Romanulu, octombrie 1876 (Anul 20)

1876-10-14

918 COSTACHE NEGRI !) VI Dóul ani după Rom­alo, veni réndulu I” lui Nicu Bălcescu. Elă­muri putemü dice la otarulu țării, asceptându permisiunea [ să ’și de sufletulă în pamêntulu naturii, Ci victimă a pré marei asprimi a princ-­i­pelui Barbu Știrbei, care, de Și bunii ad-­­l­ministratorii, avu greșăla d’a continua­­ în privirea eșilaților și Munteni uă ri­ * gere pe care el n’o mai meritai! ch­iaru 1 p­­rin puntulu de vedere alți așa zișilorii j conservatori, cari aduseseră în spijinulă ordinei morale nu mai puținii de câtă 1 trei armii de invasiune, și ce armii!... !? în câtă liniștea mormêntale, dara nu- i­mai unii spiritu dătătorii de viăță ca t­ala secolului nostru, o putea turbura. Așa s’ară­ti stinsă cu toții, déca ur­ i mașură în domniă alu lui Mih­ai Stur­­dza, Grigore Gh­ika vodă, suindu-se pe­­ tronulu Moldovei, n’aru fi deschisă por­­t­țile țării lui la toți exilații de la 1848,­­ fără escepțiune de provincie, oferindu-le demnități și posturile cele mai înalte­­ ale statului: C. Negri, ministru ală lu­­­­crărilor­ publice; Nicu Gh­ika, ministru­­ ală cultelor­ ; Panu și Ralet la justiția;­­ Sion, Cogălnicănu, Casimir, directori la cele mai importante ministere; Lauriană, inspectoră generale ală școleloră; Al. Cuza prefectă la Galați; Bolintinenu profesoră la catedra de literatură la Academia Iașului; Papiu, profesorii la catedra de statistică și drepturi penale la facultatea de Iași; Bărnuță Simeon, profesoră de drepturi naturale la ace­­ași facultate. Astă­felă, pe cândă din­­colo de Milcovă domina somnulă morții, dincolo de Milcovă, cursură literară, sti­­­ințifică și naționale, întreruptă ună mo­menta prin evenimentele din 1848, își luase sborul ă săă. Tinerimea, esilați și neesilați, avu permisiunea în cele de pe urmă d’a’și crea ună noă organă de pu­blicitate, săă mai propriu­ vorbindă a reînouită „Propășirea“, supt direcțiunea d-lui Alesandri in 1855. Noua foiă, a­­semenea prototipului iei din 1844, nu primi de câtă articole originale de lite­ratură. Deschise înse, în câtă privesce partea șciințelor­ positive, colonele sale celeră mai bune traduceri atingătóre de descoperirile folositore ale secolului nos­tru. Noua foță a publicată o­ mulțime de articole despre istoria patriei, de e­­conomiă politică, romanuri naționale, descrieri de călătorii, poesii alese lirice și oă colecțiune completă de poesii po­­polare. Intr’ună cuvântă, fota acesta a fostă iărăși câmpulă de întâlnire ală tu­­turoră talentelor­ din țările nóstre, și aceste talente se sporiseră acum prin uă generațiune de nouă luptători: Iorgu Grețănu, D. Dăscălescu, Al. Odobescu, R. Ionescu, N. Ionescu, P. Donici, Ale­­sandru Cantacuzino, G. Apostoloiul, Alesandrescu Ureche, Cobâlcescu, Al. Papadopolu Calimachi, G. Melidon și alții, aduseră continginte și virtuale prospere în tabăra luptătorilor, ce susțineau bătaia singuri, pre de multă timpă. Negri era în mijloculă lară veri de câte ori afacerile publice nu lă chiămau într’altă parte. Scria versuri, scria și prosă, spre e­­xemplu critice literare asupra cărților( eșite 2), și le scria dulce, lămurită, în­­tr’uă limbă românéscâ curată. Căci Cos­­tach­e Negri a fostă ună cină învățată și poetă „a căruia înfocată dulcătă de scriere, pe câtă și limpede în graiulă nem­ul­ui său, va române pentru Români pururea ca să fală“. 