Romanulu, august 1867 (Anul 11)
1867-08-14
686 preceding, este că pőna in secolulu XV popolațiunea română din Ardelu, Universitas Valachorum, ne apare allaturea și egală in drepturi cu Ungurii și cu Sașii, și d’abia de atunci incece se incepe treptată, pe nesimțite, cu unii machiavellismu infernalis, terribila’i desmoștenire politică, administrativă și juridică! Mai intrebămu dată incâ o dată: unde este pretinsulu dreptu de concuistă allu Maghiariloru ? Și mai furtivă fusese incuibarea Sașiloru, pe cari îi lăssa a se străcura in câmpiele celle mai înflorite alle Transilvaniei nu arătă protecțiunea ungară, pre cătu proverbiala bunătate de inimă a poporului română. Vomö adduce aci unu singura essemplu dintre celle multe. In 1366 descallecă in Transilvania o coloniă sassésca și se tsa^ă in apropiarea unui satu romănescö, numitO Sân-Petru. Le trebuia lemne spre a pute zidi case și o biserică. officiala. Iată ce $ice unu documentu „atunci au venitu betrânii „Româniloru dela Sân-Petru, in nudele satului intregu, și in semnă de „amidă și de dorință de a adjuta pe „nesce vecini și Sspeți in acestă terrâ, „au ofierit și Nemților fi in daru, fără „nici o plată, întrebuințarea pădurii, „cătă le va trebui pentru edificarea „satului, templului și a cellora-l’arte „case....“ (3) Sărmana generositate romănescă! Asta felíu, nu trebue să imputumil munților și braghierii Transilvaniei de a nu fi aperatu libertatea Româniloru contra imprejurării maghiaro-săsescî, de vreme ce ea li se răpi nu prin o combattere cavalerescă pepta la peptű, ci prin o negra perfidiă și o ascunsă amăgire; incâta totu ce putură face acei munți și acei braici, este de a fi impedecată peirea totală a sângelui, a limbei, a numelui românescu, cari s’ar fi stinsu negreșitu, ^să se fi petrecută scena intr’o terră lipsită de fortificațiuni naturale, întocmai precum s’au stinsu in Prussia sângele, limba, numele Litvaniloru, primitivii possessori ai territoriului, desnaționalisați și cotropiți de o mică cotă de Teutoni! De căte ori durerea trecea peste marginile rebdării, frații noștri din Ardelű strigau cu desperare „susű, Române, susü,“ și retragéndu-se in vecinătatea fulgerelor, pene și femeile lor o făceau să resune de acollo pescerele Carpaților, de terribila doină. Frunză verde păliimidă ! Plină’î tărra de omidă, De omidă Ungurescă Și de gărgără Săsâscă! Mai copii, copii Români, D’aveți Bufuietu, d’aveți mănî, Hai cu leleaua plivită, La plivită, la curățită! Cine are flintă grea, Pue șăpte glonț! in ea, Cine are toporu mare, Scoță-mi’l la foc de sare, Cine are barbă mică, Facă’î buza subțirică, Cându s’a repezi prin glute Să dee sărută de marte! Bă n’amă flintă, n’amă secure, Nici amă ghiogă din pădure, Dar căți dinți că amă in gură, Sîntă făcuți pe mușcătură, Câte degete la mână, Suntă totă locuri de păgâni!.. . (Va urma) B. P. HAJDEU. nici unu dreptu, luăndă numele meu ca se deschideți cu mine uă polemică directă pe care nu o primescă. Amvonarea me subscrie. Alți d-v.servă C. N. Brăiloiu. Duminecă 13 Augustă 1867. Domnule Redactare. In numerulă Românului da astadi citescu unu arUcolü fórte lunge prin care îmi atribuiți revistele politice ale Ziarului Independința romană. Eu nu sară ce persone concură la colaborarea Independinții, și nici amit curiositatea de a cerceta; viu numai a protesta contra unei violațiuni morale ce comiteți, fără nici uă cuviință și fără 3 (3) Vezi acestă documentă lătinesce in Pușcar, Discertațiunea despre împărțirea Ardelului, p. 20 Domnului