Romanulu, septembrie 1887 (Anul 31)
1887-09-15
820 Amicii Germaniei și mai ales amicii cancelarului, după cum ne spun gazetele germane, se pregătesc pentru a sărbători într’un mod splendid acest jubileu. * Citim în Pester Lloyd despre un preot din Lebota de sus (Ungaria) care ne mai vroind a trăi peste 72 ani, câți avea, s’a dus la biserică și s’a spânzurat acolo cu un strâng de ferestra clopotniței. * Un scriitare germană de bun nume, d-na Gillett,și care scria sub pseudonimul Mis Butler,—după ce a terminat o nuvelă pentru «Familia Herald», a luat un pistol și s’a împușcat. * In contra d-lui O’Brien, cunoscutul deputat irlandez, s-a dat un mandat de arestare pentru a fi arestat la Dublin și transferat la postul militar din Fermoy. El a primit Dumineca trecută, la hotel unde se coborîse, visita lordului primar din Dublin și a mai multor deputați. Arestarea lui a fost întârziată de tema să nu dea ocazii la noul tulburări. * Se telegrafiază din Londra, că un corespondinte din Mitchelstown asigură că trebuie să fi asistat cineva la scenele cari s’au petrecut între popor și poliție, și la luptele sângerose cari s’au făcut, pentru a avea uă ideie exactă de conflict și de urmările lui. Agenția poliției, în număr de 70, după ce au fost respinși de mulțime, au căutat în zadar să-și facă drum prin mulțime, și cu mare greutate au putut să fugă în cazarma lor. Ajunși aci, deschiseră ferestrele și, punând mâna pe pușcă, începură să tragă focuri în direcțiunea squarului. In momentul când mulțimea se retrăgea dinaintea trupelor, unul din manifestanți întorcându-se spre poliția, strigă: «Voi a’ți tras cel d’ânt dia focuri, dar nu voi veți fi cari veți trage cei din urmă». Alți țărani ’și-au mutat batistele în sângele unui bătrân, omorît de agenții poliției. Printre cei morți se află și un arendaș forte cunoscut, fratele unui alt arendaș, citat împreună cu deputatul O’Brien înaintea tribunalului din Mitchelstown. CESTIREA IARMAROCELOR Bârladul, un nou diar care apare în orașul cu același nume, publică următorul articol sub semnătura amicului și colaboratorului nostru, G. Ghibanescu: De câtva timp se observă de toți : particulari, presă, guvern ca bâlciurile sau iarmarocele merg din ce în ce mai reți. Toți se plâng ca de graba au venit pe la iarmaroc; n’au putut nici să’și desfacâ ceia ce are, nici să’și cumpere ceva, ci ceia ce a căpătat în loc e, nâdușeli, sudori cu un strat gros de colb sau praf. Mulți își zic din ce causa őre nu merg bine afacerile, și ca deslegare a cestiunei Zic : nu’s bani, granițele sunt închise, suntem loviți economicește, guvernul e de vină; el e causa zeulul, e dar reu, și aman toți contrarul. Greșesc după mine acel ce privec așa lucrurile. Și pentru a veni la adevărata resolvare a acestei cestiuni trebuie să privim mai de aprópe: ce sunt iarmarocele, când s’au înființat și care e scopul lor. Răspunsul la aceste cestiuni ne va lumina mult asupra iarmarocelor. Iarmarocele sunt făcute în scopul că la anumite epoce din timp să se strângă mai mulți omeni din diferite locuri, să își aduca fiecare produsul muncei sale, să lespue visitatorilor ca să-l cumpere, ca așa desfăcut de marfă să se póta și el la rândul lui să cumpere altceva de la alții. In acest scop atât din împrejurimi cât și din locuri mai îndepărtate vin omeni, vânzători și cumpărători, ca fiecare să-și săvârșăscă câte oă afacere ce-l privesc. A conlucrat mult la progresarea acestor bâlciuri și faptul că nefiind înainte ,fețe stabile pentru desfacerea mărfurilor se simțea nevoia ca la anumite timpuri să se adune lume multă ca să’și desfacă unul