Românul, ianuarie 1913 (Anul 3, nr. 1-18)

1913-01-15 / nr. 11

Pag. 2 ,.T? O­M­A­N­U­L” Marți, 28 ianuarie 1913, tare respectarea „stărilor dinainte”! Europa întreagă, puterile aliate garantaseră acest lucru. Iată insa ca avântul răsboinic al micilor state rupând îngustele paragrafe ale înțele­gerilor anterioare, se năpustesc cu vigoare asupra bietului Turc și-l silesc să se retragă bătut până aproape de Constantinopol. „Sta­­rea dinainte” a căzut de la sine. Triplica se găsea deci într-o poziție difi­cilă. Și pentrucă dintre mai multe soluții cea mai prielnică e aceia care asigură mai multe avantaje întâi persoanei tale, triplica a pă­răsit pe „buna amică Turcia” și s’a dat de partea antantei! Primul pas a fost greu de făcut, — cei­lalți au mers mai ușor. Iscălirea „notei colec­tive" s’ia făcut fără nici o mustrare de cuget. Iar acum presa austriacă semi-oficioasă so­­coate că încercarea revoluționară a Turcilor de a-și salva țara e „tardivă”! Prin urmare interesul economic și politic al Triptic­ei nici el nu va fi periclitat chiar fata de noii stă­pâni ai Peninsulei! Nu discutăm mai mult. Ar fi să scrutăm lucruri întunecoase, ar fi să găsim prea multe decepții în niște făgăduinți care se arătau pline de optimism. Așa­dar când se arată atâta îndărătnicie din partea marilor Puteri de a garanta Bul­garilor Adrianopolul să nu vedem în acest gest mărturisirea cine știe cărui sentiment de dreptate și cavalerism, ci să înțelegem că ’n dosul acestor frământări „diplomatice” se ascunde aceiași veșnică goană după satisfa­cerea intereselor personale de neam. Eli aveam o Turcie tributară politicește și economicește Europei, azi, mâne, vom avea o Bulgarie la fel. Cu arma la picior. Zilele trecute s’au ținut în Viena importante consfătuiri, în care s’a su­­lerat chestiunea măsurilor militare de la grani­țele monarhiei și s’a pus întrebarea că oare n’ar fi oportun să se renunțe la acele măsuri. Au ur­mat apoi tratative cu Rusia și Germania, pentru a se ajunge la înțelegere cu aceste puteri, ca rezerviștii să fie concediați și efectivul trupelor să fie redus iarăș la normal. Pourparleurile au fost încoronate de succes, mai cu seamă că în urma tratativelor de pace din Londra se spera că încheierea păcii nu mai întimpină nici o pie­­decă și astfel se spera că în 28 Ianuarie se va începe dezarmarea. Mult a contribuit la acea­sta și raportul guvernorului militar al Bosniei și Herțegovinei, generalul de infanterie Potiorek, care a petrecut zilele aceste în Viena. Rapor­tul acesta a desvălit adevărata dispoziție mo­rală și spirituală a trupelor de la graniță, a arătat că în soldați serviciul cu arma la picior ce ține neîntrerupt de trei luni de zile a deșteptat un simț de nesiguranță, simțul că se află între răs­­boi și pace și astfel s-a provocat o depresiune a stării lor sufletești. Vărsarea de sânge ce a să­­vârșit-o corporalul Aschadek în Novesnije con­tra camarazilor săi, rănind grav 5 soldați se explică, ca o urmare a dispoziției dominante, din care rezultă cazuri de melancolie și accese de nebunie. Generalul Potiorek, a stăruit din cauza aceasta la cercurile competente din Viena ca, pe cât e posibil, trupele să fie înlocuite. Tra­tativele din Londra dădeau speranța, că va fi posibil a concedia soldații și pe 28 ianuarie era plănuită ziua începerei concediilor. Revoluția junilor turci a răsturnat însă toate planurile, creiând o nouă situație și astfel concedierile și dezarmarea a fost deocamdată amânată. Atitudinea deputaților disidenți. Ziarele gu­vernamentale scriu cu multă amărăciune despre atitudinea mai mult decât ostilă a deputaților ieșiți din sânul partidului muncii. Declarațiile de Sâmbătă ale deputatului disident Sándor Pál au căzut ca o lovitură de măciucă asupra capetelor celor din tabăra guvernului. O