Românul, septembrie 1913 (Anul 3, nr. 190-212)
1913-09-19 / nr. 204
Anul II! ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.— » Pe 3 luni . . 7. I . Pe o lună . . ..40 » Pentru România și străinătate ! Pe un *n. . 40.— franci Telefon pentru Oraș ti intmirba* Nr. 750. 11 ipww II» ■ HI III. M»W8MWB»3i|81|WWBWBWW3{BU8M<AaBMaSgMEawaWBMWBMMBg Arad, Joi 2 Octomvrie n. U9 Septemvrie v.) 1913. Nr. 204 REDACȚIA și ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rui lia. INSERȚ1UN1LE *e primesc la administrație. Mulțumite publice și Loc deschis costă șirul 20 fii. Manuscrisele nu se innapoiază. Romani si italieni. Arad, 1 Octomvrie. D. Luigi Barzini, unul din cele mai cunoscute și mai distinse condeie ale presei italiene și ale presei universale, publică o serie foarte interesantă de articole despre chestia națională a Italienilor din Austria în marele ziar milanez ,,Corriere della Sera”. Se cunoaște incidentul care a îndemnat pe d. Barzini să facă publicului din regatul italian o expunere cuprinzătoare, un tablou general al situației italienilor asupriți de Austria. Guvernatorul de Triest, prințul Hohenlohe a ordonat comunei Triest să îndepărteze din slujba sa pe cei vre-o 40 de funcționari cari, originari din Italia, nu au dobândit dreptul de cetățenie austriacă. Guvernul austriac luptă de mult pentru slavizarea Triestului și a Istriei (acest lucru îl simt și bieții români istrieni cari din anul 1888 încoace cer zadarnic, înlocuirea școalelor croate cu școli românești). In lupta asta de înlăturare a italienilor „iredentiști”, guvernul se izbește de o mare piedică. E imigrarea italienilor din regatul italian. Ei sporesc și întăresc necontenit elementul italian băștinaș din Austria, mai ales din portul Triest și împiedecă triumful slavismului cotropitor. In orașul Triest trăiesc 30.000 de italieni veniți din regat. Autoritățile austriace văd furioase cum sporul lor necontenit sfarmă planul oficial de slavizare. Se pare că niciodată Triestul italian nu va ajunge un Trst slav și deci capitala formațiunii trialiste, menite a pune o stavilă între Italia și Austria propriu zisă. Ordinul guvernatorului Hohenlohe a fost expresia acestei furii anti-italiene. Dacă nu putem să alungăm din oraș pe cei 30.000 de italieni supuși străini, și-a zis înțeleptul prinț, să izgonim cel puțin pe cei 40 de italieni, supuși ai regatului, din administrația Triestului, unde oricum avem un amestec! Nu-i așa că-i o măsură care desvălește în toată goliciunea ei clasică ridicola înțelepciune oficială austriacă? Ea nu a putut să dea o lovitură nimicitoare italienilor — căci consiliul comunal, italian, al orașului va alege, în locul celor izgoniți, fără îndoială tot italieni, supuși austriaci — dar a reușit să provoace un strigăt unanim de protestare în Italia întreagă. Așa jignește și provoacă Austria pe proprii ei aliați tocmai în clipele cele mai critice, s’a spus în Italia: întocmai cum s’a făcut în Ungaria cu oprirea congresului învățătorilor români, adaugăm noi. Acesta e istoricul incidentului pentru care „Corriere della Sera” a găsit de cuviință să trimeată pe cel mai vestit condei al presei italiene la fața locului ca să facă publicului din regat o expunere a întregei situații, a „condițiilor de viață a Italienilor în Austria”, socotind desigur că strălucirea acestui condei va face și pe cel din urmă italian să citească și să se informeze despre această mare chestiune națională. (In treacăt fie zis: care ziar, mare sau mic, al fraților noștri din regat a găsit vre-odată de cuviință, sau mai ales acum, de a face asemenea ziarului milanez? Cine mu ar ceti în țara românească, cu interes, cu aviditate, un studiu sau o anchetă despre Românii din Ardeal, scrisă de vre-o peană cu bună reputație gazetărească și literară? Nu cerem doar vre-un lucru mare presei din București: să acorde numai celor 3— 4 milioane de Români cinstiți din Austro-Ungaria zilnic un număr de coloane nu mai mare, dar egal ca unui singur hoț de cadru din România liberă, fie chiar și de... mărimea epică a lui Pantelimon. Nu am vedea atunci că 90% din clasa cultă a țării au ideile cele mai neguroase și bizare despre aceea ce se numește chestiunea românească în Ardeal. Dar să ne întoarcem la articolul d'lui Barzini de care o dureroasă lipsă de analogie ne-a îndepărtat pe o clipă, dar la care alte analogii ne atrag. Intre situația italienilor din Austria și a Românilor din Ardeal, țara