Romanul, ianuarie 1899 (Anul 43, nr. 268-290)

1899-01-14 / nr. 276

2 Furtul de la băcăniă Grancea Eri pe la orele 6 seara s’a pre­zentat în băcănia d-lui Grancea un domn foarte bine îmbrăcat și­ a cerut să fie servit cu o mulțime de co­loniale. Tîrguise atîta în­cît nota se ri­dica la respectabila sumă de 100 lei tocmai. D. Grancea era încîntat de un asemenea mușteriei, care de­și pentru prima oară îl vedea in prăvălie to­tuși îl lăsă una sută net pe tejghea. Cînd totul era împachetat, leven­tul mușterin­ scoase din buzunar o hîrtie de 20 și 6 lei în argint pe cari îl depuse în mîinile negustoru­lui, iar restul— zicea el —îl voia da băiatului care va merge cu mine acasă. — Foarte bine .. mersi, răspunse d. .Grancea, băete Ia-ți căciula și mergi cu domnul. Băiatul se execută și ambii por­niră pe jos de-a lungul stradelor Ca­pitalei, domnul înainte băiatul după el. După aproape trei sferturi de oră de plimbare galantomul client se opri de­odată și spuse băiatului: — Adu pachetele și du-te de schimbă piesa asta de două lei colo în colț că vreau să-ți dau și ție ceva. Băiatul încîntat plecă îndată, dar n’apucă să facă trei și domnul rupse la fugă cu pachete cu tot, în partea opusă. Pricepînd îndată că nu-i lucru cu­rat la mijloc, băiatul se luă după el și chemînd gardistul reuși să 1 prindă. — Stăi onorabile! •— Iaca stau, răspunse încet și timid negustorul de piei pe cloșcă. — Hai la secție să te cercetăm — Ba iartă-mă, ba că-ți dau un pol ba că’n sus, ba că’n jos , pînă se văzură în sfîrșit ajunși la secția respectivă. Cînd îl văzu comisarul rămase înmărmurit, Gentilomul nu era altul de­cît Vasile Radovici un vechi­ client al serviciului antropometric. --------------------00­00--------------------­ Esterhazi intervievat Fostul maior Esterhazy intervie­vat, a declarat că a făcut o depo­ziție la care nu se aștepta nimeni. El a mai spus că e interogat de Curtea de Casație ca un acuzat și că va spune totul. El crede că desbaterile vor dura o săptămînă și vor necesita reche­marea lui Picquart și a altora. Sunt probabile grave incidente. Alegerile de erl Erl s’a făcut în Capitală alegerea unui senator, în locul defunctului C. Esarcu. Au luat parte la vot 1021 de­l­­egători. D. Dr. Stoicescu, candidat liberal a întrunit unanimitatea de 1019 vo­turi. Au fost 2 buletine anulate. Opoziția s’a abținut. Erl a avut loc la Vaslui alegerea unui deputat pentru colegiul I. Iată rezulatul : Alegători înscriși 162. Votanți 86. V­o­turi anulate 4. D. Eduard Ghica, candidat libe­ral, a obținut 82 voturi și a fost proclamat ales. Opoziția n’a prezintat candidat Un copil predicator Un copil de 5 ani anume Lareney Lawarance Dennis, a sosit la New­ York unde a început să predice a­­supra lui Isus Christos și misiunile lui divine Să se noteze că prima predică a fost făcută în contradictoriu, căci Lar­­ney­ Lawarance Dennis a rugat pe cei de față să-i pue întrebări la care el a răspuns cu o siguranță și cu o pre­ciziune care denotă cunoștința adâncă a Sf. Scripturi și o spontaneitate ce improvizare minunată la un copil. Din Străinătate * Berliner Tagblatt,, primește știri din Copenhaga, că Țarul dorește ca să se țină acolo conferința pentru dezar­mare. Guvernul danez ar adera la această ideie. * * * j Berliner Tagblat, cu data de 10 ianuarie scrie : Un rar fenomen sa observat afară pe cer. Luna care sta pe cer la Est, era înconjurată de nori subțiri, în jurul cărora se afla un splendind cur­cubeu, în formă de cerc. Mai accentuate erau culorile roșii, galbenă și­­ verde. Acest fenomen a ținut câte­va minute. * * * Asupra relațiunilor Germano