Romanulu, octombrie 1872 (Anul 16)
1872-10-14
874 .Acesta cetate devine din li în <și mai importante, pentru apropiarea’i comparativă de Kiva, depărtarea nefiindu decâtu de 376 milurî, pe cându de la Krasnovodesk pene la Orenburg suntu 752 milurî. Se pare că pustia ce se ’ntinde de la Caspia pene la Kiva nu e asta dificile de trecutü cum se crezuse la ’nceputu. Se ’ntelnescu, într’ensa destule ierburi cari se procure nutrimentu cămilelorii și apa e ’n abundință.» SUPT REGIMELE ORDINII. Fiinducă cestiunea despre care voimu arjice câte-va cuvinte sa tratată pentru prima ora totă supt acestu titlu, în Românulă de la 24 Septembre espirată, e consecințe ca totu supt acesta rubrică se ceremu și astăzi câte-va lămuriri de la guvernă, în aceași cestiune. Spre a se vede „cum cei ce au curagială d’a denunța abuzurile administrațiunii sunt persecutați și calificați cu diferite epitete,“ reproduserămă în Românulu de la 8 ale cuvintei raportul prefectului de inforă către ministrul de interne, privitoră la denunțarea unoră abuzuri ale suptprefectului sef din plasa Snagovă. In numărul ă următoră constatarămă ușiurința motivelor pe cari se basa prefectulă în destituirea denunțătorului, și amintirămă despre resultatul unei anchete, orânduite de parchetă. Monitorele oficiale de Joți, 17 cuvinte, se grăbesce a mai da următorulă comunicată : «D. procurore de secțiune Ion Vasilescu, însărcinații a cerceta acusațiunile aduse contra d-lui Hagiescu, supt prefecturü plășei Snagovii, prin procesuli-verbale închiriatu la fâșia locului, constată că tote acele acusațiunî sunt și neadeverate. Resultatul acestei cercetări se aduce la cunoscința publicului, ca completare a raportului d-lui prefectu de Nfovu No. 14,522, publicații prin Monitorele oficiale No. 222.» Nu putemă mulțămi guvernului de solicitudinea ce arăta ’n cocoloșirea denunțăriloră ce sară facem contra abuzuriloră aginților ăsei, căci importanța semnificațiunii (fisesoră primului ministru — că, din 33 prefecți, numai 5 — 6 suntă omeni carii se nu fure — o credemță indestulătore ca se formeze convicțiunea publicului despre constatările ce sară întreprinde o asemenea materie. Dorimă caséuâ mică lămurire. Este sau nu adevărată că n acesta privință s’ansărcinată mai ântâiă suptprefectura din plasa Mostiștea cu facerea anchetei, ș’apoi s’a revocată, după ce ’nchiriase mai multe prescripte-verbale rămase fără valore ! Și, déca e adevărată, pentru ce acestă măsură, cândă se zice că colegul ă de la Mostiștea începuse se dea bine de urmele colegului seă de la Snagovă? Este seă nu adevărată că unele dintre denunțări, constatate de d. procurore Vasilescu, suntă cam în desfavarea denunțatului? Daca acesta ară fi adevărată, de ce atunci nu se publică nt regulă cuprinsă ală constatării d-lui procurore, ca oricine se se convingă despre faptele cercetate „la fașia locului“ ? Era ce lămuriri amă dorise ni se dea d’uă cam dată. Reservându-ne a reveni asupra acestei cestiuni, ținemă a declara că posede mănesce epistole cari facă aprebări puțină măgulitore acestei anchete, înse că — nefiindă deprinși a pune ’n bănuiéla, fără probe convingătore, onorabilitatea personale a cuiva, fiă oricine și de orî ce condițiune — ne oprimă d’a le da publicității, lăsândă ca denunțătorele se se apere, daca se va crede nedreptățită. * Ni s’afirmă că de mai multă timpă guvernală turcescă ară fi cerută se facă pe formulă stângă ală Dunării, la punctul Smârda, pe teritoriul română, să cantină pentru vapore. Nepăsarea guvernului a lăsată în părăsire acestă punctă, unde se oprescă vaporele ce plutescă pe Dunăre, în timpul când apa fluviului scade și intrarea ’n portulă Giurgiu devine imposibile. Porta, vreadă pe d’uă parte