Romanulu, iunie 1864 (Anul 8)
1864-06-11
ANI Lb ALU OPJULEA. VOIESCE ȘI VEI PUTE. Capii — Diíir. Pe »ul — — le! 128 — 152. Pe țije luni — „ 64 — 76. Pe tri luni — „ 32 — 38. Pe un lună — „ 11 — — U'in esemplaru 24. par: Pennru Paris pe trimestru fr. 20 — l'en.u Austria ,, fior. 10 v. a ADU INISTRAȚIUNEA > ACESTUI DIARIU. Suntu rugați Domnii abonig atâtu din Capitală câtă și din Districte, ale cărora abonamente la acesturiaruil și Românulu de Duminică espiră la 1 și 16 Iunie anulă corent, se binevoiască a grăbi reabonarea dumnelor, ca se nu fie nevoită acestă Administrațiune, în observarea regulelor sale, ale înceta darea foîelor și pe cându voescă ale avea. Pentru serbarea filei de astărji, tipografia asésta fiindu închisă islariulu nu va eși mane Vineri. ADMINISTRAȚINEA, PASAGIULU ROMANU No. 48. Redacțiunea, Strada Fortunei (Caimata) No. 15. — Artierele trimise și nepublicate ce voru arde. — Gerante respumgetoriu ANGHELU IONESCU. REVISTA POLITICĂ. BUCURESCI 1 ° 2 Cireșiaru. Mănose ’mplinescu 16 ani de la Re’nviuarea de la 1848, și écÜ că l’acestă aniversariă o serbămă, precumu serbarama și pe cele 15 trecute, totu singuri, totu fiacare în cate unu unghiii, și numai cu câțiva amici ai sei! Măne se împlinescu 16 ani, și națiunea n’a pututu încă se serbeze acea di a re’nviuării, pe câmpulu libertății, întrunită întrăgă în jurulu tribunei sale libere, și fără nici uă pedică, fără nici unu gendarmil, astufel a cumii se cuvine a fi uă națiune vârstică și liberă, astufelu precumv a și fostu ea în cursa de trei luni căndă ea domnia singură! Și pentru ce acésta! El Amu spusu-o d’atălea ori! Amu spusu-o și chiaru anu, totu iu acésta fóie, totu in acésta colóna și totu in acésta di. Se ne permită publiculu, ca astăzi, candu nu mai putemu spune nici mäcaru ce credemu și ce simțimă, se-i aducemu aminte celu puțină ceaa ce credeamu și simțeamu anii. „Patru-deci și douî de ani de la reînvuiarea de la 21, trei-deci și trei de ani de la strigarea naționale a lui Cămpineanu, și cinci-spre-dece ani de la cea de la 1848, și națiunea Romană * este totu cu fruntea aplecată spre pământu! Și pentru ce? Românii de la Dunăre perdutu-au are cu totulu sângele din vinele loru, și perdutu-su-au pîn’a fi mai căzuți de cătu tóte națiunile căte suntu astăzi pe facla pământului! Scimți că suntemu mai scăduți, mai josu multă, de cătu poporulu Italiană, Polonu, Elenă, Maghiară, Serbii, mai josü de câtu cele mai mici popóre. Scimü ăncă ce asta trebuia se fiă, fiind că tóte acele popore au fost nu numai puse dară și mănținute supu jugul sclăviei de sabiă și prin sabiă, căndă noi ne răsarămu a fi reduși la sclaviă prin trădare și lingușire, și traserămai suptă fuga conduși de biciu, éranu de sabiă, de biciă, ale cărui loviri ucidă prin degradare, éra nu de sabiă ce face se țișn0scă sângele, ale cărui stropiri înobilescă, îmbarbateza, inviéza! A! suntü douezeci de ani de căndu disceptațî prin suflarea de vidță a Cămpinianului veduramu reulu unde este, și întru durere strig garămu spre ceru. „Biciu, biciu, totu biciu ne apasă! „O dómne! Fä-lu tăișiu! „Daru credința nóstra nu era ăncă a destulu de tare și nu furămu audițl. Veni 1848, și creituramu câ sunase ora cea după urmă a sclaviei biciului. A Lmăgire copilărescă! — 10-ți patulu și pleca“ — $ice Iisusu paraliticului, Și elu își luă patulu și pleca. Și mai disso: —,.Lazăr scula te !