Românul, ianuarie 1912 (Anul 2, nr. 3-24)
1912-01-24 / nr. 19
Anul II Arad. Marți 24 Ianuarie v. (6 Febr. n.) 1912. Nrul 19. ABONAMENTUL: Pe un an . . 28’— Cor. Pe jumătate an 14'— , Pe 3 luni . . 7'— , Pe o lună . 240 , Pentru România și străinătate : Pe un an . . 40'— franci Telefon pentru oraș și interurban Nr. 750. REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA Strada Zrínyi Nrul 1 | a INSERȚIUNILE ne primesc la administrație. Mulțămite publice și loc deschis costă șirul 20 i i Manuscriptele nu se înapoiază. 24 Ianuarie — Aniversarea unirii țărilor române — Astăzi frații din România sărbătoresc 58 de ani de la împlinirea unuia din cele mai mari evenimente ale istoriei noastre naționale : Unirea celor două țări surori, Muntenia și Moldova, într’un singur stat care formează înfloritoarea Românie de astăzi. Ca români, ca frați de acelaș sânge cu țara, care, în primul rând, e chemată să poarte, în fața istoriei, răspunderea pentru opera de cultură și de civilizație ce întregul nostru neam e dator să desvolte, se cuvine să ne oprim și noi un moment asupra acestui mare eveniment, care, prin urmările incalculabile ce le-a avut și asupra desvoltării culturii noastre naționale, prezintă o importanță ce trece de hotarele țării în care s’a produs. * Când, după noaptea de o mie de ani ce acoperă trecutul nostru cel mai îndepărtat și care a dat unora pretext de a contesta prezența noastră, dintru început, pe aceste tărâmuri, pe care neamul nostru s’a născut și a crescut, — încep să apară ca niște perspective vezlete de lumină, diferite știri despre poporul român, acest popor este într’o mare fericere. Sub negura atât de întunecată pentru noi a Evului Mediu, pe care, pentru motivul că nu o cunoaștem, suntem aplicați a o socoti ca o imensă perioadă de amorțire, o mare operă de plămădire națională luase ființă. Un neam întreg se formase în acești o mie de ani, în fortăreața naturală a Carpaților, un neam părăsit pradă tuturor primejdiilor, înfruntase toate urgiile și acum era gata închegat păstrându-și toate caracterele de noblețe ale marii lui origini și prezentând toate caracterele specifice care fac dintr’un element etnic un popor deosebit. Era poporul român. v Pe la sfârșitul acestei epoce de întunerec acest neam organizat într’o mulțime de unități politice este într’o mare agitație. Cuprins de o puternică expansiune tinerească apare într'o continuă mișcare de revărsare peste laturile Carpaților inundând de o parte și de alta văile și câmpiile de dincolo de acești munți.... Astfel în împrejurări au îndeajuns cunoscute, din elemente politice nelămurite bine pentru istorie, s’au format dincolo de Carpați două țări întru totul asemenea între ele, deoarece își trăgeau elementul alcătuitor de la acelaș izvor, dar despărțite politicește întrucât porniseră pe drumuri deosebite și când s’au întâlnit, aveau și una și alta organizații destul de stabilite, spre a putea fi desființată una din ele de către cealaltă și a fuziona. Aceste două țări au fost Moldova și Țara Românească. Prin constituirea lor, cu situație de stare de sine stătătoare, câștigate prin vitejia voevozilor și a ostașilor, care le punea în condiții cu totul deosebite de frații lor de dincoace de munți, neamul nostru, care până atunci se desvoltase sub împrejurări absolut identice, ce i-au imprimat pentru totdeauna acel remarcabil caracter de unitate absolută a limbii sale s-a găsit împărțit politicește în trei părți: Cele două țări de peste Carpați și românii din Ungaria și Transilvania. De atunci timp de mai multe sute de ani aceste trei grupe au rămas despărțite. Conștiința națională dormitând în tot acest timp, a urmat să se manifeste numai ca o forță naturală subconștientă, în timp ce alți factori morali și naturali hotărîtori pentru conștiințe publice a timpului determine raporturile lor. Astfel, dacă în decursul istoriei lor adeseori avem mângăere de a vedea cele două țări mergând laolaltă în virtutea sentimentului lor instinctiv de frăție, nu rareori s’a întâmplat în schimb să ridice una împotriva alteia sabia. Așa au dus-o ele mai multe secole, când laolaltă, când în dușmănie, până ce în cele din urmă se scufundară, din ce in ce mai mult, sub călcâiul dușmanului, ajungând sub decăzuta stăpânire a fanarioților la un pas de perie, pe când noi cei din Ardeal, după ce am fost rând pe rând despoiați de toate drepturile noastre, „ab antiquo“ fuseser reduși la ultima stare de tirănie.