Românul, decembrie 1914 (Anul 44, nr. 215-242)

1914-12-04 / nr. 217

__ ANUL 44-lea — No. 21.7 VOIEȘTE ȘI VEI PUTEA anunciuri Linia, corp T pe o coloană în pagina III . Linia corp 7 pe o coloană, în pagina IV. Inserții și reclame în pagina III linia. . A se adresa: In România s la Administrația ziarului. La Paris* la d-nii John F. Jones - C-ie, 31 bis rue du Faubourg Montmartre. La Berlin & Vlenat la d-nii Rudolf Mosse & C-ie La Génévé t la d-nii Haasenstein & Vogler și la toate agențiile de publicitate. REDACȚIA, STR. ACADEMIEI, Ho. 19 ADMINISTRAȚIA, CALEA VICTORIEI, No. 56 . 50 bani . 30 bani 2 lei JOI 4 DECEMVRIE 1914 LUMINEAZA-TE ȘI VEI FI ABONAMENTE • • un an 13 lei . . . șease luni 9 lei străinătate , un an 38 lei . . . șoase luni 18 le­bonamentele încep la 1 și 15 ale fie­cârei luni A se adresa: In Bont Anta­x la Administrația­­ ziarului și la oficiile postale. La Pariat la «Agence Internationale de journau: Qorbaty». La Vlena t la d-nul I. Bettenhausen, Staatsbabnho La Génévé t Heinrich Massein. TELEFON No. 57/20 și 22/39 BUCUREȘTI. 3 DECEMVRIE PATRIOTISMUL SÂRB — UN EPISOD ÎNĂLȚĂTOR IN CATASTROFA EUROPEANA — După acțiunea de pătrundere a armatelor austro-ungare în Serbia telegramele oficiale ne aduc știrea despre o viguroasă ofensivă sîr­­bească, încoronată de succes desă­­vîrșit. Aceste fluctuațiuni ale războiu­lui, pe unul din teatrele sale mai puțin interesante, nu pot încă de­sigur să însemne o izbîndă defini­tivă și nu pot aduce o glorie în a­­fară de ori­ce nesiguranță pentru viitor. Acțiunile militare în actua­lul război ș­ sunt atît de complexe și de împrăștiate în­cît numai oa­menii grăbiți și nervoși se pot aș­tepta în fie­care zi la iremedia­bile dezastre sau la victorii fatale, își pot pavoaza sufletul cu glorioa­se drapele sau și-l pot cerni în vă­lul desnădejdii în fiecare zi.. Nu pe frontul austro-sârb în ori­ce caz, se vor obține rezultate decisi­ve pentru războiul general cu toa­te că pe acest front se pot produce oarecare dispoziții strategice bo­gate în urmări interesante. Aces­te considerente pot avea valoare pentru alții; pentru poporul sîrb ele nici nu se discută, fiindcă, în afară de ori­ce complicație euro­peană, acest popor înțelege să-și îndeplinească misiunea sa fireas­că, să-și apere pămîntul patriei și libertatea sa deplină. Nu vom dis­cuta aici legitimitatea războiului inceput de monarhia austro-unga­­împotriva regatului sîrb, fiind­că nu suntem în vremea judecăți­lor și fiindcă nu credem interesant să dăm hotărîri care nu pot fi în­vestite cu formula executorie. Re­cunoaștem numai faptul: Sîrbii luptă pentru libertatea patriei lor atacate. După ce în 1912 au pornit un războiu național cu dimensiuni u­­riașe pentru­­ micul lor regat, după ce în 1913 au avut de susținut un războiu scurt, dar pe cit de scurt pe atît de sîngeros, împotriva foș­tilor lor aliați, acum, de aproape cinci luni. Sîrbii duc un războiu de neînfrîntă apărare contra puterni­cei monarhii de la Nord. Se credea că cele două războaie s-au dus la limita extremă a puterii lor de re­zistență, pentru a desrobi pe frații lor de la Sud și pentru a păstra pă­­mînturile cucerite în Peninsula Balcanică Sîrbii au pregătit răz­boiul și l-au purtat cu toate jert­fele pe care le poate face un popor pentru atingerea scopurilor sale supreme. Oamenii și materialul se găseau — sau erau socotiți — în