C. N. Brăiloiu. Domnulu meu, Redacțiunea Românului, publică cu plăcere, dechlararea dorinței tale, atâta de categorică că n’ai nici uă participare la susținerea și la redacțiunea independinței române. La rêndulu nostru, onorate domnu, avemu datoria a-ți esplica, cumu amu ajuns și a crede c’adese revistele acelui jliarist, suntu scrise de domnia-ta; esplicarea îți va dovedi că dacă este eróre din parte-ne, este erore numai și nimirit mai multu. La 13 Iuliu am s glisit în revista nostru politică: „Independința română de agii, trateză, în revista iei politică, despre convocarea în Cameră separatistă, făcută de câțiva din deputații și senatori de peste Milcov. Concisiunea stilului, ideile, precum și tăria, amu putea zice virulența cu care suntu combătuți provocatorii definirii, ne face a susține c’acea revistă este scrisă de onoratului și învățatulul d. C Brăiloiu. De ne’nsi ălămu, cea a ce nu credemu, căndă se va nega apreciarea nóstru, vomu face cunoscuta negarea; de nu ne’nsi ălămu, referămii acesta Gazettei de Iași, care nega declarările și afirmările Independinței române, că este organulupartitei ce se numesce conservatóre.“ Pest.e 3 sau 4 zile, amu arătatu că nu s’a negatu cea-a ce amu fostu zisă ș’amă constatată că se confirmă colaborarea domniei tale activă la Independința română. Vegli, darO, onorate domni, că la 13 Augustu eramu în dreptu a susține, în bună credință, că ești autorele revistei ceamu combătută. Se desplice acumu, onorate domnii, cumu afară din stilu și ideie, ce uneori semenau cu ale domniei-tale, ajunserămu a scrie rândurile de la 13 Iulie. La 11 iuliu a intratu la redacțiunea Românului, unü servitore, și a presintatu unu manuscriptu deschisă. Era presinte și d. N. D. Preda. Amu luatu manuscriptulu și, făr'a lu deschide, amu reijuza că era scrisu pe partea din afară a hărtiei „Redacțiunii Independinței române.“ Amu creglutu că cunoscu scriptura, și că era a dumitale. Ni s’a că cunoscemu pe servitore și că părută era ala dumitale ; n’amă întrebată însă pe servitore nimica, nu m’ama uitată pe manuscriptu, ci i l’ama ’napoiatu, glicându-i că s’a înșf ălată de adresă. Servitorele însă, fusese mai nainte în tipografia Românului și dechlarase că vine de la domnia-sa, ș’atunci, tipografii i’au trimisű süsii la redacțiune. Atunci, domnulu meü, redacțiunea Românului, a crezută că-și îndeplinea nouă datoriă politică, și c’arată chiară deferința ce are pentru unii bărbații ca domnia-ta, publicăndă cea-a credea, și cerându afirmarea sau necesarea dumitale. Ai tăcută, și redacțiunea a fostu în dreptu a afirma. Agii dechiari că ne-amu înșiălatu, și-ți mărturimă că cu mare bucurie înregistrăm și dechiararea domniei-taleminale, arătă de adese discutată chiară în acestă dramă. Se fiă ea cre atătă de desevârșită bună după cumă se zice? Este ea ére mai cu semn destulă de perfectă în cată se nu mai fiă de nevoie sau oportună exemplulu unui poporO vecină care, deprinsă de secii la judecata prin jurați și la desbaterile publice în materie criminale, are celă pucină autoritatea esperiinței în acastă materie. Astă di voimă se nu ne depărtămu de cea din urmă parte a întrebărei, de conducerea desbaterilor a unei curți criminale, și vom explica numai căte-va cugetări, pe cari ne le inspiră mai multe fapte recente și polemica diarieloră. Personele cari urmărescă cu orecare luare aminte discuțiunile presei vor fi fi însemnată, ca și noi, viociunea criticilor adresate de cea mai mare parte din diarie magistratului care a condusă desbaterile