Romanulu, iunie 1864 (Anul 8)

1864-06-11

ANI Lb ALU OPJULEA. VOIESCE ȘI VEI PUTE. Capii — Diíir. Pe »ul — — le! 128 — 152. Pe ți­je luni — „ 64 — 76. Pe tr­i luni — „ 32 — 38. Pe un­ lună — „ 11 — — U'in esemplaru 24. par: Pennr­u Paris pe trimestru fr. 20 — l'en­.u Austria ,, fior. 10 v. a ADU INISTRAȚIU­N­EA > ACESTUI DI­ARIU­. Suntu rugați Domnii abonig atâtu din Capitală câtă și din Districte, ale cărora abonamente la acestur­iaruil și Românulu de Duminică es­­piră la 1 și 16 Iunie anulă corent, se bine­voiască a grăbi reabonarea du­­mnelor, ca se nu fie nevoită acestă Administrațiune, în observarea re­­gulelor­ sale, ale înceta darea fo­­îelor și pe cându voescă ale avea. Pentru serbarea­­ filei de astă­rji, tipografia asésta fiindu închisă islariulu nu va eși mane Vineri. ADMINISTRAȚINEA, PASAGIULU ROM­AN­U No. 48. Redacțiunea, Strada Fortunei (Caimata) No. 15. — Artierele trimise și nepublicate ce voru arde. — Gerante respumgetoriu ANGHELU IONESCU. REVISTA POLITICĂ. BUCURESCI 1 ° 2 Cireșiaru. Măno­se ’mplinescu 16 ani de la Re’nviuarea de la 1848, și écÜ că l’a­­cestă aniversariă o serbămă, precumu serbarama și pe cele 15 trecute, totu singuri, totu fia­care în cate unu unghiii, și numai cu câți­va amici ai sei! Măne se împlinescu 16 ani, și na­țiunea n’a putu­tu încă se serbeze acea di a re’nviuării, pe câmpulu libertății, întrunită întrăgă în jurulu tribunei sale libere, și fără nici uă pedică, fără nici unu gendarmil, astufel a cumii se cu­vine a fi uă națiune vârstică și liberă, astufelu precumv a și fostu ea în cursa de trei luni căndă ea domnia singură! Și pentru ce acésta! El Amu spu­­su-o d’atălea ori! Amu spusu-o și chiaru anu, totu iu acésta fóie, totu in acésta colóna și totu in acésta di. Se ne permită publiculu, ca astă­zi, candu nu mai putemu spune nici mäcaru ce credemu și ce simțimă, se-i aducemu aminte celu puțină cea­a ce credeamu și simțeamu anii. „Patru-deci și douî de ani de la reînvuiarea de la 21, trei-deci și trei de ani de la strigarea naționale a lui Cămpineanu, și cinci-spre-dece ani de la cea de la 1848, și națiunea Romană * este totu cu fruntea aplecată spre pă­­mântu! Și pentru ce? Românii de la Dunăre perdutu-au are cu totulu sângele din vinele loru, și perdutu-su-au pîn’a fi mai căzuți de cătu tóte națiunile căte suntu astă­zi pe facla pământului! Scimți că suntemu mai scăduți, mai josu multă, de cătu poporulu Italiană,­­ Polonu, Elenă, Maghiară, Serbii, mai josü de câtu cele mai mici popóre. Scimü ăncă ce asta trebuia se fiă, fiind că tóte a­­cele popore au fost nu numai puse dară și mănținute supu­­ jugul sclăviei de sabiă și prin sabiă, căndă noi ne răsarămu a fi reduși la sclaviă prin trădare și lin­gușire, și traserămai suptă fuga conduși de biciu, éra­nu de sabiă, de biciă, ale­­ cărui loviri ucidă prin degradare, éra nu de sabiă ce face se țișn0scă sân­gele, ale cărui stropiri înobilescă, îm­­barbateza, inviéza! A! suntü doue­zeci de ani de căndu disceptațî prin sufla­rea de vidță a Cămpinianului veduramu reulu unde este, și întru durere strig garămu spre ceru. „Biciu, biciu, totu biciu ne apasă! „O dómne! Fä-lu tăișiu! „Daru credința nóstra nu era ăncă a destulu de tare și nu furămu audițl. Veni 1848, și creituramu câ sunase ora cea după urmă a sclaviei biciului. A­ L­măgire copilărescă! — 10-ți patulu și pleca“ — $ice Iisusu paraliticului, Și elu își luă patulu și pleca. Și mai disso: —,.Lazăr scula­ te !