* unire Astfel neamul nostru „Prin oarbanela Milcov și Carpați“ ajunsese la prăpastie. Și tocmai când acest neam se credea pierdut, când vecinii începuseră să-și dispute moștenirea lui, iată că o reacțiune se produce, un vânt de renaștere începe să sufle, care în mai puțin de 50 de ani învinge toată slăbiciunea, toate neajunsurile, toate piedicile crescute în curs de mai Pentru un erou de Al. I. Hodoș Români, frații mei, știți ca a fost un erou, care după ce a stat în vălmășagul luptelor ucigătoare, unde mii și mii de tovarăși ai lui și-au lăsat vieața lor tânără, de care atârnau atâtea iubiri și atâtea speranțe, a avut norocul, — veți zice nenorocul, — să rămână în vieață, — ca să facă trista experiență a „recompensei naționale“?... Despre un astfel de erou, scria, trecute, o gazetă: „L-am găsit măturând mai zilele din curtea unei clădiri a statului, și l-am gunoiul văzut, înspăimântat de răcnetul unui copist, care îi cerea un păhar cu apă“... Eu am scris aceste cuvinte așa cum le-am citit în gazetă. Și mi-am adus aminte de vorbele lui Peneș Curcanul, așa cum au trecut prin închipuirea și prin inima marelui nostru Alexandri. Copii, aduceți un ulcior De apă de sub stâncă Să sting pojarul meu de dor Și jalea mea adâncă... Peneș Curcanul se chiamă. aici Grigorie Ion... Lui nu i-a adus nimenea ulciorul de apă potolitor de atât pojar de dor ce tot omul poate avea, și de jalea adâncă ce aduce acasă cu sine acela ce a văzut căzând, alături de dânsul, atâția tovarăși, căror dureri le cunoștea pe toate: — nouă, și ale cu sergentul zece. Acuma e rândul lui, să aducă domnului copist paharul cu apă... Grigorie Ion! Ce nume mic, neînsemnător, și uitat de atâta vreme! Cine era acesta ? Iată, nu era lucru mare toată isprava lui. Dacă l-au luat de acasă, — dela Ploiești sau dela Vaslui, — e tot atâta, — el s’a dus, și în inima lui ducea slava și mândria României. Aici se întâlniau băeții dragi cu toții: Grigorie Ion dela Ploești și Peneș Curcanul din Vaslui. Aicea se întâlnia mâna cea nedespărțită peste Milcov, așteptând alte mâni, cari iarăș, să nu se mai despartă... Ce, adică, Grigorie Ion sau Peneș Curcanul, nu știau și asta printre celelalte ? Să zicem că n’o știau. Dar dacă l-au luat pe Grigore Ion și l’au dus acolo unde și el voia să meargă, cu inima lui întreagă românească a pornit, și cu fărtați vrednici alături. Nimeni nu se gândia atuncia, câți și cari o să rămână, și câți și cari o să se mai întoarcă... Atunci, când Grigorie Ion a văzut pe turcul cu steagul verde în mână, el nu s’a mai gândit la nimica, nici la tovarășii de alături, nici la masca de acasă, — s’a gândit la ceva, s’a gândit la vrednicia lui, fără îndoială, — dar s’a gândit și la România. Căci dacă nu s’ar fi gândit la România, nu era lucru prea greu pentru dânsul, ca să lase steagul turcului, și să-și caute lui însuși o scăpare. Cu primejduirea vieții, cu hotărîre de moarte, — l-a luat. A știut el ce-a făcut?— I a nul, când a venit cu steagul verde ca spus-o căpita„să i-l dea în primire“... faptul. Dar știu ce fac aceia, cari vin să tăgăduiască așa de simplu, de vitejie, al acestui om, căruia nici prin gând nu i-a trecut atuncea, că dintr’o asemenea isprav” — s’ar putea „bate monetă?...“ Știu. — Și iată cum știu: Iată, că vine iarăș, un locotenent-colonel (în pensiune), care se chiamă Renescu, și care îl tăgăduește. Cine este acest Renescu? Este locotenentcolonel (în pensiune) acuma. Cine era în război? Citez iarăș, după documente autentice: Era sergent-furier (nu combatant, Doamne ferește). Făcea parte din rezerva unei diviziuni. N’a luat parte la atacul memorabil dela 30 August,— nici măcar ca furier. Se numia, pe vremea aceea... sergentul Șloim. Iată cum vin acești oameni, — fiindcă ați înțeles cu cine avem a face, — iată cum vin să rupă cu mânile lor dușmănoase, laurii cei mai curați ai gloriilor noastre de neam? S’a botezat Șloim, — dar ura lui împotriva noastră n’a spălat-o cu nici o apă.