relative la acela dentistă ambulantă, supranumită cască de feru, și fiindă că una verdictă de a~chitare permitea a lua inocința acusatului de punta de plecare a discuțiunei, critica nu putea lipsi de a conduce la conchideri aspre. Noi găsimă însă ancele conchideri nedrepte, în sensulu c^a făcută se recadă asupra unui magistrat, onorabile responsabilitatea unoră inconveniență neînlăturabil!, vă dată ce se primesc sistema în usu în desbaterile curțiloră nóstre criminale. Tóte criticele adresate acelui președinte, și în genere președințiloră curțiloră nóstre criminale, se ’ntemeiază in edeveză asupra acestei ipoteze, că este cu putință unui președinte a vorbi necontenită și cu tóte aste fără uăotărîre luată în afacerea ce se judecă, a întreba pe acusată for’ală combiile, și d’a întreba pe martori făr’a arîta, în cursulă discuțiunei, întrebuințarea ce face de mărturirile lor și opiniune lui personale asupra fondului desbateriloru. Amă disu-o adese ori, și putemă adăoga, amă demonstratu mai multă de cătă uâ dală în diabulă nostru, că, a face președințiloră noștri uă asemene situațiune, ș’a pretinde că ei se esc din ea fără nici uă daună, este apa și contra naturei lucrurilor, s’a cere imposibilele. Și ne grăbimă a ^ice pentru onorea țerei nóstre că în Anglia cel mai întregii și capabili magistrați, cel mai însemnați prin înălțarea spiritului lor și demnitatea caracterului loră s’ară afla póte în mai mari primejdii de cătă ai noștri dacă legea, sau mai dreptă usură, iar supune la uă ’ncercare atăt de gre. Care e principiulă din care decurgă regulile desbaterii criminale în Anglia? Tóte aceste regule se potă reduce la acesta ideiă simplă și justă, că este cu neputință a interoga într’ună modă achitabile onă acusată, și mai cu ne • ■» putință încă o interoga într’ună modă nepărtinitoră pe ună marture. Se vorbimă mai ântâiu despre interogatoriul acusatului. Ele are de scopă naturale, după jurisprudința nóstra de regimne vechiu, a aduce uă mărturisire de voie sau fără voie care se simplifice causa. Elădată acestă președinte, moștenitoră ală vechilor noștri magistrați, aplicându-se în publică a smulge sau a surprinde de la acusată vr’ună cuvântă compromițător», Intindêndu’i curse, intrândă în fine în luptă deschisă cu ună prisoniăriă, Care’șî apără vidța cătă póte mai bine. Numai doue impresiuni potăeși din acestă spectaclu, sau că președintele doborâ pre lesne pe acusată luptă greutatea superiorității lui intelesuale ș’a esperiinței sale, și se ’«tâmplă adese că atunci juriulă, coprinsă de milă la vederea acestei lupte neegale, se fiă împinsă a lua parte contra celui mai tare, a nu recunosce evidenția ș’a arîtă acusatului mai mult indulgință de cătă merită, sau una acusată cu tezetoră, inteliginte, dibaciă pentru a profita de orice, sfîrșiasce prin a căștiga în acestă felă de lungă luptă și învinge pe înfricoșatulăseă adversariă, care ese înjosită și învinsă din acestă vră asaltă, acesta e forte pucină propriă pentru a menținea respectulă justiției și demnitatea necesariă magistratului. In fine, care este practica utile a acestei lupte necuviinciose? Juriulă va condamna ore pe acusată pentru că nu soia se respundă într'ună modă dibactă la interogatoriul ă seă, dacă toto d’uă dată cu acesta faptele causei și probele nu vină spre ală osîndi? A condamna astă felă ar fi a risica d’a se amăgi, și puțini jurați condamnă în acestă modă, chiară uă mărturisire formale, smulse acusatului, póte răteci pe juriu dacă acesta mărturisire nu’i Însorită