Romanulu, mai 1864 (Anul 8)

1864-05-08

m hl ALU OPT. ULE A. X UIESCE Și VEÍ PUTt. V'Hjwi — j/imí. pe it!.* i — — lfil 128 — 152. Pe ifújtí luni ■— n 64 — 76. Pe tr«,í luní — „ .'52 — 38. Pe u& lunii — „ . 11 — — Unii esemplaru 24. par. Pentru Paris pe trimestru t­r. 20 — Pentru Austria „ fior. 10 v. a ADMINISTRA­ȚIUNEA, PASAGWLÜ ROMÂNI No. 48. VINERI 8 MAIU 1864. I.TJBSIKPeZA-TE ȘI VEI PI. Abonamentulu­­i Bucuresci, Pasagi- Romaim No. 48. — în districte la Co­responding­­­ Jiarului și prin Posta.—La Paris, la D. Halle­gram,­ rue de l’an­­cienne Comedie, Nr. 5. — Adhv.inistra­­torele viiarului D. G­r. Sérurié,­­ WIST UNCIOJÎILE. liniă de 30 litere — 1 — loc. lusersiuni și reclame, linia 3 — „ REVISTA POLITICĂ. BUCINSCI Florarii. Sciutfi fiindu de toți, că noue nu ne mai este permisu d’a vorbi despre cele din întru; sciut fiind c’acésta este un dreptu ce­ lu are numai guvernul« și cei cărora va voi elfi se-lîi delege; sciutfi și ve4utu fiind», prin comunica­­tulu ce ni s’a dată, că guvernuilă dis­cută, desbate, ba ăacă face și între­bări, daru­ că nu voesce a ne permite nu se­­ ficctoft ba, căndu elfi 4*ce da, dară se nu respundemnci nici chiaru la întrebările séle, sciutfi fiindu și ve<jut că guvernul­ nostru discută și desbate, nugă și afirmă chiar­ în avertis­mente, cea­ a ce nicăiri nu s’a vâ­nată ăncă, astfi­felu dată fiindu-ne in­tensă d’a ne da opiniunea despre ce­le din intru, despre cea­a ce ne pri­­vesce d’ii dreptulfi, se ne uităm și nu­mai la cele din afară, dupe ce vomü spune numai că ș’afi dat și demisiunile lorii motivate dd. Adolf Cantacusino și Constantin C. Cornescu, din funcțiunea de membru­ la Curtea civile secț II, Și d. Alesandru Lapati din funcțiunea de supleante la Curtea civile secț. I. Ba­nu, ăncă doue fapte din Întru care nu s’ating și de politica cea mare, cea militante, ca se ifi­emü astüfelu, și despre care putem fi pute vorbi fără mult fi periclu. Cele d'ánlelfi este unul simplu „se ifice“ și pe care îlfi spunemfi pentr­u a se deminți. Se zice daru că 4** ariulfi Rom­ânulă ar fi stândfi de Duminică la administrațiunea Poștei din București, sau la bi­rourile poștale din districte și nu se împartă. Nu­­ are fi adevărată ace­­stă scrie, fiind­că un guvernă care nu face de­cât fapte mari și naționale,și care n’are altfi scop fij *­e câtă a susține și a fonda libertatea, nu este cu putință se opre­­scă speciuirea diam­elorfi, elfi este opriții d’a face un asemene fapt, ântâiu pentru că spune mereu că represim­tă libertatea, ș’ală douile pentru că sk­uru fiind și de adesiunea voluntariă, și fórte volunta­­riă a națiunii, de adesiunea iei liberă, spontanelă și pe faclă, nu va priimi el și se scadă puterea lui arâtânduse că s’ar pute teme de unu ^tariu care, prin le­gea și ordinanția asupra Presei, pre­­cum și și prin antéile comunicate și a­­avertismente, este faia cea mai supusă lui, materialicesce vorbind«. Nu póte dar« fi adevĕrate acele „fie 4ice,“ și pu­blicarăm« aceste linie spre a-i da, noi cel d’ântâiu cea mai energică de mințire. Celui­lalt și faptfi este că d. Pre­fecții de Argeșiu (Pitești) ară fi opriții pe venerabilea mamă a Golescilor­, și pe nobilea și nemerósa ei familiă, a cumpăra din târgula Pitesciloru carn­e și păne pentru hrana familiei. Acastă oprire se 4'ce că s’arü fi facute sub cuvénlü că moșia Golescii fii­ndu în circonscripțiunea județiului Muscelu, locuitorii acelui județifi nu pot