critică atât de aspră, nimerită și în acelaș timp atât de com­petentă ca aceea pe care a făcut-o guvernului și majorității deputatul Sándor Pál in adunarea comercianților și meseriașilor din Budapesta, nu o putea face decât omul care a pătruns adânc în toate mizeriile acelui guvern și majoritatea parlamentară și în cele din urmă, scârbit în cea mai mare măsură, s-a văzut silit să rupă orice legătură cu tovarășii de mai nainte. Vorbind de reforma de dare a guvernului, a criticat-o nu numai pe aceasta ci toate legile și reformele ce le-a votat majoritatea până acum și ce mai are de gând să voteze, iar politica pe care o ur­mează guvernul nu e decât o perfidie, prea tran­sparentă pentru ori­cine care-și dă seama pe de o parte de promisiunile pe cari le-a făcut gu­vernul când a venit la putere, iar pe de alta, de activitatea dezastroasă pe care a desfășurat-o acest guvern de la început și până astăzi. Gu­vernul dlui Lukács nu reprezintă nici voința țării și nici pe a dinastiei și prin urmare, neavând nici o rațiune de a fi, va trebui să plece cât mai in grabă. Diferendul româno-bulgar. București, 13 ianuarie. Nu de puține ori, soarta unui popor, ca și a unui individ, depinde de o singură împre­jurare, favorabilă sau defavorabilă; lașa, o împrejurare care ar fi schimbat, ori întru­cât, rezultatul răsboiului din 1877—78 prin consecințe directe și indirecte, ar fi putut a­­duce neplăceri mari atât Rușilor, cât și mai cu seamă vecinilor noștri, Bulgari. Este știut, în general, și în deosebi vecinilor noștri, după cum s’a recunoscut de toți, cei ce au tratat chestiunea, că intervenției armatei române, a­­tât de la timp, se datorește schimbarea stărei, atât de grave, în care lupta pusese pe armata imperială rusă, precum asemenea, că numai grație înfrângerei zdrobitoare a armatei tur­cești, s’a făcut posibilă Bulgariei starea de desvoltare la care a ajuns din ori­ce punct de vedere. Nici un fapt nu poate fi privit izolat, ci în legătură cu o mulțime de altele, fiind determinat de unele și determinând pe altele, paralizarea rezultatelor strălucite ale arma­tei ruse, și cu atât mai mult învingerea acelei armate, ar fi îngreuiat strașnic jugul opre­­siunei turcești, sub care Bulgaria gemea. România, care pe cât de glorioasă, pe atât de nedreptățită a eșit din răsboiul Ruso- Româno-Turc, a modificat în favoarea cau­zei bulgare o înlănțuire de fapte cari puteau fi funeste principatului bulgar. Este asemenea în­deobște cunoscut că deși marele și gloriosul imperiu al Rusiei la în­ceputul răsboiului, ia ezitat să primească ca și armata română să ia o parte activă, în răs­boiul de peste Dunăre, totuși, vedea cu ochi buni și primea rezultatele simpatiei, cu cari Românii favorizau principatul opresat înles­nind tot ce era necesar să serve direct sau indirect armatei ruse spre a beneficia de toate mijloacele utile isbândei. Toate acestea, ală­turate cu concursul efectiv, dat de armata ro­mână, sub conducerea viteazului și gloriosu­lui ei cap, nu sunt de mică importanță, nu pot și nu trebuie să fie uitate. Se știe asemenea, că într’un moment dat,­­ prin viguroasele lupte ale Turcilor, cu toată ștem toate amănuntele vieții lui de vagabond mistic și păgân, virtuos și pervers, plin de voie bună dar cu voința ușoară ca un fulg, pe care vânturile potrivnice ale existenței o făceau să oscileze atât de des — da, cunoaștem întreaga lui viață minată de mizerie și de absint, și o­­pera lui o cunoaștem tot așa de bine; dar d. Lepelletier ar fi avut atâtea lucruri interesante de spus asupra influenței pe care a exerciat-o Verlaine, nu numai în Franța, dar și aiurea. Căci rolul acestui poet încântător a fost e­­normm După moartea lui Victor Hugo, se pă­rea că în poezie nu va mai fi nimic de spus, du­pă romanticul titan. Școala parnasiană