“—Și Lazar se sculă, eși din mormântu și plecă. Cine vise mai audi vorbindu-se de slabanogurü și de Lazăr? Pentru ce ei nu remaseră lăngă propagatoriul­ vieței, pentru ce nu­ lü urmară, și nu trecură, ca apo­stolii lui, prin sabiă și prin cuptare arse, spre a da viață credințelor și ce­­lorü noue? Pentru că slabanoguli per­­duse credința în puterea lui, pentru că Lazăr perduse credința în viața lui, straiele sale, carnea sa mirosiau a mor­mênta, și nu mai putea aspira și reda profumul­ vieței! „Nu ne-a esplicatu, totu Isusu, s’acésta situațiune ? N’a distitotüela. ..nu încăpu în voi cuvintele mele!“ Cumu în adeverü se ’ncapă libertatea și egalitatea în vasulu ce este ân­­că plină de sclaviă și de inegalita­tea clasiloru; cumu se’ncapă virtutea în vasulu plinü de corupțiune, demni­tatea și mărirea naționale în inimele înveluite în caja de sănge înd­răgatu, produsü prin lovirile biciului, și cumu se d­ă cu tăriă și demnitate fertila li­bertății braciul ce era ănca pe deplina amorțită de lanțurile sclaviei? Este peste putință, căci este în contra na­turei ! „Era peste putință, căci, încă vă­­dată, ar fi fostă în contra naturei, ca națiunea romană se fi putută eși dema­­dată din mormântu, și încă se fiä­eștta din mormêntu scosü de alții era nu prin impulsiunea propriei iei viețe, și se fi procesă îndată a face fapte de nați­une vină; și Italia, și Grecia și Polo­nia, și tóte națiunile au trebuită se de mai intéu spre cruciare, și încă în timpă de doue, de trei generațiuni, pe inteii iei născuți, pe cei mai frun­tași ai iei, pînă ce se se desce­­te na­țiunea întregă și se proceda ea în­seși le salvarea iei, se-și verse în­­su­și sângele iei pentru spălarea și vindecarea ranelor, sclaviei și slu­­găriei. Eea care este rana dupe noi și toto d’uă dată și vindecarea, vcum ser­ba daru, ș’acestă a 16-lea aniversare totu singuri, totu în unghiuri; daru cre­dința în locu d’a ne părăsi ea din con­tra cresce, căci totului in naturii ne a­­rată c’asta se face ori ce incuibare, ori ce încolțire, ori ce rodire; credința cresce, căci în unghiuri și pimnițe s­au deschisă antetele biserice ale lui Iisus, pănă ce intr’uă di lumina, viăța, isbuc­­niră cu atăta tăria în cată însu­și îm­­peratulü Constantin fu silită se ie cru­cea, pe care se restignise credința cea nouă de către slugile și sclavii „gri­­fonilor­“ celora vechi, s­e ducii eli­ însu­și în câmpulu libertății d’acolo, si se se ’nchine iei, cu totu poporulu, cu omenirea intrega amu putea fi iie. Cei cari au uă adeverată credință, cată s’o spunema din nou și neconte­nită, n’au nici nerăbdare, nici mănia. Și cumu se aibă nerăbdare sau chiaru mâniă, cându credința îi hrănesce, îi bucură și le dă din ce in ce mai mul­tă tăriă, mai multă viață! Cumü se aibă nerăbdare cându ei credă, și scia prin urm­are cu siguranție că cu câtă apăsarea va fi mai mare cu atâta prin­­cipiele se concentra și dobândescu pu­terea cea neaperată spre a țișni și a respinge tóte pedicele! Si pentru ce s’avemă mănia cându scrm­ü că mam­a orbesce éra nu lumi­­néza! pentru ce s’avemă ură, cându scima că ura este semnulu morții, și cându vedemu că numai iubirea pro­duce, numai ea dă vidra! Pentru ce i se despărăm­ă cându vedemu desfrâna­­rea, cându nu este omu care so nu scie că desfrânarea este destremarea, sterpiciunea, mórtea ! Și cum ți se perchemă credința cându vei jurămă, chiarü în zilele nóstre, prin­­cipiele cele vechi triumfendu adi pen­tru ca mâne se cadă cu mai multă