se profite de servilismulă regimenut ordinii, orti pe dalta se’i amintescă din noă că România astăzi e considerată ca ună pașialîk turcescă — căci amă ajunsă ca diariele francese se trecă armata română în cifră de 30.000 soldați ca armată austriară a imperiului otomană 1), fără celă mai mică semnă de protestare din partea guvernului (fișă română — Porta făcu acesta cerere autorităților nostre, cerere care, prin canalul ministrului de externe, se trimise în desbaterea comitatului instituită pentru administrația domenielor statului. Desbătând-o și avândă în considerațiune atâtă umilința ce ni se cerea din punctul de vedere politică, câtă și compromiterea intereselor naționale din punctul de vedere comerciale, comitatul domenieloră respinse cererea, notificândă guvernului c’asemenea cesiuni nu se potă determina decâtă printr’uă lege speciale, votată de corpurile leghűtare. Frumosa palmă dată guvernului, frumoșii protestare ’n contra umilinții d’a primi uă asemenea cerere. Căci, în adevără, cum se póte numi altă felă de câtă umilință, purtarea d’a primi și da cursă unei propuneri cu totulă contraria articlului 2 din constituțiune, care declară „teritoriulă României de inalienabile“ ? Făr’a lua nici uă măsură, ministrulă de externe, daca vrea să fiă demnă și adevărată Română, trebuia se respunră c’uă asemenea cerere, fiindă contrariă legii supreme a țerei, nu póte fi luată ’n considerațiune. De mai multă timpă se vorbesce despre acésta cestiune și, cu tote camă cunoscut-o de la ’ncepută, amă crezută că trebuie se mai păstrămă câtă va timpă să respectuosă tăcere, dar s’o face ceva care se ne scutescá de sarcina d’a respune ’n publică. Cu tóte astea nimică nu mai respiră prin sferile oficiale despre densa: nu seim nici ce măsuri a luată guvernulă centrale în urma secțiunii ce’i dete comitatulă domenieloră, nu stimă nici deca a respinsă Porții cum se cuvenia se’irespundă séu déca, nesăturată de umilire, va fi arenda de gândă se supuse camerei acesta ridiculă cerere. Noi ne ’mplinimă astăzi datoria d’a denunța opiniunii publice acestă faptă, ne’ncetândă d’a spera că puține linii inserate ’n Monitorele oficiale se voră grăbi se liniștescu temerile ce cu dreptă cuvântă amă ajunsă s’avemă, când e vorba despre acțiunile omeniloră ordinii. G. Dem. T. — „ Nu te ’ntrebă pe d-tea! Eă suntă ministru! Eă vreaă se să întrebă pe băiată!“ a apostrofată pe profesori d’a rândură. Și asta cu grația mai departe s’a esercitatu d-sea mereu în asemenea „termeni de salonă“ trecuți numai în parte prin lesbanele nóstre, scoși — cum se vede—din gramatica viitorului, inventată de d-sea și destinată pentru a completa lacunele esistite prin tóte gramaticele în privința capitalului intersecțiunilor. Ce impresiune va fi făcândă un asemenea exemplu de moderațiune și tactă împreună cu întrebările adevărată surprimitore, ce pune ministrulă inspectare copiilor, asupra acestora și asupra profesorilor, este greu de descrisă. Pe noi case, carii nu suntem interesați în cestiune, ne pătrunde la cele din urmă orecare milă, cândă vedemă pe ună bărbată ca pleată din vesduhuri în regiuni cu totul străine ochilor ăsei, luptându-se cu ambițiunea d’a demonstra că și d-sea scie ceva, și cu neștiința, pe care vrea s’o ascundă supt vălulă unei severități, care naturalminte degenereza în violență! Ne mărginimă pentru astă dată a reproduce adâncă responsură ce ni l’a dată uă profesore forte inteliginte și respectată ală unei scule superiore, cândă l’a ’ntrebată de ce nu merge d. ministru pentru a se’nțelege verbale în privința unei cestiuni forte importante pentru acea scală: „Uă discursine póte ave locă numai între bărbați cari suntă capabili d’a schimba ideiele loră în orecare șiră și ordine, de unde apoi resultă înțelegerea. D. Teliense este violente, și c’uă omă violinte nu voiă se intru în discusiune!