3) Poesil făcea rară, căci acesta este ună dară, séu, dscendü mai bine, ună defectă ală ce­loră ce cugetă multă, case producă pu­țină. Dému în acestă casă, calitatea bate cal­itatea.” Cum și cândă făcea Negri versuri ? Intr’una din dile, d. V. Alesandri se afla la Minjina, petrecândă cu amiculă săă într’uă frățască asemănare de idei și, simțiră, și făceadă multe și multă frumóse visuri pentru viitorulă patriei nóstre, precum se obicinuia pe timpulă acela, cândă generațiunea trecută era în totă puternica verdăță a primăverei, și săă pe câmpulă literară, săă pe ală luptelor­ politice, se simția vrednică de rolulă măreță la care era chramată de împrejurări. Seri întregi și chiară nopți întregi, petreceau ei amândoui, vorbindă de țările în cari călătoriseră uă­dini oră împreună, de trecutură gloriosă ală Ro­mânilor­, de iscodirile secolului nostru, de maeștrii cei mai celebrii ai Italiei, de poeții noș rii favoriți, și adese ori, faptulă­dilei îl găsia neadormiți. „In­­tr’amurgulă unei seri minunate, spune d. Alesandri, veniam amândoui călări spre casă, înotând și în oceauri de lumină ce răspândia apusul­ söreiul pe câmpiele acele nemărginite ale țării de jos­. Um­brele cailoră se întindeau înaintea nós­­tră și fluturită pe pământă ca nesce fantasme ale pustietății în care călăto­­riamă. Negri îmi dise : — De multă n’am făcută versuri, și ’n astă sără, nu sc­ă pentru ce îmi trecă prin minte strofe și versuri despărechiate, cari cercă a se împreuna. Ai se sch­emă în colabora­­țiă că poesia... care o fi.— Bucurosă, răspunseră. Ce subiectă se tratămă? — Ună subiectă fantastică și naționale.— In felul­ acesta avemă multe de alesă, pentru că poporul­ nostru are oă mul­țime de prejudiție și de superstiții poer­tice. — Se alegemă fără „strigoiulă,“ și formându-ne planulă baladei, s’o împăr­­țimă în două. Nu se compui partea I și că partea II. Acestă propunere ’mi plăcu, și ne puserămă îndată a alcătui subiectulă baladei, în următorul chipă:“ 1) E că originea acelei doine, a cărei l­a parte d. Alesandri a compusă-o la Minjina în 1845­­), și unde autorulă descrie ună tânără voinicelă ce se des­parte de logodnica lui și alergândă că­lare pe câmpii, pe la m­edulă nopții vede­nesce lumini tainice. El­ se îndreptă către acele flăcări prin întunerecă și cade într’uă prăpastiă, unde more, fără con­solările religiunii, și se preface în stri­goii­. Partea II, scrisă de Negri, n’a eșită la lumină de­câtă în 1855, și este specimenală celă mai caracteristică­­ despre românesca limbă și aptitudinea­­ poetică a lui Negri. E că­ o , Mie doi de nópte! năgră lună! In ceruri fulgeră, lună........ Déru copila a scăpată, Căci glasu de cocoșă răsună Și strigoii toți s’adună Supt pământul, blăstematu! Lângă crucea ’nbrățișată Zace teta leșinată, Ș’a iei vieță s’a oprită; Déru rouă de dimineță In zadaru o ’ntorce ’n viăță; Căci mintea i s’a răpită! 