ame­ricane.] “Magdeburger Zeitung” dă ur­mătorul icident: Ambasadorul Herman din Was­hington a atras în mod ne­oficial atențiunea guvernului american asupra espectorațiunilor deputatului Berry din Kentuky, care a zis că Sta­tele Unite că dau o bătae Germaniei, pentru că aceasta s-a amestecat în în chestia Filipinelor. Berry a decla­rat că el are cel mai mare respect­­ ață de Germania, dar desaproabă ati­tudinea guvernului german față de Satele­ unite și că el nu-și retrag vo­rbele. Dacă însă vre­un membru al Re­­ichstagului german voește să-i tragă o răspundere, el este gata în ori­ce moment; adresa sa este Newport. Ke­ntuky. Deputatul Macola, condamnat la 13 ani detențiune că a ucis în duel pe Cavallotti, a făcut la timp apel în contra acestei sentințe. Apelul care trebuia să se judece la ROMANUL 26 a. c- în urma cererei acuzatulu a fost amânat pentru o dată care se v n a fixa mai târziu * * * Supraviețuitorii garibaldieni au co­memorat la Genova aniversarea lup­tei de la Dijon (1870—71). Cauzio, afară de o telegramă lui Menotti Garibaldi a trimes în nume­le supra­viețuitorilor din campania din Franța următoarea depeșă primarului din Dijon. ‘Garibaldi nii reîncesc anuala sa­lutare eroicului oraș­ care în aciești din urmă ani, numai cu amintirea luptelor comune, a ținut vie drago­stea între poporul italiean și cel Fra­ncez. * * Consiliul de răsboi și din Varșovia a judecat zilele trecute pe locotenen­tul Beccarewez, care a­ împușcat pe colonelul Ieu Zeltinski. Locotenentul e condamnat la morte prin împușcare, degradarea titlului de nobil. Comandatul suprem al trupe­lor a schimbat această pedeapsă în depărtare la Siberia pe timp nede­terminat. Povestea Reginei Mentoare D. George A. Mandy a tradus după manuscriptul german inedit, al M. Sale Carmen Sylva următoarea povestire a Augustei scriitoare .­A fost o dată o regină bună la inimă. Ea jinduia să curme toate suferințele pe cari le vedea pe pămînt. Cu cit lu­cea însă mai mult bine, cu atîta pare că nevoile sporeu. Mijlocele ei erau neîn­destulătoare ca să ajute pe cei săraci, cu vorbe nu puteau mîntui de dureri pe cei ce jelea și mîna ei nu putea vindeca toate boalele. Credea însă cu neputință că D-zeu să fi vrut o lume așa de plină de neajunsuri, și-și în­­chipuia că dacă oamenii ar ști* să se oar­te ar fi negreșit fericiți. Atunci se asc la biserică și înălță o rugăciune de a cărei putere și îndrăsneală nici nu-și putea da seama în acea clipă. Se rugă ca și aceia cari, în nesocotința lor, nu știu ce s’ar întîmpla dacă li s’ar împlini ruga. — «Doamne, se rugă,ea, de voiu în­­tîlni în cale vre­un nenorocit, fă ca nu­mai privirea mea să-l mîntue de sufe­rințe, chiar dacă ar fi să cadă asupră-mi tot nenorocul lui». Cu inima îndurerată e și din biserică, întrebîndu-se dacă D-zeu a ascultat-o. D-zeu pare une­ori a nu ne asculta ruga...Dar chiar în ziua aceea înțelese că ruga-i fusese împlinită. Intimi, purtat într’un cărucior, un bă­iat care nici o dată nu umblase. Il cu­noștea de multă vreme; dînsul iubea din tot sufletul pe regina cea bună. Ca tot­dea­una ea se apropie de el, îl apucă de gingașa mină, și, cu glas duios, îi vorbi de o repede vindecare. Ochii bă­iatului se deschiseră tot mai mari, iar regina simți că-i piere din trup toată vlaga. De­odată băiatul se ridică vo­ios : «Pare că ași putea umbla!» strigă el ca în vis, se sculă din culcușul sau de chin și începu să umble, ca și cum n’ar fi fost nici odată olog. Regina ur­mări zîmbind chiotele copilului, se duse acasă, căzu la pat și zăcu multă vreme de dambla. Nu vru să ia leacuri; zi­cea că Dumnezeu­ o va