“—Și Lazar se sculă, eși din mormântu și plecă. Cine vise mai audi vorbindu-se de slabanogurü și de Lazăr? Pentru ce ei nu remaseră lăngă propagatoriul vieței, pentru ce nu lü urmară, și nu trecură, ca apostolii lui, prin sabiă și prin cuptare arse, spre a da viață credințelor și celorü noue? Pentru că slabanoguli perduse credința în puterea lui, pentru că Lazăr perduse credința în viața lui, straiele sale, carnea sa mirosiau a mormênta, și nu mai putea aspira și reda profumul vieței! „Nu ne-a esplicatu, totu Isusu, s’acésta situațiune ? N’a distitotüela. ..nu încăpu în voi cuvintele mele!“ Cumu în adeverü se ’ncapă libertatea și egalitatea în vasulu ce este âncă plină de sclaviă și de inegalitatea clasiloru; cumu se’ncapă virtutea în vasulu plinü de corupțiune, demnitatea și mărirea naționale în inimele înveluite în caja de sănge îndrăgatu, produsü prin lovirile biciului, și cumu se dă cu tăriă și demnitate fertila libertății braciul ce era ănca pe deplina amorțită de lanțurile sclaviei? Este peste putință, căci este în contra naturei ! „Era peste putință, căci, încă vădată, ar fi fostă în contra naturei, ca națiunea romană se fi putută eși demadată din mormântu, și încă se fiäeștta din mormêntu scosü de alții era nu prin impulsiunea propriei iei viețe, și se fi procesă îndată a face fapte de națiune vină; și Italia, și Grecia și Polonia, și tóte națiunile au trebuită se de mai intéu spre cruciare, și încă în timpă de doue, de trei generațiuni, pe inteii iei născuți, pe cei mai fruntași ai iei, pînă ce se se descete națiunea întregă și se proceda ea înseși le salvarea iei, se-și verse însuși sângele iei pentru spălarea și vindecarea ranelor, sclaviei și slugăriei. Eea care este rana dupe noi și toto d’uă dată și vindecarea, vcum serba daru, ș’acestă a 16-lea aniversare totu singuri, totu în unghiuri; daru credința în locu d’a ne părăsi ea din contra cresce, căci totului in naturii ne arată c’asta se face ori ce incuibare, ori ce încolțire, ori ce rodire; credința cresce, căci în unghiuri și pimnițe sau deschisă antetele biserice ale lui Iisus, pănă ce intr’uă di lumina, viăța, isbucniră cu atăta tăria în cată însuși împeratulü Constantin fu silită se ie crucea, pe care se restignise credința cea nouă de către slugile și sclavii „grifonilor“ celora vechi, se ducii eli însuși în câmpulu libertății d’acolo, si se se ’nchine iei, cu totu poporulu, cu omenirea intrega amu putea fi iie. Cei cari au uă adeverată credință, cată s’o spunema din nou și necontenită, n’au nici nerăbdare, nici mănia. Și cumu se aibă nerăbdare sau chiaru mâniă, cându credința îi hrănesce, îi bucură și le dă din ce in ce mai multă tăriă, mai multă viață! Cumü se aibă nerăbdare cându ei credă, și scia prin urmare cu siguranție că cu câtă apăsarea va fi mai mare cu atâta principiele se concentra și dobândescu puterea cea neaperată spre a țișni și a respinge tóte pedicele! Si pentru ce s’avemă mănia cându scrmü că mama orbesce éra nu luminéza! pentru ce s’avemă ură, cându scima că ura este semnulu morții, și cându vedemu că numai iubirea produce, numai ea dă vidra! Pentru ce i se despărămă cându vedemu desfrânarea, cându nu este omu care so nu scie că desfrânarea este destremarea, sterpiciunea, mórtea ! Și cum ți se perchemă credința cându vei jurămă, chiarü în zilele nóstre, principiele cele vechi triumfendu adi pentru ca mâne se cadă cu mai