1) Ne oprimă aci cu esemplele, spre a constata ună faptă. Noua foță, noulă organă ală tinerimii purta titlul­ de „România literară“. Acestă titlu, în 1855, arăta că protectoratură esclusivă ală Ța­­rilor, își făcuse văculă. El­ arăta că era departe timpul, acela în care Ru­sia invadase țările românesc­ pe nesce motive ca acele cuprinse în circularea contelui Neselrode din 21 iulie 1848, cum că „programa Româniloră este d’a restatornici după uă basă istorică, care nici-uă­dată n’a avută ființă, a loră ve­cină naționalitate, și a­num­e se înce­teze d’a mai fi provinciă, ci a constituit supt nume de imperială Daco-Română, ună noă Stată despărțită și neatârnată, spre a căruia compunere li­ se cuvină frații soră din Rusia și Austria... în­ființarea unui asemenea plană, de s’ară îngădui­ ară aduce nesce urm­ări seriose. Ce se atinge de numele unei asemenea naționalități pretinse, a căreia origine se perde în întunerecală timpuriloră, în­dată ce Moldo-Românii s’ară despărți de Turcia, dup’același principiu le ară urma și cele-l-alte naționalități din cara se compune imperială otomană.“ 2) titlul­ de „România literară“ mai a­­rătă, c’uă elocință basată pe tunurile ce bătină zidurile Sevastopolelui, că Eu­ropa departe d’a mai sta indiferinte ca în 1848, se convinsese că Românii în 1848 nu erau rebeli către Portă; că din contra ei, prin mnanifestară sară din 11 Iuniă 1848,— pe care Rusia îlă numia plagiată împrumutată de la pro­paganda democratică și sociale,— se li­­psită strînsă de tronul ă Padișachiloră și să fortificaă; că țara loră este chiria de tăria a acestui imperiu și d’acea­ a s­a făcută resbelulă Orivitelui, pentru ca se’i scape din manele Rusiei, care în 1853 îi luase amanetă, ca garanțiă pen­tru chilia Sântului mormentă, se’i des­­robăscă și se’i întărăscă și mai multă în postura loră politică; că Românii, prin virtutea loră, suntă singuri dintre tóte poporele legate de imperială oto­mană, cari au dată alarmă Europei, și țnă exemplu însem­nătorii pentru ținerea întregimii imperiului otomană, verb­­­ată de ingrată fusese acesta către dân­șii; într’ună cuvântă că Românii, cel d’ântâiă între toți, aă vădură că aci este în cumpănă liniștea lumii întregi, și că aci, la Dunăre, este amenințată pacea internaționale a Europei. Acestă metamorfosă, acestă precipi­tare a evenimentelor­, de-ți părea ună visă între 1848 și 1855, era fapta ti­nerimii, care prevedu lucrul­, își pregăti isbânda prin mișcările iei, prin scrie­rile iei, prin memoriele și broșurele ce publica în tote limbele însemnate ale Europei, nu numai după esiică, ci cu multă înaintea esiliului. Dăcă în 1855, însăși diplomația curțiloră de apusă se făcuse organulă dorințelor­ nóstre de unire, de guvernă represintativă națio­nale și cele-l­alte, tote erau efectulă dorințelor­ tinerimii nóstre de la 1848, ce de către conservatori și ai loră ejus­­dem farinae, erau defăimate ca visuri deșărte și năluciri. Și amă cuteza a­dice astăzi, imitândă pe ună spirituale chronicară ală „României literare“ de la 1855, că visulă din crăpatură doriloră este acum în dina mare, că întrupare aievea ce se numesce România și Con­­stituțiunea din 1866. Ună consule ge­nerale franceză, cu care mai rari­aă fostă pe la noi 3), și care a ascultată îndelungă, și cu generosă simpatia, bă­­tăiele de inimă ale tinerimii Principa­­telor”, a­dică în 1847 ună cuvântă plină de cea mai mare gravitate: „Amă văduvă, dise, junimea română, plecată d’asupra unui mormântă mare, mare câpi amândouă aceste țări, și căutândă în sicriulă unui nămă pe care lumea 1 2 3 îl­ credea mortd.... Junimea deschise sicriulu și arăta lumii că supt țărâna unui secold și jumătate de nenorociri se mișca încă unu popor, ce vrea se trăiască, scuturându de pe spatele séle giulgiului rece ald morții, în care a cădutu înfășurată mai multă din slăbi­ciunea Europei, de­câtă de slăbiciunea sea internă.