Românul, septembrie 1913 (Anul 3, nr. 190-212)

1913-09-26 / nr. 210

J — J­1 ÍV, □ U­LI­A­­­­T Anal Il­_______Arad, Joi 9 Octomvrie n.­­26 Septemvrie­v.­ 1913._________Nr. 210 ABONAMENTUL Pe un an . . 28.— Cor. Pe jumătate an 14.—­­ Pe 3 luni . . 7.1 » Pe 6 luni . . 2.40 » Pentru România și Btriin&ate : Pe un an. . 40.— frand Ttle'on pentru orvy ți interurban Nr. ISO REDACȚIA yl ADMINISTRAȚIA. Strada Zrínyi N-rul l|a. INSERȚIUNILE •e primesc la adminis­trație. Mulțămite publice și Lot deschis costă șirul 20 fi. Manuscrisele nu se ți> Noi putem aștepta! Ziarul Bud­. Hírlap agită din nou chestiu­nea ciangăiască din Moldova. Zece — două­sprezece milioane de iloți politici nemaghiari așteaptă de veacuri în Ungaria soluțiunea si­­tuațiunii­­ lor intolerabile, și acum, când se a­­proprie necesitatea, ineluctabilă pentru guver­nul unguresc, de a se ocupa de chestiunea lor, el ne trimite vorbă prin ziarul său că înainte de a ne da nouă drepturile ce ni se cuvin, do­rește să se discute chestiunea neasemănat mai ,,importantă” a Ciangăilor din România. încercarea aceasta de a pune chestiunea ciangăiască înaintea­ celei românești în discu­ție dovedește odată mai mult cât de sinceră și temeinică e intenția guvernului unguresc și a factorilor conducători de a da o soluțiune dreptelor noastre cereri. Ea arată și mai mult că zvonurile de „împăcare” româno-maghia­­ră, proiectată de contele Tisza Pista, nu sunt decât o încercare de a mistifica credula opi­nie publică din regat, și că, în realitate, aces­tui mare panglicat politic nici prin gând nu-i trece a face­­ cea mai mică concesiune națio­nală Românilor din Ungaria. Altfel, oricum, presa ungurească și guver­nul ei, nu ar căuta să puie piedeci neserioase, aducând dela început în discuție obiecțiuni cu totul străine de ea și căutând să producă o abatere și diversiuni cari nu pot decât să în­târzie o soluțiune, cerută azi nu numai de in­teresele noastre, ci poate și mai mult de inte­resele de existență ale statului unguresc. întrebarea este deci, are guvernul intenția sinceră și fără gânduri ascunse de a da o solu­țiune echitabilă cererilor noastre? Vrea el în mod hotărît o „împăcare” de care azi el are mai multă nevoie decât oricând? Și are presa lui intenția de a-l sprijini în hotărârea asta, de a lămuri și pregăti opinia publică ungu­rească, de a creia între unguri atmosfera ne­cesară unei înțelegeri, fără de care orice in­tenție bună a guvernului se va zădărnici? Da­că așa ar fi, atunci nici guvernul, nici presa lui nu ar căuta să producă diversiuni, să a­­bată mersul discuției, să „schimbe vorba”,cum spune Românul, pe tema chestiunii ciangăiești, infinit mai puțin importantă pentru viitorul statului ungar, decât chestiunea românească. Cum rămâne însă cu Ciangăii și cu ches­tia ciangăiască, ne veți întâmpina poate. Am putea să răspundem cu drept cuvânt că refu­zăm orice discuție pe tema aceasta, atât timp cât chestia românească, mult mai gravă și mai arzătoare, nu este rezolvată, și atâta timp cât este învederată reaua credință și intenția de diversiune cu care Ciangăii sunt aduși în discuție. Chiar dacă vom admite îndreptățirea u­­nei discuții pe tema chestiunii ciangăiești, deși sunt atâtea cuvinte puternice pentru cari am avea dreptul să nu o admitem...., totul tre­buie să stabilim odată pentru totdeuna priori­tatea chestiunii românești și a soluțiunii sale față cu chestia Ciangăilor. Soluțiunea chestiunii românești din Unga­ria nu­­ mai este un interes românesc* ea a a­­juns un interes vital al Ungariei, o chestiune de existență a monarhiei austro-ungare. Ori­cât de mari ar fi suferințele noastre, trebuie să se știe la Budapesta și la Viena că noi Ro­mânii apăsați din Austro-Ungaria putem să m­ai așteptăm! Trebuie să se afle în acele lo­curi că nu suntem prea grăbiți și că noi ne dăm prea bine seama că dacă soluțiunea ches­tiunii noastre va mai întârzia chiar cu o de­­cenie sau două, (de mai mult nu poate fi vor­ba), sistemul actual de maghiarizare ne poate zăbovi în desvoltarea noastră, ca și până acu­ma, dar nu ne poate distruge, nici­­ nu ne poa­te reduce în mod simțitor forțele, numărul și întinderea geografică, îndrăznim să spunem chiar mai mult. O soluțiune apropiată și grabnică, a chestiunii noastre, o „împăcare” de care se șoptește și acuma, nu ne poate da decât jumătăți de mă­suri și jumătăți de libertăți naționale. Cu cât mai grabnică, cu atât mai incom­pletă și defectuoasă, dimpotrivă, cu cât mai târzie, cu atât mai sigură și mai desăvârșită va fi soluțiunea chestiunii românești. Dacă nu vom fi acum „împăcați”, vom fi mai târziu desrobiți. După prefacerile din Balcani nu mai avem nici o îndoială asupra acestui punct. Iată pentru ce noi nu avem motiv să fim zoriți, și iată tocmai pentru ce. Ungurii și gu­vernul unguresc, au tot motivul de a se grăbi cu concesiile naționale și de a nu căuta diver­siuni pe tema­­ ciangăiască. Fiecare zi, fiecare an, pierdut cu discuția asta este un câștig, nu pentru Unguri, cum cred ei în naivitatea lor, cu d. Barna Endre în frunte, ci pentru noi, o garanție a izbânzii noastre strălucite și de­pline. * Tocmai pentru aceea, cu tot dreptul de prioritate pentru chestiunea românească pe­­ care l’am formulat mai sus, nu suntem îm­b­ijtasgsiffum am mfmi tu ■ tmm. "■ [UNK] [UNK] ■ —hhj.