Românul, ianuarie 1912 (Anul 2, nr. 3-24)
1912-01-15 / nr. 12
Pag. 2. ROMANUL omul nefast a cărui mască ați smuls’o de pe frunte în fața vienezilor, a căpătat o strălucită satisfacție prin vitejia noastră. Voi ați dovedit și de astă dată că pădurea profundă și vecinie verde a neamului nostru nu a încetat a da odrasle, care în momente hotărîte să știe manifesta cu vitejie durerea lui. Izbită în inimă presa ungurească și cea semită din Viena vă va acoperi de insulte, să vă fie un semn acesta că v’ați făcut datoria. Să știe fiecare că neamul nostru precum nu uită binele ce i se face, nu uită nici ranele ce primește. * Vă salutăm cu mândrie și cu admirație. Sunteți tinerimea vitează și entuziastă, hotărîtă la fapte și generoasă în suflet care-și pregătește intrarea în maturitate prin afirmarea puternică și pozitivă a sufletului național. Este întotdeauna un semn de depresiune morală, epoca în care generațiile unui popor sunt toate caracterizate prin fenomenul bătrâneții. Asemenea depresiune morală urmează după o mare oboseală materială a unui neam sau după marele curente de decepțiune sufletească. Atunci forțele morale ale unui neam dormitează, iar sufletul național se sbate de moarte în nesfârșita dispută a unui criticism sterp. Dar când suflul entuziazmului a încălzit sufletul tinerimei, când îndoiala este spulberată de vântul roditor al încrederei în sine și în viitorul neamului, când tinerii sunt tineri, afirmând prin entuziasmul lor creator de fapte pozitive sufletul național, este neîndoios că epoca scepticizmului sterp s’a dus, că sănătatea reia în stăpânire organizmul național, căci normalitatea deplină a însușirilor fiecărei generații este o dovadă neîndoioasă de normalitatea vieții neamului. Salutăm în voi pe vestitorii unei asemenea renovări a sufletului românesc. Salutăm în voi pe vestitorii prezentului de renaștere a mândriei românești și de afirmare a sufletului național care începe. Cu tineri ca voi toate legile lui Apponyi sunt sperietori de copii. Să trăiți. Nr. 18—1912. Demisia lui Aehrenthal. Acuma se poate afirma cu siguranță, că plecarea lui Aehrenthal se va întâmpla mult mai curând, decât cum se credea. Din Viena se anunță, că Aehrenthal e grav bolnav și că starea lui e disperată. Ieri dimineața se svonise în Viena, că ministrul de externe a leșinat în birou. Boala lui s’a agravat atât de mult, încât este exclus ca el să poată conduce mai departe ministerial externelor. La început se credea, că ministrul de externe va merge pentru câtva timp în concediu și că în timpul acesta. Sa monarhul va numi un suplinitor care să conducă ministerul de externe. Acum însă nemaifiind nici o speranță de o ameliorare a stării sanitare a contelui Aehrenthal, urmașul lui va ocupa definitiv acest post înalt. Plecarea grabnică și neașteptată a contelui Aehrenthal incontestabil constitue o gravă lovitură în primul rând pentru guvernul Khuen. Prin depărtarea lui Aehrenthal situația guvernlui unguresc devine foarte critică, deoarece, se știe, Aehrenthal era un sprijin puternic al guvernului unguresc. * Bugetul comun. Din Viena primim știrea, că șeful intendaturei militare, șeful de secție Berger a plecat la Budapesta, unde va lua parte la desbaterile, cari se țin în ministeriul de finanțe în chestia bugetului comun. Apponyi despre reforma electorală. Contele Apponyi fiind în Viena, pentru a-și continua șirul conferințelor de pace în afară de hotarele Ungariei, a făcut următoarele declarațiuni unui ziarist vienez, în chestiunea schimbării ministrului de externe și a chestiunei externe, apoi despre situația politică în Ungaria a repetat ceea ce a spus în ședința de luni a camerei. S’a exprimat că nu e destul dacă guvernul va satisface pretențiunile kossuthiștilor în chestiunile militare, ci va trebui să împace partidele, independentist și 48-ist, cari vor prioritatea reformei electorale. Despre reforma electorală contele Apponyi a spus următoarele: Eu pot să spun numai atât, că ar face bine guvernul dacă n’ar mai amâna reforma electorală. Suntem datori să îndreptăm neglijarea de 40 ani. Se știe că și partidul nostru stă pe baza sufragiului universal, care promovează interese maghiare. Despre amănuntele reformei electorale nu pot face nici o declarație fiindcă ar fi prea devreme aceasta. * AlegerillOui . In ședința de ieri a camerei Ladislau Lukács și-a rostit discursul atât de mult așteptat din partea opoziției ungurești. La începutul discursului Lukács a declarat, că despre chestiile politice va face declarații contele Khuen Héderváry, deoarece el, a spus Lukács, nu este autorizat din partea guvernului să facă astfel de declarații. Dealtfel vorbirea aceasta, spun ziarele ungurești, totuși a fost interesantă, deoarece Lukács nu s-a putut