fi cum­păra păne și carne din orașiului Pi­­tesci, care este in depărtare de Go­­lesci de done ore pe roșii, ci numai din orașiul Cămpu­lungă ce este în depăr­tare de 12 ore. Se pate ore se fie astfel­? Se pate ca policia din Bucuresci se oprască pe cineva a cumpăra carne și pene din tărgulii din piața municipali­tății, sub cuvente că acea piață este în colorea de roșiu și cum­părătorului sade In albastru sau în galben si? Și cu tóte acestea asia s’a facutu. Seim că in tim­­pului invasiunii trecute a Rușiloră, s’a făcută asemene oprire, și totfi mamei Golesciloru, și că atunci acea vene­rabile mamă, care dase patriei, și prin urmare esiliului căte patru fii a­ sei, a foștii silită a se hrăni numai cu mă­măligă, darii marturimit că sunt și mulți care n’ar fi fi crezutu că venerabila Zoe Golescu, care stă de 16 ani în­chisă la Golesci, fiind și c’a dat și Ro­mâniei pe căte patru fii ai sei, și totă averea sea ș’a contribuiții prin totfi felului de sacrificie morale și materiale la totfi­re a dobândiții banii Romănia, o se v«4ă repeținduse astă­­ jî in con­tra ci acea­și scenă cu care a fost și lovit’o, a fostă șic­inat’o invasiunea lu­ Sâscu. Credemu că schiaru la noi sunt și deja mulți cari scifi că da­căte ori ci­­tescă cuvintele sau notele ómenilor­ de Stătu, trebue se răntărască fiă­care cuvânt«, se lege pe celfi de susii cu celfi de la roi­ 4­ocii, și cu celfi de roșii, sclindfi că ei îngăna cu precugetare cuvintele și le punfi în adinsfi a rasna ca se nu se póta înțelege lămurită sco­pul« lorii și ca se pótu, la neajunsfi, se zică: n’am­ fi disfi asia. Imperații în sfârșită, și am­enii de Statü vorbescfi totü­deuna ca cumü cuvintele lor si ar fi puse ca ale «fiaristilor» supt regimele ordinanțelorii. Aceste 4­ 8ei se citimă a­­cum si urmatoríele cuvinte ale Ministru­lui de Stat si d. Roucher. In ședința de la 12 Marti a Camerii de­­putaților si din Paris, Ministrul­ de stătu, domnu Roucher, respinse la unii cuvente alii domnului Jules Favre asupra ces­­i­unii danese. Domnu Roucher dise­,,că a vedutfi cu durere INVAț^IUNE a Du­­caturilorfi. Nu póte discuta ore cari întrebări, fiindfi că conferința se află a­­dunată; elfi se mărginesce prin urmare a rectifica o­­evoțiunile domnului Favre relative la acea cestiune pănă la m­o­­menitului adunării conferinței. Francia n'are intențiunea a ataca tratatulu de la 1852. Spre a sprijini acestă tratată, En­­glitera va avea uă biruință ușidre pe mare, dacă ar trebui ore se mergă Francia la Rină spre a ajun­ge la Danemarca? Da­că Francia ar putea se întrebuințeze financiele sale (Les tré­­ots) pentru uă asemene întreprindere, ne am fi AR­­MATA MAI DE PREFERINȚA PEN­TRU POLONIA. Dacă politica guver­nului nu este uă politică de simțimânt, de­și Danemarca are simpatiile nóstre. Cănd ei se ivesc îi asemene cestiuni, una I guvernă devotată terel nu întreprinde o resbelHlă, fără a fi secată mai ’nainte­­ tote combinațiunile, cari potă asigura menținerea păcei. Pretutindenea și tată de una amă respectată tratatulu de la 1862, amu acceptat« tóte mi^fiócele spre a restabili pacea. Ministrulu ter­mină, esprim­endu speranța, că confe­rința va aduce pacea.