«m —gggajiasigii abecedar și abecedare. De Hr. Onisifor Ghibu. /. Dacă aș afirma că abecedarul este, dintr’-un punct de vedere, cea mai însemnată carte pentru cultura unui popor, mulți ar crede că aceasta e o exagerare. Dar dacă ne gândim, că Abece­darul este cea dintâi carte pe care o iau în mâ­nă toți aceia cari, prin mijlocirea tiparului, vor să intre în împărăția nemărginită a științei, tre­buie să recunoaștem că în adevăr, această carte este „peatra din capul unghiului” pentru măre­țul edificiu al culturii omenești. Dacă Abedar­ul e o carte din adevăr bună, în toate privințele, dacă el ajunge să poată pune stăpânire pe su­fletul copilașului de 6—7 ani, putem zice­­ că însuș cultura a pus stăpânire pe sufletul lui. Dacă A­­becedarul are calități de acelea prin cari îl poa­te atrage cu toată puterea pe copil, îl poate in­teresa, — acesta va câștiga un interes perpetuu pentru­­ carte, pentru cultură în general. Iată cum chestiunea unui bun Abcdar nu e o chestiune tocmai așa de neînsemnată, cum ar părea în primul moment și nu e o chestiune ca­re să-i privească numai pe învățători. Avem noi un Abcdar care să întrunească, din toate punctele de vedere, condițiile unui bun Abc­dar? Iată o întrebare:­­care trebuie să preocupe cercurile tuturor intelectualilor noștri cari nă­­zuesc să ridice progresul la­­ un g­rad mai înalt de cultură. In alte țări, la alte popoare, se lu­crează pe­­ terenul literatureil didacticei I pentru primul an, cu un interes care, la noi, ar putea părea straniu. Pictori dintre cei mai de­ seamă, poeți și scriitori dintre cei mai cu reputație și pedagogi dintre cei mai probați își dau mâna pentru a face împreună Alecdare, cari să câ­știge întreg sufletul copilului. Căci Aleedarul nu are numai o lăture, pedagogică-metodică, ci trebuie să întrunească și din punct de vedere literar și artistic condiții superioare. Judecat din aceste puncte de vedere, avem noi, Românii din­­ Ungaria, un Alccdar cores­punzător? Din parte-mi pot răspunde­­ cu toată hotăr­î­­r­ea:nu! Abcdarele existente au dat atenție mai mult laturei didactice și metodice, ignorând pe cea literară și artistică,­­ceea­ ce constitue un­­ de­fect­­ esențial. De altfel trebuie să mărturisim că la noi nici nu s’au fixat in mod principial con­dițiile pe­­ cari trebuie să le întrunească un Alec­dar care să fie la înălțimea literaturii didactice moderne­­ din lumea cultă. Cu privire la partea artistică la noi n­u s’a scris chiar nimic. In ce privește partea literară nu s’a scris, ce­­ e drept, nimic anume numai pentru Alcdar, s’au stabilit însă în sinodul arhidiecezan din Sibiiu (1910) unele principii sănătoase cari privesc cărțile de cetire românești în­­ general, în cari putem cu­prinde și Abcdarele. Până vom putea ajunge la un Abcdar bi­n e bine să cunoaștem Alecdarele existente, în lumina principiilor stabilite de Pe­dagogie și în legătură cu concluzu­l sinodal Nr. 71 din 1910. In acest scop, lăsând să premeargă concluzul din chestiune, vom face câteva refle­­xiuni cu privire la cinci Alecdare, dintre cele cari se întrebuințează astăzi la noi, și anume: Iuliu Vuia, 1. Abcdar ilustrat, Arad 1912 ed . (după metoda cuvintelor normale), 2. Acelaș: Abc­dar după metoda sunetelor vii, Arad, 1912, ed. VI, 3. Dr. Ioan Stroia, Dumitru Lăpădat și Iuliu Crișan: Abcdar, ed. III, Sibiiu 1912, 4. Gh. Co­­drea și Gh. Boeriu: Alccdar fonomi­mic, Făgăraș 1909 și 5. Petru Hădan: „Soarele” (Alccdar pen­tru anul I de școală), Arad, 1911. II. Concluzul sinodului arhidiecezan Nr. 71/1910 cu privire lla partea­­ literară a cărților de cetire românești e următorul : „Cartea d­e cetire română nu va mai fi ca până acum, o mică enciclopedie de cunoștințe, întocmită cu mai multă sau mai puțină­­ price­pere, ci va fi evanghelia din care­­ copilul își va­­ câștiga îndemnul­­ pentru tot ce este frumos, no­bil și românesc, dar mai pe sus de toate sim­țul limbei românești și dragostea față de frumu­­sețile­­ limbei românești și față de ma­nifestațiu­­nile sufletești ale poporului nostru. Numai în chipul acesta devine cartea de cetire română, în adevăr românească. Formulându-se astfel menirea cărții de cetire românești, se va rezerva în cartea de cetire un joc de frunte și de onoare materialului specific­­ românesc.

Next