“ Aceste simple, dâră juste cuvinte, pronunțate de ună bărbată cu profundă știință, c’ună caracteră nemaculată, d’ună omă liniștită și departe de arena politică, sunt forte ponderase. Diabiul. Clopotele de la 8 Octombre conține totu în privința campaniei d-lui Tell următorele: Săptămâna, asta avurămu pe d. ministru Tell in mijlocul nostru și astăfelă puturămă vede prin ochii noștrii și a iuți prin urechile nostre că cele spuse de foile bucurescene, și pe cari le luamă de basme, nu erau decâtă copii neperfecționate încă ale d-lui Tell. Ună omă care n’a ’nvățată de câtă a înjura ca ună herghelegiă! Ministrulă culteloră ș’ală instrucțiunii publice a inspectată tóte sculele, și de pretutindeni a eșită nemulțămită. Se vede că cartea pe care a ’nvețat’o d. Tell, nu se potrivesce delocă cu cartea cea învățată și ’nvéia lumea cea- ialtă! Ori totă lumea e mai ignorinte decâtă d. Tell, ori d. Tell e cumilă crede totă lumea... Mai la tóte scólele a făcută aceleași întrebări, și deacea-a s’a și lățită vorba că ministrulă nostru, înainte d’a pleca în inspecțiă, și-a luată pentru vr’uă săptămână ună profesore care se’să învețe acele întrebări și respunsurile la ele. Se înfuria și ’njura răă d. Teți cândă, întrebândă pe școlari câte suntă părțile etimologiei, aceștia’i respundeaă: 8, căci, înainte de plecarea sea din capitală, cineva’i spusese, se vede, că suntă 9 și o ținea una și bună. Dară, erudițiile ministre, daci recunoști că suntă 9, pentru ce îngădui prin scoli a se inveța gramatice cari nu recunoscă de câtă 8 părți de cuvântă ? Pentru ce îngăduie ? Ciudată întrebare mai facemă și noi. Amă voi parcă a cere ca d. Teli se scie ce este prin scoli. Acésta însează fi uă pretensiune pré mare. Mergându la liceă, d. Tell începu a reproșia, în limba giulă săă, directorelui pentru ce n’a începută âncă cursurile. — Pentru camă mă ordină ală d-vóstră care nu le’ncepă până la ală douilea ordină, pe care nu’să amă primită âncă, respinse directorele. — Acela’i mă fleacu, strigă ministrulă. Eca! Vedeți că totă nu’i așta de prostă d. Teți cum să crede lumea, de vreme ce are înțelepciunea d’a cunosce ânsuși că ordinile sale suntă fleacuri! Despre espresiunile de tu, fă mă, etc., cu cari gratifica pe profesori și profesore, n’avemă nevoie a le spune noi, căci, de vreme ce d-sea a inspectată totă țara, totă țara a putută se le aură. Dâră flă că la Golia o păți ghinărarulă nostru. Ni se spune că, mergendă acolo, după mai multe înjurături ce făcu în drepta și ’n stânga, se adresa la intendintele ospiciului de alienați și să întrebă: — Câți nebuni ai? — Aveamă 20 înainte d’a veni d-vóstră, acum case suntă 21, respinse cu naivitate intendintele. — Quam ? — In intervalul de cândă sunteți aci ni s’a mai adusă mulă. Și acesta era adevărulă. Dară pentru ună momentă ministrulă o luă asupră’și. Pentru ună momentă nu e nimica, de nară lua-o alții pentru mai multă timpă. CAMPANIA DIDACTICA A D-LUI TELL. Noulu curieru român din Iași face următorea descriere : Amă văzută deja în persona capulă instrucțiunii, care până acum nu ne era cunoscută de câtă din desemnurile caracteristice ale Ghimpelui și trebuie se mărturisimă că esteriorele d-sele pare a fi în cea mai intimă armonie cu interiorele său. Nu pentru ântăia oră se intâlnescă lectorii nostrii cu d. Tell prin aceste colane, in cari sunt înregistrate și analisate parte din iscusitele fapte ale d-sele, ale căroră consecințe le simțimă într’ună modă atâtă de durerosă, dară trebuie să mărturisimă că depingerile nóstre rămână numai uă umbră palidă pe lângă realitate. — „Taci mă /Eu suntă ministru!