Romanulu, august 1867 (Anul 11)

1867-08-14

686 preceding, este că pőna in secolulu XV popolațiunea română din Ardelu, Universitas Valachorum, ne apare alla­­turea și egală in drepturi cu Ungurii și cu Sașii, și d’abia de atunci in­­cece se incepe treptată, pe nesimțite, cu unii machiavellismu infernalis, terri­­bila’i desmoștenire politică, adminis­trativă și juridică! Mai intrebămu dată incâ o dată: unde este pretinsulu dreptu de concuistă allu Maghiariloru ? Și mai furtivă fusese incuibarea Sa­­șiloru, pe cari îi lăssa a se străcura in câmpiele celle mai înflorite alle Transilvaniei nu arătă protecțiunea un­gară, pre cătu proverbiala bunătate de inimă a poporului română. Vomö ad­duce aci unu singura essemplu dintre celle multe. In 1366 descallecă in Transilvania o coloniă sassésca și se tsa^ă in apropiarea unui satu romă­­nescö, numitO Sân-Petru. Le trebuia lemne spre a pute zidi case și o bi­serică. officiala. Iată ce $ice unu documentu „atunci au venitu betrânii „Româniloru dela Sân-Petru, in nu­dele satului intregu, și in semnă de „amid­ă și de dorință de a adjuta pe „nesce vecini și­­ Sspeți in acestă terrâ, „au ofierit și Nemților fi in daru, fără „nici o plată, întrebuințarea pădurii, „cătă le va trebui pentru edificarea „satului, templului și a cellora-l’arte „case....“ (3) Sărmana generositate ro­­mănescă! Asta­ felíu, nu trebue să imputumil munților­ și braghierii Transilvaniei de a nu fi aperatu libertatea Româniloru contra imprejurării maghiaro-săsescî, de vreme ce ea li se răpi nu prin o combattere cavalerescă pepta la peptű, ci prin o negra perfidiă și o ascunsă amăgire; incâta totu ce putură face acei munți și acei braici, este de a fi impedecată peirea totală a sângelui, a limbei, a numelui românescu, cari s’ar fi stinsu negreșitu, ^să se fi petrecută scena intr’o terră lipsită de fortifica­­­țiuni naturale, întocmai precum s’au stinsu in Prussia sângele, limba, nu­mele Litvaniloru, primitivii possessori ai territoriului, desnaționalisați și co­tropiți de o mică cotă de Teutoni! De căte ori durerea trecea peste marginile rebdării, frații noștri din Ar­­delű strigau cu desperare „susű, Ro­mâne, susü,“ și retragéndu-se in ve­cinătatea fulgerelor­, pene și femeile lor o făceau să resune de acollo pes­­cerele Carpaților, de terribila doină. Frunză verde pălii­midă ! Plină’î tărra de omidă, De omidă Ungurescă Și de gărgără Săsâscă! Mai copii, copii Români, D’aveți Bufuietu, d’aveți mănî, Hai cu lelea­ua plivită, La plivită, la curățită! Cine are flintă grea, Pue șăpte glonț! in ea, Cine are toporu mare, Scoță-mi’l la foc de sare, Cine are barbă mică, Facă’î buza subțirică, Cându s’a repezi prin glute Să dee sărută de marte! Bă n’amă flintă, n’amă secure, Nici amă ghiogă din pădure, Dar căți dinți că amă in gură, Sîntă făcuți pe mușcătură, Câte degete la mână, Suntă totă locuri de păgâni!.. . (Va urma) B. P. HAJDEU. nici unu dreptu, luăndă numele meu ca se deschideți cu mine uă polemică directă pe care nu o primescă. Amv­onare­a me subscrie. Alți d-v.­servă C. N. Brăiloiu. Duminecă 13 Augustă 1867. Domnule Redactare. In numerulă Românului da astadi ci­tescu unu arUcolü fórte lunge prin care îmi atribuiți revistele politice ale Zia­rului Independința romană. Eu nu sară ce persone concură la colaborarea Independinții, și nici amit curiositatea de a cerceta; viu numai a protesta contra unei violațiuni morale ce comiteți, fără nici uă cuviință și fără 3 (3) Vezi acestă documentă lătinesce in Pușcar, Discertațiunea despre împărțirea Ardelului, p. 20 Domnului C. N. Brăiloiu. Domnulu