Romanulu, iulie 1887 (Anul 31)

1887-07-22

680 ROMANULU 22 IULIU 1887 In tot timpul banchetului, uă musică Brăila, esecuta arii diverse. * * Se ïnregistreza din nou scirea că M. S. Regele României se va duce la tomna la Gluj ca sé salute pe regele Ungurilor. * * * D. Dim. Ghica pentru a se restabili pe deplin, se va duce la nisce băi din străi­nătate. * * * Ministerul instrucțiunei publice a încu­­vințat ca elevii corigenți de la liceul sf. George din Bucuresci să depună un nou esamen la Septembre. din SOIRI DIN AFARA Din Berlin se telegrafiază . S’a mai arestat încă un membru al li­­gei socialiste. Unii membrii sunt bănuiți de a fi trădat poliției, pentru bani, secre­tele partitei. * Olanda a hotărît, după cum se zice din îndemnul Germanii, se fortifice și ea linia Meusel d’a lungul teritoriului zărilor de jos. * Generalul Boulanger a esprimat părerea sea de roü pentru că deputatul Laur a publicat scrisorea ce i-a adresat. * Din Roma se anunță că la Brindisi, Ca­tania, Lecce, Ischia, Livorno și Parma s’a simțit un cutremur de pământ. Din Etna se ridică nori groși de aburi. * Din Constantinopole se telegrafiază : In Ohio și Smirna s’a simțit un ușor cutremur de pământ. în Rodos și Creta unul mai violent. In Rados s’au crăpat u­­nele ziduri și coșuri de case. In Canea s’au derimat unele case. In Creta a murit un persona de spaimă. UNGURII DESPRE ROMANI Am reprodus ieri după Tribuna ceia ce aliarul maghiar Koloszvar­­ zb­­cea despre Românii din Ardel. E că ce răspunde Tribuna în nu­mărul sau de la 7 (19) Iuliu la in­sanitățile organului maghiar : E trivial răspunsul guvernamentalilor din Cluj la cele emise de d. Diamandi Manole în coloanele Tribunei; trebue cu tóte a­­ceste să revenim asupra lui, fără îndoială nu ca să discutăm, ci pentru ca să ne lă­murim noi înșine asupra felului, în care Clujenii văd lucrurile. Ungaria n’a fost și nu este un stat po­liglot, și Românii, veniți abia de câte­va sute de ani în acesta țară, au mai puțin ca ori și cine dreptul de a cere recu­­noașterea individualității lor în satul un­gar. Așa ni se spune în coloanele guverna­mentalului Kolozsvár. Admitem, că Românii sunt veniți abia de trei, patru, cel mult cinci sute de ani pe pământul acesta și că regatul ungar n’a fost nici uă­dată un stat poliglot; con­statăm înse tot uă­dată, că Românii sunt aici la hotarele orientale ale regatului, a­­prope trei milioane de omeni așezați în mase compacte, iar regatul ungar are un lege pentru naționalități. Legea acesta, ce-i drept, nu se esecută, dar ea există, și singură existența unei a­­semenea legi e destulă accentuare a carac­terului poliglot al unui stat. In Francia, în Italia, în Germania, în România și în Serbia, într-un cuvânt în statele naționale, nu există lege pentru na­ționalitățil, fiind că, deși nici în aceste state cetățenii nu sunt toți de aceeași na­ționalitate, in fiesce­ care din ele uă sin­gura naționalitate constitue statul. Nu tot ast­fel stau lucrurile In regatul ungar. Elementele constitutive ale acestui stat nu sunt omeni, ci popore, și de aceia există un lege, care hotărasce posițiunea fie­caruia din aceste popore, ca naționali­tate deosebită, în viața statului. In Francia dér în Germania, în Italia ori în Serbia românul nu are se cera nici un drept ca român, și nu pate să i se faca nedreptate, când nu se ține sema de naționalitatea lui. Tot ast­fel maghiarul pate să obțină în România ori în Serbia dreptul de