multă tăriă și se se ciuntesca, se se îmbucătățască, se se sferame din ce în ce mai multa! De câte ori, noi numai, generațiunea acesta nu veduramu principiele strigoilor« triumfendű! De câte ori nu veduramu libertatea tiparului junghiată, și pusă suptü tésculü policiei; de câte ori nu veduramü strigoi de totu felul«, resturnêndú, ardênda tribuna din câmpul libertățiî, și ocupăndu tota câmpia cea liberată în 1848 de poporu, cu policia, cu gendarmii și chiarü cu cazaci, cu bași-buzuci și cu ceațî! De câte ori, libertatea întrunirilor nu fu oprită chiaru din sale particularie, și o văduvă mă ăncă isgonită cu biciulu chiaru din sala Bosel, de către ministeriulu Cretzulescu! De căte ori nu vedurämu triumfendu și mai multă centralisarea administrativă, adică comuna, și prin urmare toți ómenii legați in vincele, în lanțuri chiarü, și strângênduse amândouă capetiole în măna ministeriului din intru, ca astüfe’ü nici unu omu, în nici o parte de locă, se nu se mai mișce de cătu căndă i-o mișca lanțulă ministrulu, cumu mișca vizitiulu hățulu, și se nu potă umbla de cătu dupe lungirea sau scurtarea hățului ! De câte ori vedurämu dreptulu de vérsnicie, de alegere, datu de la o clasă la alta, de la unu intelesu la altului De căte ori veduramu poporulu nu numai pe deplinu de sarmatii, dară luândui-se chiaru securele și casele. De căte ori au ijirama pe Grifonii dilei strigêndu: — „Asta voiü asta facă 4 și credendü ca triumfulu principieloru loru a triumfată fiindu c’a suprimată presa și întrunirile și tăcerea morții domnia peste totă! De căte ori, diremu, i-amu redulu strigêndu biruința pentru c’au credutu, nenorociții, că voru putea trăi, căndu martea va fi peste tolu în jurule, pentru că n’au scrutu că numai și opîa dă nascere calomniei, și că calomnia râde ca cangrena, și că cei cari mergu în midaloculu întunericului, ori cătîi de dibaci ar fi, este peste putință se nu cadă în cele mai afunde și sdrobitere gropi! Se iubim, dară se iubimu din ce in ce mai multă, se credemü, și se simă șicum că totudeuna nedreptatea este neapărată, este fatalii a domni ș’a se întinde unde nu este libertate, și că totu dauna vine o din care ea storce din ochii celora cari suferă uă lacrimă arătă de ferbinte în cătă ea devine îndată uă flacără ce lumneza totulă, și viea triumfă atunci și triumfă pentru totu dauna. Din afară n’avemu nici uă scrie, căci postia ce vine pe uscatu de Duminică ăncă n’a mai putută veni. Pieiele cele necontenite au nepădită întorente de la munți ș’au ruptu, precumu aflamu, două poduri mari de pétră dupe calea de la Brașovu și Ploiești, precum și alte poduri între cari și renumitulu, prin a sa schilodire și șiubrezela, podu disti ală domnului Ioanid, dintre Ploiești și Bucuresci. JOVI, 11 IUNIU 1864 eueeinuzate și vei pi. Abonamentulu în Bucuresci, Pasagiu Romană No. 48. — în districte la CVrespondințiî Ștarului și prin Poștă. — La Paris, la D. Halleyrain, rue de l'aucienne Comedie, Nr. 5. — Administratorele ziarului D. Gr. Serurie, ANUNOIURILE, liniă de 30 litere — 1 — lefi Inserțiuni și reclame, linia 3 — „ EPISTOLE PHILOSOFICO-POLITICE. I .