meu, Redacțiunea Românului, publică cu plăcere, dechlararea dorinței­ tale, a­­tâta de categorică că n’ai nici uă par­ticipare la susținerea și la redacțiunea independinței române. La rêndulu nostru, onorate domnu, avemu datoria a-ți esplica, cumu amu ajuns și a crede c’adese revistele ace­lui­­ jliarist, suntu scrise de domnia-ta; esplicarea îți va dovedi că dacă este eróre din parte-ne, este erore numai și nimirit mai multu. La 13 Iuliu am s glisit în revista nostru politică: „Independința română de agii, tra­­­teză, în revista iei politică, despre con­vocarea în Cameră separatistă, făcută de câți­va din deputații și senatori de peste Milcov. Concisiunea stilului, i­­deile, precum­ și tăria, amu putea zice virulența cu care suntu combătuți pro­vocatorii definirii, ne face a susține c’acea revistă este scrisă de onoratului și învățatulul d. C Brăiloiu. De ne’n­­si ălămu, cea a ce nu credemu, căndă se va nega apreciarea nóstru, vomu face cunoscuta negarea; de nu ne’n­­si ălămu, referămii acesta Gazettei de Iași, care nega declarările și afirmă­rile Independinței române, că este or­­ganulu­partitei ce se numesce con­­servatóre.“ Pest.e 3 sau 4 zile, amu arătatu că nu s’a negatu cea-a ce amu fostu zisă ș’amă constatată că se confirmă colaborarea domniei­ tale activă la In­dependința română. Vegli, darO, onorate domni, că la 13 Augustu eramu în dreptu a sus­­ține, în bună credință, că ești auto­­rele revistei ce­amu combătută. Se­ d­­esplice acumu, onorate domnii, cumu afară din stilu și ideie, ce une­ori semenau cu ale domniei-tale, a­­junserămu a scrie rândurile de la 13 Iulie. La 11 iuliu a intratu la redacțiu­­nea Românului, unü servitore, și a pre­­sintatu unu manuscriptu deschisă. Era presinte și d. N. D. Preda. Amu luatu m­anuscriptulu și, făr'a­ lu deschide, amu reijuza că era scrisu pe partea din a­­fară a hărtiei „Redacțiunii Independinței române.“ Amu creglutu că cunoscu scriptura, și că era a dumitale. Ni s’a că cunoscemu pe servitore și că părută era ala dumitale ; n’amă întrebată însă pe servitore nimica, nu m’ama uitată pe manuscriptu, ci i l’ama ’napoiatu, gli­­cându-i că s’a înșf ălată de adresă. Servitorele însă, fusese mai nainte în tipografia Românului și dechlarase că vine de la domnia-sa, ș’atunci, tipo­grafii i’au trimisű süsii la redacțiune. Atunci, domnulu meü, redacțiunea Românului, a crezută că-și îndepline­­a no­uă datoriă politică, și c’arată chiară deferința ce are pentru unii bărbații ca domnia-ta, publicăndă cea-a credea, și cerându afirmarea sau ne­ce­sarea dumitale. Ai tăcută, și redac­­țiunea a fostu în dreptu a afir­ma. Agii dechiari că ne-amu înșiă­­latu, și-ți mărturimă că cu mare bu­­curie înregistrăm și dechiararea dom­­niei-tale­­minale, arătă de adese discutată chiară în acestă dram­ă. Se fiă ea cre atătă de desevârșită bună după cumă se zice? Este ea ére mai cu semn destulă de perfectă în cată se nu mai fiă de ne­voie sau oportună exemplulu unui po­­porO vecină care, deprinsă de secii la judecata prin jurați și la desbaterile publice în materie criminale, are celă pucină autoritatea esperiinței în acastă materie. Astă­ di voimă se nu ne de­­părtămu de cea din urmă parte a în­­trebărei, de conducerea desbaterilor a unei curți criminale, și vom­ explica numai căte-va cugetări, pe cari ne le inspiră mai multe fapte recente și po­lemica d­iarieloră. Personele cari urmărescă cu ore­care luare aminte discuțiunile presei vor fi fi însemnată, ca și noi, viociunea critici­­lor­ adresate de cea mai mare parte din diarie magistratului care a con­dusă desbaterile relative la