‘‘ Spre a deprinde, vă dată pentru totă deuna, pe cititorii nostru­ a sei citi și înțelege s’adunăm­ă la m­ă dacă cuvintele cele însemnate ce sunt si ră­­sipite in discursul si ministrului de Stată. Intrarea Austriacilor­ ș’a Prusia­­nilor­ în ducate este UĂ INVAț­lUNE. Tratatele de la 1852, ce Prusia, Au­stria si Germania nu le recunoscu si 1 ’ Francia decl­ară, și încă în două rân­duri că ea a respectată tratatulu de la 1852, și c’a făcută și face tóte miij­­locele spre a restabili pacea. Dup’ace­­sta arăta, destulă de limpede, că En­­glitera a voită a face resbelui și con­stată că Englitera va birui lesne pe mare pe Austria și pe Prusia dară că Francia, pentru a face resbelului acesta, trebue se jertfescá comorile sale și că unui guvernă înțeleptă nu-i este ertată a sacrifica averea și sângele națiunii fără compensări, făr’a lua provinciile Rhinu­­lui. Pe lângă acesta pune din nou pe tapetă cestiunea polonă, și arată ast­fel­ că scie că poporui­ francese cere impe­­riosa liberarea Poloniei și că se va face. Și ca se ’nțelegemă pe deplină ce a disfi ministrulă francese în acea di se ne aducem fi aminte că prin depeșia nóstră de ori cre4urăm fi din nou ca Prusia și Austria nu recunoscu trata­tele de la 1852, și că ministrulă fran­cese repetă c’a priimită tóté mijlóce­­le spre a restabili pacea și că speră că conferințele vor fi aduse pacea.­­ Tóte acestea arétá, celu puțină dupe noi, că Napoleone voiesce res­­belulu, că are neaj­erată trebuință de dânsulă, dară că îî trebue se s’arate c’a secată tóté mijlócele de pace. A­­césta o arezămii de mulifi, o aretumu­­ncă din ziua cea fatală câudă a anun­­țiatu oficiase că ,,in principatele Du­nărene domnesce anarc­ia.Nimine n’a crezutu, puțini credii, dară noi, în acésta ca ’n tóté, amu stăruită, stăru­­uimii și vomă stărui’in credințele nóstre. Monitoriulă de la 7 anund­ă că d. Orbescu este numită ministru alui Ju­stiției și d. Cogălniceanu ad-interm la acela ală lucrărilor­ publice. Torino, 12 Masă. In camera de­­putaților si ministrul­ de externe a con­statată că principiul­ neintervenției formeza basa negociațiunilor­ asupra cest­unii romane. Elă nu voiesce a pro­voca risce speranța fără timp o séö uă nerăbdare pucina înțelaptă, dar­ nimieni nu justifică uă descurajiare. — Constantinopole, 7 Masă. Hai­dar Efendi, ambasadoru la Teheran, a­­cumă în congediui, a plecată în cali­tate de comisari­ al­ Porței, la Tunis. Fostul­ marele visir Kibrisli Mehemed pașa a fost­ rechi­mată de la Adria­­nopole. In arsenale și în atelierile militare domnesce uă mare activita­te. Comisari speciali au fost­ tri­­miși în provincii spre a strînge con­­tribuțiunile. Dardandele vor­ dobrodi fortificațiuni nouă; forturile pe u­ren negru se repară sau se construie din noă și se armără. — Hannovra, 12 Maifi. Camera no­­bilimii a respinsă în unanimitate deci­­siunea Camerii deputaților, atinge tóre de politica ministrului, Cornițele de Platon, și a declarată că comunicațiu­­nele cărței albastre engleze nu suntă de natură a pune în ad­vărata sa lu­mină politica domnului P­aton. Cum este încredințată, că guvernul­ va i s- a­buti a conduce, în unire cu aliații săi, causa națională Ia ună sfârșită satisfă­cătoră. FOIȚA ROMANULUI MAX­RIGAULT de P. I. Stahl. (A vede No. de ieri.) V. Trebue se ne spuie, că acestă prin­cipesă era tot și d'uă dată femeia cea mai plăcută și lucrul­ celü mai frumos, ce se putea vedea. Uă asemene taliă mică, uă asemenea gentileță de gesturi și de miș­cări n'ama mai ved­ută la nici uă altă fe­­meiă. Numai supleța celor­ mai mici și mai drăgălașe animale, ca a pisiciloru ti­nere, ca a paserilorü, pote da­uă ideiă slabă despre gracia