tămădui, cînd îi va veni vremea. Așa se și întîmplă. De atunci ea tot luă asupra-și boale peste boale : orbi, asurzi, muți și fu prinsă de friguri, dar tot mai frumoasă mai tînără și mai luminoasă eșea din aceste încercări. Nici odată nu se tîn­­guia. In curînd eși svon în lume de mi­nunata ei putere de vindecare — de­și dînsa nici o dată nu vorbise despre asta—și oamenii începură să năvălea­scă la regină și s-o chinuiască cu su­ferințele lor, fără să bănuiască ce jerfe le aducea. Se zicea, că regina era pri­mejduită de toate molipsirile și nu voia să se ferească de ele, mai ales cînd era vorba de un copil. Tot așa cu sărăcia. Știa să născo­cească multe spre a găsi altora de lu­cru; dar ea demult nu mai avea nimic și nu-și putea er­­a cea mai mică do­rință, de­oare­ce în­tot­deauna li lipseau mijloacele. Cu tot ajutorul soțului ei iubitor,ajunsese ca Sf. Elisabeta, abia de mai avea o haină. Numele ei era de mii de ori bine­cuvântat. Lumea cată să se apropie de dînsa, s’o stingă, să-i prindă o privire; căci lumina ochilor ei mîngîia pe cine oglindeam Păcei care purcedea de la dînsa nimeni nu-i putea sta împo­trivă. Mai greu de îndurat îi erau ceasurile în cari nu era înțeleasă, cînd potolise o zavistie și drept răsplată trebui să a­uză chiar la vatra sa vorbe neplă­cute. Uită o clipă că și aceasta era o parte din darul ei bine-­facător,și plînse m taină. Dar norii se împrăștiară și regina pricepu­tă și sufletește :avea să ia asupră­ sî relele altora. De atunci răbdarea-i fu neclintită. Oamenii uitară că se purtaseră räu cu dînsa și-și în­­chipuiră că necurmat au iubit-o, că n’au hiulit-o nici o dată. Iar dînsa zîm­­bea­ o privire din ochii ei le dăruise uitarea. Intr’o zi o femee sărmană o rugă: «Măria-ta, singurul meu băiat e pe moarte. Știă că ai burueni minunate cari vindecă, cînd nimic numai poate vindeca». Regina, fără a sta pe gînduri, se duse în pripă lîngă patul în care horcăia a moarte tînărul. El deschise ochii îm­­păinjeniți și se mai uită odată la dînsa. Această singură privire îi ațîța din nou flacărea vieței; răsuflarea sa se întoarse în piept; buzele, reci și vinete­i se ru­meniră și se desgh­ețară, iar mama re­cunoscătoare se aruncă la picioarele reginei, imbrățișîndu-i genunchii. Intorcîndu-se­ de astă dată acasă, regina nu se simți așa ostenită ca de obicei­, dar totuși s­e aștepta, ca o boală grea, poate , chiar moartea, să o pîndească. Care nu-i fu spaima, cînd a doua zi vazü că singuru­l copil cazü greu bolnav, înaintînd cu pași repezi spre moarte ! «Doamne Dumnezeule !» asta ea.. «A­­ceastă j­er­fă n’o vei cere de la mine! Trece peste puterile mele!» Zadarnică îi fu ruga! Zadarnice iscusitele ei în­grijiri ! Chiar privirea-i perduse farme­cul. Copilul ei nu mai deschise, ochi cia­­iurea despre îngeri minunat de frumoși și despre flori, pînă ce rămase înțepe­nit și galben, în brațele ei , iar regina doborîtă fără lacrimi, fără jelanie, fără puteri, simțea numai că arde de dureri Din acea clipă părea că darul ei a pă­răsit-o. Oamenii ziceau, că ar fi perdut în­crederea în minunatele ei burueni. Vini o vreme de întunecime pentru sărmana regină. Ea își blestema făptura și ruga ei, își aducea vină, că din pricina ei a căzut tot greul nenorocirei sale și asupra îndrăgitului ei soț. Lumea ii părea așa de întunecată, ca și cum ar fi fost împresurată de o noapte fără zori, fără primăvară, fără pomi fru­moși, fără cîntece de păsări, fără ni­mic în fine; nimic din toate ce altă ínviorau sufletul ei. Ea care nu cîrtise nici o dată, cît timp crezuse, că mîn­­tuise pe alții de suferințele lor, găsi astă dată