Romanulu, octombrie 1892 (Anul 36)

1892-10-14

944 ROMANULU, 14 OCTOMBRE UĂ lacună în codul nostru și s’a semnalat de multă lacună în codul și procedura noistră penală. E vorba de lipsa unui articol care să prevadă penalitățile pentru acela care mituește pe un funcționar în exercițiul funcției sale pentru a se abate de la calea dreaptă a adevărului. S’a văzzut multe cazuri când funcționari au fost condemnați cu cea din urmă severitate a legei, cari într’un moment de slăbiciune și uitare a demnităței ce represintă, s’a lăsat ș a fi corupți, a fi mistuiți a fi plătit cu bani de către cineva pentru a nu împărți cu dreptate justiția pentru că au disvulgat oricare secrete administrative cu privire la furnituri licitații, etc. Vii sunt încă în memoria tuturor sensaționalele procese ale fraților Maican și ale ex-generalului Anghelescu, cari pentru că órecare remisă asupra comandelor militare au comunicat cunoscutului furnisor Broadwer prețurile cuprinse în ofertele celor l’alți furnisori cari s’au presentat să concureze. Pentru a da satisfacție opiniunei publice alarmate cu drept cuvânt, codul penal s’a purtat de astă dată cu cea din urmă severitate, rupând galenele a două generali și a unui colonel, aruncând în același timp pe acești trei ofițeri superiori în fândurile întunecase ale temnițelor. Dar daci mituiții sunt pedepsiți, mittuitorii sunt scutiți întotdeuna de sfârcul legel, mituitorul e considerat ca om cinstit, deși în fond pare că e mai vinovat decât victima pe care a esploatat-o. Căci în definitiv ce e un mituitor decá nu un asociat al mitei, un corupător tot atâta de vinovat ca și coruptul din ale cărui imprudență și culpabilitate spe a trage profituri mituitorul, corupătorul ? Credem ocazia nemerită de a atrage atențiunea celor în drept și a interveni pentru a se umple acestă lacună din condica noastră penală. Să se înscrie un articol care să prevadă aceleași pedepse pentru mituitorul ca și pentru mituitul. D. Dim. Alexandrescu, secretarul general de la justiție care e un jurisconsult apreciat, credem că s'o fi gândit de mult asupra acestei chestiuni. Societatea reclamă echitate, ori pentru amăndoui mumtă ori pentru amatdoui ciumă ment cu pânze, cu un echipagiu de 44 persone și 22 pasageri; în lazare 1 gardian furat. Starea sănătăței personelor este satisfacutore. La ciatalul Ismail : 1 vapor, un remorcher, 2 bărci și u portieră cu 26 persone ; de echipagiu și 54 pasageri, toți sănătoși. La gura Prutului: 3 vase cu 13 persone, tote sănătose. La Ungheni : 17 persone, tóte sănătose. Carantinele piua 29 Septembre La Sulina: în mare 2 vapore cu un echipagiu de 52 persone și 2 pasageri; în gură 1 vapor și un basti M. Loupul a fait de mon ouvrage «Les Lois Fondamentales de l’Univers», de Gr. Sturza. Cărțile séptémanei D. loct.-colonel P. V. Năsturel a publicat un studiu interesant asupra Stemei Românii !) Autorul nu este un necunoscut pentru aceia cari se interesază de scrierile privitore la armată, căci a publicat deja numerose studiuri asupra operațiunelor armatei române în resbelul independinței, asupra turelelor, tunurilor etc. etc. Aceste scrieri au fost forte aprețuite în lumea militară, dar pentru prima oră, pare’mise, publică u di scriere care cu mult interes pate fi citită, și de noi, profani în ale armatei. După ce ne arătă originea armoriilor, d. loc.-colonel Năsturel face istoricul Stemelor nóstre și amintesce diversele legende care circulă asupra lor. După unii, originea capului de bmu al Moldovei, vine de la un vechiu oraș Capul Bovis ce se află în Dacia transalpină, după alții moldovenii ar fi adoptat stema lor de la mamele vechiilor locuitori ai țărilor, Tauriacii. O altă versiune, pe care o descrie pe larg d-nul.