cetățean, dar atunci, când cere acest drept, renunța la naționalitatea ma­ghiara și se identifică cu naționalitatea ce constitue statul. Aici în statul ungar noi Românii, nici atunci, când am venit, precum orice gu­vernamentalul din Cluj, ca nisce vaga­bond­, n’am renunțat la romanitatea nos­tra, nici mai târdid nu ne-am identificat cu poporul maghiar, ci am stăruit să fim și să rămânem Români. Cu atât mai pu­țin ne identificăm astă­za, când uă lege votată de corpurile legiuitore și sancțio­nată de Coronă ne asigură drepturi în vi­­ața statului. Sunt Români în Rusia, sunt în Bulga­ria, în Turcia, în Grecia și sunt mulți Ro­mâni în Serbia; în tote aceste peri înse nu există un lege pentru naționalități ca în regatul ungar; acolo dar Românii de voie, de nevoie trebue să renunțe; noi aici în regatul ungar n’avem nevoie să renunțam. Nu suntem, ce e drept, mulțumiți cu drepturile ce ni se acordă în legea pentru naționalități, și vom stărui ca legea acesta să se revizuiască în favorul «naționalită­ților» și ca să creieze garanții sigure pen­tru esecutarea ei consciinciosă. De­pă cam­dată case legea acesta e basa legală a lup­tei nóstre. Guvernul, rezemat pe unul singur din poporele ce constituiesc regatul, pe cel maghiar, și profitând de corupțiunea ge­nerala, póte să nesocotesca drepturile ce ni se acordă, se calce legea, se trecă pre lângă ea și peste ea, dar prin acesta el face uă nedreptate învederată, violenteza, asupresce și le creiază, «naționalităților» uă posițiune cu atât mai comoda. Nu mai e vorba, când am venit și când n’am venit pe pământul acesta, nu mai e vorbă, déca vagabond! am fost ori nu vre-uă dată , vorba e, că avem în­­ era a­­cesta drepturi câștigate și asigurate prin cea mai positivă legiuire. Și déca guvernul nu ține sema de aceste drepturi, vom merge în fața Cor­onei și vom merge in fața lumii și vom i­ice­­­s că, că în statul ungar noi avem drepturi, cari nu sunt respectate ; acesta mai curând ori mai târziu ne va sili să intrăm ori nu în luptă de legitimă apărare! Și déca pentru coronă și pentru lume va fi indiferent, daci intrăm ori nu în luptă de legitimă apărare, treburile vor merge înainte tot precum au mers pénă acum. Dar daci nu va fi indiferent ce este și ce nu este silit să facă un popor ca noi, se va impune respectarea legii, se va impune revizuirea ei echitabilă, ba se vor da chiar cuvenitele garanții, că în viitor legea nu va mai fi călcată. Și de aceea e mare adevĕrul, pe care îl esprimâ d. Diamandi Manole. Déca ar atîrna numai de Maghiari, de guvern și de parlament, legea pentru na­ționalități de mult ar fi abrogată. Atirnă ânsa mai pre­sus de tóte de la Coronă, oi Corona nu are nici uă dată se-și dea consimțirea pentru abrogarea acestei legi, care accentueza caracterul poliglot al sta­tului ungar. Corona nu se pote identifica cu poporul maghiar de­cât așa, deci nu se pune prin acesta în conflict cu cele­­l­alte popore, care constituesc majoritatea cetățenilor din regatul ungar. Câtă vreme legea pentru naționalități există, lupta nóstra pate să fie legală: ce­rem aplicarea consciinciasa și echitabila, cerem corecta era pe cale legala, cerem garantarea sigură a legii, îndată cnsă ce legea acesta s’ar abroga, naționalitățile ar fi lipsite de terenul legal, pe care se află. Iar cât pentru noi Românii îndeosebi, statornicia, cu care stăruim asupra drep­turilor nóstre, e cea mai concludentă do­vadă, că nu venetici, ci moșneni