Românul, decembrie 1912 (Anul 2, nr. 265-286)
1912-12-08 / nr. 270
Anul II, Arad, Sâmbătă 8|21 Decemvre 1912. ABONAMENTUL Pionu . . 88'— Dol. Pt jumărste an 14— Pe 8 luni . . 7'— , Pe o lună . . 8-40 , Pentru România și s tiinătate : Pt un an. . 40— franci Telefon b-V pentru oraș și interurban Nr. 760.ROMANUL N-rul 270 HEDACȚIA și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi Nrul la INSERȚIUNILEje primesc la administrație. Mulțămite publice și Loc deschis costă șirul 80 fii Manuscriptele nu se vinapoi azi. Două expozee. Arad, 20 Noemvrie. Conferența de pace de la Londra, patronată de ambasadorii marilor puteri, face puține și neînsemnate progrese, la fiece pas se ivesc noul piedeci în care, în fiecare zi situația de pe câmpul de răsboi — mai ales între Grecia și Turcia — se schimbă mereu, încât lumea fiind îngrijorată, privește cu mare neîncredere la acest monstruos aparat de pace, care funcționează așa de greu și care în construcția sa actuală, mai degrabă amenință pacea, decât o păzește. Dar Europa vegheaza și tocmai acum, in momentele cele mai serioase, sesi o curioasă sa ie de pace dintr'un loc de unde ne așteptam mai puțin să vie din Rusia. Vorbirea preș. consiliului de miniștri Kokowzev, care este și ministru de finanțe, nu este însă menită să clarifice aspirațiile rusești, ci mai de grabă să le ascundă. In expozeul lui Kokowzew ideea păcii este așa de sucită și de răsucită încât ți-i milă de dânsa, cât de maltrata a ieșit ea, ca dintr’o închisoare rusească. Actuala situație politică externă ne explică însă pricina subterfugiilor din expozeul lui Kokowzew, asigurările de pace și amenințarea discretă la adresa României și a monarhiei noastre, amenințare ce se întrezărește printre rânduri. Gospodin Kokowzew care este și ministru de finanțe, prin urmare un om care cunoaște până la cea din urmă copeică în ce măsură este interesat capitalul francez în întreprinderile din Rusia, știe că Franța va opune un puternic veto vereităților răsboinice ale Moscoviților, de aceea gospodin Kokorzew, constrâns fiind, face declarații de pace. Vorbind însă de extraordinarele măsuri militare ale Rusiei, spune că aceste sunt luate din motive de apărare națională. Aici declarațiile de pace sunt cusute cu fir roșu, care se vede imediat. Dar nu numai interesele financiare ale Franței o rețin pe Rusia dela un răsboi, ci și situația ei internă. ,,Măsurile de apărare națională" nu trebue luate numai la granițele Rusiei, ci și în lăuntrul țării. O țară cu 98 de procente de analfabeți, cu o poporație chinuită mereu de foamete și de boale, răscolită de cele mai desperate mișcări revoluționare și anarhiste, o țară în care domnește cea mai neagră corupție alături de cel mai nerușinat bigotism fățarnic, dușman al oricărei civilizații, o astfel de țară trebue să poarte răsboi, nu însă împotriva vecinilor, ci împotriva întunericului și a mizeriei în care zace. Zingănitul înăbușit de arme care pătrunde din vorbirea lui Kokorzew este pe deoparte menit să acopere baterea în retragere a politicei agresive rusești, pe de altă parte însă este menit să gâdile orgoliul panslaviștilor cari cer răsboi împotriva monarhiei. S-a scris că răsboiul din Balcani este un răsboi de emancipare a micilor state balcanice de sub tutela marilor puteri, în special a Rusiei și Austro- Ungariei. Rusia însă nu voiește să recunoască nici acum că are de a face cu niște state majorene, ci ea vestește prin rostul lui Kokowzew că nu poate fi indiferentă față de existența statelor balcanice. Pe vremuri interesul acesta al Rusiei era un bun motiv de a se amesteca în trebile interne ale peninsulei balcanice, de a face răsboi Turciei și de a trage foloase de pe urma acestor razboaie, azi însă, Rusia nu mai are motive de a face pe ,,protectorul” creștinismului ortodox, amenințat de Turcia, care dispare de pe harta peninsulei balcanice. Atunci care ar fi adevăratele interese ale Rusiei în Balcani? Un alt pasaj din vorbirea lui Kokonzew, care spune că Rusia este „păzitoarea datoriilor ei istorice" ne chlarifică pe deplin. Aceste datorii, sau mai bine zis apetituri istorice, sunt Constantinopolul și Dardanelele. Doară suntem în toiul conferenței și reuniunei ambasadorilor de la Londra. Rusia începe a-și formula pretențiile ei vechi,... nu însă prin rostul minstrului de externe, ci prin al celui de finanțe, ca să nu bată prea tare la ochi. Dar Europa se va feri să atingă chestia Dardanelelor și atunci pretențiile Rusiei, în loc să se realizeze, vor rămâne și mai departe... istorice. Cu mult mai clar și mai sincer a fost ex- pozeul ministrului de externe italian, di San Giuliano. Din el transpiră și mai multă încredere ca până acum, deoarece Italia a devenit în urma răsboiului tripolitan o adevărată mare putere, al cărei cuvânt