deplină istovire și războiul cu Ser­bia părea o manevră ușoară. Lip­sa de armament, descurajarea, izo­larea și iarna aveau să completeze opera de slăbire a celor doi ani anteriori de luptă și astfel înfrîn­­gerea regatului dunărean se și pă­rea lipsită de interes , soarta sa depindea de meritul operațiunilor militare pe celelalte cîmpuri de luptă, de unde avea să i se aducă o sentință de moarte sau realiza­rea visului național. Avea să i se aducă... Dar Sîrbii a au pregetat să-și îndeplinească datoria lor de popor atacat, luptînd pentru existentă. Patriotismul lor a fost o forță morală care a supli­nit lipsurile de armament și isto­virea luptătorilor din trei mari campanii și a isbutit să mîntuie de cotropire pămîntul patriei invada­te. Mai presus, parcă, de ori­ce considerente tactice, acest patrio­tism a forțat soarta armelor și a făcut să se înscrie în>­analele răz­boiului actual una din paginile ce­le mai înălțătoare. Nu putem, desigur, măsura a­­cum cosecințele militare sau diplo­matice ale ultimelor aranjamente dintre beligeranții după frontul dunărean. Dincolo de strategie și diploma­ție — vedem un popor mic cu o mare putere de viață, apărîndu-și cu un admirabil spirit de sacrificiu pămîntul păstrat liber de părinții și strămpoșii săi. Găsesc în „Revista învățăm­în­­tului“ un articol în care se înve­derează în chip lămurit ceea ce au făcut și ceea ce fac Elvețienii pentru școala primară. Mai întîi, și aceasta poate e mai mult decit încurajarea materială, ei înconjoară școala elementară de un respect, de o iubire ce înal­ță pe făuritorii, pe educatorii, pe cei ce se devotează carierei pro­fesorale.* Reproducem o parte din acest articol datorit d-lui G. Assan: „Acest respect se învederează și prin cultul — accentuez prin cultul — pe care-l au Elvețienii pentru instrucția și educația co­piilor. Școala este biserică — mai mult de­cât biserică! Atențiune, străinilor de Geneva! Vă apro­piați de­ o școală! La 50 de metri depărtare în toate direcțiile de lo­calul școalei stau de strajă tăbli­țe cu inscripție foarte vizibilă: „Au pas aux abords de l’école— ,,La pas în jurul școalei“! Res­pectul acesta pentru copii nu-și găsește echivalent decit în respec­tul pentru, suferinzi, în jurul spi­talelor aceeaș atmosferă de uma­nitate întreținută de placarde: „Spital — Respectați odihna bol­navilor“ — „Hôpital — Respecter le repos des malades“. Cit de de­parte suntem de București, unde automobilștii nu numai că nu se gîndesc să respecte liniștea celor bolnavi, dar trimet la spital oa­­meni Cu tot respectul Elvețienilor, și un particular al Genevezilor, pentru libertatea omului, ei pedep­sesc însă cu închisoare pe părin­ții, care ar refuza să-și trimeată copilul la­ școală. Fapta acestora e privită ca un delict, căci fură dreptul copilului de a se folosi de cunoștințele pe care societatea se oferă să i le predea în mod gra­tuit. Dacă ei sunt străini, pot fi chiar expulzați, căci societatea ge­neveză nu voește să crească în si­nul său copii analalbeți, a căror ignoranță ar putea deveni peri­culoasă ordinei publice“. La noi, tocmai această atmos­feră morală, tocmai această am­bianță de respect al educației și al școalei lipsește, învățător­i nu sunt respectați de autorități atît cit ar trebui, iar părinții nu în­conjoară pe aceia cari formează sufletul copiilor lor cu dragostea ce-o merită. Ne