altuia marfa. Apoi greutatea de transport făcea ca să vie peste mână cuiva să vină într’un târg isolat să cumpere, căci îndură prea multe greutăți și îi era lehamite. Acestea ne explică nouă până la un punt de ce mai înainte iarmarocele mergeau de minune. Nu putea comerciantul de vite, din Galați de es, să se ducă hajma în Huși, căci era prea departe. Lăsase trecá vremea, căci își zicea densul: vine iarmarocul și atunci mă pregătesc cu bani și mă duc ca să îmi târguesc atâtea capete de vite. Sc ia în același timp și cel ce avea vite că numai decât are să vină cumpărătorii de vite, căci nu fusese un an întreg. Unul venea cu punga grasă, plină de bani, altul venea cu tamazlîcul lui întreg de vite și nu era tema nimănui, că nu ’și vor vinde vitele. Din acésta causă era și uă animațiune la iarmarocele vechi, și e destul de a aminti vestitul iarmaroc din Fălticeni—nu cel de azi, ci cel de odiniora—pentru a ne face ideiă de ce era vădată bâlciul. Străinii chiar veneau la iarmarocele nostre, căci numai atunci aveau prilegiul de a vedea en gros totă averea țărei. Străinul Cotzebue s’a mirat t uădată—pe la 1850—de măreția iarmarocului din Fălticeni. Se ducea atunci lumea cu carul cu boi; mergeau Z^e întregi dintr’unul la altul, totuși nu era inimă rea ca astăzi, când toți vin cu trenul. Astfzi mijlocele de transport s’au îmbunătățit, s’au apropiat distanțele, dar în loc de a se aduce uă schimbare în bine din ce în ce merge mai rău. Să ne oprim puțin asupra acestui punt spre a vedea ce conclusiuni putem trage. Drumurile de fer la noi sunt chemate a aduce o schimbare radicală în modul de producțiune și de desfacere a productelor nostre. Prin liniile ferate s’au deschis tote centrurile de județ, cum va fi în curând. Apropiind distanțele au făcut ca contactul să fie mai des. Au mărit cerințele, ușurînd în același timp satisfacerea lor. Apoi nevoia de a esporta în afară ceia ce producem și noi a făcut ca în fiecare ceas să avem trebuință de a ne aduce marfa în centruri anumite pentru a putea fi mai în curând dusă. Așa s’au mărit Galații, așa Brăila. Neguțătorul en gros de vite, care are a face cu Italia sau Austria, simte nevoia ca în fiece timp să umble prin tern și să caute vite frumóse. Nu mai aștepta el iarmarócele, căci scie că acolo nu va găsi marfă bună, ci numai bracuri. La acesta cerință liniile ferate îi aduce mare înlesnire. Se suiesera în tren în Galați, a doua zi la 12 e în Huși — patria vitelor cornute bune. La unele târguri ce se fac Joile și Duminecele el găsesce totul. Se duce pe la proprietari și reușesce a’și strânge marfă bună. Prin acesta tactică ajunge ca numai județul Fâlciu să vândă anual până la 20 mii capete de vite, vine nu vine de iarmaroc, nu’i pasă ; el și-a făcut interesele pe altă cale. Déci acum vin ómeni cu vite la iarmaroc, las că cele mai multe sunt rele, apoi nu’s nici cumpărători. De aci mergerea în spre decădere a bâlciurilor, de aci critica lor, de aci în fine părăsirea lor încetul cu încetul. Iarmarocele merg rou, toți zic asta , nu scad case vânzările în țară, luate în mod general — căci se fac pe altă cale. Apoi fiindcă vin prea mulți la iarmaroc, se aglomereza multe vite, se nasce concurența, scad prețurile la 15 franci vita, și se aduce ruina, căci nici cheltuiala drumului nu ese,ne cum să iasă prețul vitei. Causa unei asemenea stări de lucruri nu stă numai în faptul că nu’l bani, ci că pe nesimțite s’au făcut atâtea schimbări în țară la noi că trebue a ne conforma lor pentru a nu fi duși în neplăcuta posițiune de a perde totul și a privi în ron lucrurile. Astfzl a trecut timpul când