Românul, august 1914 (Anul 4, nr. 170)

1914-08-02 / nr. 170

Pag. 2 și un suflet cu poporul ce-l păstorim, și cu marile interese ale țării. Au fost preoți cari și-au condus din sat parohienii, venind în fruntea lor până în Si­­biiu, adevărați „preoți cu crucea ’n frunte”. Un răspuns vrednic, mai bărbătesc, mai înalt, nici nu putea să dea poporul românesc celor ce-l bănuiau, decât manifestarea din nou a vechilor virtuți de viteji apărători ai țării cari formează comoara sufletească a neamului românesc. O­r­l­a­t, August. Al D-voastre I. Agârbiceanu. Neutralitatea Italiei. Marele ziar milanez „Corriere dela Sera” publică cu privire la atitudinea adoptată față de aliatele sale un articol inspirat se pare din cercurile guvernamen­tale italiene și pe care îl redăm mai jos în punctele lui esențiale: „Neutralitatea italiană declarată oficial, a fost pri­mită cu o satisfacție generală. Puținele glasuri cari s’au ridicat contra ei, nu pot să scadă dreptatea și folosul măsurei luată de guvern. Întreaga opinie publică italiană își dă seama că Italia nu ar fi ajuns la o asemenea concluziune, în ca­zul când ea nu i-ar fi fost permisă de examenul real al înțelegerei avute cu Austria și Germania. Aliații noștri au început un răsboi agresiv (?) Nu ne putem da seama de cauzele ce au îndemnat pe aliați să facă aceasta, dar nici nu putem interpreta tratatul după placul aliaților noștri, pentru a lua parte într’o a­­ventură de a cărei preparare nu am fost informați, și ale cărei urmări probabile nu au fost desbătute cu noi deși ele ne interesau în mod direct, înlăturați în momentul când spiritul tratatului o­­bliga să fim consultați asupra situației, astăzi când stăm de-o parte nu facem altceva decât să urmărim linia lo­gică trasă de adversarii noștri, dincolo de punctul în care sfârșindu-se foloasele Austriei și Germaniei începe grija adâncă stândreplățită­ a­­ intereselor noastre esen­țiale. Un simț fundamental al drepturilor unei națiuni, arată că nu este cu putință ca un tratat de alianță să fie înțeles în sensul că, unul dintre aliați, ar putea să acorde celuilalt dreptul de-a deveni arbitrul aprobat atunci când e vorba de luat deciziuni de cele mai grave cu privire la destinele unui popor. Suntem convinși că guvernul nostru nu a avut ne­voie, să forțeze sau să deformeze spiritul înțelegerii ce ne lega de Austria și Germania, atunci când a de­clarat că suntem liberi să ne afirmăm neutralitatea, fi­xând linia de conduită a statului italian”. Jk­OMAN­U­L’* Ziarul italian, continuând, recunoaște că neutralita­tea păstrată de Italia nu înseamnă micșorarea mărimei responsabilității ce apasă asupra statului italian, că a­­ceastă neutralitate nu constitue o soluție definitivă, și că ar fi copilăresc lucru ca guvernul să-și facă iluzii cu privire la comoditatea poziției sale în mijlocul unei ciocniri atât de colosale de forțe, și de interese. „Declarațiunea de neutralitate nu trebuie să cores­pundă dorinței de a ne rezerva rolul de simplu specta­tor. In cazul când am fi avut o asemenea dorință am fi arătat, să nu ne dăm seama de enorma și incomparabila gravitate a împrejurărilor”. Ziarul italian insistă apoi asupra faptului că neutra­litatea Italiei însemna că această putere nu putea să sacrifice obligațiunilor tratatului drepturile ce îi erau acordate prin însăși acest tratat susținând cu armele o cauză periculoasă intereselor statului italian(?). Sâmbătă, 15 August 1914. Din România. Belgia și România. Judecând situația în care se află Belgia ajunsă teatru al răsboiului și expusă astfel tuturor nenoro­cirilor împreunate