sea. Era ob­ieșă, pali­dă, cu ochii mari negrii, vini, strelucitori, sc­înteietori, și cu tóte acestea do uă blân­dețe și d’uă curățeniă ce nu se póte com­para cu cât­ cu ochii de copii. Mobilita­tea espresiunii privirii sale era una ce es­­trema. Câte uă dată adîncă, altă dată tur­­buratorie și sburdalnică în­câtă părea că în totö momentul­ era se ț­­nâscă focul­ din acei ochi. Micuța sea persană era pâte ceva prea activă, prea mișcătărie, chiar o bruscă câte uă dată, daru cea­ a ce ar fi fostu unu defectu la uă francesă, era la dénsa unii farmecii deosebite. Cându o vedeamu filele următoare, mergându, ve­­nindö, sburîndu prin apartementele sale, trecându dintr’uă cameră în alta, șed­endO, sculîndu-se, instălîndu-se, și totulu prin­­tr’unu minutfi, pentr’uă secuntă, ca uă pa­sere care sbera din cracă în cracă, fără vr’unu scopu aparinte, fără vr’uă rațiune, era uă încântare și me simțeam, ca ne­­bunii, ca fermecații. Celu mai mare de­fectu alű seü era d’a vorbi camai tare ca mai toți străinii. Daru fără acesta bine­cuvântată defectă, ce ași fi putut fi sei de dânsa ? Și are n’avea dreptate a nu se gena? nu era ea singură pe pământ­? Portretul­ ar fi necompletit, dacă m’așî p opri aci. Ori ce femeiă e mai mulții de câtO uă femeiă chiar­ pentru cele indife­­rinte, care scie s’o oserve. Pentr’uă ani­­mă neodinită, acea­a pe care o iubesce este d­e ce femei d’uă dată. Pentru mine, Prin­cipesa era cela pucina câte doue femeie, era mai mult si­de­câtă trebuia spre a în­curca judecata mea. De doue sau de trei ori vecina mea îmi p­­iim­uise mari surprinderi. In loc­ de persana camă nebunatică ce descrisem­, ve­­deame, fără nici uă transițiune înainte-mi unu felui de marmură cu liniile fiisate, ri­gide, severe, una din acele figurine de ar­te antică, cari în micimea lorü av uă mă­rime de­uă sute piciore. Ori­ce mișcare dispărea două dată, brad­ele încrucișate, pleopele jumetate închise, corpulii imobilă, vecina mea nu mai trăia, era prefăcută în statuă. Aceste metamorfose subite, aceste ciudate letargii se prelungeau câte­vă dată zile întregi. Era uă desperare? Era uă sta­re morbosă? Anima mea își făcea acastă întrebare, anima mea se strîngea, darü cuma era s’o afle ? A doua zi­ dupe aceste intervale de amorțire găseam câte uă dată pe Princi­pesa forte de diminuță resemată de per­nița de catifea a ferestrei sale, peruliț iei frumosü era încă desfăcută, fruntea iei în­cărcată d’uă remășiță de visuri, îmbrăcată în vestminte de diminuță (négliges) cari tre­buiau se fiă de origină orientală și pe care le admirama, de­și ’mi causa fi mirare; și ca, fără scirea iei, lua atunci nisce atitu­dine de pivotelă cari ar fi pututu se facă p’una hippopotam­ a visa; nisce atitudine de femeie ce s’află singură, care crede că nimeni nu gândesce la dânsa, care nu gân­­desce la nimeni și care scie din instinctü că totu ce face o do uă castitate naturală. Când d asemenea momente privirea iei că­dea din întîmplare pe ferestrele mele, îmi intră săgeți în animă; erama silita a me retrage în fundul­ camerei mele ca cumu serele m’arű fi loviții drepțü în ochi și nu mai resuflamO. Toto d’uă dată străbăteau pînă ’n colțulil retragerii mele uă mulțime de note strălucite; clavirula resuna, paserea se re­deșteptase. Viața suspensă câtă­va timpi reintra d’uă dată în apartementele Princi­­pesis și toto­d’uă dată în camera mea, re­­puindu-me în contemplările mele. Aceste fericite