“ l’am auzită rostindu-se către un profesore. — „Taci mă! Bă suntă capulă instrucțiunii!“ a răcnită către directorele unei scale, nu departe de curte. 1) A vede «Le courrier de France». ROMANULU, 14 OCTOMBRE, 1872. EFECTELE CALUGERIEX Asupra raportului juridicii, atingătorii de averea călugărilor, legea de secuilarizare. 1) Codulii non civile n’a abrogată legile vechi, privitóre la statală monastică. Corolariele bunurile monastirilor române din Bucovina se cuvină, în temeiul legii de secularisare din 15 Decembre, 1863, fiscului română, eră nu fiscului ressitae (situațiunii bunuriloră). Călugărulă, intrândă în ordinulă religiosă, promite că va păzi ascultare, sărăcia și castitate. Ce uitare și stăpânire de sine admirabile! Astă-feră de virtuți sară căde ’mi pare se nu se risipescă pentru glorificarea unei ființe supreme, care, de sigură nare slăbiciunea nici vanitatea de a se bucura de astăfelă de supuneri și prosternări. Sacrificiele făcute supt înrîurirea unor asemene rătăciri metafizice înceteza de a fi virtuți. Tu te lipsesci de tóte plăcerile lumești în interesul egoistă de a dobândi cum creții împărăția cerurilor. Chiară în olimpă contrițiunea și abstinența tea provocă mă rasă inestingibile. Sacrificiele tele nu profită nimănui. Tu dai lui Dumnezeu ceea ce este a lui Cesară , cu deosebirea că Cesarulă timpului modernă 'nu mai e ună singură omă, ti societatea sa rădicându-ne la ună orizontă mai vastă omenirea întregă. Câte probleme sociale ară înceta de a fi probleme deca ascultarea autorităților instituite și castitatea, casé acea conjugală, ară fi legea nestrămutată a omenirii și daca omenii ară ambiționa se fiă săraci in înțelesul de a se face sacrificiele plăcerilor mundane în folosulu omenirii întregi! Averile monastireșci a trebuită prin urmare să se de înapoi societății, să se secularizeze. Pentru completarea progresului a mai trebuită cnse să se mai facă ceva, adică să se desființeze promisiunile sau voturile (voeux) monastice. Legea francesă din 13—19 Februare, 1790 și alte legi posteriore pronunciară formalminte desființarea voturiloră monastice : „La loi ne connaitra plus de „voeux monastiques solennels de per„sonnes de Tun ni de l’autre sexe; en „conséquence , les or dres et congregations réguliers, dans lesquels on fait de „pareils voeux, sont et demeurent suppri„més en France, sans qu’il puisse en étre „établi de semblables a l’avenir“. (Merlin, Repertoire. V. Voeux, § V). La noi decretulă organică din 6 Decembre, 1864, a re’nchisă monastirile în margini atâtă de strivite încâtă putemă dice că voturile monastice supt astăferă de condițiuni sunt isoare bogate de binefaceri. Mesa genarală, a cărui pietate și religiositate au fostă supuse de către sinodele generale la uă ispitire religiosă canonică, are numai uă mică rămășiță de puteri pre slabe pentru serviciulă cetățiănescă, suficiinte énse pentru contemplări religiose. Până la acesta vârstă natura veselă și frumosă a luată de la elă fără ’ndoaiela totă tributulă ce’să datoresce intereseloră pământești. Disposițiunile omeniloră de a lucra cu uitare de sine pentru interesele omenirii merită și reclamă imperiosă sprijinulu puternică ală statului. Asia déja s’a deschisă ușile monastiriloră aceloră femei cari după vârsta de 30 ani, împlinită, din ființă umanitară fară decide a se devota prin spitale, școli și ori-ce alte institute de bine faceri ale statului (art. IV leg. cit.) 1) După Dreptuli. In fine orî-care ar fi părerea nostra în materiă de religiune, altarele chrestianismului, cari se rădică pretutindeni în lumea Intrega, daca nu ne silescu se cădemă în genunchi, celă puțină ne provocă se respectă că acestă credință omenescá