cerul fără îndru­mare și nu mai avea tăria, de a se bucura de fericirea celei­l­alte mame, cruțată de groasnica suferință. După­ ce în­delungă vreme rătăcise în noaptea îndoilei, ea adormi în sfir­­șit. De odată i se păru că ușa se des­chise, că dragu-i copil intră,­ străluci­tor și fericit, că se așeză pe marginea patului, că îi ridică de pe piept po­vara durerei și îi dădu bucuria cu un resuflet ce răspândea miros de m­icșu­­nele. Apoi el zise cu vocea-i duioasă : «Mamă, nu plânge! Tu m’ai făcut atît de fericit, cum n’ași fi fost pe pămînt, cu toată iubirea ta aprinsă! Oare nu ’mi-ai deschis tu cerul ? ’Mi-a fost dat să mă întorc acolo, fără dureri și fără păcate mulțumită jertfei tale, ohi mamă! Nu plînge! Sunt pururea cu tine ! Ai făptuit, nu evlavia ta, o greșală, cre­­zind că ai putea să alini toate sufe­rințele lumei și ai fost silită să o is­pășești, doborita la pămînt. Lumea este așa cum o vrea Dumnezeu: o ocnă, un cuptor, o topitoare, o trecere forte scurtă de la o viață la alta, mai mult sau mai puțin înălțată, după cum am învățat pe pămînt. Răbdare mămă! ceasul mîntuirei tale sună , iar eu sunt pururea lîngă tine, cu lumina și pu­terea mea ! Tu poți încă să mîngîi, pen­tru că știi bine, că ea ne așteaptă pe toți! Moartea nu este! ci numai o re­naștere și, oh! mamă, dacă ai ști cît de frumoasă e, ai aștepta-o cu o nes­pusă bucurie și n’ai mai suspina! Să­răcia, boala, nedreptatea și lupta, tre­­bue să fie! Acestea toate folosesc nu­mai să ne curățim sufletul, să ne a­­jutăm între noi și să ne miluim. Iată de ce sunt fericiți aceia, cari ajută pe cei ce suferă, din toate puterile, jert­­findu-se și dăruind­­ tot ce au de dat, dar să schimbăm pămîntul într’un rain, nu se poate și nici nu trebue ; căcî pă­­mîntul este un loc de muncă, numit de oameni: «iad sau purgatoriu!» Regina se deșteptă și de atunci liniș­tea reintră în sufletul ei. Ea putu să mîng­e, să aducă bucurie, dar să vin­dece... nu! Ea nu mai avea nici o do­rință ; trăia tihnită și fericită, răspîn­­dind pacea în jurul ei. Sinaia, 30 Oct. 1891 închiderea Schupstinei Belgrad 13 Ianuarie Discursul tronului citit la închi­derea sesiunei Scupstinei constată că activitatea acestei adunări a fost patriotică, folositoare finanțelor țâ­rei precum și desvoltarel intelectuale și econmice. Discordia dintre partide a dispărut. Comunicațiunea prin drum de fier cu România va da o nouă desvoltare comercialul Serbiei. i cu oștinea va face asemenea mult pentru armată, pentru ca să se pri­vească viitorul cu încredere. Comisiea interpar­amentară Vineri 13 Ianuarie Comitetul membrilor, camerei Au­striei formând o uniune interparlamen­ară pentru tribunalele internaținnale de arbitragiu a primit o resoluțiune după care membri comitetului trebue să agite în favoarea pacei generale și cu chestiunele privitoare la pacea gene­rală să fie discutate în viitoarea sesi­une de delegați. Din Camera Deputaților Paris 13 ianuarie Discutînd articolele bugetului mi­nisterului afacerilor streine, camera a respins un amendament combătut de D­­elcasse prin care se cerea suprimarea ambasadei de la Vatican F­O­RȚA [Z­I­ARULUI „ROMANUL 50 . „Căldurile de amiabi începură a ne frige, băgând de seamă asta prin­țul în semn de onoare și bună­voin­ță ordonă a se întinde acel steag mare al R­omâniei, ca un cort în con­tra razelor soarelui, căci cu privirile ațintite la exercițile militare atâta timp petrecusem, încît dejunul nostru se prefăcu în prînz cum se cade , du­pă terminarea prînzului prințul cu garda și cu curtea sa se întoarse aca­să, iar carele și miniștrii lui ne au petrecut pînă la