omul încărcându’și carul cu marfă se duce la bâlciu la Fălticeni, Roman, Cașin, Bârlad, Vasluiu, și până ce nu’și vindea totă marfa nu venea acasă. Astăzi cumpărătorii en gros vin după marfă, nu cel cu marfă să vină după cumpărători. A rămas astăzi numai cu panoramele de umbră din târg în târg, căci el scia că nu pierd, altfel omul cu vita de nu și-o vinde la un bâlciu, nu’l mai dă mâna ca să se ducă la alt bâlciu, căci scie că și acolo nu’și va vinde vita. Luând așl dar lucrurile altă față, legându-se cu linii ferate tóte capitalele de județ, a venit timpul ca industriele locale să se pună pe un picior de progres, ca așa să nu se zică că de când cu carul neamțului, a venit sărăcia prin orașe. Cârăușa veche a căzut, brațele rămase să se pună pe lucru, la industrii locale ca așa târgurile mici să aibă ce esporta, înlesnindu-se transportul prin liniele ferate. In asemenea cai iarmarocele nu mai au rațiune de a fi. Piața locală mărindu-și traficurile în fiecare zi iarmarocele scad, și la progresul însă parte va urma scădere în alta. Martare a unor timpuri patriarhale ele dispărea încetul cu încetul până ce nu se va fei decât de numele lor. Timpul cât mai subsista acum n’avem decât a îndura culbărirea din deșerturile Saharei arșițe și pârlele, iar vânzăritufă. Gh. Ghibunescu roțiunile nu se fac cu piesele teatrale și că ordinea socială actuală nu se póte înlătura prin revolte și turburări nefolositore. Socialiștii de astăzi cunosc destul de bine legile economice și sociale ale desvoltăreî ca să se amăgăscă de nisce fantasme necopte. Nu este în zadar, ca Marc și Engels, fondatorii socialismului stiințific au propagat studiul materialistic al istoriei dovedind că înaintarea nu se face prin sărituri și transițiuni nemotivate. A^sider, n congresul universal al lucrătorilor nu va avea tendința d’a pregăti revoluțiuni sau revolte, nici acela d’a se ocupa de basmul unei greve universale, despre care s’a vizat când mișcarea muncitorilor se afla încâ în copilăria ma. Scopul congresului este a întări simțământul solidarității muncitorilor, a înlesni schimbarea ideilor și a împrospăta apelul comuniștilor. Proletari ai tuturor țărilor, uniți-vă ! După propunerea domnului Liebknecht, congresul universal va avea a se ocupa de preferință de două cestiuni importante: două legislațiune internațională în privința ocrotirei lucrătorilor și de posițiunea ce se cuvine să ia democrația socială în contra anarhiștilor. Sunt peste zece ani când se ivi în Elveția ideia de a regula legile atingătóre de fabrice p’uă cale internațională. Din nenorocire mai tóte guvernele și în rândul ănteia cabinetul prusian n’a luat acestă ideie în considerațiune. D’atunci s’au schimbat împregiurârile și astăzi acea propunere este privită c’un ochiu mai favorabil; mai multe state s’au văzut obligate a face lucrătorilor precari concesiuni pe tărâmul legislațiunei industriale. Ar fi în folosul lucrătorilor și tot d’uă dată al fabricanților déca s’ar generalisa aceste concesiuni printr’uă lege internațională. In ceia ce privesc c cestiunea a doua este probabil că democrația socială va declara din nou, că n’are nimic a face cu anarhismul. Cine nu scie cât de energic s’au opus anarhismlui în tote formele sale conductorii socialismului ca Marx, Engels, Liebknecht și alții ? ei au combătut totd’auna doctrina : «lupta cu orice mijloce.» Cu un cuvânt congresul va lua u posițiune ostilă în contra așa numitei «propaganda faptelor,» va deschide ochii muncitorilor și va sfătui a nu cădea in lanțurile «dinamitarzilor. Dinamitarzii nu sunt numeroși, dar nu pote fi tăgăduit că au