Romanulu, septembrie 1887 (Anul 31)

1887-09-15

820 Amicii Germaniei și mai ales amicii can­celarului, după cum ne spun gazetele ger­mane, se pregătesc pentru a sărbători în­tr’un mod splendid acest jubileu. * Citim în Pester Lloyd despre un preot din Lebota de sus (Ungaria) care ne mai vroind a trăi peste 72 ani, câți avea, s’a dus la biserică și s’a spânzurat acolo cu un strâng de ferestra clopotniței. * Un scriitare germană de bun nume, d-na Gillett,și­ care scria sub pseudonimul Mis Butler,—după ce a terminat o­ nuvelă pen­tru «Familia Herald», a luat un pistol și s’a împușcat. * In contra d-lui O’Brien, cunoscutul de­putat irlandez, s-a dat un mandat de ares­tare pentru a fi arestat la Dublin și tran­sferat la postul militar din Fermoy. El a primit Dumineca trecută, la hotel unde se coborîse, visita lordului primar din Dublin și a mai multor deputați. Arestarea lui a fost întârziată de tema să nu dea ocazii la noul tulburări. * Se telegrafiază din Londra, că un co­­respondinte din Mitchelstown asigură că trebuie să fi asistat cine­va la scenele cari s’au petrecut între popor și poliție, și la luptele sângerose cari s’au făcut, pentru a avea uă ideie exactă de conflict și de ur­mările lui. Agenția poliției, în număr de 70, după ce au fost respinși de mulțime, au căutat în zadar să-și facă drum prin mulțime, și cu mare greutate au putut să fugă în ca­zarma lor. Ajunși aci, deschiseră ferestrele și, punând mâna pe pușcă, începură să tragă focuri în direcțiunea squarului. In momentul când mulțimea se retrăgea dinaintea trupelor, unul din manifestanți întorcându-se spre poliția, strigă: «Voi a’ți tras cel d’ânt dia focuri, dar nu voi veți fi cari veți trage cei din urmă». Alți țărani ’și-au mutat batistele în sângele u­­nui bătrân, omorît de agenții poliției. Printre cei morți se află și un arendaș forte cunoscut, fratele unui alt arendaș, citat împreună cu deputatul O’Brien îna­intea tribunalului din Mitchelstown. CESTIREA IARMAROCELOR Bârladul, un nou diar care apare în o­­rașul cu același nume, publică următorul articol sub semnătura amicului și colabo­ratorului nostru, G. Ghibanescu: De cât­va timp se observă de toți : par­ticulari, presă, guvern ca bâlciurile sau iarmarocele merg din ce în ce mai reți. Toți se plâng ca de graba au venit pe la iarmaroc; n’au putut nici să’și desfacâ ceia ce are, nici să’și cumpere ceva, ci ceia ce a căpătat în loc e, nâdușeli, su­dori cu un strat gros de colb sau praf. Mulți își zic din ce causa őre nu merg bine afacerile, și ca deslegare a cestiunei Zic : nu’s bani, granițele sunt închise, sun­tem loviți economicește, guvernul e de vină; el e causa zeulul, e dar reu, și a­man toți contra­rul. Greșesc după mine acel ce prive­c așa lucrurile. Și pentru a veni la adevărata resolvare a acestei cestiuni trebuie să pri­vim mai de aprópe: ce sunt iarmarocele, când s’au înființat și care e scopul lor. Răspunsul la aceste cestiuni ne va lu­mina mult asupra iarmarocelor. Iarmarocele sunt făcute în scopul că la anumite epoce din timp să se strângă mai mulți omeni din diferite locuri, să își a­­duca fie­care produsul muncei sale, să­ l­espue visitatorilor ca să-l cumpere, ca așa desfăcut de marfă să se póta și el la rân­dul lui să cumpere alt­ceva de la alții. In acest scop atât din împrejurimi cât și din locuri mai îndepărtate vin omeni, vânză­­tori și cumpărători, ca fie­care să-și să­­vârșăscă câte oă afacere ce-l privesc. A conlucrat mult la progresarea aces­tor bâlciuri și faptul că nefiind înainte ,fețe stabile pentru desfacerea mărfurilor se simțea nevoia ca la anumite timpuri să se adune lume multă ca să’și desfacă unul altuia marfa. Apoi