-colonel Năsturel, este legenda privitore la Dragoș, fiul lui Bogdan, care urmărind un zimbru sau bour, ’l omori în Moldova, grație cățelușei săle Molda, care în urmă se înecă în rîul țul căreia îi se dete numele ei, de la care ’I luă și Moldova. Dragoș, după isbânda sea, strigă tovarășilor sei: «Copil aici este patria noistră. Mă jur că rămâi aci pentru totdeauna». Stema țărei, în amintirea uciderea bourului, fu capul de bou. Cu privire la stema Munteniei, autorul ne povestește : ‘"Feltas, scriitor ungur, după care Sulzer raporteza legenda, spune că la 1392 când împăratul Sigismund plecă in contra lui Dan al Munteniei, se opri câtva timp la Hunyade, căci pe acolo trebuia să trăcă „Acolo’petrecu bine cu uă româncă, dom„înșoră muntănă. „Acesta se numea frumosa Morșenai. „Pentru un rege, nu era nimic ca să’î „tăgăduăscă că se va îngriji de densa și „de copilul ei, la cas de va avea vreunul. „Cum spuse așa se și întâmplă, împăratul „bătu pe Dan și pe turci, se intorse pe „la Hunyade, unde găsi pe iubita lui Morsenai și îi dădu, între altele, și un „inel, rugând-o să fie tot veselă. Morsenai „se mărită apoi cu un boer, numit Voicu „Butfii, care fugise aci din causa unor „certuri, ce nu vreau să le sciți. Dar cine „nu’și iubesc” patria ? Bubi plecă iarăși „în Muntenia, unde Elisabeta, (ăsta era „numele de botez al frumosei Mor’șenai) „născu băiat regelui, pe care ’l numi „Iancu. „Peste câtva timp, Sigismund reveni in „Muntenia, vădu pe copilul său nelegitim „și ordonă ca cu timpul să’l aducă la Ofen „(Buda) Budi mare, și ceea ce readusese „pe bărbatul ei in Muntenia gonesce pe „Lisei fărăși in patria ei (dorul de țâră). „Aci se mărită cu un boer, numit La„risto, cu care mai avu 4 fii. Fratele ei, „Gaspar ii spuse secretul copilului nelegitim și ceea ce promisese tatăl său. „Micul Iancu era, ca toți băeții descepți, „încăpățînat și răutăcios. Mama sea spăla „la isvor și el țipa ca să-l ia in brațe. „Ce era de făcut? Ii dădu inelul împărătesc, ca să’l liniștăscă, căci de sicur cu„cana muntăncă tot mai pui’la acest inel, „fără ca bărbatul ei s’o întrebe despre el. „Insă acum vine ce e mai frumos. Pe când „Iancu se uita la inel, vine un corb îl ia „din mâna prințului necunoscut și’l duce „in pomul cel mai apropiat. Pentru Dum„nedeadă că inelul este perdut, cum să „se legitimeze la Ofen, căci Morsenai își „perduse obrajii nimeni și trupul mlădios „in timpul ăsta. De îndată unchiul Gas„parodiesce corpul, îl lovesce numai iițel, mai trage uă dată și, omorându-l recapătă inelul .După asta, plecă cu sora lui la Ofen, „istorisi faptul regelui, care dădu lui Iancu „orașul Hunyad, cu 60 sate, și in armele „lui un corb cu inel in gură“. Acesta este istorisirea lui Feltas și a altora, despre originea corbului in mai’ca urmașilor. Dinu Năsturel amintesce multe alte legende și ne represintă cum a ajuns marca țârei, treptat, de la forma cea mai primitivă până adi. Cartea prezintă mult interes și de aceea o recomandăm amatorilor de eratolică. Am mai primit următorele scrieri: Dicționar latin-român, de d-nu D I. Popilian, Craiova, Tip. Samitca, Historia Critică Universală de Heliade Rădulescu, despre care vom să da seamă mai amănunțită. Uă cangrenă socială, de N. Leontescu. Gramatica limbei române de Pană Și Reponse ă la critique que Conferințele învățătorilor din Vâlcea La 7, 8 și 9 Septembre s’au ținut cursuri de lucru manual. Succesele dobândite se datoresc inițiativei și stăruinței d-lui revisor Popilian, d-lui prefect Herăscu, care a procurat materialul necesar și sârguinței de lucru a învățătorilor. Lucrările esecutate sunt: 1. Împletituri simple cu paie de grâu, in 7, 8, 9 și 11 și mai complicate in 4 cu colțuri, din care s’a reușit a se face și câteva pălării; 2. Coșulețe și panere din inele de rechită și 3. Gente (ghiosolane) din carton cu pânză. Aceste lucrări, se