pretutindine aderenți și protectori. Unele ziare germane desemnă ca anarhiști permuncitorii cari ocupă extrema stingă a democrației sociale, dar care sunt departe de a împărtăși doctrinele terorismuluhr a democrației sociale germane exista uă divergință de opiniune , pe când unii sunt pentru căile legale și aștept înbunatățirea jortei lor de la desvoltarea progresivă a legilor, alții nu vor să scie de «diplomația parlamentară» și aștept salutul lor de la uă agitațiune energică printr-un procedare activă. Din cauza legei în contra socialiștilor, congresul internațional, propus de Liebknecht, nu se póte ține în Germania, ci într’uă altă țară, care, ca și Ziua deschiderei lui, rămâne d’ua cam dată un secret, ca poliția să nu arunce obstacole sau piedece. Dar acestea intereseza forte puțin pe frumosele cititore; eu cnsé țin forte mult a’mi păstra bunăvoința lor, d’aceia mă grăbesc a mé ocupa d’un subiect mai plăcut, de sensul încântător prin care singur existența nóstrá p’acésta vale a miseriei mai este îndurabilă. Antagoniștii emancipațiunei femeilor pretind că femeia remâne totă viața seară copilă în privința inteliginței, că capul ei, fiind d’uă dimensiune mai mică decât cel bărbătesc, coprinde un câtime inferiorâ de creeri și că prin urmare și inteligența lor urmeză a fi inferiorâ, de unde trag conclusiunea că prin natura ei însăși femeia este destinată să ocupe oă posițiune inferioră pe scara socială. Domnii Huschke și Wirssbach au făcut cercetări comparative și au găsit că, în termin de mijloc și vorbind de poparele europene, conținutul capului bărbătesc este de 1446 centimetri cubi și a capului femeiesc numai de 1226, așadar cu 220 centimetrii cubi mai puțin. După cercetările d-lor Vroen, R. Wagner, Maynert și Th. Bischoff creerile femeiesci sunt mai ușori decât ai bărbaților. Să mă ierte acești învățați, daci nu sunt de părerea lor și déca îmi permit a constata importanța cercetărilor lor. Oare dimensiunea și greutatea mai mare sau mai mică a creerilor dovedesce gradul inteligenței ? dacâ ar fi astfel, un bou, un bivol, un ipopotam, ar trebui să fie animalii cei mai inteligenți. SciU că mi se pote obiecta că acest argument nu e serios și schiopoteza, fiindcă se atinge de proporționalitatea, că dimensiunea și greutatea acestor animale sunt relative cu creerile lor. Fie derare, în genere vorbind, nu este și corpul femeilor comparativ mai mic și mai ușor decât corpul bărbaților? și prin urmare nu sunt și creerile lor în proporțiune cu corpul ? Având în vedere constituțiunea femei, că musculatura ei este mai delicată și sistemul nervos mai subțire, rezultă că mărimea și greutatea relativa a creerilor femeiesci sunt echivalente cu a bărbaților. La aprecierea creerilor nu se atinge atât de mărimea absolută și relativă decât de desvoltarea unor părți al creerilor. După cercetările științifice activitatea simțurilor se află de preferință în creștetul capului și în părțile dinapoi ale creerului cel mare, pe când activitatea intelectului se găsește de preferință în părțile fontale. Observând și comparând capul femeii cu al bărbatului, vedem că la femeie părțile frontale sunt mai puțin și cele al creștetului și dinapoi mai mult desvoltate decât la bărbați. D’ad rezultă că femeia este mai mult dispusă pentru concepțiunile subiective decât pentru cele obiective, că simțibilitatea el întrece inteligința ei, că prin urmare nu e tocmai superiorâ în privința reflecțiunilor logice. Resultă cred’nci că adversarii emancipațiunei femeilor au dreptate? că natura a indicat femeei uă posițiune inferiorâ ? Nici de cum, lucrurile stau cu