greutatea de transport făcea ca să vie peste mână cui­va să vină într’un târg isolat să cumpere, căci îndură prea multe greutăți și îi era lehamite. Acestea ne explică nouă până la un punt de ce mai înainte iarmarocele mergeau de minune. Nu putea comerciantul de vite, din Galați de es, să se ducă hajma în Huși, căci era prea departe. Lăsa­se trecá vremea, căci își­­ zicea densul: vine iar­marocul și atunci mă pregătesc cu bani și mă duc ca să îmi târguesc atâtea ca­pete de vite. Sc ia în același timp și cel ce avea vite că numai de­cât are să vină cumpărătorii de vite, căci nu fusese un an întreg. Unul venea cu punga grasă, plină de bani, altul venea cu tamazlîcul lui întreg de vite și nu era tema nimănui, că nu ’și vor vinde vitele. Din acésta causă­ era și uă animațiune la iarmarocele vechi, și e destul de a aminti vestitul iarmaroc din Fălticeni—nu cel de azi, ci cel de odi­­niora—pentru a ne face ideiă de ce era vă­dată bâlciul. Străinii chiar veneau la iarmarocele nostre, căci nu­mai atunci a­veau prilegiul de a vedea en gros totă a­­verea țărei. Străinul Cotzebue s’a mirat t uă­dată—pe la 1850—de măreția iarma­­­­rocului din Fălticeni. Se ducea atunci lu­mea cu carul cu boi; mergeau Z^e întregi dintr’unul la altul, totuși nu era inimă rea ca astăzi, când toți vin cu trenul. Astfzi mijlocele de transport s’au îm­bunătățit, s’au apropiat distanțele, dar în loc de a se aduce uă schimbare în bine din ce în ce merge mai rău. Să ne oprim puțin asupra acestui punt spre a vedea ce conclusiuni putem trage.­­ Drumurile de fer la noi sunt chemate a­­ aduce o­ schimbare radicală în modul de producțiune și de desfacere a productelor nostre. Prin liniile ferate s’au deschis tote centrurile de județ, cum va fi în curând. Apropiind distanțele au făcut ca contactul să fie mai des. Au mărit cerințele, ușurînd în același timp satisfacerea lor. Apoi nevoia de a esporta în afară ceia ce producem și noi a făcut ca în fie­care ceas să avem trebuință de a ne aduce marfa în centruri anumite pentru a putea fi mai în curând dusă. Așa s’au mărit Ga­lații, așa Brăila. Neguțătorul en gros de vite, care are a face cu Italia sau Austria, simte nevoia ca în fie­ce timp să umble prin tern și să caute vite frumóse. Nu mai aștepta el iar­marócele, căci scie că acolo nu va găsi marfă bună, ci numai bracuri. La acesta cerință liniile ferate îi aduce mare înlesnire. Se suie­sera în tren în Ga­lați, a doua zi la 12 e în Huși — patria vitelor cornute bune. La unele târguri ce se fac Joile și Du­­minecele el găsesce totul. Se duce pe la proprietari și reușesce a’și strânge marfă bună. Prin acesta tactică ajunge ca numai județul Fâlciu să vândă anual până la 20 mii capete de vite, vine nu vine de iar­maroc, nu’i pasă ; el și-a făcut interesele pe altă cale. Déci acum vin ómeni cu vite la iarma­roc, las că cele mai multe sunt rele, apoi nu’s nici cumpărători. De aci mergerea în spre decădere a bâlciurilor, de aci critica lor, de aci în fine părăsirea lor încetul cu încetul. Iarmarocele merg rou, toți zic asta , nu scad case vânzările în țară, luate în mod general — căci se fac pe altă cale. Apoi fiind­că vin prea mulți la iarma­roc, se aglomereza multe vite, se nasce concurența, scad prețurile la 15 franci vita, și se aduce ruina, căci nici cheltuiala drumului nu ese,­ne cum să iasă prețul vitei. Causa unei asemenea stări de lucruri nu stă numai în faptul că nu’l bani, ci că pe nesimțite s’au făcut atâtea schimbări în țară la noi că trebue a ne conforma lor pentru a nu fi duși în neplăcuta posi­­țiune de a perde totul și a privi în ron lucrurile. Astfzl a trecut timpul când omul încăr­­cându’și carul cu