi pe care vicarul nu-i va uita: ei erau bruni și plini de întunerec, scrutători și aspri, și așa de neliniștiți ca ochii unui animal sălbatec care simte un inamic. Ea nu-și întinse mâna cum obișnuiesc ță­ranii, rămase nemișcată și așteptă. La salutul scurt al vicarului, ea răspunse printr-o clătinare din cap, fără a-și întoarce totuși ochii de la această față nouă. — Doarme?, făcu vicarul aruncând o căută­tură spre pat. —­ Nu. Ea ocoli în jurul mesei și, aplecându-se asu­pra bolnavului. — Părintele e aici, zise ea. Un glas răgușit articulă câteva cuvinte, iar femeia ridică numai­decât pe muribund, și îl rezimă cu spatele de o pernă. In clipa aceasta, vicarul zări o altă persoană pe care n’o observase încă: un flăcărandru lung, slab, secătuit, slut și pe care îl întinseră într’un fotoliu umblător, grosolan fabricat. Figura lui, de o paloare închisă și bolnăvicioasă, avea un aier bă­trânicios. Putea să aibă cincisprezece ori șaispre­zece ani, și era orb. Muribundul întinse mâna vicarului.­­ Ce bine ce ai venit, părinte, bolborosa el, silindu-se să-și stăpânească tușea. Vicarul îi luă mâna și răspunse: — Nu puteam să nu vin. Cum te afli ? — Oh, ăsta-i răul morții, replică bătrânul, a cărui tușă răgușită isbucni. — Da, e gata de ducă, murmură femeia din partea cealaltă a mesei. — Mamă, sunt obosit, zise o voce plângă­toare în fotoliu. Femeia fără a răspunde, întinse un țol pe lanța îngustă așezată între sobă și ușă, apoi se a­­propie de tânăr, își vârî un braț sub genunchi și celalalt la spate, îl ridică și străbătu odaia cu un pas greu și sigur care făcu să geamă nisipul sub păpucii ei de lemn, deși îi punea pe pământ cu precauțiuni de liniște infinite. După ce orbul fu culcat aproape de sobă, ea se întoarse la spatele mesei, de unde putea să vadă pe bolnav și pe preot. — E copilul vostru ? întrebă acest din urmă. — Nu, dar îmi zice totdeauna mamă, făcu ea cu un glas sec și dușman, cu un glas care părea a zice: „Ci nu te ocupa de mine!“ O tăcere urmă, se așteptau vorbele preo­tului. — Krabb, gândit-ai, zise el, la ora aceasta când cineva părăsește vieața și când merge să se înfățișeze înaintea tribunalului lui Dumnezeu care știe totul? — Omul nu gândește întotdeauna cum ar trebui să gândească, acardă bătrânul. V­ Spre pildă, te-ai gândit la relațiile ace­stea în cari a­ ți trăit unul și celalalt, adaugă el, plimbându-și privirea dela bărbat la soție. Dar nici unul, nici celalalt nu știau hotărît ce înțelegea el prin aceea. Cuvântul relație nu era de fel din acelea pe cari le cunoșteau. — In sfârșit, pentru ce nu v’ați căsătorit ? re­luă el. Ei tăceau. Ce importa în clipa aceia de eram căsătoriți ori nu ? asta n’are nici o urmare la oa­menii de seama lor, și ei nu-și explicau stăruința preotului. — Și totuși, urmă aspru vicarul, nu îndem­nurile v’au lipsit. Nu odată v’a povățuit preotul să veniți la biserică. Bolnavul începu a tracta o anumită neli­niște. — Ea n’a voit, făcu el din cap, arătând pe femeie. — De ce n’ai voit? Vicarul se întorsese spre ea și întâlni aceiaș privire plină de întunerec. — Nu știe oare părintele... lucrul ăsta de odinioară ? — Că ți-ai omorît copilul? Fiindcă vorbia unui criminal, el credea că avea dreptul s’o tutuiască. — Da. Nici cea mai mică șovăială în glas, nici cel

Next