stăpâni, ca să nu facă vre-o câteva declarații, cari luminează întrucâtva viitorul. Firește, Lukács a desaprobat obstrucția. — Obstrucția și parlamentarismul — a spus el—nu încap laolaltă. Focul și apa. Obstrucțiunea e faptă brutală. Iar faptelor brutale numai cu fapte brutale poți ca să le răspunzi. În cazul extrem, guvernul va apela la națiune. Justiciștii i-au răspuns: Poftiți numai și dizolvați camera! Lukács a vorbit apoi într’un mod pașnic. — Să nu ne atacăm unii pe alții — a spus el căci doară cu toții suntem unguri. — Aceasta să o spui în alegeri — a răspuns opoziția. * In general se crede, că vorbirea de ieri a lui Lukács a fost o prevestire a viitoarei situații. Se crede, că contele Khuen ori va demisiona, ori câștigând aprobarea li Sale a monarhului — va ordona alegeri nour. După o altă versiune va urma un cabinet Andrássy Lukács. Și presupunerea aceasta e cu atât mai verosimilă, deoarece vorbirea lui Lukács e o adevărată parafrazare a discursului lui Andrássy. Incontestabil, intențiunea lui Andrássy, spun ziarele ungurești, este zădărnicirea descurcării pe baza sufragiului universal ei, până în clipa când auzise pe preot. Se sculă și își puse ochelarii în carte cu o încetineală care vrea să câștige timp. Chipul ei de țărancă obișnuită arăta peste 50 de ani. Scurtă în trup, cu șolduri largi și umerii patrați, ea stătea atât de încovoiată că ar fi crezut-o cocoșată. Fața îi era roșietică și brună ca învelișul unei nuci coapte, dar fața aceasta avea doi ochi pe care vicarul nu-i va uita: ei erau bruni și plini de întunerec, scrutători și aspri, și așa de neliniștiți ca ochii unui animal sălbatec care simte un inamic. Ea nu-și întinse mâna cum obișnuiesc țăranii, rămase nemișcată și așteptă. La salutul scurt al vicarului, ea răspunse printr-o clătinare din cap, fără a-și întoarce totuși ochii de la această față nouă. — Doarme?, făcu vicarul aruncând o căutătură spre pat. — Nu. Ea ocoli în jurul mesei și, aplecându-se asupra bolnavului. — Părintele e aici, zise ea. Un glas răgușit articulă câteva cuvinte, iar femeia ridică numaidecât pe muribund, și îl rezimă cu spatele de o pernă. In clipa aceasta, vicarul zări o altă persoană pe care n’o observase încă: un flăcărandru lung, slab, secătuit, slut și pe care îl întinseră într’un fotoliu umblător, grosolan fabricat. Figura lui, de o paloare închisă și bolnăvicioasă, avea un aier bătrânicios. Putea să aibă cincisprezece ori șaisprezece ani, și era orb. Muribundul întinse mâna vicarului. Ce bine ce ai venit, părinte, bolborosa el, silindu-se să-și stăpânească tușea. Vicarul îi luă mâna și răspunse: — Nu puteam să nu vin. Cum te afli ? — Oh, ăsta-i răul morții, replică bătrânul, a cărui tușă răgușită isbucni. — Da, e gata de ducă, murmură femeia din partea cealaltă a mesei. — Mamă, sunt obosit, zise o voce plângătoare în fotoliu. Femeia fără a răspunde, întinse un țol pe lanța îngustă așezată între sobă și ușă, apoi se apropie de tânăr, își vârî un braț sub genunchi și celalalt la spate, îl ridică și străbătu odaia cu un pas greu și sigur care făcu să geamă nisipul sub păpucii ei de lemn, deși îi punea pe pământ cu precauțiuni de liniște infinite. După ce orbul fu culcat aproape de sobă, ea se întoarse la spatele mesei, de unde putea să vadă pe bolnav și pe preot. — E copilul vostru ? întrebă acest din urmă. — Nu, dar îmi zice totdeauna mamă, făcu ea cu un glas sec și dușman, cu un glas care părea a zice: „Ci nu te ocupa de mine!“ O tăcere urmă, se așteptau vorbele preotului. — Krabb, gândit-ai, zise el, la ora aceasta când cineva părăsește vieața și când merge să se înfățișeze înaintea tribunalului lui Dumnezeu care știe totul? — Omul nu gândește întotdeauna cum ar trebui să gândească, acardă bătrânul. V Spre pildă, te-ai gândit la relațiile acestea în cari a ți trăit unul și celalalt, adaugă el, plimbându-și privirea dela bărbat la soție. Dar nici unul, nici celalalt nu știau hotărît ce înțelegea el prin aceea. Cuvântul relație nu era de fel din acelea pe cari le cunoșteau. — In sfârșit, pentru ce nu v’ați căsătorit ? reluă el. Ei tăceau. Ce importa în clipa aceia de eram căsătoriți ori nu ? asta n’are nici o urmare la oamenii de seama lor, și ei nu-și explicau stăruința preotului. — Și totuși, urmă aspru vicarul, nu îndemnurile v’au lipsit. Nu odată v’a povățuit preotul să veniți la biserică. Bolnavul începu a tracta o anumită neliniște. — Ea n’a voit, făcu el din cap, arătând pe femeie. — De ce n’ai voit? Vicarul se întorsese spre ea și întâlni aceiaș privire plină de întunerec. — Nu știe oare părintele... lucrul ăsta de odinioară ? — Că ți-ai omorît copilul? Fiindcă vorbia unui criminal, el credea că avea dreptul s’o tutuiască. — Da. Nici cea mai mică șovăială în glas, nici cel