tă­riă și se se ciuntesca, se se îmbucă­­tățască, se se sferame din ce în ce mai multa! De câte ori, noi numai, generațiunea acesta nu veduramu prin­­cipiele strigoilor« triumfendű! De câ­te ori nu veduramu libertatea tiparu­lui junghiată, și pusă suptü tésculü policiei; de câte ori nu veduramü stri­goi de totu felul«, resturnêndú, ar­­dênda tribuna din câmpul l­ibertățiî, și ocupăndu tota câmpia cea liberată în 1848 de poporu, cu policia, cu gen­­darmii și chiarü cu cazaci, cu ba­­și-buzuci și cu c­eațî! De câte ori, libertatea întrunirilor nu fu oprită chiaru din sale particularie, și o văduvă mă ăncă isgonită cu biciulu chiaru din sala Bosel, de către ministeriulu Cret­­zulescu! De căte ori nu vedurämu tri­­umfendu și mai multă centralisarea ad­ministrativă, adică comuna, și prin ur­mare toți ómenii legați in vincele, în lanțuri chiarü, și strângênduse amân­două capetiole în măna ministeriului din intru, ca astüfe’ü nici unu omu, în nici o parte de locă, se nu se mai mișce de cătu căndă i-o mișca lanțulă mi­­nistrulu, cumu mișca vizitiulu hățulu, și se nu potă umbla de cătu dupe lungi­rea sau scurtarea hățului ! De câte ori vedurämu dreptulu de vérsnicie, de a­­legere, datu de la o clasă la alta, de la unu intelesu la altului De căte ori veduramu poporulu nu numai pe deplinu de sarmatii, dară luândui-se chiaru se­­curele și casele. De căte ori au ijirama pe Grifonii dilei strigêndu: — „Asta voiü asta facă­ 4­­ și credendü ca tri­­umfulu principieloru loru a triumfată fiindu c’a suprimată presa și întrunirile și tăcerea morții domnia peste totă! De căte ori, diremu, i-amu redulu stri­gêndu biruința pentru c’au credutu, nenorociții, că voru putea trăi, căndu martea va fi peste tolu în jurule, pen­tru că n’au scrutu că numai și opîa dă nascere calomniei, și că calomnia râde ca cangrena, și că cei cari mergu în midaloculu întunericului, ori cătîi de dibaci ar fi, este peste putință se nu cad­ă în cele mai afunde și sdrobitere gropi! Se iubim­, dară se iubim­u din ce in ce mai multă, se credemü, și se simă șicum­ că totu­deuna nedreptatea este neapărată, este fatalii a domni ș’a se întinde unde nu este libertate, și că totu dauna vine o di­­n care ea stor­­ce din ochii celora cari suferă uă la­crimă arătă de ferbinte în cătă ea de­vine îndată uă flacără ce lum­neza to­tul­ă, și vie­a triumfă atunci și triumfă pentru totu dauna. Din afară n’avemu nici uă scrie, căci postia ce vine pe uscatu de Du­minică ăncă n’a mai putută veni. Pie­­iele cele necontenite au nepădită în­­torente de la munți ș’au ruptu, pre­cumu aflamu, două poduri mari de pé­­tră dupe calea de la Braș­ovu și Plo­iești, precum­ și alte poduri între cari și renumitulu, prin a sa schilodire și șiu­­brezela, podu disti ală domnului Ioanid, dintre Ploiești și Bucuresci. JOVI, 11 IUNIU 1864 eueeinuza­te și vei pi. Abonamentulu în Bucuresci, Pasagiu Romană No. 48. — în districte la CV­respondințiî Ștarului și prin Poștă. — La Paris, la D. Halleyrain, rue de l'au­­cienne Comedie, Nr. 5. — Administra­­torele ziarului D. Gr. Serurie, ANUNOIURILE, liniă de 30 litere — 1 — lefi Inserțiuni și reclame, linia 3 — „ EPISTOLE PHILOSOFICO-POLITICE. I .âmboviței Romănulu.