înțelege, s’au urmat nnmic, pentru că timpul a fost scurt; cu tote acestea profitul a fost mare, căci învățătorii care au mai avut cunostințe le-au perfecționat, iar tei l’alți au câștigat noțiuni, pe care, după a lor espresiune, așteptau cu nerăbdare începerea cursurilor școlare, ca să le pună in serviciul școlii rurale. Atențiunea ce i s’a dat, de astă dată, lucrului manual in acest județ, probăză că s’a format oă convincțiune justă despre folosele incontestabile, ce le aduce aplicațiunea lui într’uă școlă primară ; adică , deprinde mâna și ochiul copilului, ’i întăresce mușchii (mai ales ai mâneî) prin forța ce’și depune, îl obicinuesce cu ordinea, curățenia, răbdarea, perseveranța și stăruința și îi desvoltă gustul estetic , plus că de mic îi cultivă dragostea de muncă și’l inițiază in secretul artei, cu perspectiva de a deprinde și alte aptitudini sădite in natura omenescă. Dar să mai adaug, că acest învățământ formăză uă variație plăcută cu celelalte studii pentru școlar și uă necesitate pentru el ca cetățen, căci își face singur din lucrurile trebuinduee in viață. Acest gen de lucrări se practica încă de acum 100 ani de marele Pestalozzi, în Elveția; densul deprindea copiii la calcul făcând în acelaș timp împletituri cu mâinile Este bine ca cel puțin a fi și noi să-i imităm. La 10 Septembre, s’au discutat următorele puncte: 1) . Prin ce mijloce s’ar putea construi localuri proprii pentru scule în tote comanele rurale? După mai multe păreri emise, s’a recunoscut că singur Statul póte deslega acestă chestiune în mod sigur și practic, clădind localuri cu spesele sale și în urmă obligând comunele să le plătescă prin anuități. 2 . Care este causa despopulărei sculelor rurale ? Și prin ce mijloce s’ar îndrepta acesta stare de lucruri ? Aici au fost discuțiuni mai aprinse Ca cause s’au semnalat două: sărăcia și mai ales ignoranța , ca mijloce de îndreptare, mai multe morale pentru părinți, pentru copii și constrângătore pentru părinți. Sufletul mijlocelor morale este învățătorul ; el printr’u activitate continuă în scala, prin atitudinea demnă și frumusa în societate prin exemple bune în cuvinte și în fapte și prin sfătur înțelepte adresate sătenilor despre combra ce scala pare să le dea și în privința afacerilor lor, la care ei nu se pricep, câștigă autoritate și cuvîntul séu, de a -și da copiii la scala, se impune a fi ascultat. Apoi sciind că omul mărginit nu îmbrățișăză uă idee numai pentru frumusețea sea abstractă, ci pentru un folos ce îl vede, Statul încă ar putea oferi un mijloc eficace, reducând din serviciul armatei un an, pentru elevii absolvenți. Asemenea, schimbarea cursurilor scalei rurale, după timpul de muncă al sătănului, în modul următor, anul școlar să încăpă la 1 Iulie și să se termine la 1 Maiü, cu respectarea vacanțelor actuale de la Crăciun și Pascu și cu condiție să se lase libere 15 (Zile tomna (15 Sept.—1 Oct.) pentru culesul bucatelor,—încă ar fi de folos, căci se împacă interesele muncei cu ale sculei, totalul filelor de clasă fiind acelaș ca până acum. Blândețea, lucrările de mână, escursiunile cu copiii prin comună, sunt iarăși atâtea mijloce prin care învățătorul ațâță curiositatea și desvoltă personalitatea în copiii satului, și cădată inima lor câștigată, nici părinții nu se mai opun. In fine s’a recunoscut și necesitatea amenzilor, ca cel mai bun mijloc în situația în care ne aflăm, majoritatea satelor arătând că indiferență suverană pentru școlă, căci numai mijlocele morale ar avea un efect slab de tot. 3) S’a hotărit înființarea unui organ de publicitate în unire cu institutorii din acest județ, intitulat: „Revista corpului didactic primar din județul Vâlcea 1*. 