marfă se duce la bâlciu la Fălticeni, Roman, Cașin­, Bârlad, Vas­­luiu, și până ce nu’și vindea totă marfa nu venea a­casă. Astăzi cumpărătorii en gros vin după marfă, nu cel cu marfă să vină după cumpărători. A rămas astăzi numai cu panoramele de umbră din târg în târg, căci el scia că nu pierd, alt­fel omul cu vita de nu și-o vinde la un bâlciu, nu’l mai dă mâna ca să se ducă la alt bâlciu, căci scie că și a­­colo nu’și va vinde vita. Luând așl dar lucrurile altă față, le­­gându-se cu linii ferate tóte capitalele de județ, a venit timpul ca industriele locale să se pună pe un picior de progres, ca așa să nu se zică că de când cu carul neamțului, a venit sărăcia prin orașe. Cârăușa veche a căzut, brațele rămase să se pună pe lucru, la industrii locale ca așa târgurile mici să aibă ce esporta, în­­lesnindu-se transportul prin liniele ferate. In asemenea cai iarmarocele nu mai au rațiune de a fi. Piața locală mărindu-și traficurile în fie­care zi iarmarocele scad, și la progresul în­să parte va urma scă­­dere în alta. Martare a unor timpuri patriarhale ele dispărea încetul cu încetul până ce nu se va fei de­cât de numele lor. Timpul cât mai subsista acum n’avem de­cât a îndura culbărir­ea din deșertu­­rile Saharei arșițe și pârlele, iar vânzări­tufă. Gh. Ghibunescu roțiunile nu se fac cu piesele teatrale și că ordinea socială actuală nu se póte înlătura prin revolte și turburări nefolositore. So­cialiștii de astă­zi cunosc destul de bine legile economice și sociale ale desvoltăreî ca să se amăgăscă de nisce fantasme ne­copte. Nu este în zadar, ca Marc și En­gels, fondatorii socialismului stiințific au propagat studiul materialistic al istoriei do­vedind că înaintarea nu se face­­ prin sărituri și transițiuni nemotivate. A^sider, n congresul universal al lucrătorilor nu va avea tendința d’a pregăti revoluțiuni sau revolte, nici acela d’a se ocupa de bas­mul unei greve universale, despre care s’a vizat când mișcarea muncitorilor se afla încâ în copilăria m­a. Scopul congresului este a întări simțământul solidarității mun­citorilor, a înlesni schimbarea ideilor și a împrospăta apelul comuniștilor. Proletari ai tuturor țărilor, uniți-vă ! După propunerea domnului Liebknecht, congresul universal va avea a se ocupa de preferință de două cestiuni importante: două legislațiune internațională în privința ocrotirei lucrătorilor și de posițiunea ce se cuvine să ia democrația socială în con­tra anarh­iștilor. Sunt peste zece ani când se ivi în El­veția ideia de a regula legile atingătóre de fabrice p’uă cale internațională. Din neno­rocire mai tóte guvernele și în rândul ăn­­teia cabinetul prusian n’a luat acestă ideie în considerațiune. D’atunci s’au schimbat împregiurârile și astă­zi acea propunere este privită c’un ochiu mai favorabil; mai multe state s’au văzut obligate a face lu­crătorilor pre­cari concesiuni pe tărâmul legislațiunei industriale. Ar fi în folosul lu­crătorilor și tot d’uă dată al fabricanților déca s’ar generalisa aceste concesiuni prin­­tr’uă lege internațională. In ceia ce privesc c cestiunea a doua este probabil că demo­crația socială va declara din nou, că n’are nimic a face cu anarh­ismul. Cine nu scie cât de energic s’au opus anarh­ism­lui în tote formele sale conduc­torii socialismului ca Marx, Engels, Liebk­necht și alții ? ei au combătut tot­d’a­una doctrina : «lupta cu ori­ce mijloce.» Cu un cuvânt congresul va lua u­ posițiune os­tilă în contra așa numitei «propaganda faptelor,» va deschide ochii muncitorilor și­­ va sfătui a nu cădea in lanțurile «di­namitarzilor. Dinamitarzii nu sunt nume­roși, dar nu pote fi tăgăduit că au pre­­tutindine aderenți și