ungurească și Bucovina este o analogie interesantă. Aceste două neamuri sunt unite nu numai prin înrudirea de rasă și obârșie, nu numai prin faptul că sunt persecutate, ci și mai ales prin faptul că politica externă austro-ungară se sprijinește tocmai pe alianța cu conaționalii lor, din afară, constituiți în puternice și înfloritoare state naționale. Nimic nu ar fi mai natural ca Austro-Ungaria să ție seamă de acești doi stâlpi pe cari se rezimă în afară, de sentimentele, de simpatiile lor naturale față cu frații lor asupriți în Austro-Ungaria, și să evite orice măsuri jignitoare ce ar putea îndepărta pe cei doi aliați. „Este enorm, spune d. Barzini, că guvernul austriac nu-și dă seama de repercusiunea pe care fapte asemănătoare (cu ordinul Hoherlohe) o produc în Italia; că el nu prevede și nu înțelege mâhnirea care cuprinde sufletul nostru național în fața tuturor formelor de prigonire și asuprire a căror victime sunt Italienii, supuși străini și austrieci...; și că el își închipuie cu putință o absolută independență între poltica anti-italiană în imperiu, și prietenia cu Italia pe câmpul politicei internaționale.” „Orice manifestațiune de sensibilitate națională în Italia, jignită în legăturile ei de rasă este neașteptată pentru cârmuitorii austrieci și nu este înțeleasă în semnificarea ei, continuă autorul ceva mai jos. Ea este considerată mai curând ca un amestec ilegitim, decât ca o îndreptățită expresiune a sentimentului de neam care nu poate să nu simtă, cu totul în afară de politică, legăturile de sânge, de limbă, de cultură și de istorie ce îl unesc cu poporațiunea italiană din imperiul austroungar.” „Echivocul” acestei politici filo-italiană în afară și anti-italiană înăuntru, trebue să înceteze, spune d. Barzini. „In interesul alianței chiar, fondată pe interese comune, e bine ca Austria să știe că poporul Italiei nu este insenzibil față cu jignirile și atacurile aduse naționalității italiene. E un fapt care ar trebui să fie o evidență.” Analogia între chestiunea națională a Românilor și a Italienilor din monarhie și între situația României și a Italiei față cu asuprirea austro-ungară este izbitoare. „Echivocul” politicei austriace de care vorbește d. Barzini se traduce pentru cele două state latine, aliate cu monarhia noastră, printr’o veșnică oscilațiune între nevoia de i a sprijini Austria și resentimntul față cu prigonirile conaționalilor supuși aliatului. Linia lor de conduită externă e rezultanta acestor doi factori potrivnici cari necontenit le atrag în două direcții opuse. Cât de greu le este a păzi linia mijlocie,nu prea aurie, numai cârmuitorii celor două state ar putea să-o spuie. întrebarea e însă dacă Italia și România vor reuși să păstreze linia asta mijlocie până la infinit? Cu alte cuvinte: poate Austro-Ungaria să conteze cu siguranță pentru totdeauna pe colaborarea și sprijinul lor în politica externă, fără a-și modifica politica internă? Suntem convinși că nu. E chestia numai când vor ajunge guvernanții Italiei și ai României să descopere analogia izbitoare a situațiilor lor de aliați ai Austriei anti-italiene și anti-românești. Atunci ei își vor pune, în mod firesc, întrebarea: Oare fără sprijinul nostru Austro-Ungaria ,atât de putredă și în plină disoluție internă, ar mai putea să-și continue politica ei împotriva fraților noștri? Oare asuprirea lor nu se face, nu în ciuda alianței, cum se crede, ci tocmai grație, la adăpostul siguranței externe pe care o dăm Austriei? Nu suntem, cu alte cuvinte, chiar noi marii vinovați ai situației deplorabile fraților noștri? Și nu ar trebui să înceteze deja națonalizarea lor imediat ce am adopta o politică anti-austriacă? Se pare că aceste întrebări au fost formulate și rostite încă înainte de a le da noi o expresie. Se pare că aceste raționamente au fost făcute la București ca și la Roma. Avem dovezi și indicii sigure pentru asta. Călătoria prințului Carol la Roma, planul de căsătorie de care se vorbește, apoi manifestațiile de simpatie, cu această ocazie, între parlamentele și popoarele celor două țări, călătoria dlui Tache Ionescu ministrul de interne român la Roma — toate sunt indicii pozitive. Cu acest chip, Italia și România au descoperit o nouă legătură, afară de aceea a înrudirii de rasă și de limbă, un nou și puternic interes comun care le leagă și pune politicei lor aceiaș țintă, indicându-i aceeaș cale de urmat. Prin sistemul ei neghiob de asupriri, —=