4) S’au ales cărțile didactice, cele mai bune de introdus în școli. Și 5) S’a luat resoluția de a se ține conferințe bilunare pe plăși. Apoi, d-l Popilianu/revisorul, după câteva explicațiuni în privința corespondențelor regulate, îndemnă pe învățători la muncă și declară conferințele închise prin niște cuvinte de despărțire bine simțite, la care a respins d-l Popescu-Zătreni. In anul 1888, d-l Maiorescu, asistând ca ministru la niște conferințe, unde se consumase timpul numai cu discuțiuni cam de natura celor din Vâlcea, de la 10 Septembre, a dis: Trebue se ne curățim casa nostră și apoi se vedem de vecini. Cu încredere pot (lice, că la Vâlcea așa s’a urmat: întăiă sciința pură (1, 2, 3 și 4 Septembre), apoi metodă (5 și 6), lu tn manual (7, 8 și 9) și uă singură di (10) cu Gestiunile vecine cu interesul propriu al școlei; iată der un progres. Popescu-Zătreni. 1) Stema Românii, studiu critic din punctul de vedere eraldic, de loc.-colonel P. V. Năsturel tip. „Voinței Naționale“. Alte teatre *** Asta-séra pentru a treia ora Reposatul Toupinel, comedie localisata și Uă visită, comedie tradusă după Alexandre Dumas. FOIȚA ZIARULUI »ROMANULUI_______40 PASIUNE SLAVA ROMAN de DANIEL LESLEI]R — Cred, că se odihnesce, zise el cu un dubălă blând;, și aruncând cu privire către fundul camerei o a doua. Intrați un moment cu mine, deea ’mi promiteți da nu I adresa nici un cuvânt. Ea o urmă. Ceea ce priv. la ’nceput, fu bonetul alb al unei surori de caritate. Acesta, vedénd uă străină, se ridică, se depărta numai decât, cu uă mișcare tăcută. Căci acesta suroră nu era aci cineva; era ceva... ceva un lucru sfint: mila eternă care supraveghează la căpătâiul surinței eterne. Nadeja vă luă în soma când se întâlniră fată In fată.... Densa ar fi vrut s’o îmbrățișeze, să mulțumiască Dar cum ar fi dorit să’l ia locul! Intr’un pat de lemn destul de mare și cu un polog roșiü trecut, iată’l deci omul acesta al cărui nume densa Îl murmură In interiul său cu un astfel de intensitate de pasiune, de remușcări de grije : «Hubert...» Dar este el acesta ?.... Ce !.... E posibil ?..... Fruntea acesta de marmură palidă, acești obraji trași și decolorați, aceste pleape violete , asupra privirei invisibilă, aceste buze subțiate, ascunse sub bruna’î mustață... Contesa geniu: «O Dumnedeul meu !....» cu un astfel de accent că chirurgul o apucă brusc de braț și o dă îndărăpt, temându-se de vr’uă isbucnire de durere. — Nu.... murmură densa. Ah ! vedeți, sunt liniștită.... Ah ! sărmanul meu amic.... Ah ! sărmanul meu mic.... Ea stătu nemișcată, cu ochii fixați asupra acestei fețe inerte, cu mâinile împreunate și convulsive, încet de tot, prin frase scurte, Berger-Ricard, acum, o asigură : — Nu desperați... Ce a fost mai teribil a trecut... Dar dânsul a scăpat frumos. Glonțul acesta, d^că este fabulos drumul ce -i a tăcut..... Putea atinge inima.... plămânii.... S’a întors de jur împrejur.... urmă să parte.... L’am scos printr’uă tăetură la spate.... Acum, nu mai e de vindecat decât mușchii rupți.... Acesta nu este nimic în sine.... Dar, domnul nu trebue să se facă complicațiuni. Și Nadeja murmură încă : — Sărman amic... De nădată ploapele rănitului se deschid de tot, cu un grasnic gest mecianic. In masca acesta atât de rece aprópe morta, doul ochi se înflăcărăză, și focul lor rătăcit o face pe Nadeja să’și perda și mai mult cumpătul. De deosebire de frumósa adâncime luminosă, unde ’i plăcea ei să’și afunde sufletul! Acum, o privesc, acești ochi fără espresiune, și înghețată de grije, dânsa simte că ei nu o mai recunosc. Atunci ea uită pe doctor, isbucnesce în lacrimi: — Hubert!.... Hubert !.... — Oh ! ’mi e sete, d-se bolnavul. Deșertul acesta nu se isprăvesce.... Vor să mă lase să mor într’visul... — Va urma. — Ea stătu nemișcată, cu ochii fixați asupra acestei fețe inerte cu mâinele împreunate și convulsive...............