totul altfel. Și în acesta cestiune s’a comis marea greșalâ a confunda urmările cu căușele. Desvoltarea mai puțin completă a creerilor femeiesc nu este decât efectul unei permanente subordinări sistematice. Femeile din evul de mijloc, din timpul cavalerismului erau în inteligență, în cultură și’n civilisațiune superiore bărbaților. Pe când cavalerii nu se ocupau decât de mânuirea armelor, soțiile lor cultivau șeiințele și artele frumóse. Dar să lăsăm la uă parte timpii trecuți și să ne ocupăm numai de present. Faptul este constatat și netăgăduit că la esamenele curat șciințifice candidatele au întrecut adesea pe colegii lor de sens bărbătesc în inteligență și în concepțiune. Ajung der la conclusiunea că nu din disposisiunea naturii creerii femeilor sunt mai puțin desvoltați, ci, că acesta pretinsa inferioritate este cn consecință a educațiunei, este resultatul posițiunei subjugate a femeei. Se pute pre justifica d’a ține pe femeia subită permanentă epitropie ? că femeia cea mai inteligenta, cea mai talentată, care ocupă oă posițiune eminentâ în șciință, în literatură sau în arte, nu poseda astăzi nici drepturile civile linul muncitor fără educațiune care nici nu scie să’și scrie numele ? Destul! Cred că am meritat prin panegiricul meu câte uă dulce sărutare din gurele frumóse ale adoratelor cititore. Dar în neputința d’a întreprinde d’uă cam dată uă călătorie cam lungă spre a’mi încasa resplata cuvenită, le fac credit, să scie case că am trecut în maestrul meu (registrul cel mare al daraverilor) datoria lor și daci nu vor prefera a veni la Kritzendorf ca să se achite, am de gând a veni la densele ca să’mi reclam dreptul. Contimporanul. Sătenii începură a înțelege că acesta viață a lor cuprinde ceva fericire păstorască. «Așa cred, că acesta petrecere» Zise Simeon — «este dumnezeiască». Desigur îi aducea amime de patria sea. In Zilele lungi de vară îl duseră pe Noroc la acel mare șanț, de unde cei din Strigonești își procurau aurul lor. Aci stătea copilul, pe nisce crengi verzi de brad, până ce ceilalți lucrau în șanț. Mai târziu începură să impodobesca chioșcul lui Noroc cu flori și ierburi mirositore; de obiceiu, fiecare îi aducea câte un mănuchiu de azalee, carie și alte flori. Sătenii începură a vedea, că aceste nimicuri, pe cari până acum le călcau în piciure — au însemnătate, frumusețe. De aci încolo apoi tot ce găseau, flori, pietrii sclipiciase, tote le aduceau copilului. Putem dar presupune, că în mijlocul acestor îngrijiri , Toma a crescut și a trăit destul de bine. Totul din natura se părea a fi creat, numai pentru el. Asta a fost vara de aur a Strigăneștilor. Fericite timpuri. Ocnele dădeau câștig. Nici nu au mai lăsat pe nimeni să-și facă locuință pe aceste locuri. Ocupară formal totă împrejurimea. Și fiindcă aveau mai ales un bun meșteșug de a opri pe străini — se pricepeau bine la mânuirea pistolelor — au și rămas neconturbați de străini. Curierul, singurul mediu care-i lega cu lumea din prejurul lor vorbea adeseori lucruri ciudate despre el. Se lăuda, că au oă stradă, care rivaliseza cu cea mai frumosă stradă din Camnenii Roșii. Locuințe bune, grădini cu flori; omenii se spală de două ori pe Zbdor cu străinii sunt forte răi și adoră un băiat indian. Se făcură schimbări mari în tot satul. Propuseră, ca în primavéra viitóre să clădăscă un hotel, în care se invite câteva familii cum se cade, căci așa ziceau, îi va fi spre bine copilului să fie în societate de femei. La asta numai din considerare către Toma se învoirâ. Anul 1851 va fi multă vreme amintit de către cel de la polele muntelui. Sfera era