plîngem că statul nu face destul bănește pentru școli, deși partidul liberal a făcut atât de mult pentru cultura celor de jos. Dar ar trebui ca fiecare în cercul activităței lui să caute a încon­jura școala și pe apostolii ei cu tot respectul și iubirea, căci acest respect și această iubire înalță școala, și-o face să dea roade mari și «secte îndepărtate! SEMPER CULTURA POPORULUI ȘCOALA 1N.ELVETIA EXEMPLE CE AR TREBUI SA FIE CONTAGIOASE» à Fondator : C. A. ROSETTIL* Pesimismul( d­ibii enTbace I). Teodor Buibace a scris in articol în ,,Epoca“ de em­. Nu voim să ne ocupăm în această notiță, de cele susținute de d-sa acolo. Nu vom discuta măcar tonul decla­mator și fraza precipitata a ace­lei fraze­­—n care privește numai ziarul ce a găzduit-o. Ar fi poate din cale afară de interesant, dar credem că nu e momentul să ne ocupăm de tîn­­guiri cum sunt cele de mai jos : „Vai nouă, vai de această țară, vai de copiii și strănepoții noștri, cari nu vor găsi pentru noi de­cît blesteme! Și în ce bal ne găsim acum !“ Vai nouă, vai vouă, vai copii­lor, vai nepoților, vai strănepoți­lor — dar vai și de asemenea stil. Vom atrage luarea aminte a a­­micilor d-lui Buibace asupra u­­nei singure fraze, de la sfîrșitul a­­celui articol, frază care sună ast­fel : Trezește-te din amorțirea in ca­re zaci, țară nenorocită, închinată peirei. Nu, onorabile, d-le Buibace. România nu este închinată petrei și e din cale afară de trist că un om ca d-ta face, supt, iscălitură, asemenea proorociri. Dacă o ast­fel de frază ar fi apărut intra un ziar străin, negreșit că am fi avut tot dreptul să ne revoltăm cu to­ții. Din nefericire ea a apărut in­­tr’un jurnal românesc și încă în organul d-lui Nicolae Filipescu. Ori­cît de­ pesimist ar fi d. Eni­­bace în ceea ce privește viitorul țărei noastre — pesimism prin ni­mic îndreptățit de altfel — totuși n’ar fi trebuit să aștearnă pe hîr­­tie o asemenea frază, credem că o va recunoaște și d-sa. Din partea nimănuia nu ne aș­teptam la asemenea proorociri — și mai puțin încă din partea unui om care scrie cu „oh, Ștefan­ cel Mare și Sânt!“ Suntem datori, cu deosebire a­­cum, să băgăm de seamă ce scriem. Acestea sunt, bine înțeles, păre­rile noastre — și nimeni nu poate opri pe d. Teodor Buibace să fie cu totul de altă părere, rămănînd ca apoi să se bucure sau să plîn­­gă pe urma proorocirilor sale. Nu trebue să ne pierdem cum­pătul, mai cu seamă, trebue să ne ferim ca în entuziasmul sau în pornirea noastră nestăpînită îm­potriva guvernului țării — să că­dem în greșeli de acelea cari se răsfrîng asupra intereselor celor mari ale neamului.­ Una este politica de partid și altele nevoile națiunei. Pentru una e păcat, e condamnabil din toate punctele de privire să le ne­socotim pe celelalte. . _lii w ! •*. . ^ ^.... E păcat, d-le Em­bace !_ .•Jk i i i NEGRU PE ALB MORȚI ÎNAINTE DE TIMP Nimic mai trist decit maortra unui om, și totuși ceva mult mai trist este moartea prematură. Nu e vor­ba însă­ de tineri ci de cei care nu apucă să-și vadă îndeplinit idealul sau sosirea zilei mari cu speranța căreia, trăesc și în numele căreia își consumă ultima energie­ a zile­lor. Iată bunioară doi mari naționa­liști francezi care au închis ochii înainte de a­ fi văzut armata repu­blic,ei pășind pe pămîntul alsacian. Unul este Paul Dérouléde mort cu un an înainte, iar altul Jules Lemaître mort chiar în