cu astfel de întâmplări, „Inde­­pendance Roumaine” scrie: „Rime nu cunoaște încă exact acele „știri si­gure” (că Francezii voiau să atace Germania tre­când prin Belgia) de cari ne vorbește comunicatul german, dar ele sunt fără îndoială serioase și isto­ria le va judeca după adevărata lor valoare. „Pentru noi, cari nu putem, decât să înregistrăm faptele așa cum sunt și fără părtinire, deoarece suntem desinteresați în lupta actuală, noi nu putem decât să compătimim Belgia, că soarta aceasta crudă a silit-o să intre în acest viespar, ori­cât voia să stea de-o parte cum îi dictau interesele sale. „Pentru noi, cari am fost adeseori numiți Bel­gia orientului, și cari ne aflăm de asemenea scurți între două mari popoare cari se răsboiesc, noi trebuie să ne bucurăm că situația geografică a țării noastre nu face dintr’însa un vad necesar pentru toate armatele beligerante ale vecinilor noștri. „Cu ușurință se pot da lovituri necesare în altă parte decât la noi, și norocul acesta providen­țial ne pune la adăpost de ori­ce invaziune, și ne permite să ne păstrăm, în așteptare, pacea și lini­ștea, la care aspirăm”. Românii din străinătate și mobilizarea. București. — Numărul Românilor sur­prinși în străinătate de evenimentele răs­boiului e considerabil. Cea mai mare parte dintre ei s’au grăbit să se întoarcă în țară cu trenul, dar mulți au rămas și sunt și acum în­că pe drum. O bună parte din cei cari își pe­treceau vara în Franța și Elveția, nu s’au putut întoarce, din pricina iuțelii grozave cu care s’au precipitat evenimentele. Aflăm că o ceată de Români sunt în drum pe Marea Mediterană, pe bordul vaporului italian ,,Sicilia”, care în curând are să so­sească la Constantinopol. Vaporul „Dacia” al S. M. R. a plecat la Constantinopol să-i aducă apoi la Constanța. O altă ceată e pe bordul altui vas italian, „Torino”; vaporul „Principesa Maria” a ple­cat întru întâmpinarea lor. De altă parte ministerul lucrărilor publice a primit o telegramă, că vaporul „Dacia” toc­mai acum a părăsit litoralul francez având pe bord 240 de Români din Franța. Un număr mărișor de Români nu au putut părăsi Franța din lipsă de mijloace. E vorba de o intervenție pe lângă legațiunea franceză din București, ca guvernul francez, prin inter­mediul legațiunei române din Paris, să le pună acestora la dispoziție mijloacele necesare ca să se întoarcă în țară. * „Minerva” scrie: Suntem pentru moment spectatori, însă spectatori vigilenți, ce urmărim de aproape flăcările ce se înalță în văzduh, scânteile ce sunt luate de vânt, gata să intervenim atunci când casa noastră ar fi amenințată de foc. Până acum, mulțămită lui Dumnezeu, vân­tul pare că nu bate spre noi. Fie ca această stare de lucruri să dăinuiască și de aci încolo cât s’o putea mai mult. Dar dacă prin forța împrejurărilor focul vecinilor se va întinde și asupra noastră nu trebuie să ne tulburăm, n’avem de ce să ne temem. Suntem pregătiți și bine pre­gătiți pentru orice eventualitate. Sufletele și brațele celor câteva sute de mii de oșteni sunt oțelite.­­ Fi-vom atacați, fi-vor granițele țării noa­stre periclitate? Cu o putere de neînvins bra­vii noștri dela Plevna vor ști să impue ori­cui respectul Țării noastre. Despre acest lucru trebuie să fim pe deplin convinși­ mă de lectura sa. Intr’aceasta consta .,impre­sionismul” său hulit așa de mult la început și acceptat apoi de toată lumea. Bnzuința aceasta însă de a-și da sama ajun­gea la o așa de profundă analiză de sine în­suși și la o așa de amănunțită pătrundere a pro­cesului de plăzmuire poetică, încât sintetizarea și fixarea rezultatelor