acoperită de zăpadă mare. Fiecare rîu de munte deveni fluviu, și fiecare fluvie un lac mare. Apa ce venea dintre munți, făcu multă stricăciune. Câinenii- Roșii au fost de două ori sub apă. Strigonescii se puteau și ei aștepta la așa ceva. «In șanț apa a adus aurul. A fost vă dată plin, o să mai vină»—Zise un saton. In noptea aceea Strigănescii erau inundați. In marea învălmuiălă causata de apa ce curgea furiosă, pietre, lemne ce aducea, întuneric pe lângă astea, nu mult se puică facă pentru a’l strânge pe săteni. Pe când se făcu Ziuă, coliba care adăpostea și pe Toma, nu mai era. Aflarâ numai corpul rece a stăpânului său, Ciuruc. Dar nădejdea și bucuria Strâgonescilor, Toma Norocul nu se afla nicâiul. Tocmai se întorceau—cu inimă întristată—îndărăt, când auzira un strigăt dinspre mal. Erauă luntre de scăpare. Un bărbat și un copil mic găsiră într’ensa. La prima privire văzura, că Kentudi stă într’ensa lungit, frânt și rănit, derâncă tot stingând în brațele sale pe Norocul Strigănescilor. Când îl visitară, văzura că pulsul și inima acestui copil nu mai bate. — A murit! Zise unul La asta Kentudi își deschide ochii. — A murit ? întrebă cu un glas slăbit. — Da, așa e prietene, și tragi și rude de morte. In fața lui Kentuch se văzu un surîs. — Trag de morte, Zise, el mă duce cu sine. Spuneți flăcăilor, că acum e cu mine Norocul; și bărbatul țupăn se încleșta tot mai bine către copil, o bună oră ca unul care se jneca în apă și se întinde după un fir de paie, așa fu și el dus de acele valuri, cari fără întrerupere curg spre marea necunoscută. FI NjjE cineva se gasesc în acest plan de călătorie uă oră, chiar și uă minută destinată odihnei sau mâncărel; el nu cuprinde decât indicațiunea orelor pentru visitare de maseuri, galerii, biserici, casarme și alte curiosități și fiindcă unchiul avea puțină încredere în simțul artistic al căsătoriților, se afla la o mulțime de locuri observațiunea: «demn de privit cu admirațiune.» Mătușa nostru era un ideal de considerațiune; nu-i trecea prin gând să tulbure pe unchiu în combinațiunile sale și se mulțumea a compune oă listă lunga de comisiuni pentru orice oraș mai mareTn Ceremonia cununiei se terminase, unchiul, asemene cu arhangelul care gonise pe strămoșii noștri din paradis, stăruia pe lângă noul căsătoriți a se scula de la masa nupțiala și amabilul soț, nici pe jumătate săturat, fu silit să ofere brațul soției sale și s-o conducă la trăsură. Bătrânul visitiu, care odiniora dusese pe luna c-nă la botez și pe urmă la confirmațiune surîdea de fericire și arăta cu biciucaii împodobiți cu flori și panglice de mătase. Trăsura se puse în mișcare, când muma miresei strigă cu desperare: Stați ! Lipsită de resuflare se înfățișă la trăsură și puse pe umerii de zăpadă aî frumose! mirese un șal gros de lână. Încă uă sărutare și sgomotul fatelor pe pavagiu înghiți învățăturile igenice ale mamei. La stațiunea căei ferate casierul înmânândule biletele, leșise să se grăbăscâ; atunci opresce un băiat sdrențuros cu aclamațiunea: Ce femeie frumosâ ! Clopotul dete pentru a doua oră semnalul plecărel, dar mirele nu se putu opri a da junelui critic, atât de priceput în privința frumusețelor femeiesci, vă recompensă bánesca. Fiecare secundă ajunse precios. Când perechea călca pe peron nu se saluta decât fumul des al locomotivelor, portarul înțelegând situațiunea după mirosul de flori de portocale ce’i răspândea rochia miresei, îi zise că, în Ioc de a aștepta aici pe peron plin de fum sosirea trenului accelerat, ar face mai bine să ia trenul local pentru două stațiuni și acolo într’un pasagiu frumos și în aer