acela den­­tistă ambulantă, supranumită cască de feru, și fiindă că una verdictă de a~­chitare permitea a lua inocința acusa­­tului de punta de plecare a discuțiu­­nei, critica nu putea lipsi de a conduce la conchideri aspre. Noi găsimă însă an­cele conchideri nedrepte, în sensulu c^a făcută se recadă asupra unui ma­gistrat, onorabile responsabilitatea u­­noră inconveniență neînlăturabil!, vă dată ce se primesc­ sistema în usu în desbaterile curțiloră nóstre criminale. Tóte criticele adresate acelui preșe­dinte, și în genere președințiloră cur­­țiloră nóstre criminale, se ’ntemeiază in edeveză asupra acestei ipoteze, că este cu putință unui președinte a vor­bi necontenită și cu tóte aste fără uă­otărîre luată în afacerea ce se judecă, a întreba pe acusată for’ală combiile, și d’a întreba pe martori făr’a arîta, în cursulă discuțiunei, întrebuințarea ce face de mărturirile lor­ și opiniune lui personale asupra fondului desbateriloru. Amă disu-o adese ori, și putemă a­­dăoga, amă d­em­onstratu mai multă de cătă uâ dală în diab­ulă nostru, că, a face președințiloră noștri uă asemene situațiune, ș’a pretinde că ei se esc din ea fără nici uă daună, este apa și contra naturei lucrurilor­, s’a cere im­­posibilele. Și ne grăbimă a ^ice pentru onorea țerei nóstre că în Anglia cel mai întregii și capabili magistrați, cel mai în­semnați prin înălțarea spiritului lor și dem­nitatea caracterului loră s’ară afla póte în mai mari primejdii de cătă ai noș­tri dacă legea, sau mai dreptă usură, i­ar supune la uă ’ncercare atăt de gre. Care e principiulă din care decurgă regulile desbaterii criminale în Anglia? Tóte aceste regu­le se potă reduce la acesta ideiă simplă și justă, că este cu neputință a interoga într’ună modă achitabile onă acusată, și mai cu ne • ■» putință încă o interoga într’ună modă nepărtinitoră pe ună marture. Se vor­bimă mai ântâiu despre interogatoriul­ acusatului. Ele are de scopă naturale, după jurisprudința nóstra de regimne ve­chiu, a aduce uă mărturisire de voie sau fără voie care se simplifice causa. Elă­dată acestă președinte, moștenitoră ală vechilor­ noștri magistrați, aplicân­­du-se în publică a smulge sau a sur­prinde de la acusată vr’ună cuvântă compromițător», Intindêndu’i curse, in­­trândă în fine în luptă deschisă cu ună prisoniăriă, Care’șî apără vidța cătă póte mai bine. Numai doue impre­­siuni potă­eși din acestă spectaclu, sau că președintele doborâ pre lesne pe acusată luptă greutatea superiorității lui intelesuale ș’a esperiinței sale, și se ’«tâmplă adese că atunci juriulă, co­­prinsă de milă la vederea acestei lup­te neegale, se fiă împinsă a lua parte contra celui mai tare, a nu recunosce evidenția ș’a arîtă acusatului mai mult indulgință de cătă merită, sau una a­­cusată cu tezetoră, inteliginte, dibaciă pentru a profita de ori­ce, sfîrșiasce prin a căștiga în acestă felă de lungă luptă și învinge pe înfricoșatulă­seă ad­­versariă, care ese înjosită și învinsă din acestă vră asaltă, acesta e forte pucină propriă pentru a menținea res­­pectulă justiției și demnitatea necesa­ri­ă magistratului. In fine, care este prac­tica utile a acestei lupte necuviinciose? Juriulă va condamna ore pe acusată pentru că nu soia se respundă într'ună modă dibactă la interogatoriul ă seă, dacă toto d’uă dată cu acesta faptele causei și probele nu vină spre ală o­­sîndi? A condamna astă­ felă ar fi a ri­­sica d’a se amăgi, și puțini jurați con­damnă în acestă modă, chiară uă măr­turisire formale, smulse acusatului, pó­te răteci pe juriu dacă acesta mărtu­risire nu’i Însorită de probe