protectori. Unele zia­re germane desemnă ca anarh­iști permun­­citorii cari ocupă extrema stingă a demo­crației sociale, dar care sunt departe de a împărtăși doctrinele terorismuluh­­r a democrației sociale germane exista uă divergință de opiniune , pe când unii sunt­ pentru căile legale și aștept înbunatățirea jortei lor de la desvoltarea progresivă a legilor, alții nu vor să scie de «diploma­ția parlamentară» și aștept salutul lor de la uă agitațiune energică printr-un proce­dare activă. Din cauza legei în contra so­cialiștilor, congresul internațional, propus de Liebknecht, nu se póte ține în Germa­nia, ci într’uă altă țară, care, ca și Ziua deschiderei lui, rămâne d’ua cam dată un secret, ca poliția să nu arunce obstacole sau piedece. Dar acestea intereseza forte puțin pe frumosele cititore; eu cnsé țin forte mult a’mi păstra bunăvoința lor, d’aceia mă grăbesc a mé ocupa d’un subiect mai plă­cut, de sensul încântător prin care singur existența nóstrá p’acésta vale a miseriei mai este îndurabilă. Antagoniștii emancipațiunei femeilor pre­tind că femeia remâne totă viața sea­ră copilă în privința inteliginței, că capul ei, fiind d’uă dimensiune mai mică de­cât cel bărbătesc, coprinde un câtime inferiorâ de creeri și că prin urmare și inteligența lor urmeză a fi inferiorâ, de unde trag con­­clusiunea că prin natura ei însăși femeia este destinată să ocupe oă posițiune inferioră pe scara socială. Domnii Huschke și Wirs­­sbach au făcut cercetări comparative și au găsit că, în termin de mijloc și vor­bind de poparele europene, conținutul ca­pului bărbătesc este de 1446 centimetri cubi și a capului femeiesc numai de 1226, așa­dar cu 220 centimetrii cubi mai puțin. După cercetările d-lor Vroen, R. Wag­ner, Maynert și Th. Bischoff creerile fe­­meiesci sunt mai ușori de­cât­ ai bărbați­lor. Să mă ierte acești învățați, daci nu sunt de părerea lor și déca îmi permit a constata importanța cercetărilor lor. Oare dimensiunea și greutatea mai mare sau mai mică a creerilor dovedesce gradul in­teligenței ? dacâ ar fi ast­fel, un bou, un bivol, un ipopotam, ar trebui să fie ani­malii cei mai inteligenți. SciU că mi se pote obiecta că acest argument nu e se­rios și schiopoteza, fiind­că se atinge de proporționalitatea, că dimensiunea și greu­tatea acestor animale sunt relative cu cre­erile lor. Fie­­ der­are, în genere vorbind, nu este și corpul femeilor comparativ mai mic și mai ușor de­cât corpul bărbaților? și prin urmare nu sunt și creerile lor în proporțiune cu corpul ? Având în ve­dere constituțiunea femei, că­­ musculatura ei este mai delicată și sistemul nervos mai subțire, rezultă că mărimea și greutatea relativa a creerilor femeiesci sunt echiva­­lente cu a bărbaților. La aprecierea creeri­lor nu se atinge atât de mărimea absolută și relativă de­cât de desvoltarea unor părți al creerilor. După cercetările științifice ac­tivitatea simțurilor se află de preferință în creștetul capului și în părțile dinapoi ale creerului cel mare, pe când activitatea in­telectului se găsește de preferință în păr­țile f­ontale. Observând și comparând ca­pul femeii cu al bărbatului, vedem că la femeie părțile frontale sunt mai puțin și cele al creștetului și dinapoi mai mult desvoltate de­cât la bărbați. D’ad­ rezultă că femeia este mai mult dispusă pentru concepțiunile subiective de­cât pentru cele obiective, că simțibilitatea el întrece inte­­ligința ei, că prin urmare nu e tocmai su­­periorâ în privința reflecțiunilor logice. Resultă cre­d’nci că adversarii emanci­­pațiunei femeilor au dreptate? că natura a indicat femeei uă posițiune inferiorâ ? Nici de cum, lucrurile stau cu totul alt­fel. Și