curat să aștepte trecerea trenului espres. Propunerea fu acceptată fără discuțiune. Locurile din prejur sunt atât de frumose și până la sosirea espresului vor putea să se preumble puțin în pădurea verde. Mirana face propunerea și mirele consimte. — Mai ții minte cum s’a întâmplat ? Ședeam la piano și părinții desbăteam Gestiunea căsătoriei nóstre. Ascultam și atingeam tastele clavirului atât de încet încât valsul se prefăcea într’un marș funebru. Părinții nu se putură uni mult timp, dar eu prevedeam sfârșitul. — Ești un îngerouă ființă divină atât de bună cât și înțelepta, răspunse soțul; dar spune-mi draga mea, sunt eu cel d’anteiü, singurul om în lume care a făcut să palpite inima mea ? Acesta îndoiala provocă cea d’anteia mică certa între soți, dar dulcea armonie nu întârzia a se restabili. Apusul sereial aduce aminte mirelui, că timpul a trecut cu răpeziciune și că acum nu se mai așteptă nimic la gară, căci trenul espres a trebuit să trecă de mult. Ce să facă? Tânăra pereche întorce spatele stațiunei și apucă pe on potecă care o conduce la un sat sau cătun frumos departe de sgomotul căilor ferate. Căsuțele satului sunt curate ca scase dintr’uă cutie , înaintea fiecarei s’afla uă mică gradină unde florile și legumele își dispat locul. O ! Domne! unchiul nostru ! décá ar seiel! tânăra pereche găsesce cu înlesnire pentru nopte uă cămăruță frumósa, spoită, ca perdele albe și cu rufe curate. Cămăruța ’ lucesce de curățenie și de lumină, cea din urmă moderată de umbra unui arbore gigantic, ale cărui ramure bat din când în când la ferestru par’ că ar voi sé cérá voie d’a intra, uă privighetóre sé legáná p’uă cracă și intonezá dulcele cântec al amorului. A doua zi la gustare soții vorbesc de continuarea călătoriei lor; unchiul, aflând d’acesta perdere a timpului prețios, va fi furios fără îndoială. In mijlocul conversațiunei intră stăpâna casei și se vorbesc cu mari laude de frumusețea locurilor d’imprejur, de pitorescul localității. Intr’adevăr însărcinările unchiului nu sunt de uă jucărie copilărescă în comparațiune cu escursiunile turistice care li se oferă aci. Și stăpâna casei afirmă sub jurământ în privința oricârui munte și oricărei movile, că ar fi un mare și neertat păcat a nu face ascensiunea, a nu se bucura [de frumósa panorama]ce se înfâțișăzâ priveliștei din aceste înălțimi. Este forte.^natural că cine se simte atât de fericit cum este,perechea nóstra de abia de er cäsätoritäri se feresce d’ași întina sufletul cu păcate. Junii hotărîră a mai amâna călătoria lor. După trecerea de câteva zile, li se presintă vecinul proprietarei casei și le laudă mica sea căruță forte comodă, care nu sgudue de cât puțin și calul său negru, care întrece în siguranță și chiar în furală calea ferată. Le oferă acesta trăsură spre a întinde mai departe escursiunile lor. Propunerea lui se primeșce. Și pentru ce nu ? Unchiule ? Ea unchiul póte aștepta. Când lasă asemenea escursiune le surprinseră . CORESPONDINTA CONTIMPORANA Kritzendorf, 13 Septembre. Domnule directore, Seniorul democrației sociale germane, de Liebknecht, a făcut propunerea a se convoca un congres internațional al lucrătorilor pentru anul viitor, cu scop de a organisa un comună procedare a lucrătorilor tuturor statelor civilizate în privința legislațiunei internaționale de ocrotirea lucrătorilor și a posițiunei democrației sociale față cu anarhiștii. Ideia unui congres universal pote speria pe omenii temători, dar în fapt n’are nimic de neliniștitor. Sunt fpre greșiți aceia cari își închipuiesc că asemenea congrese vor provoca revoluțiuni sau cel puțin revolte. La