suntem pe pământ cu acesta, și că avem ânca vii­tor în țara acesta, CURIERUL BAILOR SLĂNICUL E constatat că față cu tote băile din țară de la noi Slânicul ocupă primul loc. Bogăția apelor, calitatea lor superiora în multe privinți tuturor apelor minerale din țară, posițiunea s­a încântâtore, confortul mai mult sau mai puțin satisfăcător, totul face a vedea în Slănic cele mai bune băi. Totuși și Slănicul are multe neajunsuri și visitatorul mai des al acestor băi ușor le pote con­stata, mai ales având cunoștința și altor băi mai cu renume. De­și do­uă vechime de 87 de ani, căci tocmai la 1800 cuconul Mihălucă a des­coperit primul isvor de burghii, cum îi die țăranii, care astăz­i e No. 1 între is­­vore, totuși în timp de 80 de ani și mai bine au rămas necăutate. Pe la 1850 vi­­sitatorul neamț Cotselene ne descrie Slâ­nicul într’un stare primitivă, cu un drum anevoios și aprópe impu­sticabil, așa că eșea pe nas boerului care se incumeta a bea borvii pene să ajungă la Slănic. As­­tadl totul s’a schimbat în bine și e de pre­­vedut că în curând Slănicul va lua u­ nouă față, mai ales în urma îmbunătățiri­lor ce se vor face cu cele două milione de lei. Cu tote acestea nu vedem în Slănic i­­dealul unei băi, din urmâtorele cause : a) apele din ce în ce se micșorază în volum, și pericolul cel mai mare pentru Slănic e pierderea apelor. Se spune că pâné acum câți­va ani în urmă apele cur­geau într’un mai mare volum, mai ales No. 1 — burghizul — curgea destul de tare că mulțumea pe toți. Astadi mai mai a ajuns în stare să se prelingă, așa că lu­mea, ca să potă lua apă, e nevoita a sta ca la pomana sau ca la bâlciU. In fata acestor neajunsuri ar trebui ca Epitropia casei sf­ Spiridon sé se îngri­­jesc­ în primul loc de a căpta sistematic apele, căci alt­fel se duce Slănicul, de vă­­dinióra a lui Cotzebue căt priveșee con­fortul, cât privește apele va fi mai rea de­cât a lui Mihălucă din 1800. Credem că cei însărcinați cu acesta vor lua aminte de drumul de la Târgu-Ocna péné si Slănic are multe neajunsuri, de­și e rela­tiv bun. Pe la 1850 se ducea cu carul ci­noi, se trecea Slănicul prin apă și citito­rul lui Cotzebue își aduce aminte de sce­nele anevoiase ce ocaziona trecerea Slani­­cului. Astazi avem șosea și poți ajungi întrouă oră și jumătate. Inconvenientul as­­tăzi este­­ îngustimea drumului. Causa­t acesta : Pe totă întinderea Slănicului sunt așe­­date case, locuite numai de Unguri, car d’abia șciu românește. Ei au apucat, acest* locuind­ cu hapca, veniți nu de mult în țară la noi, de când se esploatau salinele din Târgu-Ocna de către vechia domn pri arenda ei s’au aședat pe valea Slâniculu fără sé întrebe pe nimenea. Asta-di unu­mâne altul a ajuns ca se ocupe asta-d totă valea. Dar el din ce in ce s’au în­­tins posesiunile așea fără drepturi. Fiind­că locurile acele nu erau cercetate de ni­menea, și nimenea nu-1 oprea de la a­­cesta, ei și-au întins dominațiunea în a­­supra munților, așa că drumețul observă garduri pene pe la jumătatea munților. De la cine și când au luat acele locuri ni­menea nu se intereseza. E uă cestiune a­­supra principiului de proprietate ce trebue aplicat Ungurilor de pe valea Slănicului. Călcători ai ori­cărei legi, furatori de pă­mânt, statul ar trebui asta­ di se vină și să le reguleze posițiunea. Tăcerea minis­terului de domenii péne acum ne arată voue ca nici n’are idee de posițiunea lor. Câte mii n’au venit la Slănic și au veglat lucrul