în cap cu Leconte de Lisle, a încercat chipurile să dea poeziei franceze o direcțiune nouă. Sub con­deiul măestru însă al lui de Lisle, Victor Hugo a fost continuat, cu toată aparenta îndrăzneală a acestei afirmări — el a fost continuat și su­flul epic, în elocvența care-l caracterizau. A­­devăratul șef al unei școli noui, absolut nouă, a fost de fapt Paul Verlaine. Din poezia lui fragedă, naivă, dulce, de o ne mai cunoscută putere de evocare, elocvența e cu desăvârșire înlăturată. Nici simbolist și nici decadent, cum spun ignoranții, Verlaine a fost înainte de orice un harpist fermecător, un cântăreț al strunelor celor mai ascunse și de­licate ale sufletului omenesc. Versurile lui sunt nemuritoare nu atât prin cele ce spun, cât prin sentimentele și vizuinele pe cari le deșteaptă în noi. Nu­ el nu a fost nici simbolist și nici deca­dent, după cum îl etichetează acei cari nu pot gusta nimic fără vre-o etichetă oarecare — ci un mare cântăreț pur și simplu, mare nu fiind­că a cântat spectacolele mărețe ale firei, ci fiindcă știe să fac să vibreze în cetitor unele coarde sufletești de a căror existență nici nu știam. Și după cum n’a fost simbolist, el n'a fost nici șeful intitulat al vreunei școli, precum sin­gur a mărturisit-o în 1891, cu prilejul faimoasei anchete literare făcută de andemânatecul și vi­olul Jules Huret, anchetă, care a stârnit atâtea polemici în cercurile literare ale Europei. Șef. Verlaine este într’adevăr, dar el a devenit a­­ceasta după moarte, prin influența nemăsurată pe care a avut-o asupra poeziei moderne. Este drept să spunem că geniul lui poetic a fost, vai! pricina atât de multor imitațiuni stângace sau imbecile! Iată ce a uitat să ne amintească acum șase zile d. Lepelletier, și iată la ce mă gândeam eu în fața statuei albe a poetului, în vreme ce bruma iernei plutea melancolic deasupra noa­stră, sfășiindu-se prin copacii desfrunziți ai admirabilei grădini.­­ Era și de așteptat. Analogia acțiunei a­­batelui Wetterlo cu acea a părintelui Lucaciu se prelungește. Aceleași răcnete și acuzări inu­tile cu care tribunul român a fost primit în Un­garia, după triumfalul său turneu în regatul ro­mânesc, l-au întimpinat și pe deputatul alsa­cian în Reichstag, la întoarcerea sa din Franța. Acelaș șovinism violent îi aruncă în față vorbe mari, crunte și fără sens. Și mândra seninătate pe care a păstrat-o pe vremuri părintele Lu­caciu este azi și atitudinea abatelui Wetterle. La vijelia pe care a stârnit-o prezența sa în Reichstag, el a răspuns cu o calmă energie: „Mi-e sufletul francez și francez va rămâne. Dacă ați ști cu cât ar fi mai înțeleaptă o situa­­țiune mai omenească făcută alsacienilor, decât zadarnicile opreliști, la cari ne supuneți. Atât de zadarnice, într’adevăr...” Șoviniștii germani au replicat firește cu ana­teme și cu amenințări. Cât de ciudată este con­formația acestor naturi primitive, cari își închi­­puesc că pot supune și anihila prin brutalitate sufletul unui neam. Și mă gândesc la vorba așa de profundă a lui Anatole France: „Cum nu văd aceia cari încearcă să transforme prin violență sufetul și limba unui popor, că se luptă, nu cu morile de vînt, ci cu o forță mult mai formida­bilă, prin aceia că scapă controlului brutal al omului. Este îndeajuns că răutatea umană se exercită asupra fenomenelor materiale ale vie­­ței. Ea nu se poate în nici un caz atinge de acea putere considerabilă și ascunsă, care se numeș­te c­o­nș­t­i­n­ț­ă...” — Noul minister s’a constituit în mod defi­nitiv, sub șefia dlui Aristide Briand, ministrul de justiție al fostului cabinet Poincaré. Noul șef al guvernului francez este unul din acei bărbați mai mult decât eminenți, cari, în împrejurări date, se pot ridica până la acele înălțimi uriașe cari însemnează o dată în destinele unui popor.

Next