de probe îndestulatare, celebra afacere Dorze probază ceea ce emitemă. Dacă Insă uă mărturisire fără probe nu e nimică și dacă pentru a condemna cu siguranță, trebue se fiă probe indestulatare afară de mărturisire, pentru ce se se ia fatal— minte președinților noștri prestigiulă arătă de preciosă ală imparțialității lor, pentru ai compromite în acestă interogatoriu ? Cătă despre interogatoriul morturilor, inconvenintele de a face se fiă efectuată de cătră președinte, e pate mai evidente încă. Este cu neputință a interoga cu imparțialitate pe ună martore prin rațiunea forte simplă că orice întrebare presupune că sistemă uă opiniune asupra afacerea, nă judecată interiora, și cere cutare respinsă mai bucurosă de cătă cutare altulă. Acesta e atătă de adeverata, atătă de neîmlăturabile, arătă de conformă cu natura lucruriloră, încătă căndă cei mai imparțiali din președinții noștri au făcută întrebări unui martore pentru soți contra acuzatului, și conținutului acestui interogatoriu fiindü pusă suptă ochii celui d’anteiü englesă ce s’ur ântémi îlă va face sedică: „Eră de și cum partea interogatoriului făcută de ministerială publică, se vedemă acuma contra — interogatoriul făcut de apărare.“ S31, IU ~"î« , «sin nai'fl SAriîi pentru manifestarea adeverului, ca fiecare marture se fiă întrebată în ambele sensuri, și ca ministerială publică și apărarea se ia de la elă pe răndu, totă ce potă, sau pentru a confirma acusarea, saă pentru a face ca acesta acusare se fia nesigură. Acesta se face în Englitera, fără ca președintele se se mestece întru nimica. Ama descrisă préadese acastă simplă și minunată procedere pentru a insiste mai multă asupra’i. Oricine o cunosce bine nu mai póte fi satisfăcută de alta. Ministerială publică chiamă mai ântâiu pe fiecare marture contra acusatului și lă întreba din puntură de vedere ală acusător, apoi dă pe dată totă pe acestă marture contra interogatoriului apărarei. Căndă lista martorilor acusatori este sfirșită, totă acesta operațiune se face de cătră apărare în sensă inversă cu martorii cari depună în favorea acuzatului; asta-felă nu este una singură marture care, întrebată francamente într’amendoue sensurile, si avându în vedere cele doue scopuri opuse ce se propună, nu lasă se remăie nimică din cea a ce scie adeverata. Si președintele ce face în acestă timpă, se vaifică? Ce face? Elă este credinciosă titlului și însărcinarea lui: precede. Ceea ce va sedică că nu luptă de locă, nu încurcă de locă, nu combate de locă, nu cată a surpinde pe nimeni, nu face asaltă de spirită cu nimeni, nu predică, nu însinue, nu injurie, nu glumesce; elă precede în fine; adică că vocea lui respectată se ridică rareori, și numai pentru a readuce în cestiune pe ună marture ce se rătăcesce, í*ea pentru a nu permite d’a se pune uă cestiune străină fondului desbaterei. Noi cutezămă a <jice cu încredere, dacă președinții nostrii ară cunosce acestui mare și nobile rolă, ei n’arămas voi altuiă și s’ară lega fórte strînsă de fină modă de procedere totă arătă de favorabile demnității loră personale cătă și bunei administrări a justiției. Căci acei care’șî închipuiescă că acestă jocă liberă între apărare și acuzare, că acesta egalitate completă de drepturi și de mici’lace, că acestă tăcere a acuzatului dacă voiesce se tacă că acesta imparțialitateasolută a președintelui potă împiedecată represiunea, n’an decată a se uita d’aprope la afacerile criminali englezisci pentru a se convinge de contrariă. Nu numai că adeverulă se desvăluiesce, ci