și totuși nimic nu s’au făcut péné astă­zi. Ungurii întindându-și dominațiunile lor au cuprins și drumul, așa că astă­zi când circulațiunea e mare în timpul sezonului de băi se întâmpină multe greutăți. Te desgustă când vede că în nisce locuri largi n’au de­cât uă bucățică de loc­­ pentru uă trăsura. Ar trebui pentru a evita acest in­convenient ca statul se vină și se impue cu forța Ungurilor ca sé dea din locurile lor pentru drum, care fiind mai larg și mai bun calea va fi mai lesniciosa. Pen­tru utilitatea comună ar trebui cât mai curând se regulezg statul acesta. Acum pentru viitorul Slânicului ce ar fi mai bine de făcut­: drum de fer, tram­vai, omnibus, séa­ră bună șosea nu mă pronunț. Pentru moment că șosea bună ar face mai mult de­cât ori­ce cale ferată. Visitatorul simte uă plăcere deosebita când merge la băi uă­lăcă și cu trăsura, căci are timp a admira spectacolul grandios al munților ce e destul de frumos pe dru­mul din­spre Slănic. Lăsând aceste inconveniente, lesne de îndreptat în interiorul Slanicului ia din ce în ce desvoltare mare. Viile se fac multe, și pe cât am aflat de la anul se vor face mai multe vândându-se pământul în lo­turi mici. Dintre vilele de astă­zt semnalăm pe a d-lor Stelorian, aședatâ pe partea drepta a Slânicului cu uă vedere frumosă asupra băilor, vila d-lui dr. Brânză «Flora» si­tuată pe piscul ce domina marele hotel. Mai jos de vila d-lui Brânză e vila d-lui Gh. Sion Gherei cu^uă vedere frumosă. Jos e vila d-lui Scurtu destul de încăpătore și făcută după tóte cerințele. Casele cel-l-alte sunt prea primitive pen­tru a fi semnalate. Gh. Ghibănescu. CORESPONDINTA CONTIMPORANA Kritzendorf 17 Iuliú. Domnule directore, Déca un organ al siguranței publice în­treabă p’un visitiu de numele și locuința lui și décâ uă a treia persona s’amestecâ în pricină, acest fapt n’are în sine nimic îngrozitor. Dar dacá cjisul organ polițienesc se chiamă Spăimânteanu, visitiul Groza­­vescu și a treia persona Teroreanu (tra­­ducțiuni libere din nemțesce), atunci aceste nume proprii pot să provoce un simțământ­ de groza, de terore și de înspăimântare. Acest trio cu nume teribile s’a găsit a- 1-altă-eri adunat înaintea stațiunei caiei ferate «Franz-Josef» tocmai în momentul când am sosit și eu acolo spre a mă duce la Kritzendorf. Omul poliției, Spăimânteanu 1 găsise pe visitiul Grozavescu adormit pe­­ capra trăsurei sale pe când calul său mer­gea încet înainte. Un visitiu adormit pe 1 capră reprezintă — chiar și atunci când ascultă la un nume de groza — un fru­­­­mos tablou de pace idilică, case un ase­­­­mene somn afară din timpul propriu, con­­­­stitue un delict prevenjut de paragraful 4­23­­na­ codului penal, fiind din partea unui vi­­s jusitiv în esecutarea funcțiunei sale uă vâ­­­ ’­temare a siguranței corporale și nu încape îndoiala că sergentul Spâimânteanu era în dreptul său și-și împlini numai datoria sea deșteptând pe adormitul visitiu Grozavescu și întrebându-1 de numele și locuința sea cu scop de a­­ denunța autoritatei compe­­tinte. In acest moment critic s’apropia a treia persona, d-nul Teroreanu, se ames­tecă în pricina, voind a împedica pe Spâi­mânteanu a procede în contra lui Groza­­vescu, lucru care constitue delictul de a­­mestecare ilegala în esecutarea unei func­țiuni legale, fiicând lui Spâimânteanu se lase în pace pe Grozavescu, fiind­că un somn dulce face mult bine omului. In ciu­da acestui argument filantropic și