malul Dunării. „Pământ mai fructos ca al R­omî­­niei pot zice că nu mai este în toată lumea creștină. ‘Pentru că pretutindenea pășuni frumoase și grase nutresc turme și cirezi în foarte mare număr. ‘Lînă, în, piei se află cu prisos. „Mine de aur sunt bogate și ne­­esplotate. ., Dunărea, Prutul și alte rîuri dau peste în mai mare cărăținie de cât ori­care altă țară din Europa. ‘Soiul de cal e foarte nobil. Albi­nele produc mierea de sine­le. „Vinele de metale sunt de belșug ; rîurile rostogolesc nisip de aur „Viile se lucrează ușor, pămîntul se ară cu un mănuchi de spini. „Negustoria se face cu Transilvania, Polonia, Turcia și Serbia și moneta este veche și nestricată. ‘Orizontele este totdeauna blind și aerul e foarte sănătos. ‘Țara Romînească se desparte de Bulgaria prin Dunăre, care aici e lată ca rîul Elbii la Hamburg ; are însă mult mai mare repeziciune. ‘La trecătoare pe ambele maluri, sunt forterețe nu prea întărite : Giur­giu și Rusciuc.,1) Acest om de stat după care am extras documentul acesta, este Paul Strasburg, care în 1632, a călătorit prin Vala­hia. Bucuresci în timpul lui Matei Basarab ! La începutul domniei lui Matei Ba­sarab întîlnim un eveniment care poate să ne serve pentru delimitarea orașului. Abia Matei Vodă intrase in Bucu­resci cînd Radu Ilie vine cu oaste numeroasă, compusă din Moldoveni, Tătari si Turci să ia Domnia. Bătălia se dădea în marginea ora­șului, între Dudești și între mănăsti­rea Plumbuita (26 Octombrie). „Fost-au rasboiu mare de diminea­ța pînă seară, ne spune cronica; facut-au Tătari mare năvală în multe rînduri, cît se amesteca unii cu alții bătîndu-se tot cu săbiile goale și ni­mica nu putură folosi, ci cînd fuîn de seară, a dat Dumnezeu de a fost isbînda lui Matei Vodă, iar Radu Vodă au dat dosul, fugînd cu mare spaimă și cu capul gol, și multe true puri au căzut jos de sabie. Făcutu­­s’au din trupurile acelora o movilă­­mare în marginea orașului despre du­­desci, ca să se pomenească... „E probabilă că bariera București­lor, după podul tîrgului d’afară, era p atunci în vecinătatea bisericei cu Sfinți. Ceea ce confirmă această e maha­laua Oborului vechiu, coprinsă azi în întinderea orașului, și care trebuia să fie mai înainte o sîmpie afară dintr’­­însul, precum numirea sa o arată. ‘Tradiția populară ne spune ase­menea că tîrgul Moșilor, acea serbare națională de tot anul, e în comemora­­ția pomenei ce s’a făcut în ziua mor­ților pentru cei căzuți în bătaia ce se dete în această localitate. I­­gg.‘E anevoe a cerea o descriere cre­­dincioasă a fisionomiei Bucureștilor și a intra în mai multe amănunte , dar ceea ce seia de starea socială din acele timpuri, ceea ce ne-a rămas din forma primitivă a orașului, ne fac a­­ cugeta că arh­itectura reproducea a­­cest timp social. Curtea veche sau palatul Domnesc, cu biserica și împrejurimile sale, ce se prezintă ca o fortăreță, forma cen­trul activităței cetățel. Alături și împrejurul säu se grupa boerimea din care se faceau Domni, cu palatele lor importante prin formă și întindere, și jos, populațiunea ora­șului în căsuțele ei de lemn, acele construcțiuni ușoare care fură adesea prada focului, alimenta pe cantierul neregulat și capricios al stradelor din orășele vechi, și împărțite după categoriile de meserii. Cât pentru mînăstirile orașului ele pot fi considerate ca puncturi strate­gice, ca asiluri pentru orășeni în tim­purile grele, și știm în adevăr că po­porul găsi adesea ori scăpare întrîn­­sele. (Va urma) 1) Tim. Cipariu: „Arh­iva pentru fi­lologia și istoria, Blasiu M.DCCC­LXVII.­­1) Revista Romînă Tom I. p. 338.— •> 'r'

Next