âmboviței Romănulu. IV. (Principiele partitei strigoilorii, asolutismulu). în articlulű seü suptu titlu Romănulu, Dîmbovița iulie: „Cumii? Adeverată se fia că un Ba petrecută nimică care se potă fi comunicată de Romănulă? Ce felă? Triumfă ideieloră liberale, împlinirea dorințelor lui Tudor, Lazar, Bălcescu, dobîndirea drepturiloră cetățiănescu pentru toți Românii, în fine împlinirea mărețieloră aspirări pentru cari d. Rosetti s’a luptată la 48, ș’a măncatu în urmă atâția ani amara pane a esiliului, tote acestea căndu a$i S’A IMPLINITU, Romănulu nu le póte comunica lectorilor ă sei? Și pentru ce nu póte? Cine să opresce? Guvernulu? NU! Grifonii, amăgitorii sei soți din Cameră? Dani aceștia suntă morți — pe căndă“ etc. etc. „Se lăsămu vise pe morți în pace, se nu-i mai tulburămă în mormintele lor, și noi se vorbimă de cei vii. Pentru ce are Romănuță nu găsesce nimică care se potă comunica lectoriloru sei? Și credemă că lectorii sei suntă totu acelu poporă, a<tî liberă, mare și ferice, acelă poporă care mai alaltă ieri își înălța strigările lui de bucurie și entusiasmă pînă la ceră. Ei bine, pentru ce nu vorbesce de ceea ce să făcea fericită? Permită-ne Romănuță a crede că în totă Romania nu putemă găsi ună singură individă cu judecată dreptă, ună singură Romană care, înțelegindă iu adeveră natura lucrurilor, să nu simpatiseze cu actulă de la 2 Mai, și care se nu’șî simță inima crescîndă de bucurie pentru votul României de la 14 Mai. Privimă faptulă acesta în întregulumcă și vedemă tote interesele bunilor romani împăcate ; nu vorbimă vise de acele aparițțî de perdere, de aruncarea acelui pumnu de grîu pentru a da nascere unei holde bogate, de acele mici sacrificii în presentă pentru a ferici ună viitoră infinită. Luămă tóte clasele societății pe rîndu și vedemă că faptulă acesta e folositoră, e mîntuitoru pentru toți și pentru tote, pentru apăsați și pentru neapăsațî. Calea ce deschide Romăniloră adusă de la 2 Masă e calea ce conduce la mărire, la putere și la fericire. Comerciantă, profesoră, artisană, ostașă, plugaru, studentă, toți in fine își simtă puterile înoindu-se, simtă viața desceptîndu-se într’înșiî, cîndă privescă calea ce are a’î conduce la arena aceea unde meritul și capacitatea își voră afla resplata, cununa trudeloră, și unde celă nedemnă nu’și va mai afla loculă lingă bărbatulă a cărui viață a fostă o luptă continuă pentru cele bune și folositore lui și societății zăpăcite precum am vezut’o în trecută. „Pentru ce dară Romănuță nu vorbesce de faptulă poporului care electorulă seu ! Fiindă faptulă poporului crede óre de puțină importanță a’fi mai aminti? Dacă acesta e adeverată, atunci facă’î celă puțină țină complimentă acestui mire junecare ’și a adusă în casa părințiloru sei pe mirea cea multă dorită.“ Credemu că oricine înțelege c’aci este locul a se ne oprima și se ntrebămu, pe nobilea și puteri ca Dîmbovița, dacă crede că ne este permis, se respundemü la întrebările ce ne face? Dacă crede că la fiecare „pentru ce‘ alți iei, nu vomu fi opriți d’a respunde cu unu „pentru ca“ alü nostru, atunci n’avemü de cătO a saluta pe Dîmbovița, cu respectul ce datorinia unui organi publica, și se respundemu la tote întrebările; decă nu se seie că mai la nici unula din acele „pentru ce“ ce ne a adresatu, nu putemu respunde de câtu cu perderea capului, a vieței, atunci se spue totu deasa, cumu a pututu face întrebări la care scie bine că nu este permisü a respunde? Noi susțineam că ’n timpulu celoru deceniile în care Romănuță a fostu suspinsu, și încă d’atunci și păn acumu, afară d n uciderea celoru doue foie glumeție n’amave^utü nici unu fapt pe care se la comunicamu