filosofic, grozavul Spâimânteanu continuă se pro­cede în contra spăimântatului Grozavescu și nu destul cu atâtea însemne și numele amestecătorului Tetoreanu . Urmarea va fi că în forte scurt timp acesta treime inte­resantă cu nume atât de îngrozitore se va reîntâlni înaintea tribunalului corecțional. La fațada palatului conservatorului de musică se află statuele eroilor de musică, pe care asprimea timpului, frigul, căldura, zăpada, plaia și vântul le slujise și le des­figurase, ast­fel că statuea lui Beethoven era silită a se uita cu părere de réa la u o ruptură a mantelei sale, fără să fie în stare să facă un pumn de necaz, fiind­căi lipsea trei degete din mâna drepta. Pe d’altă parte Mozart perduse vârful nasului și lui Haydn îi lipsea câte­va bucle din perucă; nu e clar de mirare că composi­­toru­lui «Don Juan“ și oratorului «Grea­­țiunea» se uitau posomoriți din piedestalele lor la urmașii lor a căror indiferența le lăsase într’uă stare atât de deplorabila. Tot atât de justificată era supărarea ma­rilor maeștri Bach, Sandal și Cluck, care deplângeau lipsa organelor trebuinciose pentru mânuirea instrumentelor lor. Bach mai cu sema ajunse galben ca ceva de necaz și indignațiune. Eroii mai juni ai artei musicale ca Schumann, Schubert și alte geniuri minore suferiseră mai puțin; lor le lipsea numai câte un deget, sau a­­veau a deplânge vr’uo defectuositate a îmbrăcămintei sau încălțămintei lor. Un a­­semene stare de jale a maeștrilor armo­niei, demni discipoli ai lui Apolon, trebuia în fine să provoce compătimirea amatori­lor de musică și mai cu semn a frumo­­selor eleve ale conservatorului, de­și sim­­bele rele pretind că nu le place prea mult musică clasica și că prefer un vals nou al lui Strauss celei mai frumose sonate a lui Beethoven. Ce spectacol întristător e a vedea eroii armoniei și a concordan­ței în discordanță cu natura și în disar­­monie cu buna cuviința. Membrii conser­vatorului nu puteau tolera mai mult timp­­ o asemenea stare de neconservare și tre­buiau să procure marilor maeștrii din tre­cut mâini și piciore potrivite și se repare defectuositâțile veștmintelor lor, însărci­nată dor pe sculptorul Pitz d’a repara relele și d’a reda statuelor uă aparință demnă și potrivită cu gloria lor eternă. Se póte, ca omenii viui se serve d’un obiect de amanetare ? Acesta este uă ces­tiune juridică, care pate fi controversată, dar nu încape îndoială că pute atrage după sine consecințe grave și regretabile, pre­cum dovedesce urmatorea întâmplare. La 14 Iulie pe la două ore după amiazi­ pro­fesorul unui institut particular de băieți se preumbla cu șapte elevi ai lui pe Ring. Razele caldurose ale serelür storceau su­­darea în mari picături din epiderma pre­­umblătorilor. Profesorul, judecând, după propria sea obosela, cât de mare ar tre­bui să fie suferințele junilor elevi încre­dințați îngrijirei lui, simți compătimire cu dânșii și ca să astîmpere setea lor c’un băutura recoritare, intră cu dânșii la un restaurant, tratându-i cu trei butelii de apă minerală și cu cinci decilitri de vin, pe când el se mulțumi cu un pahar de bere. Voind a achita modesta lor consumațiune, 1 băgă de semn că lăsase permoneta­rul a­casă. Ce se facă ? Trebuia să se ducă a­casă, invită dor pe elevii lui să’l aștepte la restaurant și să facă onore institutului prin buna lor conduită. După trecere două jumătate de oră, profesorul reveni la res­taurant scăldat în sudare, dar acolo îl