­­ IV. (Principiele partitei strigoilorii, asolutismulu). în articlulű seü suptu titlu Ro­mănulu, Dîmbovița iulie: „Cumii? Adeverată se fia că un B­a petre­cută nimică care se potă fi comunicată de Ro­­mănulă? Ce felă? Triumfă ideieloră liberale, împlinirea dorințelor­ lui Tudor, Lazar, Bălcescu, dobîndirea drepturiloră cetățiănescu pentru toți Ro­mânii, în fine împlinirea mărețieloră aspirări pen­tru cari d. Rosetti s’a luptată la 48, ș’a măncatu în urmă atâția ani amara pane a esiliului, tote acestea căndu a$i S’A IMPLINITU, Romănulu nu le póte comunica lectorilor ă sei? Și pentru ce nu póte? Cine­ să opresce? Guvernulu? NU! Gri­fonii, amăgitorii sei soți din Cameră? Dani ace­știa suntă morți — pe căndă“ etc. etc. „Se lăsămu vise pe morți în pace, se nu-i mai tulburămă în mormintele lor­, și noi se vor­­bimă de cei vii. Pentru ce are Romănuță nu gă­­sesce nimică care se potă comunica lectoriloru sei? Și credemă că lectorii sei suntă totu acelu poporă, a<tî liberă, mare și ferice, acelă poporă care mai alaltă­ ieri își înălța strigările lui de bu­­curie și entusiasmă pînă la ceră. Ei bine, pen­­tru ce nu vorbesce de ceea ce­ să făcea fericită? Permită-ne Romănuță a crede că în totă Romania nu putemă găsi ună singură individă cu judecată dreptă, ună singură Romană care, înțelegindă iu adeveră natura lucrurilor­, să nu simpatiseze cu actulă de la 2 Mai­, și care se nu’șî simță inima crescîndă de bucurie pentru votul­ României de la 14 Mai­. Privimă faptulă acesta în întregulu­mcă și vedemă tote interesele bunilor­ romani îm­păcate ; nu vorbimă vise de acele aparițțî de per­­dere, de aruncarea acelui pumnu de grîu pentru a da nascere unei holde bogate, de acele mici sacrificii în presentă pentru a ferici ună viitoră infinită. Luămă tóte clasele societății pe rîndu și vedemă că faptulă acesta e folositoră, e mîn­­tuitoru pentru toți și pentru tote, pentru apăsați și pentru neapăsațî. Calea ce deschide Romăni­­loră ad­usă de la 2 Masă e calea ce conduce la mărire, la putere și la fericire. Comerciantă, pro­­fesoră, artisană, ostașă, plugaru, studentă, toți in fine își simtă puterile înoindu-se, simtă viața des­­ceptîndu-se într’înșiî, cîndă privescă calea ce are a’î conduce la arena aceea unde meritul­ și ca­pacitatea își voră afla resplata, cununa trudeloră, și unde celă nedemnă nu’și va mai afla loculă lingă bărbatulă a cărui viață a fostă o luptă con­tinuă pentru cele bune și folositore lui și socie­tății zăpăcite precum­ am vezut’o în trecută. „Pentru ce dară Romănuță nu vorbesce de faptulă poporului care e­lectorulă seu ! Fiindă faptulă poporului crede óre de puțină importanță a’fi mai aminti? Dacă acesta e adeverată, atunci facă’î celă puțină țină complimentă acestui mire june­care ’și a adusă în casa părințiloru sei pe mirea cea multă dorită.“ Credemu că ori­cine înțelege c’aci este locul a se ne oprima și se ntre­­bămu, pe nobilea și puteri ca Dîmbovița, dacă crede că ne este permis, se res­­pundemü la întrebările ce ne face? Dacă crede că la fie­care „pentru ce‘ alți iei, nu vomu fi opriți d’a respunde cu unu „pentru ca“ alü nostru, atunci n’avemü de cătO a saluta pe Dîmbovița, cu respectul­ ce datorinia unui or­­gani publica, și se respundemu la tote întrebările; decă nu se seie că mai la nici unula din acele „pentru ce“ ce ne a adresatu, nu putemu respunde de câtu cu perderea capului, a vieței, atunci se spue totu deasa, cumu a pututu face întrebări la care scie bine că nu este permisü a respunde? Noi susțineam că ’n timpulu ce­loru d­ece­niile în care Romănuță a fostu suspinsu, și încă d’atunci și păn acumu, afară d­ n uciderea celoru doue foie glumeție n’amave^utü nici unu fapt pe care se­ la comunicamu cititorilorü