contemplări mi-ar fi fostu d’ajunsu, fericirea mea ar fi fostu perfectă, dacă, cu escepțiunea clavirului seu, a toaletei sale ș’a bătrîniloru sei prin­cipi, melomani, vecina mea n’aru fi iubito nni fnicű. Din nenorocire avea mu unți rivalii. VI. Acesta rivalai era una cățelu micü. Nu rîdețî, căci acest« blestem a­ta cățelușiu, abia câta jumetate pumnului meu de mare, ținea mai multu locu în viața iei, de câtă ar fi pututu ținea uă jumetate de duzină de tambours­ major?. Elü fâcea cu densa cea-a ce voia. Amorulu nu este rațiunea; eramü gelosu ca unu bou d’acesta cățe­lușă blăstemată; ași fi voitu se’la taia bu­căți, și cu tote acestea, cându se cobora în tóte diminețele în curte, ’nu ași fi sa­lutată scoțindu-mî pălăria, dacă ași fi în­­dresnitü. Se numea Margins, și nici uă dată unu câine n’a meritatu mai bine numele seu. Era ca pudrata alba peste totu și frisatu. Era originară din Havana și se­măna ca doue picături de apă cu acele reducțiuni de pudeli, ce se vândă cu prețul de doue­zeci și cinci soldi, și cari facă fericirea copiilor­, fiindu că au în burta loru uă cuttă de bondone, și fiindu că mergă dupe dânșii cându suntu trași d’uă sf0ră. Asta­ fac cumu era, stâpăna­sea a­­vea uă adevărată idolatriă de dênsulű. Spu­­ne’țî, ve rogă, pentru ce femeiele suntu totu d’a una nebune de căte una lucru asurdu? Amü fi cu neputință a ve des­crie grijele ce lua Principesa da’cea insec­tă Ară fi putută jura cineva că numai ele există supu­i­oare. Ela nu părăsea ca­mera iei de culcată, îndată ce deschidea ochii, era pentru densula. Ea petrecea di­­voiiața sea a’la peptena, a’la mângăia, a-î spăla ochii, a­i neteni perulu, a-i pune cravate de tóte colarele, a-i pune noduri și rosete pe miculu sei corpu, și dupe ce ilu orna bine dupe fantasia sa, îl­ privea c’uă bucuriă nebună, îlă dorlota, îi vorbea în tóte limbele, ila făcea se bea din pa­­harulű iei, se mănânce din farfuria sea, ila adormea pe pieptulu seü ca cumfi ară fi fostu unu copila ânteiă nascutü, și seruta urâtulu seü botü, ca cumu aru fi fostu capulu d’operă alü creațiunei. Me potă lă­uda că amu cunoscută atunci ce­va se șt"" că invidia. Dacă unu geniu c’uă baghetă mag;că m’arü fi pututu face se schimba pielea cu acestu Marchisti, n’ași fi astă­ții capitani de corabiă de patru ani, căeia și­ fi 4'su acelui geniu, grăbesce-te. Dumne­zeule! cătu de neghiobit e cineva căndu e june, și maî tă­ria nu­mai pucinu. Adeverul­ este că miculu Marchisti era prostit ca nă găscă, n’avea nici animă nici spiritu. Când­ ea îi adresa vorbele ce­le mai tinere ca acestea: „Ești una amorit de cățelă, dumneta! Iubesc! pe mica ta stăpână, nu e eșa? Nu vei părăsiți-o nici uă dată, dumneta ? Esti singurulü seii con­­sorte; dumneta nu-i vei face infamii; nu, dumneta esti prea frumosa ca se fii rea, dumneta, și cele­lalte, și cele­lalte.“ Și ce credeți că respundea acesta ticalosu de Marchisa? Nimicit de tote, pipa dejunului ce ve’lu anunciaserna prea de vreme și pe care’m­­ama lăsată a se răci, póte, sciti ce s’apucase a face că­­țelulă seu cu frumósele sale mânușite de fermecatóre? Una minunata boneta de horbote de Englitera, și’le coafase cu den­sula. Marchisula avea guturaiu. Sermane Marchisu! îi da din certü de oră, în cartű de oră tisană într’uă mică cască de céiű, bine îndulcită cu zahăr­. Era culcata p’uă pernă de catifea; stăpâna lui Ilü servea în genuche, da în genuche înaintea lui fi’ld

Next