aș­­­­tepta să surprindere și’l apucă un fior rece, aflând în ce chip elevii lui întrebu­ințaseră timpul și profitaseră de recoman­­dațiunea de a face onore institutului. Ei con­sumaseră în lipsa mentorului lor 16 butelii de Gresshluber și 4 litri de vin, 47 fran­zele, un borcănaș de muștar, goliseră 6 solnițe și pipernițe, sfărâmaseră 2 scaune și sparseră 3 pahare. Sermanul profesor privea cu groza socotela pentru consuma­­țiunile făcute de 7 băeți în timp de 30 mi­nute, depuse cu un adânc suspin uă banc­note de 10 fiorini o masă și făcu mintal­­mente un jurământ că nu va mai amaneta nici uă dată ameni­irii cât de juni și fie pentru un timp cât de scurt. 4 Destul pentru astă­tji. ^ Contimporanul. mr­ol. T a. JLi NUVELA de d-na Sofia Nădejde - Urm­are și fine— 1) Bojbăi patul, dar îl află gol.—«N’a ve­nit ! Ge­l, nu-i bine,» îngăna Nica. «Și ce vis, doamne ce vis, eu care visez așa rar, par­că mă înfior gândind, se­­ zice că visu rar te amăgește... De unde și pene unde ne făceam într'uă casă pustie, aducea mult cu căsuța noastră, vatra plină de cenușă­­ pe jos cenușă, tâtuca avea un cap sbâr­­lit și mare cât uă baniță, rîdea ca ne al­tă dată și mă îmbia la joc, domne izblă­vește-ne , îi în vr’uâ cumpănă!» . Lihnit de fume, nedumerit de soarta moșneagului, nu sc ia în­cotro s’apuce, ce i se facă ! ! Dar foamea, nemuritoarea foame, nu­ î­i dădea răgaz; aceasta seimă, scîrba séra­ I oilor, bucuria bogaților, m­ incea neîndurat­ă pe bietul Nicu. Tot chibzuea el, tot își f frământa mintea , ce se facă în­cotro s’a­­s puce, se mai blestema singur, se mai mu­­­­stra : Păcătos, netrebnic ce sunt, îngâna ! el, moșneagul să se ucidă muncind și eu i se stau ca un momâe . Nu e vorba ce­­ poți lucra, décá n’al ochi ? Dér sé fi mers I măcar cu cerutul. Vina lui: de ce nu m’a­i lăsat? Și-a cheltuit comîndul și-a mistuit­­ puterile muncind, și écu-1 poate mort pe­­ drumuri. Cine scie, l’or îngropa ca pe un s câne . calicul abia are parte de un de pământ.­­ — Năuc mai sunt, ce stau locului, mai­­ bine se merg în­cotro dia năpădi; cine I scie, póte întrebând din unul în altul, d­a I da de urma lui. I își luă bățul, tovaraș nedeslipit de când­­ orbise, se ’nfofoli cu ce avu și eși în­­ ușă, tot chipzuind în­cotro s’apuce; se ho­­­­tărî se meargă la dugheană, pâné acolo­­ tot mai fusese de câte­va ori. I întrebă pe unul, întrebă pe altul, pace;­­ nimeni nu soiea nimic par­că se zărise moș I Toader, un mahalagiu îl cinsti cu un ra­­i chin și un sfert de pâne, lucru neînsem­nat pentru unul sătul, dar lui i se părea mult. Orbul se hotărî se mergá in tîrg la vre-o comisie poate va afla ce­va. Tot of­­tînd și mergând ca în dodii, bojbăea dru­mul întrebând ba pe unul, ba pe altul, pene ce ajunse la comisie, acolo cu mare greutate râsbi de grăi cu un epistot; acesta-i spu­ne că nu scie, nu-i nici un raport și a- i dause ca mîngâiere : «Ce-și mai bate ca^>—! (1 A se ved­a Românulu de la 21 Id­rifi. FOIȚA ROMANULUI 22 IULIU 21 UN OM DIN DIUA DE ADI ) ) Romani de un Contimporan PARTEA I­. V. Acestă viață este, cu câte­va variante apropiate, acela a întregei tinerimi bur­gheze a epocei presinte; ea n’are nimic de interesant și nobil dar se obicinuesc cu ea și, cu timpul, ajunge a nu mai înțelege monotonia, lipsa or­cărui motiv d’a fi,—afară din trebuința rea demonstrată de a trăi. Cu timpul, acesta devine acceptabilă și chiar în­destul de dulce, sub acesta singură reservă că nu’l va îngreuna