îndestu­­latare, celebra afacere Dorze probază cee­a ce emitemă. Dacă Insă uă măr­turisire fără probe nu e nimică și dacă pentru a condemna cu siguranț­ă, tre­bue se fiă probe indestulatare afară de mărturisire, pentru ce se se ia fatal— minte președinților­ noștri prestigiulă arătă de preciosă ală imparțialității lor, pentru ai compromite în acestă inte­rogatoriu ? Cătă despre interogatoriul­ m­orturi­­lor­, inconvenintele de a face se fiă e­­fectuată de cătră președinte, e pate mai evidente încă. Este cu neputință a in­teroga cu imparțialitate pe ună martore prin rațiunea forte simplă că ori­ce întrebare presupune că sistemă uă opi­niune asupra afacerea, nă judecată in­­teriora, și cere cutare respinsă mai bucurosă de cătă cutare altulă. Acesta e atătă de adeverata, atătă de neîm­­lăturabile, arătă de conformă cu natu­ra lucruriloră, în­cătă căndă cei mai im­parțiali din președinții noștri au făcută întrebări unui martore pentru soți con­tra acuzatului, și conținutului acestui interogatoriu fiindü pusă suptă ochii celui d’anteiü englesă ce s’ur ântém­i îlă va face se­dică: „Eră de și cum­ par­tea interogatoriului făcută de ministe­­rială publică, se vedemă acuma con­tra — interogatoriul făcut de apărare.“ S31, IU ~­­"î­« , «sin nai'fl SAriîi pentru manifestarea adeverului, ca fie­care marture se fiă întrebată în am­bele sensuri, și ca ministerială publică și apărarea se ia de la elă pe răndu, totă ce potă, sau pentru a confirma a­­cusarea, saă pentru a face ca acesta acusare se fia nesigură. Acesta se face în Englitera, fără ca președintele se se mestece întru nimica. Ama descrisă pré­adese acastă simplă și minunată procedere pentru a insiste mai multă asupra’i. Ori­cine o cunosce bine nu mai póte fi satisfăcută de alta. Ministerială publică chiamă mai ântâiu pe fie­care marture contra acusatului și­ lă întreba din puntură de vedere ală acusător, apoi dă pe dată totă pe a­­cestă marture contra­ interogatoriului apărarei. Căndă lista martorilor­ acu­­satori este sfirșită, totă acesta opera­țiune se face de cătră apărare în sensă inversă cu martorii cari depună în fa­­vorea acuzatului; asta-felă nu este una singură marture care, întrebată franca­mente într’am­endoue sensurile, si avându în vedere cele doue scopuri opuse ce se propună, nu lasă se remăie nimică din cea­ a ce scie adeverata. Si pre­ședintele ce face în acestă timpă, se vaifică? Ce face? Elă este credinciosă titlului și însărcinarea lui: precede. Cee­a ce va se­dică că nu luptă de locă, nu încurcă de locă, nu combate de locă, nu cată a surpinde pe nimeni, nu face asaltă de spirită cu nimeni, nu predi­că, nu însinue, nu injurie, nu glumesce; elă precede în fine; adică că vocea lui respectată se ridică rare­ori, și numai pentru a readuce în cestiune pe ună marture ce se rătăcesce, í*ea pentru a nu­ permite d’a se pune uă cestiune străină fondului desbaterei. Noi cu­­tezăm­ă a <jice cu încredere, dacă preșe­dinții nostrii ară cunosce acestui mare și nobile rolă, ei n’ară­mas voi altuiă și s’ară lega fórte strînsă de fină modă de procedere totă arătă de favorabile demnității loră personale cătă și bunei administrări a justiției. Căci acei care’șî închipuiescă că a­­cestă jocă liberă între apărare și acu­­zare, că acesta egalitate completă de drepturi și de mici’lace, că acestă tă­cere a acuzatului dacă voiesce se tacă că acesta imparțialitate­asolută a pre­ședintelui potă împiedecată represiunea, n’an de­cată a se uita d’aprope la a­­facerile criminali englezisci pentru a se convinge de contrariă. Nu numai că adeverulă se desvăluiesce, ci