atâtă de respândită. Brahmanismul, acesta credință ateistă, e, ce e dreptă, multă mai răspândită, dură cine se îndouiesce că religiunea chreștină, redusă la puritatea ei evangelică, dă omului uă mângâiere sublimă și-i rădică uă piedestală de distincțiune meritată, arătându-i condițiunile grele supt cari singură omul, pate fi privită ca ființă privilegiată a creațiunii, piedestală pe care o să restornă credințele ateiste! Omenii în cea mai mare parte sunt toate victimele unor amăgiri colosale, oferă erorea în asemene casă e preferabilă adeverului. Numai greșiela, dacă Schiller, este vicki, erü soliita ° este mortea. Esistența monastiriloră supt astăferă de condițiuni corespunde prin urmare și cerințelor progresului modernă. Revenindă la subiectul nostru scótemă înainte de tote art. VIII din decretulă cit. laivala: „Călugării și călugărițele cari voră fi 'nchinatu averea la „monastire, cu pre cari condițiuni despre „întreținerea persónei sor“, se voră bucura de acele condițiuni și în viitoră „pe câtă voră trăi“. Acésta lege ne împinge se lămurimă, trei puncte importante: 1. Călugării stă călugărițele cari, după promulgarea decretului citată, au intrată sau voră intra în monastire, au deplină capacitate civile? Cu alte cuvinte, suntă sau nu abrogate legile canonice cari mărginescu capacitatea civile a călugărilor? Cândă e în cestiune abrogațiunea espresă , cercetarea și soluțiunea e ușoră, după ună momentă de consultare ală legii putemă răspunde „da“ sau „nu“. Numai interpretarea cuvintelor ă pate face în asemenea casă mică dificultăți. Legiuitorele s’a pronunțată, iamă aurită glasulă. Altă felă case, în casă de abrogațiune tacită, atunci trebuie se arătămă, istorică, starea dreptului, esistența asupra materiei în epoca cândă a apărută legea nouă, apoi să căutămă și să fisămă sistemul acestei de pe urmă legii, s’o comparămă cu cea vechiă și să arătămă cari anume din disposițiunile legilor puse una în faș.ia celei-lalte aă, așia țlicândă, uă afinitate chimică și pe d altă parte cari anume din disposițiunile legii anteriore dispară din causa ciocnirii cu legea posterioră. Una din întreprinderile cele mai grele, căci în fiecare casă particulară trebuie să ne construimă din ensamblulă legiloră ideia legiuitorului. Astăfelă art. 1912 din codul noă civile, care prevede abrogațiunea făcută, e ca ună sfinsă în interogatoriu. Sevine cu toții că legea nouă nu pronunță literalmente abrogarea legilor canonice și ne propune că acum a dovedi că ea nu cuprinde nici virtualmente desființarea acestoră legi. E că disposițiunea art. 1912 citată: „Codicii domnilor, Calimah și Cargea și „ori ce alte legi civile interiore, ordonanțele domnești și instrucțiunile ministeriale din ambe Principatele Unite „sunt“ abrogate în totă ce nu este conformă reguleloră prescrise în presentele „codice.“ Din art. XVII și XVIII ală decretului organică pentru înființarea unei autorități sinodale centrale pentru afacerile religiei române, putemă conchide a contrario, că e reservată legislațiunii civile a regula asemenea cestiuni de capacitate civilă. Examinândă legile canonice ne, vomă încredința că călugării suntă datori se profeseze sărăcia. Semnificativă este în astă privință pasagială următoră ală canonului 19 ală sinodului VIII.Decide se va afla pe mulă acesta făcândă, de va fi episcopă sau egumenă sau cine va din ceta ieraticésca ori înceteze ori caterisesca-se. Eră de va fi egumenă se se isgonésca din monastire....“ Asia déra disciplina monahală cere rigurosă observarea profesiunii de sărăcia. In materia de disciplină bisericesca și monahală pute énse legifera numai sinodulă generale (art. XVII al decretului organică pentru înființarea unei autori-