nostril, și despre care se ne fiă permis Să vorbimu, se analisămu, se spunemu ce vedemu și cumu vedemu noi. Dîm­bovița susține c’a ved­utu triumfulu ideielor­ liberale. Facă cerulu se fiă asia! Facă cerulu ca ochii Dîmboviței se fiă cei mai ageri! Daru dacă noi n’amu avutu fericirea s’avemu ochii iei, se vedemu ca dînsa, pe ling’ acestă nenorocire mai trebue acuma se s’a­­daoge ș’acea­ a d’a fi loviți căci avemu, vederea scurtă? Dîmbovița ilice c’a ve­­­futu dobândirea drepturiloru cetățiă­­nescî pentru toți Românii, și că’n fotă România „nu póte găsi unu singuru omu, care înțelegend fi în adeverü na­tura lucrurilorü se nu simpatiseze cu actulu de la 2 Maiu etc.“ Asta tre­bue se fiă, căci de n’ar fi nu s’ar­ spune că este. Dacă vise s’ar ’ntâmpla vre­unul, care se nu fiă încă în stare se ’nțe­­lege in adeveru natura lucruriloru, care se nu fi regluta încă că are drepturile omului ș’ale cetățianului, ce se facemu cu acela creștină? Dobândirea drep­turilorü omului ș’ale cetățianului, pre­­cum­ și interesulu publică, cela óre se lovimu p’acelű omu, se-i luămă drepturile cetâțiănesci, ba âncă se­ la și oprima d’a vorbi, d’a întreba, d’a desbate ș’a se lumina și bietulu­omu? Dîmbovița zlice că „s’au împlinită în fine mărețiele aspirări pentru care d. C. A. Rosetti a luptatu la 1848, s’a mâncată în urmă atâția ani amara păne a esiliului,“ și c’acesta puteamu și tre­buia s’o comunicamu lectoriloru Ro­mânului. Candu­­ ji serama că Dîmbovița de astă­zii este, cumu a spusu-o ea ensa—și, totu Dîmbovița cea vechiă, totu acea-a care cunosce principiele revoluțiunii de la 1848, precumu și cele ce urmăriră esilații, măncându pă­­nea amară a esiliului, ba ăncă adese lipsindule și chiaru acea-a, furămŭ lo­viți de m­ulți din acele glonțe neide­­tórie cari se num­escu avertisemente. N’amu avé darü dreptü, saretămâ Dîmboviței peptulu nostru ranitű și sân­gerată și se-ț ^i­ema: — Nu poți cu­­nosce, sună foia, nu poți cunosce ba­­sile pe cari erau puse dorințele și as­­pirarile revoluțiunii de la 1848; nu poți cunosce idei­le și credințele ce se desvoltă și se ’ntarescu în inima omului, care trăiesce prin tâmnițe și’n esiliu și care se dospescu în min­tea și ’n inima lui mestecénduse cu pănea amară a esiliului, și prin ur­mare n’ai autoritatea cuvenită păn’ a pretinde că scii mai bine de catu cei de la 48, care au fostă aspirarile lor­, și mai cu semă credințele lor­. — Nu vomu profita iise de acesta avantagiu;, din contra, admitem­ că Dîmbovița le cunosce tóte acestea ca și noi, că tóte acele principie se a dospitit în inima iei în timpu de 16 ani, și le a săpată în ea prin lacrămile durerii și prin suculu amărăciunii. Asia fiindu vise, avemă dreptulu s’o intrebamu din nou, crede ea că ne este permisă astă­­ si se vor­bimă d’acele principie, se le analisamu și se le punemu aci, p’acestă hărtia, faciă în faciă cu cele împlinite astă­zi? Crede ea că putemu se mergemu, a­­cuma ca ș’atunci, pe câmpuia libertă­ții și se desbatemă în deplină liber­tate despre aceste principie, și se le punemu în cumpenă, în facia națiu­nii, și legându cumpena de tavanulu tribunei celei libere, ce era atunci ră­dicată p’acea frumósă cămpia, se lă­­samu națiunea se veșla ea easa-și daca una atârnă mai mult­ de­câtă cea­laltă, sau dacă se balanciază în drep­tate, în libertate și în frățiă? Dacă crede că putem f vorbi, că putemü­i desbate, că putem f cumpeni, se ne o­­ spue, și vomü desbate; și de chiar arau

Next