ajunul ma­relui eveniment. Amîndoui au fost doai naționa­liști militari cari cît au trăit n’au încetat o singură zi­ să propovă­­duească fie prin grai, fie prin scris, războiu­l revanșei, războiul care fierbea în sfegele celui mai umil patriot francez și pe care tot Germania aveau să li-l ofere. Care ar fi fost mingîierea ulti­melor zile ale acestor doi oameni dacă ei a­r fi închis ochii după pri­mele succese f­ranceze. Dar ei au murit înainte de timp și cînd zicem înainte de timp, nu înțelegem peste 30 sau 40 de ani cinci amîndoi trecuseră de mult peste 60 de ani, dar au murit, unul cu un an și altul cu o lună numai meii înainte de a fi putut vedea ceea ce constituise visul lor de toa­te zilele de la 1870 încouro. Dacă este drept, că spiritul su­­praviețuește corpului, de­sigur că de acolo, di­n lumea celor nevăzute, citit Dérouléde­­cil și Lemaître asis­tă ca și cei de pe pămînt la bucu­ria compatrioților lor și aplaudă cu palmele lor eterice succesele de peste frontiera Alsaciei. Cine știe însă dacă ei vor fi avut măcar această mîngîere postumă, pe care noi cei d­e­ aci de jos, o pre­supunem numai și atîta tot. Iată pentru ce dacă moartea unui om este totdeauna un lucru List, o moarte înainte de timp este aproa­pe o ofensă pe care soarta ți-o face fără să o meriți. KOH-Y-NOOR BEȚE­­­ȘUGUBEȚE ÎNRUDIRE D. colonel Rudeanu, direc­tor în Ministerul de războiu, a fost trimis în misiune în Italia — tocmai pentru că era cel mai in­dicat să probeze că ne... înRudim cu Italia. D-LUI lENIBACE Despre scumpul nostru­ amic,­­ Domnul Teodor benibace, Pot să zic. E mai filozof cînd tace; LUI GABLER care a scris că va împlînta etc. H. Gabler, prea ilustru nume, Te sfătuesc — să nu zici ba Și o să te aprobe întreaga lum­e­m­ Grabler a te preschimba< *W. REFUGIUL AC­EL Palatul Principelui da Monaco, singurai domnitor, despre a cărat neutralitate laală și dafinitilâ pătam fi­ asigurați ” *F" # US B C iíl Til E YÎfĂ ‘d* T Ä" G. Lenotre scrie: Astfel, războiul actual distruge tot ceea ce pînă azi, da acelor mul­țimi de oameni o splendoare gran­dioasă, acelor trupe pe cari le ve­dem în vechile tablouri de bătă­lie, liniile de panașe ondulând în depărtare în plin soare, grupele aurite ale statelor majore, com­du­­cînd din susul unui deal, mișcă­rile armatelor, galopadele cavale­rilor îmbrăcați în costume clare, cu drapelele fîlfîind. Azi trupele se bat pe pămînt, se bat noaptea, sub acoperișul pădurii, se bat fără să știe unde e inimicul. In Argonne, în ultimile zile, un țăran traversează regiunea de la Apre­­m­ont la Varennes și reîntorcîn­­du-se la trupă zise: Nu mai e ger­man în țară“... El traversă un front de o sută de mii de oameni, fără să zărească un singur sol­dat. Altă dată, o companie de una sau două lupte de câte o jumătate de zi, sau de o zi întreagă, uneori, apoi era liniște, urma intrarea ve­selă în orașele cucerite, lungul campanament, întâlnirile amu­zante, liniștea cartierului de iar­nă. Azi, o gaură în pămînt, liniș­tea ordonată, imobilitatea sub ploaia care cade și sub mitraliera care nimicește, și lupte de patru­zeci de zile fără ca un singur mo­ment să înceteze să răsune iu ure­chile asurzite zgomotul mai mult sau mai puțin mare a tunului, pe un front de o sută de leghe întin­dere. Iată de pildă o povestire, scrisă de el însuși, de un polonez care, angajat în armatele lui Napoleon făcu de