“ 1) Ore, ce a fostă nu póte se mai fiă ? Ard fi treba tinerimii... Ard fi glo­ria iei. G. Missa i­. 1) „România literară“, p. 200. 2) „Journal de St.-Petersburg“ lulie 1848. 3) Billecocq, din 21 1) A vedé „Românulu“ de ieri. 2) Vedî „despre Logofetuld Costache Co­­nache,“ în No. 6 alu „României literare“, 1855. 3) Negri despre Conache, pag. 74 STRIGOIULU Partea II Copila cu mare jale, Pe duiosă cruce! care Plânge-amară și ne’ncetată; Deru în lume aă hotare Orî­ ce chinuri câtă d’amare; Ș'a iei lacrimi s’au uscată Nestatornice ființe, Adesă fetele ’n căințe De vremea ce-au prăpădită, Contenescă a loră oftare, Cândă zărescă în depărtare Ună visă dulce fericită. Făra ’n ani de tinerețe, De plăceri, de frumusețe, Dori căsă de măritată, Și dicea tainică în sine: „Nu-I nădejde pentru mine ,A’mi fi parte de bărbată?“ Eră, cu scomptă sosesce, Și la pragu-’ se opresce Nunta ’n vesele urări. Eră copila multă voiosă, De la inima-î duiosă Goni negrele ’ntristări. Sună buciumulă, răsună, Și miresa se’ncunună, La horă s’aruncă ’n focă. Eră­iă cruce ’n depărtare Susi­, pe munte ’n crângă, la zare Roșă lucesce ca ună focă! Veselia contenesce, Văsduhură se înegresce, Și ’n furtună clătinată, Codruță de sălbatici fără, Ce răcnescă, urlă și sbără, Dă ună huretă spăimêntată, Fiorosă, cu ’ntinse brață, Cu crunți ochi, veștedă fără, Strigoiulă de supt pămentă S’aretă ca nă mustrare, Și ’n miresa cu uitare Sverle țernă din mormentă! Pe făta necredinciosă, De jălirea cea duiosă Ce în sînu-î­nă tăcută, Rece, rece ca de ghieță, Și pe ochi cu năgră căță C ’nolește strigoiulă mută; Și ca ventură în turbare P’uă umbr’albă călare Ce n’atinge pe pămentă, Câtă săgeta iute-o duce Lângă elă, supt sânta cruce, S’o îngrope în mormentă! 1) „România literară,“ 1855, p. 199. 2) Alesandri. opere complete, I. pag. 48 ROMANULU, H OCTOMBRE 1876 înmormântarea lui C- Negri. Ciz­mă în Curierulă : T.­Ocnei, 2 Octobre. In­­ ziua de ântâi Octobre cetățianil Iașeni serbau memoria lui Grigore Ghika V. Acelă domnii ucisă prin trădare, care protestă contra sfâșiă­­rii Moldovei prin răpirea Bucovinei. Totă în acelă timpă de tristeță pen­tru întrega țară, clopotele din Târ­­guță-Ocna spunea cetățeniloră a se îmbrăca în ună dublu doltă ș’a plânge pe mnulă dintr’ânșii, pe ilustrulă și multă regretatură Cost. Negri. De la biserică totă malură Trotu­­șului și până la casa lui Negri era norodulă Ocnenii și Șangăii de prin prejurimi,ce veniseră a săli pe fratele, pe iubitulă loră protectoră. Corpul­ lui Negrea era purtată de opt- flăcăi Șangăi, în urmă venia fiica sea, surorile, familia, unulă din prietenii cei mai scumpi a lui Cost. Negrea, poetul­ nostru V. Alesandri, apoi represintantul­ guvernului Ema­­nuelă Kostaki, Dr. Antoniă represin­­tante ală Bârladului. La înmormân­tare au asistată trămisulă Măriei­­sale d. col. Grecenu, școlile, d. pre­fectă ală județului, d. primară ale Ocnei și alți primari de prin comuni etc. După săvârșirea serviciului di­­vină, d. Emanuelă Kostaki ținu uni discurs ă