ei erau înseși o prețioasă operă de artă. Astfel el e creatorul unui nou gen literar, al essai-ului critic impresionist. Fie­care bucată din acele zece volume „Les con­temporains’’, ne înfățișează în adevărata sa lu­mină o nouă lătare a vieții literare universale de astăzi sau un nou fel de influență a operelor vechi, și un nou fel de a privi această influență. Critic teatral la „Journal des débats” cola­borator la „Revue bleue” și „Revue hébdoma­­daire”, n’a fost eveniment important în viața literară franceză, pe care să nu-l fi luat la scal­pel, și să nu-i fi arătat în ce constă valoarea artistică a operei. El a fost­ acela, care, din punct de vedere francez, a dat cele mai judi­cioase păreri asupra lui Ibsen, precum el a fost cel, care a scos la lumină marea valoare poe­tică a lui Maurice Maeterlinck și a arătat locul ce se cuvine acestui belgian genial în literatura universală. Și în judecata sa nu cunoștea decât glasul convingerii sale proprii. Prejudiu­i nu e­­xistau pentru dânsul. Dacă trebuia, se lua la luptă chiar cu păreri stabilite de patruzeci, cin­cizeci de ani sau și mai mult, și le dobora fără cruțare arătând publicului rătăcirea în care se află. Doar nu mai demult decât acum doi ani, reduse pe mult mângâiatul Chateaubriand la adevărata lui valoare, dovedind, spre uimirea parisienilor, că toată opera acestuia nu-i decât dulcegărie în fraze umflate și pline de culoare, și că nici pe departe nu merită importanța de care a avut parte. Crescut în adevărat spirit francez, — după cât se spune, nici nu știa altă limbă, — poate adeseori dedea o importanță exagerată formei, și ajungea, să fie nedrept câte­odată (d. p. din pricina aceasta îl considera pe Racine superior lui Shakespeare), dar să nu uităm, că ceea ce aștepta acest om, care se potrivia mai bine în epoca lui Racine și Boileau, decât azi, „con­ținutul cel mai nobil și cel mai înălțător în hai­na cea mai perfectă”, era și este principiul că­lăuzitor al tuturor artiștilor într’adevăr mari. Spiritul de analiză critică însă dacă a fost o mare calitate a judecătorului literar, nu s’ar putea spune, că a avut o înrâurire tot așa de rodnică și asupra poetului. Romanelor și piese­lor lui de teatru, oricât de artistic ar fi ele al­cătuite, le lipsește elementul de căpetenie, via­ța, căci le lipsește varietatea tipurilor scoase din viață. Simțul de critică, aspru dar drept față de alții, a ajuns în acest caz cea mai severă au­tocritică și i-a legat în mare parte puterea de a observa, de a combina și de­ a crea astfel ti­puri și situații, cari să-ți producă totdeauna ilu­zia realității și să nu te lase să vezi că-s cal­culate. Dar nu pe Jules Lemaître din aceste romane și piese de teatru îl cunoaște lumea literară, precum nici pe cel din cele două volume de poezii, la cari se gândea totdeauna cu drag moș­neagul. Adevărata lui valoare stă în activitatea lui de crtic, prin care nu numai a îndrumat spre bine literatura modernă franceză ci a croit dru­muri nouă pentru întreagă critica și literatura universală... Și bătrânul critic, ale cărui conferințe erau totdeauna adevărate evenimente literare, s-a stins deunăzi în vârsta de șaizeci și unu de ani, ducând cu sine întreg dorul de muncă al să­teanului din Vennecy, de unde a pornit, și în­treg spiritul acela pătrunzător și schinteitor, care i-a creat un loc cu totul aparte în litera­tura franceză și critica noastră contimporană. S’a dus, pare că să nu mai vadă nenorocirile și legăturile nefaste ale țării sale, pentru a cărei înălțare sufletească a muncit o viață întreagă... Lugoj, 10 August 1914.

Next