cititorilorü nostril, și despre care se ne fiă permis Să vorbimu, se analisămu, se spunemu ce vedemu și cumu vedemu noi. Dîmbovița susține c’a vedutu triumfulu ideielor liberale. Facă cerulu se fiă asia! Facă cerulu ca ochii Dîmboviței se fiă cei mai ageri! Daru dacă noi n’amu avutu fericirea s’avemu ochii iei, se vedemu ca dînsa, pe ling’ acestă nenorocire mai trebue acuma se s’adaoge ș’acea a d’a fi loviți căci avemu, vederea scurtă? Dîmbovița ilice c’a vefutu dobândirea drepturiloru cetățiănescî pentru toți Românii, și că’n fotă România „nu póte găsi unu singuru omu, care înțelegend fi în adeverü natura lucrurilorü se nu simpatiseze cu actulu de la 2 Maiu etc.“ Asta trebue se fiă, căci de n’ar fi nu s’ar spune că este. Dacă vise s’ar ’ntâmpla vreunul, care se nu fiă încă în stare se ’nțelege in adeveru natura lucruriloru, care se nu fi regluta încă că are drepturile omului ș’ale cetățianului, ce se facemu cu acela creștină? Dobândirea drepturilorü omului ș’ale cetățianului, precum și interesulu publică, cela óre se lovimu p’acelű omu, se-i luămă drepturile cetâțiănesci, ba âncă se la și oprima d’a vorbi, d’a întreba, d’a desbate ș’a se lumina și bietuluomu? Dîmbovița zlice că „s’au împlinită în fine mărețiele aspirări pentru care d. C. A. Rosetti a luptatu la 1848, s’a mâncată în urmă atâția ani amara păne a esiliului,“ și c’acesta puteamu și trebuia s’o comunicamu lectoriloru Românului. Candu ji serama că Dîmbovița de astăzii este, cumu a spusu-o ea ensa—și, totu Dîmbovița cea vechiă, totu acea-a care cunosce principiele revoluțiunii de la 1848, precumu și cele ce urmăriră esilații, măncându pănea amară a esiliului, ba ăncă adese lipsindule și chiaru acea-a, furămŭ loviți de mulți din acele glonțe neidetórie cari se numescu avertisemente. N’amu avé darü dreptü, saretămâ Dîmboviței peptulu nostru ranitű și sângerată și se-ț ^iema: — Nu poți cunosce, sună foia, nu poți cunosce basile pe cari erau puse dorințele și aspirarile revoluțiunii de la 1848; nu poți cunosce ideile și credințele ce se desvoltă și se ’ntarescu în inima omului, care trăiesce prin tâmnițe și’n esiliu și care se dospescu în mintea și ’n inima lui mestecénduse cu pănea amară a esiliului, și prin urmare n’ai autoritatea cuvenită păn’ a pretinde că scii mai bine de catu cei de la 48, care au fostă aspirarile lor, și mai cu semă credințele lor. — Nu vomu profita iise de acesta avantagiu;, din contra, admitem că Dîmbovița le cunosce tóte acestea ca și noi, că tóte acele principie se a dospitit în inima iei în timpu de 16 ani, și le a săpată în ea prin lacrămile durerii și prin suculu amărăciunii. Asia fiindu vise, avemă dreptulu s’o intrebamu din nou, crede ea că ne este permisă astă si se vorbimă d’acele principie, se le analisamu și se le punemu aci, p’acestă hărtia, faciă în faciă cu cele împlinite astăzi? Crede ea că putemu se mergemu, acuma ca ș’atunci, pe câmpuia libertății și se desbatemă în deplină libertate despre aceste principie, și se le punemu în cumpenă, în facia națiunii, și legându cumpena de tavanulu tribunei celei libere, ce era atunci rădicată p’acea frumósă cămpia, se lăsamu națiunea se veșla ea easa-și daca una atârnă mai mult decâtă cealaltă, sau dacă se balanciază în dreptate, în libertate și în frățiă? Dacă crede că putem f vorbi, că putemüi desbate, că putem f cumpeni, se ne o spue, și vomü desbate; și de chiar arau