în acesta cestiune s’a comis marea gre­­șalâ a confunda urmările cu căușele. Des­­voltarea mai puțin completă a creerilor fe­meiesc­ nu este de­cât efectul unei perma­nente subordinări sistematice. Femeile din evul de mijloc, din timpul cavalerismului erau în inteligență, în cultură și’n civilisa­­țiune superiore bărbaților. Pe când cava­lerii nu se ocupau de­cât de mânuirea ar­melor, soțiile lor cultivau șeiințele și ar­tele frumóse. Dar să lăsăm la uă parte timpii trecuți și să ne ocupăm numai de present. Faptul este constatat și netăgă­duit că la esamenele curat șciințifice can­didatele au întrecut adesea pe colegii lor de sens bărbătesc în inteligență și în con­­cepțiune. Ajung der la conclusiunea că nu din disposisiunea naturii creerii femeilor sunt mai puțin desvoltați, ci, că acesta pretinsa inferioritate este cn consecință a educațiunei, este resultatul posițiunei sub­jugate a femeei. Se pute pre justifica d’a ține pe femeia sub­ită permanentă epitro­­pie ? că femeia cea mai inteligenta, cea mai talentată, care ocupă oă posițiune e­­minentâ în șciință, în literatură sau în arte, nu poseda astăzi nici drepturile civile li­nul muncitor fără educațiune care nici nu scie să’și scrie numele ? Destul! Cred că am meritat prin pane­giricul meu câte uă dulce sărutare din gu­­rele frumóse ale adoratelor cititore. Dar în neputința d’a întreprinde d’uă cam dată uă călătorie cam lungă spre a’mi încasa resplata cuvenită, le fac credit, să scie case că am trecut în maestrul meu (regis­trul cel mare al daraverilor) datoria lor și daci nu vor prefera a veni la Kritzendorf ca să se achite, am de gând a veni la densele ca­ să’mi reclam dreptul. Contimporanul. Sătenii începură a înțelege că acesta viață a lor cuprinde ceva fericire păstorască. «Așa cred, că acesta petrecere» Zise Si­meon — «este dumnezeiască». De­sigur îi aducea amime de patria sea. In Zilele lungi de vară îl duseră pe No­roc la acel mare șanț, de unde cei din Strigonești își procurau aurul lor. Aci stă­tea copilul, pe nisce crengi verzi de brad, până ce cei­l­alți lucrau în șanț. Mai târ­­ziu începură să impodobesca chioșcul lui Noroc cu flori și ierburi mirositore; de obiceiu, fie­care îi aducea câte un mănu­­chiu de azalee, carie și alte flori. Sătenii începură a vedea, că aceste nimicuri, pe cari până acum le călcau în piciure — au însemnătate, frumusețe. De aci încolo apoi tot ce găseau, flori, pietrii sclipiciase, tote le aduceau copilului. Putem dar presupune, că în mijlocul acestor îngrijiri , Toma a crescut și a trăit destul de bine. Totul din natura se părea a fi creat, nu­mai pentru el. Asta a fost vara de aur a Strigăneștilor. Fericite timpuri. Ocnele dădeau câștig. Nici nu au mai lăsat pe nimeni să-și facă locuință pe aceste locuri. Ocupară formal totă împrejurimea. Și fiind­că aveau mai ales un bun meșteșug de a opri pe străini — se pricepeau bine la mânuirea pistolelor — au și rămas neconturbați de străini. Curierul, singurul mediu care-i lega cu lumea din prejurul lor vorbea adeseori lucruri ciudate despre el. Se lăuda, că au oă stradă, care rivaliseza cu cea mai fru­­mosă stradă din Camnenii­ Roșii. Locuințe bune, grădini cu flori; omenii se spală de două ori pe Zb­dor cu străinii sunt forte răi și adoră un băiat indian. Se făcură schimbări mari în tot satul. Propuseră, ca în prima­véra viitóre să clădăscă un hotel, în care se invite câte­va familii cum se cade, căci așa ziceau, îi va fi spre bine copilului să fie în so­cietate de femei. La asta numai din con­siderare către Toma se învoirâ. Anul 1851 va fi multă vreme amintit de către cel de la polele muntelui. Sfera era acoperită de zăpadă mare. Fie­care