juriul, ce nu e turburată de mila pu­țată d’uă luptă neegale, arată uă severitate consciin­­ciosă. Este mai fără exemplu ca ju­riulă englese, în facia unui faptă pro­bată prin risce mici’lace arătă de neîm­­putabile, se sfe la ’ndouiela pentru a pe­depsi, insă lui îi trebue siguranță asolută, acea­a care vine de la fapte și de la mărturiri, și președintele engleză este totă­deuna celă d’anteiu a reaminti ju­riului acesta condițiune a verdictului: „Dacă aveți umbra unui propusă, i­ice elă, se profite;‘£ acusatură, elă adaugă adese­acastă înțelaptă maximă, arătă de folositóre pentru afacerile în cari probele materiale suntu anevoie de gă­sire, și în care se judecă mai cu semn de faptă prin conduita generale a acu­satului. ..Pentru a condemna pe 8CU­ sală, orice atunci președintele, trebue nu numai că tostă conduita s­a se se acorde cu presupunerea că e culpabile ci încă ca actele sale se nu potá fi împăcate cu presupunerea că este inocinte.“ Cu asemene națis’face și urmând unor asemeni maxime, convine poporeloru li­bere a’și da ele înșele justiția criminale și, cu tótă lunga resistință a i­oriintei ș’a rutinei, vomă parveni acolo ca timpulă. Trevost-Paradol. ERATA. — In telegrama d-lui C. Hurmuza­­che, publicată în Romanulu din 8 Augustă, din eróre telegrafică s’a ijisă în colona a doua, linia a 43-a „pînă la marte onestă“ în loc de ,,pînă la marte m­i­stă.“ Rectificămu du­pă cerere. Reproducemu după diabiul­ D­é­b­a­t­s din 15 Augustű, articlul­ de mai josu, fiindü tota atâta de adeverata în Fran­cia și ’n România. Căte-va afaceri pline de cele mai gravă și mai triată interesă, parte în acestă momenta atențiunea publicului spre cestiunea procedurei nóstre dii­ ROMANULU 15 AUGUSTU. 1867. Augustă 14­ od-D’le Redactore alu pariului ROMANULU. Interese particulare m’aă sforțată a lipsi din capitale In timpă de trei sep­­temăni, aspra la 8 ore, înturnăndu-me aflu că numele meu a figurată pe Pro­grama Representațiune­ 1 ce s’a datu în onorură confraților­ noștri din Tran­silvania, sosiți pentru Societatea Lite­­rariă, fără însă a mi se face cunoscută căc! aș­ fi venită la momentă de unde me aflamu. Nevoindă ca acestă incidență se se ia ca mă rea voință din partea mi, ve rogă se bine-voiți ală Insera în stima­­bilulű d-vóstre­­ J­ariă, spre am­ servi de scuză In ochii onoratei societăți și res­pectabilele! Publică de care am fostă totă dauna îmbrățișată și care, în mai multe ocaziuni, ’mî­ a­probată plăcerea de a me asculta. Primiți, ve rogă, d-le Redactore, es­­presiunea înaltei mele considerațiuni. N. I. V­o­i­n­e­s­cu. Ploetci, 12 Augustă 1867. D-lui Redactore ală Jianului Romandlü. Ună vechiu proverbă romănescă <zice: „Că ni­ latră Luna și ea ’și vede de cale“ Totă așa ca Luna trebue se facă și guvernulă și societatea literariă și <sia­­riulu Romanulu căndă suntu puși arătă de susă mergendă dupe voința națiu­ne! Române. Ga uă probă mai multă despre acesta, bine-voiț! a publica a­­leturata copiă dupe adresa No. 2076 ce Primăria locală și Comitetu școlară a adresată la 9 ale curentei luni, prin telegramă, congresului sau societății lite­rariă la Bucuresci. Stimă că tóte acestea înaintea celoră înstrăinați cu anima de țară se vor ca­lifica cu epitetulu ce-i privesce pe dinși de „mofturi“ dară și Iuda­celă fără de lege n­ a voită se înțelegă adeverulă și lumina ce era cu măntuitorulă Cristă, fiindă­că se vînduse pe 30 de arginți­.. N. A. TELEGRAMA. Onorabilului congresă Literariă Romănă, Consiliulă Comunale și comitetulă scó­­leloră din Urbea Ploescî, salută și fe­licită cu amare întrunirea învățaților«

Next