are cu mult mai mare greutate.Tenorul întregului expozeu italian este însă menținerea păcii, prin afirmarea tăriei Triplei alianțe, nu de mult reînoite. Dacă unele pasaje amenințătoare din vorbirea lui Rokorzew au fost o lovitură ascunsă împotriva monarhiei noastre, discursul dini di San Giuliano a fost lovitură de apărare a aliatei sale, cu toată mărturisirea de prietinie față de Rusia. Cei din Petersburg o vor simți-o și-și vor strânge ghiarele. Necesitatea inexorabilă a păcii i-a convins Jules Claretie. Cea dintâi judecată a lui Solomon. Nu numai în străinătate, dar chiar în Franța, administratorul Comediei Franceze a întunecat în d. Jules Claretie pe romancier. Și cu toate acestea el este autorul a cel puțin treizeci de romane și a mai multor volume de nuvele și de cronici. D. Jules Claretie a cunoscut, pentru câteva romane ale d sale, avantajul moral și material al unui tiraj care rivaliza cu tirajul cărților lui Maupassant, Zola și Daudet. „Le Million" și „Monsieur le Ministre” sunt cărți cu adevărat frumoase; nu putem spune însă acelaș lucru și despre majoritatea celorlalte opere ale liui Jules Claretie. Cele mai multe din ele sunt scrise cu un condei prea facil și cu prea puțină grijă de artă și de adevăr. Actualul șef al Casei lui Molière a sacrificat dorului de ediții numeroase, o buna parte din probitatea sa artistică. Pentru azi traduc cetitorilor „Românului” o nuveleta destul de drăguță a academicianului francez. I. In vremea aceea stăpânea în sfântul Ierusalim puternicul rege David. Iehova îl copleșea pe poporul său cu binefaceri numeroase iar în Sion, altarul sfânt se înălța sub paza Leviților. Intr’o zi cu soare bărbații și femeile tinere se plimbau pe muntele Măslinilor, la spatele Templului, în fața dealului Beretha. Ei treceau și veneau, acești tineri, sub ochii moșnegilor răzimați de toiag. Eleganții orașului erau înveștmântați în stofe bogate de purpură iar mantalele lor scânteiau de broderii de aur. Femeile învălite și ele în largi mantale, cu părul lor negru acoperit cu un voal în formă de rețea, cu cercei grei în urechi și în picioare cu încălțăminte de piele scumpă, pășeau cu chipul acoperit cu un văl pe care vântul îl ridica câteodată, lăsând să se vadă inelele pe cari unele le purtau la nas. Orașul se întindea la poalele muntelui, de o parte Sionul. Acra de altă parte, și în mijloc valea Kidronului. Un zid de patru sute de coți împrejmuia cetatea ca un brâu de piatră și în grămădeala de case, clădite în cea mai mare parte în argilă sau în cărămidă se deosebeau câteva minunate palate de marmură. Sumbrul fort al Sionului înălța ca pe o amenințare zidurile lui formidabile, iar templul tindea cătră cer. Apoi prin strâmtele străzi ale orașului din vale, pe piețele publice și chiar pe străzile largi ca strada Brutarilor, a Linarilor, se înghesuia mulțimea, trecând de la un bazar la altul, umplând prăvăliile cu murmurul și mișcările ei caracteristice, cari par așa de minunate când le vezi sau le auzi de sus. — Dar ce privești tu așa, Abiathar? îl întrebă deodată un trecător pe un tânăr ce se ținea pe munte, gânditor și cu ochii ațintiți în zare. nu cumva cauți prin mulțime mantia violetă a frumoasei Nizad? Acela care vorbea astfel, era și el un tânăr de douăzeci și cinci de ani, îmbrăcat cu o manta roșie, sub care se zărea o tunică de stofă fină. Mantaua lui avea patru colțuri de cari erau aninați, după legea lui Moise, niște ciucuri cari trebuiau să-i amintească perceptele lui Jehova si să-ti ferească de idolatrie, părul lui negru îi recădea în lungi buclie pe umeri. El se sprijinea cu un aer neglijent pe un baston împodobit cu un inel de aur și privea zâmbind la acela pe care-l numea Abrathar. Nu, îi răspunse acesta, nu. Zebah, nu o aștept de fel pe Nizad. Mă gândesc numai că stau inactiv la Sion, atâta vreme cât mai sunt Filisteni pe lume, și îmi mai spun că într’o mână de bărbat, spada e mai glorioasă decât un baston. — Iți place răsboiul, Abiathar? — ii urăsc pe inamicii lui Iehova. Pe profetul Moise, tu ai dreptate, Abiathar, căci nebotezaiții merită să moară. Cât despre fiicele Filistenilor, le iert — de hatârul ochilor lor cei negri — și nu le doresc răul pe care îl doresc frățiilor și soților lor. — Zebah, fiicele lui Qat și ale lui Ascalon sunt fiicele oamenilor, iar noi suntem copiii lui Dumnezeu! Dar, adăugă numai decât Abiathar, ai dreptate. La ce ne folosește să regretăm răsboiul? Nu mi-aș putea eu oare arăta curajul chiar rămânând la Sion, lângă Nizad? — Ah! făcu râzând Zebah, să-ți arăți curajul! Intradevărul, asta e totul pentru tine; îți place gloria, ambițiosule, și numai ea îți place! Cu toate acestea gloria e un vin care se evaporează repede. Ce-mi pasă? Ajunge numai să mă îmbete. Da, îmi place svonul, mi-e sete de triumf, și