rîu de munte deveni fluviu, și fie­care fluvie un lac mare. Apa ce venea dintre munți, făcu multă stricăciune. Câinenii- Roșii au fost de două ori sub apă. Stri­­gonescii se puteau și ei aștepta la așa ceva. «In șanț apa a adus aurul. A fost vă dată plin, o să mai vină»—Zise un saton. In noptea aceea Strigănescii erau inundați. In marea învălmuiălă causata de apa ce curgea furiosă, pietre, lemne ce adu­cea, întuneric pe lângă astea, nu mult­­ se­­ puică facă pentru a’l strânge pe săteni. Pe când se făcu Ziuă, coliba care adă­postea și pe Toma, nu mai era. Aflarâ numai corpul rece a stăpânului său, Ciu­ruc. Dar nădejdea și bucuria Strâgonesci­­lor, Toma Norocul nu se afla nicâiul. Toc­mai se întorceau—cu inimă întristată—în­dărăt, când auzira un strigăt din­spre mal. Era­uă luntre de scăpare. Un bărbat și un copil mic găsiră într’ensa. La prima privire văzura, că Kentudi stă într’ensa lungit, frânt și rănit, der­âncă tot stingând în brațele sale pe No­rocul Strigănescilor. Când îl visitară, vă­­zura că pulsul și inima acestui copil nu mai bate. — A murit! Zise unul La asta Kentudi își deschide ochii. — A murit ? întrebă cu un glas slăbit. — Da, așa e prietene, și tragi și ru­de de morte. In fața lui Kentuch se văzu un surîs. — Trag de morte, Zise, el mă duce cu sine. Spuneți flăcăilor, că acum e cu mine Norocul; și bărbatul țupăn se încleșta tot mai bine către copil, o bună oră ca unul care se jneca în apă și se întinde după un fir de paie, așa fu și el dus de acele valuri, cari fără întrerupere curg spre ma­rea necunoscută. FI NjjE cine­va se gasesc­ în acest plan de călă­torie uă oră, chiar și uă minută destinat­ă odihnei sau mâncărel; el nu cuprinde de­cât indicațiunea orelor pentru visitare de maseuri, galerii, biserici, casarme și alte curiosități și fiind­că unchiul avea puțină încredere în simțul artistic al căsătoriților, se afla la o­ mulțime de locuri observa­­țiunea: «demn de privit cu admirațiune.» Mătușa nostru era un ideal de conside­rațiune; nu-i trecea prin gând să tulbure pe unchiu în combinațiunile sale și se mulțumea a compune oă listă lunga de comisiuni pentru ori­ce oraș mai mareT­n Ceremonia cununiei se terminase, un­chiul, asemene cu arh­angelul care gonise pe strămoșii noștri­ din paradis, stăruia pe lângă noul căsătoriți a se scula de la masa nupțiala și amabilul soț, nici pe jumă­tate săturat, fu silit să ofere brațul so­ției sale și s-o conducă la trăsură. Bătrâ­nul visitiu, care odiniora dusese pe luna c-nă la botez și pe urmă la confirmațiune surîdea de fericire și arăta cu biciu­caii împodobiți cu flori și panglice de mătase. Trăsura se puse în mișcare, când muma miresei strigă cu desperare: Stați ! Lip­sită de resuflare se înfățișă la trăsură și puse pe umerii de zăpadă aî frumose! mi­rese un șal gros de lână. Încă uă săru­tare și sgomotul fatelor pe pavagiu înghiți învățăturile igenice ale mamei. La stațiu­nea căei ferate casierul înmânândule bile­tele, le­șise să se grăbăscâ; atunci­­ o­­presce un băiat sdrențuros cu aclamațiu­­nea: Ce femeie frumosâ ! Clopotul dete pentru a doua oră sem­nalul plecărel, dar mirele nu se putu opri a da junelui critic, atât de priceput în pri­vința frumusețelor femeiesci, vă recom­pensă bánesca. Fie­care secundă ajunse precios­. Când perechea călca pe peron nu se saluta de­cât fumul des al locomo­tivelor, portarul înțelegând situațiunea după mirosul de flori de portocale ce’i răspân­dea rochia miresei, îi zise că, în Ioc de a aștepta aici pe peron plin de fum sosirea trenului accelerat, ar face mai bine să ia trenul local pentru două stațiuni și acolo într’un pasagiu frumos și în aer curat să aștepte