de­loc cugetarea sea. Așa­dar prin forța lucrului, saa prin ne­­ocuparea unei părți din orele sale, Fabien era acum ajuns la reflecțiune mai des de­cât îi plăcea, și nerăbdările ambițiunei sale se îndouia ast­fel de plictisela jumâtâtel de lene. De mai multe ori dejea, începuse a blestema timpul liber ce-i lașa funcțiu­nile sele, care, limitate în serviciul Bursei nu­­ trăgea din casă de­cât pe la două­sprezece și a da drumul pe la cinci, după uă ședere în biurourile agentului sau de schimb, în torturile plictiselul sale. Din fericire, anul se isprăvea, pe care voia să’l prelungească în trebuințele sale, ducându-se în direcțiunea de la Estreville și a Buttar­­dului. La lucrul acesta se gîndea, într’uă di­­minuță întunecosă, p’aprópe de Crăciun, contemplând c’un fel de necaz intern, tóte lucrurile frumóse împrăștiete în jurul său într’uă amestecătură aparentă, în ordonanță invariabilă care presida la decorațiunea a­­partamentelor de flacou. In sfîrșit, nu e pentru omul de simț, de­cât moduri d’ași face viața, sau într’un sinceră simplitate sau într’un adevărata opulență, trebuie s’a­­legá... când cine­va are mi­jlocele... — D. Eduard Lemégre íntrébá décá póte sé fie primit de domnul? — Fete sé’l priméscá Francisc,... póte... Acesta e un nuanță ce trebuie ghicită, bă­­ete. Câci în sfîrșit, sâ presupunem că na’și vra sâ primesc, d-tea mé obligi ca sĕ fiu grosolan, căci ’l-ai lăsat se înțelegá că to­tul depinde de voința me ... In sfîrșit dute și ’i spune sé intre. Ténorul, luându-și unul din papucii séi, care ’i câduse în cletinarea alternativă a piciorelor, c’uă mormânte desgustătore: — Lemégre, Hum 1 Lemégre, ce dracu o fi căutând dânsul la mine ? Mă întreb adică... D. Eduard Lemégre intră. Era un om de vîrsta lui Fabien, fără­ vulgaritate în înfu­­cișare, dar nu tară un aer de încurcătură pe care o disimula­rea un surîs silit, su­­rîsul omenilor cari au învâțat pe socotela lor că e mai bine a rid­ede­cât se plînga pentru ca să fie primit bine, îmbrăcămin­tea mea"era uă transacțiune între eleganță și sărăcie", avea un pardesu binișor tăiat, dar pantalonul său era împodobit de noroi jos și pâlaria, ca și mănușile negre cari tractau multă obosela. —• Bună cilina d’Estreville !.. Nu ești su­părat c’am venit sa te deranjez așa de dimineța ? — Nici de acum, scumpe Lemègre... Din contra... Cei două tineri s’așezară unul în fața altuia, fără a găsi ca sâ’și mai spună ceva De fel, ei se vedeau rar, nu erau nici de­cum legați, și nu explica nimic acea visita de dimineța, daca visitatorul n’ar fi avut grija ca s’o motiveze intrând. Séa mai bine visita nu se esplica de­cât prea mult prin ea însuși, cunoscându-se bine situa­­țiunea respectivă a celor două camarazi vechi. Eduard Lemegre era unul din condisci­­polii care fusese cu Fabien în colegiul La­place și acela căruia’l arăta ore­care timp cea mai mare simpatie, din causa contrastului amuiant ce ofereau cele două naturi. A­­cest Lemegre ascundea, sub un veselie sinceră, de spirit și constantă, uă simțibi­­litate escesivă, uă adevărată inimă de aur. Făcea versuri și era singur a face în a­­cea pepinieră de negustori; acele versuri, învăluite d’un misticism dulce, le citea câte uă dată lui d’Estreville, care fără a fi mai duios sau mai poet de­cât cama­razii săi, avea porniri mai bune, mai pu­țin brutale sau m­­ai puțin uscate de­cât cea mai mare parte dintre elevi. «O se sfârșesc­ reu, cu poesia rea» Zicea mereu