prin care arătă viața pri­vată și rolul­ celă mare ce juca Ne­gri în viața publică. Reproducemi câte­va punte pe cari ne aducemi a­minte. ț­ice d-lui între altele . Nu este familia în Moldova să fi trăită în asta armoniă și iubire ca familii Negrea, căreia putemu aplica maximi unulă pentru toți și toți pentru u­nulă. Negrea făcea bine astă­felă, în câtă ce dădea drepta nu seia stânga Ună faptă cu totulă isolatu ne dă i­deia despre bunătatea lui Negrea Voiaramă prin Eughitera și oprindu mă la Londra la mnă otelă, îndată­­ spusei că suntă Româno, cine va mă întreb­a cu mare bucurie dăcă cunosci pe Cost. Negrea. Acesta era ună pic­tură Francesă ce căzuse în miserii și pe care Negrea îlă silise a’i faci potretulă și pentru asta îi dădu uni dară mare, în câtă nenorocitulă am putu să scape din miserie. Negrea er totu­de­una modestă la afaceri, eli stătea înapoi și noi îlă ímpingem în capulă loră. Supt domnia lui Ghika Vodă , celă ântâi care striga că nu ne pu­temă presinta înaintea Europei civi­lisate cu sclavia, glasulă stu­plând fu ascultata și sclavia suprimata D-sea mai spuse cum în 48 la mo­șia Minjina unde stătea Negrea er focarulă revoluției, acolo să urce Unirea la 59, acolo să întâlnia in­teligința țării. Cum ș’a sacrificat totă averea pentru întreținerea em­eranților­ , lui Negre Îi lăsa în prig numai cea­ a ce vroia cine­va. Sub domnia lui Cuza s’aă petrecută fapt mari, Negrea era sfatuitorulu, am­ culă săă intimă. Negrea care, déc ară fi voită, ară fi fostă Domnă, refuzatfl a accepta preferândă a st la Târguță-Ocna și a’și căuta de gri­dinuța mea. Aceste suntă puntei principale pe cari ni le aducemă s­minte din discursul ă d-lui Emanuel Kostaki. La sfârșirea discursului mut din norodă plângeau. Țăranii venia și cereau ca sicriulă să fie descoperit să’lă ven­ă și să le adio pentru ce din urmă oră de la protectorul ă loi Câte­va corane ce erau puse pe sicri au fostă împărțite între poporă luân fie­care câte uă florici că sea uă frunii s’o păstreze ca ună odoră sfântă. r­ ijicândă cu lacrimile în ochi . Fie’i țărîna ușóră. G. I. Sionu. 1) „România literară“, 1855, p. 280. Instalarea d-lui Al. Crețescu ca prim-președinte al„ Curții de casațiă Amă descris într’unulă din nume­­rile precedinți impunătoarea solemni­tate prin care d. Crețescu a fostă instalată în funcțiunea de prim-pre­ședinte ală înaltei Curți de casație și justiție și amă publicată discursulă ținută de primulă­ magistrală ală țării cu acea ocasiune. Revenimă astăzi pentru a com­pleta darea nóstrá de somn și prin cele-l­alte disursuri ce s’aă mai ți­nută. După d. Crețescu, a luată cuvân­tul d. Caligari, președintele de secțiune, care în acea ocasiune prevedea com­­pletul­ Curții, și s’a esprimată în ter­menii următori : f­ le prim președinte și colegă, chrămată de posițiunea mea a presida ședința solemnă a instalațiunii d-vostră la suprema funcțiune de prim-președinte ală acestei onorabile Curți, funcțiune ce v’a conferită înalta încredere a Măriî-sele Dom­nitorului, pre iubitulă nostru suveranö, în ale căruia mâni aț­ prestată jurămăntulă de serviție, după propunerea d-lui ministru alu justiției, aci presents, cu cea mai vine plăcere me achită d’acestă datoria, presen­­tându-ne felicitările mele ca și acelea ale colegieloru noștrii, ală cărora