trecerea trenului espres. Propune­rea fu acceptată fără discuțiune. Locurile din prejur sunt atât de frumose și până la sosirea espresului vor putea să se pre­umble puțin în pădurea verde. Mirana face propunerea și mirele consimte. — Mai ții minte cum s’a întâmplat ? Șe­deam la piano și părinții desbăteam Gestiu­nea căsătoriei nóstre. Ascultam și atingeam tastele clavirului atât de încet în­cât val­sul se prefăcea într’un marș funebru. Pă­rinții nu se putură uni mult timp, dar eu prevedeam sfârșitul. — Ești un înger­o­uă ființă divină atât de bună cât și înțelepta, răspunse soțul; dar spune-mi draga mea, sunt eu cel d’an­teiü, singurul om în lume care a făcut să palpite inima mea ? Acesta îndoiala provocă cea d’anteia mică certa între soți, dar dulcea armonie nu în­­târzia a se restabili. Apusul sereial aduce aminte mirelui, că timpul a trecut cu ră­­peziciune și că acum nu se mai așteptă nimic la gară, căci trenul espres a trebuit să trecă de mult. Ce să facă? Tânăra pe­reche întorce spatele stațiunei și apucă pe on potecă care o conduce la un sat sau cătun frumos departe de sgomotul căilor ferate. Căsuțele satului sunt curate ca scase dintr’uă cutie , înaintea fie­carei s’afla uă mică gradină unde florile și legumele își dispat locul. O ! Domne! unchiul nostru ! décá ar sei­el! t­ânăra pereche găsesce cu înlesnire pen­tru nopte uă cămăruță frumósa, spoită, ca­ perdele albe și cu rufe curate. Cămăruța ’ lucesce de curățenie și de lumină, cea din urmă moderată de umbra unui arbore gigantic, ale cărui ramure bat din când în când la ferestru par’ că ar voi sé cérá voie d’a intra, uă privighetóre sé legáná p’uă cracă și intonezá dulcele cântec al amorului. A doua zi la gustare soții vorbesc de continuarea călătoriei lor; unchiul, aflând d’acesta perdere a timpului prețios, va fi furios fără îndoială. In mijlocul conver­­sațiunei intră stăpâna casei și se vorbesc cu mari laude de frumusețea locurilor d’im­­prejur, de pitorescul localității. Intr’adevăr însărcinările unchiului nu sunt de uă ju­cărie copilărescă în comparațiune cu es­­cursiunile turistice care li se oferă aci. Și stăpâna casei afirmă sub jurământ în pri­vința ori­cârui munte și ori­cărei movile, că ar fi un mare și neertat păcat a nu face ascensiunea, a nu se bucura [de fru­­mósa panorama]ce­ se înfâțișăzâ priveliștei din aceste înălțimi. Este forte­.^natural că cine se simte atât de fericit cum este,pe­­rechea nóstra de abia de er­ cäsätoritäri se feresce d’ași întina sufletul cu păcate. Junii hotărîră a mai amâna călătoria lor. După trecerea de câte­va zile, li se pre­­sintă vecinul proprietarei casei și le laudă mica sea căruță forte comodă, care nu sgudue de cât puțin și calul său negru, care întrece în siguranță și chiar în furală calea ferată. Le oferă acesta trăsură spre a întinde mai departe escursiunile lor. Pro­punerea lui se primeșce. Și pentru ce nu ? Unchiule ? Ea­­ unchiul póte aștepta. Când la­să asemenea escursiune le surprinse­ră . CORESPONDINTA CONTIMPORANA Kritzendorf, 13 Septembre. Domnule directore, Seniorul democrației sociale germane, de Liebknecht, a făcut propunerea a se convoca un congres internațional al lucră­torilor pentru anul viitor, cu scop de a or­­ganisa un comună procedare a lucrători­lor tuturor statelor civilizate în privința le­­gislațiunei internaționale de ocrotirea lu­crătorilor și a posițiunei democrației so­ciale față cu anarh­iștii. Ideia unui con­gres universal pote speria pe omenii temători, dar în fapt n’are nimic de neliniștitor. Sunt fpr­e greșiți aceia cari își închi­­puiesc că asemenea congrese vor provoca revoluțiuni sau cel puțin revolte. La ase­menea lucruri