asemenea lucruri nici nu se gândesce democrația socială, ea scie forte bine că revo ROMANUL( 15 SEPTEMBRE DIN NUVELELE CALIFORNIENE 1) a lui Bret Harte III Le plăcea acesta schimbare celor cari veneau să visiteze pe micul «Noroc»; se mai mâncără concurență în a aranja mai bine odăile; prăvălia lui Tacitn începu și ea a se schimba: se împodobi cu covore și oglinzi. Acestă întâmplare apoi și-a avut efectul ei asupra curățeniei personale a celor din Strigănesci. Afară de acesta Ciuruc rândul arecare carantină pentru toți aceia, cari doreau a fi împărtășit cu onórea și fericirea, de a’l lua în brațe pe «Norocul». Lui Kentuck, care din însușirea născută într’ânsul și din causă că era mărginaș—privea orice haină ca a doua piele, pe care numai atunci o desbrăca, când abia se mai ținea pe el,—i-a pricinuit mare supărare, când în urma acestei carantine fu lipsit de acea fericire și onóre. Dar efectul carantinei deveni atât de tare, încât de aci încolo îl vedeai pe Kentuck în tote zilele după amiazi în cămașe curată, și spălat pe față. Nu s’au negligiat nici legile și regulele morale: pe Tomuță, despre care credeau că viața sea intréga va petrece-o dormind, nu’i era permis nimeni a’l conturba prin vr’un zgomot. Schheretele, răcnetele și strigătele, care era întru câtva limba de conversațiune a Strigănescilor, și de la care și-a luat satul numele, de aci încolo erau interzise până la uă distanță precare de la casa lui Tomuță. In împrejurimea acestui sfânt locaș s’au lăsat cu toții de înjurături, ba și obicînuitele «dracul să’l ia de noroc», «afurisit de noroc», și alte ce se refereau la copilul adoptat al satului—nu mai se auzeau. Cântecele nu fură interzise, căci așa ziceau, aceste au efect bun asupra micului ; îi ajută să adormă; un marinar fugit din Australia fa însărcinat cu meseria de a dudul copilului. Intrega lui cântare era recitarea în versuri a tristei întâmplări Arethusa cu șaptezeci de lunnri, și fiecare strofă se ținea cu: «Pe bo-o-oo-ordu-u-1 A-a-re-re-tu-tu-sel» ! Era interesant Iancu, când în brațe cu copilul, se legăna în stânga și drepta ca și când ar voi să imiteze legănatul corăbiei, iar din gură cânta cântecul marinarilor. Ori legănatul lui Iancu , ori cântecul lung care cuprindea nouă-Zeci de strofe, dar adevărul e, că copilul tot d’auna adormea. In acest interval flăcăii stăteau trântiți pe iarbă verde și fumau ascultând tot d’ua dată tóte cele nouă-zeci de strofe. 1 1) a se vedea Românul de la 12 și 13 Septembre. VARIETATE Uă călătorie de nuntă. (Estras din «Konstitutionelle Vorstadt- Zeitung»). Unchiul nostru era considerat în familia nostru de cea d’ântâi autoritate în tote afacerile atingătore de călătorie. Cu douăzeci de ani înainte organizase mai multe călătorii de [plăcere, combinate cu uă deosebită dibăcie, astfel că cei cari luaseră parte aveau a saluta răsăritul sorélui fiecare zi într’un altă era, trebuiau să străbată Zlnic distanțe atât de mari încât după întorcerea lor mai toți aveau trebuințe a se odihni mai multe săptămâni de ostenelile lor. Spre amintire la acesta isbânda doveditóre de marea lui activitate, unchiul împodobise camiera sea de scris cu chartele geografice a tuturor țări europene. Pe când părinții miresei erau âncă la îndoiala daca vor accepta séu nu pe propusul ginere, unchiul se ocupa cu tradiționala sea activitate să combine planul pentru viitorea călătorie de nuntă a junei perechi. Acest plan se asemăna întocma cu acele pasporturi cu indicațiunea mersului obligatoriu, cu care [guvernele binevoitore și prevedetóre obicinuesc a înzestra pe vagabonzi. In zadar ar fi căutat