am onore a fi organulă autorizată astăzi"­Colegii noștri­ dimpreună cu mine suntă simțitori la bunele cuvinte ce ne-aț­ adre­sată în discursul ă d-vóstră și oferindu-ne felicitările nóstre sincere, nu me potu opri d’a ve areta că Măria-sau Domnitorulu, cândă v’a înălțată la posițiunea de pri­m­­magistrată aici țerii, a avută de sigură în vedere solidele d-vóstra calități de judecă­­tor, învățată, probă, activă și esperimen­­tată, de bărbată care pune justiția mai pre­susă da orî-ce alte preocupațiuni și inte­rese și aceste calități vi-le recunoscemu cu plăcere, d-le prim-președinte, servițiile ce au­ adusă țerii ca consiliată de Stată, ca procurore, ca membru și ca președinte de secțiune, la acestă înaltă Curte, a­­probată calitățile de mai susă, și m­ai multă de câtă ori­care altulă, ca membru la Curte de la înființarea iei, cunoscă arderea și perseveranța ce ați depusă, împreună cu colegii d-vóstra, spre susținerea prerogati­vei oră acestei supreme autorități, pusă în­tr’uă sferă superioră lupteloră și pasiuni­­lor- trecătore, menită a presta servicii e­­minente și a funda tradițiune salutarie. Curtea împărtășeșce cu totul­, d-le prim­­președinte, credințele d-vostră despre im­­­­portanța misiunii sale și despre înalta mi­siune a justiției la noi, și d’aceia în totă timpulă servițiului d-vostră în capul ă iei, o veți găsi totă-da­ una simpatică și gata se ve secundese la totă ce veți face, spre mai bună întemeiare a unei justiții lumi­­­­nate și nepărtinitore ; de multă s’a tfisă că i i justiția o pânea poporului și déca ’mi este permisă a mĕ cita și că, am 4­86 altă­ dată,­­ după fotolială acesta, că justiția ține locă mai de tote, și îndeplinesce mai tote ce­­■ i­rințele sociale. Curtea a observată cu mulțămire, d-le­­ prim-președinte, modestia cu care ați vor­­b­­ită despre d-vostră cu ocasiunea mențiu­­­­nei a regretatului d-vostră predecesorii d.­­ Scarlată Fălcoianu, care acum face pe pa­ i­tură suferinței, și laudele bine meritate ce i ați adresată acestui distinsă și luminată l­a magistrată, pe care boia l’a obligată se se retragă dintre noi. Curtea este încredințată­­ că în totă durata servițiului d-vostră în s­capul ă iei, prin calitățile ce ve caraeterisă, 5 aveți se secețî a se uita, pe câtă se póte, 3 perderea ce­a suferită ea prin retragerea S • acelui bărbată. Acum, d-le prim-președinte, intrândă în­­ unele din cești ioi, cele mai importante, ce 1 ați atinsă în discursul ă d-vostră, după ce ‘ ați stabilită necesitatea unei justiții mar­i neadormită, pe care ați pus’o pe aceași ‘ treptă cu biserica și scula în consecințele­­ sale moralisătore și pe care ați voit’o de • aprópe și rigurosă priveghiată, îmi Șvo­ă­i permite a supune óre­cari reflecțiuni în a- i­­­cesta privință. Istoria unei justiții ore­cum regulată în • modă permaninte din trecută nu începe de­­ câtă cu nouile nóstre instituțiuni, de cândă ! Convențiunea din Paris a pusă în capul ă 1 ț1 instituteloră nóstre judiciare corpulă nea­­movibilă ce au­ fostă acum chrămată a pre­sida, ea n’a înregistrată încă numi cele­bre de magistrată ca Lamoignon și ca Môlé, decisiuni cu autoritatea necontestată ca de­­cisiunile Curții de casațiune din Francia, scrise de omeni ca Herion de Pensey, Tron­­ehet, Muraine și alții, consultată la tóté

Next