juriul, ce nu e turburată de mila puțată d’uă luptă neegale, arată uă severitate consciinciosă. Este mai fără exemplu ca juriulă englese, în facia unui faptă probată prin risce mici’lace arătă de neîmputabile, se sfe la ’ndouiela pentru a pedepsi, insă lui îi trebue siguranță asolută, aceaa care vine de la fapte și de la mărturiri, și președintele engleză este totădeuna celă d’anteiu a reaminti juriului acesta condițiune a verdictului: „Dacă aveți umbra unui propusă, iice elă, se profite;‘£ acusatură, elă adaugă adeseacastă înțelaptă maximă, arătă de folositóre pentru afacerile în cari probele materiale suntu anevoie de găsire, și în care se judecă mai cu semn de faptă prin conduita generale a acusatului. ..Pentru a condemna pe 8CU sală, orice atunci președintele, trebue nu numai că tostă conduita sa se se acorde cu presupunerea că e culpabile ci încă ca actele sale se nu potá fi împăcate cu presupunerea că este inocinte.“ Cu asemene națis’face și urmând unor asemeni maxime, convine poporeloru libere a’și da ele înșele justiția criminale și, cu tótă lunga resistință a ioriintei ș’a rutinei, vomă parveni acolo ca timpulă. Trevost-Paradol. ERATA. — In telegrama d-lui C. Hurmuzache, publicată în Romanulu din 8 Augustă, din eróre telegrafică s’a ijisă în colona a doua, linia a 43-a „pînă la marte onestă“ în loc de ,,pînă la marte mistă.“ Rectificămu după cerere. Reproducemu după diabiul Débats din 15 Augustű, articlul de mai josu, fiindü tota atâta de adeverata în Francia și ’n România. Căte-va afaceri pline de cele mai gravă și mai triată interesă, parte în acestă momenta atențiunea publicului spre cestiunea procedurei nóstre dii ROMANULU 15 AUGUSTU. 1867. Augustă 14 od-D’le Redactore alu pariului ROMANULU. Interese particulare m’aă sforțată a lipsi din capitale In timpă de trei septemăni, aspra la 8 ore, înturnăndu-me aflu că numele meu a figurată pe Programa Representațiune 1 ce s’a datu în onorură confraților noștri din Transilvania, sosiți pentru Societatea Literariă, fără însă a mi se face cunoscută căc! aș fi venită la momentă de unde me aflamu. Nevoindă ca acestă incidență se se ia ca mă rea voință din partea mi, ve rogă se bine-voiți ală Insera în stimabilulű d-vóstre Jariă, spre am servi de scuză In ochii onoratei societăți și respectabilele! Publică de care am fostă totă dauna îmbrățișată și care, în mai multe ocaziuni, ’mî aprobată plăcerea de a me asculta. Primiți, ve rogă, d-le Redactore, espresiunea înaltei mele considerațiuni. N. I. Voinescu. Ploetci, 12 Augustă 1867. D-lui Redactore ală Jianului Romandlü. Ună vechiu proverbă romănescă <zice: „Că ni latră Luna și ea ’și vede de cale“ Totă așa ca Luna trebue se facă și guvernulă și societatea literariă și <siariulu Romanulu căndă suntu puși arătă de susă mergendă dupe voința națiune! Române. Ga uă probă mai multă despre acesta, bine-voiț! a publica aleturata copiă dupe adresa No. 2076 ce Primăria locală și Comitetu școlară a adresată la 9 ale curentei luni, prin telegramă, congresului sau societății literariă la Bucuresci. Stimă că tóte acestea înaintea celoră înstrăinați cu anima de țară se vor califica cu epitetulu ce-i privesce pe dinși de „mofturi“ dară și Iudacelă fără de lege n a voită se înțelegă adeverulă și lumina ce era cu măntuitorulă Cristă, fiindăcă se vînduse pe 30 de arginți.. N. A. TELEGRAMA. Onorabilului congresă Literariă Romănă, Consiliulă Comunale și comitetulă scóleloră din Urbea Ploescî, salută și felicită cu amare întrunirea învățaților«