Fabien, după citire. Și într’adevĕr sfârșise îndestul de rău, acel biet Lemegre. Tatăl său industriaș bogat din Charentes, fu prins într’uâ cursă de faliți unde perdu pe rând cele mai frumose bucăți din marea lui avere , ast­fel că, de durere, muri toc­mai când fiul său eși din colegiu. Mortea neregulând afacerile, pasivul absorbi tot activul. Eduard ar fi putut cu tote aces­tea să scape ceva din averea tatălui său, cu condițiunea ca sâ întrebuințeze ore­cari procederi desimulate forte în practică la moștenitorii amenințați, dar poet, dete tot creditorilor pentru ca să păstreze onorea tatălui său neatinsă. Le dete chiar și par­tea ce-l rămásese de la mama lui și râ­mase cu nimic. Atunci, își câștigă viața cu alții și ar fi eșit la socotela, decâ poe­sia lui nu i-ar fi jucat un renchin nou, fâcându'l să se resare c’un fată frumosă și fără nici un gologan zestre. Din mo­mentul acela se simți sau se credu pier­dut cu totul , veniră copiii, mijlocele de traiu se micșorară, după strania proporțiune ce comportă aritmetica misteriosă a pro­videnței. Se pate crede că, chiar de la o­­rigina acestei serii de nefericiri, relațiunile bunului E­duard se luminară.—Fabien se răcise ; de alt­fel, ocasiunile de întâlnire și recunosciință fuseseră numerose între ve­chii condiscipoli.—Tóte acestea fiind, nu era nici uă grozăvenie pentru ca cine­va să potă ghici că visita lui Lemègre n’a­­vea alt obiect esențial de­cât ca să cera împrumut banii fostului său camarad pre­cum bogat și care fusese bun cu el. S’acesta se simțea atât de bine cu cât convorbirea era cât se pate de greóie. Cinstitul Lemègre mai ales, cu surîsul său presistent, care părea că strîmbătură, pă­rea că suferă mult și era sa mai sufere încă. După cinci minute, fața lui senină și surlZétare luă do uă dată un aer de ho­­tărîre, în același timp când, sub lungul scu per încârlionțat, fruntea lui mare se coloră c’un roșu copilăresc care nu putuse sĕ dispară cu totul. — Scumpe d’Estreville, z­ie el c’uă vo­ce cam tremurătore, mi-e frică d’a nu fi fost dobitoc și lași tot d’uă­dată, pentru a fi voit sé fiu șmecher. Intrând aci, ar fi trebuit se’ți spui numai atât: Mă gă­sesc într’uă situațiune forte încurcata ; poți sâ’m­î vii de ajutor? Escelentele baiat resuflă cu zgomot, ca și cum suise cine scie ce minte și privi pe Fabien cu ochii săi albaștrii și dulci drept în față. Acea privire deșteptă în su­fletului tenerului bursier suveniri de a­dolescență și tovărășie din copilărie. D’Es­treville, de alt­fel, n’avea inimă rea; era un trîntor care se putea deștepta din ne­simțirea m­a câte­va dată. I se întâmplase de mai multe ori ca sâ facă servicii ace­lora cari îi ceruse sprijinul; dedea și la săracii cari’l frageau de mânecă. Și era bun, d’ua bunătate care’l punea câte un piedică în curmezișul stomacului, când, la intrarea sau eșirea din birturi, cine­va ve­de d’ua dată sceptrul vre-unei cerșetore slăbănoge, ținând la țîță câte un copilaș , pentru ca sâ se dea d’uă parte pedica nu costă pe cine­va de­cât zece bani, sau cinci-Zeci cel mult. Avea chiar și un tarif preparat pentru fie­care categorie de bine­facere : atât pentru subscrierile laice, cât pentru cele religiose, atât pentru operile patronate de femei din lumea mare sau actrițe, atât pentru amici sau camarazi în activitate și pentru moment în încurcături, atât pentru cei vechi, dați d’ua parte și scăpătați, etc. (Urmare în No .viitor). Henry Rabusson. V* 1

Next