nici nu se gândesce demo­crația socială, ea scie forte bine că revo­ ROMANUL( 15 SEPTEMBRE DIN NUVELELE CALIFORNIENE 1) a lui Bret Harte III Le plăcea acesta schimbare celor cari veneau să visiteze pe micul «Noroc»; se mai m­­­âncă­ră concurență în a aranja mai bine odăile; prăvălia lui Tacitn în­cepu și ea a se schimba: se împodobi cu covore și oglinzi. Acestă întâmplare apoi și-a avut efectul ei asupra curățeniei per­sonale a celor din Strigănesci. Afară de a­­cesta Ciuruc rândul are­care carantină pen­tru toți aceia, cari doreau a fi împărtășit­ cu onórea și fericirea, de a’l lua în brațe pe «Norocul». Lui Kentuck, care din în­­sușirea născută într’ânsul și din causă că era mărginaș—privea ori­ce haină ca a doua piele, pe care numai atunci o des­­brăca, când abia se mai ținea pe el,—i-a pricinuit mare supărare, când în urma a­­cestei carantine fu lipsit de acea fericire și onóre. Dar efectul carantinei deveni a­­tât de tare, în­cât de aci încolo îl vedeai pe Kentuck în tote zilele după amiazi în cămașe curată, și spălat pe față. Nu s’au negligiat nici legile și regulele morale: pe Tomuță, despre care credeau că viața sea intréga va petrece-o dormind, nu’i era per­mis nimeni a’l conturba prin vr’un zgomot. Schheretele, răcnetele și strigătele, care era întru cât­va limba de conversațiune a Stri­­gănescilor, și de la care și-a luat satul nu­mele, de aci încolo erau interzise până la uă distanță pre­care de la casa lui To­muță. In împrejurimea acestui sfânt locaș s’au lăsat cu toții de înjurături, ba și o­­bicînuitele «dracul să’l ia de noroc», «a­­furisit de noroc», și alte ce se refereau la copilul adoptat al satului—nu mai se auzeau. Cântecele nu fură interzise, căci așa ziceau, aceste au efect bun asupra micului ; îi ajută să adormă; un marinar fugit din Australia fa însărcinat cu mese­ria de a dudul copilului. Intrega lui cân­tare era recitarea în versuri a tristei în­tâmplări Arethusa cu șapte­zeci de lunnri, și fie­care strofă se ținea cu: «Pe bo-o-o­­o-ordu-u-1 A-a-re-re-tu-tu-sel» ! Era interesant Iancu, când în brațe cu copilul, se legăna în stânga și drepta ca și când ar voi să imiteze legănatul coră­biei, iar din gură cânta cântecul marinari­lor. Ori legănatul lui Iancu , ori cântecul lung care cuprindea nouă-Zeci de strofe, dar adevărul e, că copilul tot­ d’a­una a­­dormea. In acest interval flăcăii stăteau trântiți pe iarbă verde și fumau ascultând tot d’ua dată tóte cele nouă-zeci de strofe. 1 1) a se vedea Românul de la 12 și 13 Septembre. VARIETATE Uă călătorie de nuntă. (Estras din «Konstitutionelle Vorstadt- Zeitung»). Unchiul nostru era considerat în familia nostru de cea d’ântâi autoritate în tote a­­facerile atingătore de călătorie. Cu două­­zeci de ani înainte organizase mai multe călătorii de [plăcere, combinate cu uă deo­sebită dibăcie, ast­fel că cei cari luaseră parte aveau a saluta răsăritul sorélui fie­care zi într’un altă­­ era, trebuiau să stră­bată Zlnic distanțe atât de mari în­cât după întorcerea lor mai toți aveau trebu­ințe a se odihni mai multe săptămâni de ostenelile lor. Spre amintire la acesta is­­bânda doveditóre de marea lui activitate, unchiul împodobise camiera sea de scris cu chartele geografice a tuturor țări euro­pene. Pe când părinții miresei erau âncă la îndoiala daca vor accepta séu nu pe pro­pusul ginere, unchiul se ocupa cu tradi­ționala sea activitate să combine planul pentru viitorea călătorie de nuntă a junei perechi. Acest plan se asemăna întocma cu acele pasporturi cu indicațiunea mer­sului obligatoriu, cu care [guvernele bine­­voitore și prevedetóre obicinuesc a înzes­tra pe vagabonzi. In zadar ar fi căutat

Next