la 1808 pînă la 1812, cam­paniile Spaniei, Rusiei și Fran­ței. Decorat de douzeci de ani cu legiunea de onoare, căpitan la douăzeci și doi de ani, Brandt — acesta era numele său, — a riscat mult persoana sa în multe împre­jurări. Intre alte incidente, emi­namente curioase, asistase la Bia­­ritz, la baia de mare a împăratu­lui, spectacol puțin banal. In timp ce Napoleon sta în apă, un deta­șament de cavalerie din garda sa înconjura pe împărat. De cealaltă parte a Europei, Brandt văzu pe regina Louisa de Prusia, pescri­­să, ruinată, rătăcind cu ochii roșii de lacrimi pe cheiurile noroioase și rău pavate din Memel; de acolo plimba ca ura sa în contra Fran­ței victorioasă, și ținea de mină copiii ei dintre care unul, trebuia să fie aclamat, șasezeci de ani mai tîrziu, împăratul Germaniei. In cursul campaniilor sale, bra­vul ofițer polonez se bătu bine și fu rănit de mai multe ori; dar o­­perațiunile la care a luat parte ar trece azi drept mici încăerări și la­conicele noastre comunicate de abia ar face mențiune despre ele. El n’a participat de fapt dect la o singură mare bătălie, aceea de la Boradino. El scrie despre a­­ceastă luptă. Era o noapte rece și cețoasă; mari focuri de bivuac în jurul că­rora circulă, fără încetare, ca umbrele, ofițeri și soldați; în zori, al doilea regiment din Vistula, din care Brandt făcea parte, e strîns înainte spre a porni la lup­tă. Lupta începe, ghiulele se adîn­cesc în pămînt înaintea liniilor soldaților; vîntu­l care sufla, cu putere ne aduce strigătele de în­nainte ale Francezilor și de ura ale Rușilor; dar nu se vede ni­mic; trec cîțiva răniți. Către ora nouă, se strigă: La arme, Divizia lui Brandt, trece pe o crestătură de teren, unde face haltă; giule­­lele trec deasupra liniilor; nici un om nu e atins de aceste ghin­dele de fontă pe cari le vezi în­­vîrtindu-se greoi în cîmpuri. Ora zece, apare un ofițer de ordo­nanță a împăratului; vine să pu­nă în mișcare diviziunea. Mer­gem, prin cîmpii; spre dreapta vedem lupta, lungi șiruri de ca­valeri francezi în care artileria rusă nemurește adeseori. Halta într’o vale, de acolo nu se vede nimic alta decit, vîrful acoperișu­lui verde al turnului­­ de la Bora­dino care strălucește în soate. Dar, din toate părțile, împușcătu­ra e activă. Către două­spre­zece un nou marș înainte și deodată, un turbion de praf, întunecă ce­rul; un strigăt înspăimîntător, scos de mii de guri acoperă tune­tul artileriei și cînd norul se îm­prăștie, marea redută a inimicii lui e luată. Cavaleria franceză șarjează: loviturile de artilerie de­vin mai rare, dar artileria rusă se încăpățânează; soldații lui Brandt se culcă cu burta la pă­mînt; ofițerii rămîn în picioare și cum tirul francez, înșirat pe o li­nie căreia nu i se vede sfîrșitul, sunt aproape. Brandt distinge o baterie care, pierzînd toți ofițerii e comandată de un tînăr satisfă­cut de acest chilipir. Către seară o reîntoarcere a ofensivei rusești e respinsă de infanterie; regimen­tul din Vistula, în fine angajat în luptă lasă pe câmpul de lupta vreo sută de morți și răniți. L­a sfârșit­, e noapte, se biva­­cuază pe loc. Frigul e rece și pătrunzător. E tot atât de imposibil să descrii o luptă ca și un bal, spunea Wel­lington, de aceea nu trebue să ne plîngem de Brandt că n’a văzut mai mult din lupta aceasta glo­rioasă. Dar, fără ca noi să micșo­răm vitejia celora din Marea­ Ar­­mată, trebue să recunoaștem ca o bătălie ca aceasta ar fi o partidă de plăcere pentru soldații noștri de azi. Să fim convinși că ceea ce va face mirarea și admirația, isto­riei, va fi constatarea că armata franceză din 1914, egalează în vi­tejie — ceea ce nu e decit natural, — dar întrece în rezistență și în eroică supunere, — și aceasta de­vine miraculos, — legendarele fa­lange ale vechei garde. CAVALERIA BELGIANĂ IN ARIERGARDĂ Măsurile luate de autoritățile publice cu privire la prețurile ali­mentelor au fost bine­venite, căci altfel populațiunea ar fi rămas la discreția speculanților și exploata­torilor. Se înțelege însă că aceste măsuri nu s-au putut întinde la tot felul de alimente și mărfuri, fie sau nu de prima necesitate. De aci tendința de speculă a unor anumiți negustori, detailiști sau angrosiști, în ceea ce privește mărfuri, mai ales din acelea care se importă și în special din părți­le Orientului. In general, măsurile autorități­lor noastre au găsit o strictă apli­care în privința pîinei, cărnei, v­n­­turei, peștelui, lemnelor, zahăru­lui, cărbunilor, etc. Prețul acestor alimente și obiecte de prima nece­sitate a fost fixat de primăria Capitalei. Cu­ despre celelalte alimente, și în special mărfurile de coloniale, lal căror preț nu s’a putut fixa din­­ diferite motive, o parte din negus­­­tori și angrosiști au urcat prețu­irile după cum au vroit și după­­ cît i-a lăsat inima.­­ Așa, de pildă, sînt următoarele­­ mărfuri de băcănie ale căror pre­­ț­­uri au fost urcate cu 20—50 _ la sută, de cum se vindeau mai înain­te: cafea, orez, măsline, luminări, săpun, conserve, ceai, sardele, fruc­te uscate, brânzeturi, paste făinoa­se, alune, migdale, castane, smoch­i­ne, stafide și multe alte mărfuri importate sau produse în țară. Toate aceste mărfuri se vînd azi foarte scump, fără o cauză sau un motiv binecuvîntat. In această privință însă am avut diferite convorbiri cu mai mulți consumatori.­­Vom rezuma ad­ e­­senta acestor convorbiri. Angrosiștii și negustorii detai­liști, ne spun interlocutorii noștri, se vaită că plătesc marfa scump și că nu pot vinde altfel decât cu pre­țuri ridicate, căci altfel ar păgubi. tot­e‘tea ce privește plata, apoi să ne cam ierte d-nii angrosiști și de­tailiști, căci tot noi o facem, nu ei. Urcarea prețului unei mărfi oare­care se face pe spinarea consuma­torului, iar nu a negustorului. Angrosiștii vînd detailiștilor marfa cu preț urcat, iar aceștia, la rîndul lor, urcă prețul la vânza­rea cu amănuntul către publicul consumator. Dacă așa stau lucrurile, atunci cine plătește și pe a cui spinare se trafid­ează, dacă nu pe spinarea noastră a consumatorilor­? Ceva mai mult, dacă angrosiștii urcă, de pildă, prețul unei mărfi în 10 la su­tă, detailiștii mai urcă și ei încă cu 20. Așa că o urcare cu­ de mică din partea angrosiști­lor, devine o grea povară pentru publicul consumator. Să venim acum la obiecțiunea că negustorii ar păgubi dacă n’ar vinde marfa cu prețuri mai ur­cate. Obiecțiunea aceasta nu are nici o valoare, căci atît angrosiștii noș­tri cit și o parte din detailiști au în depozit marfă încă de acum cî­­teva luni. Marfa aceasta, pe care acum o vînd cu 20—50 la sută mai scump, pe ei nu-i costă nici un ban mai mult. Marfa asta este cumpă­rată și angajată încă înainte de iz­bucnirea războiului, așa că ei rea­lizează un cîștig enorm absolut pe nedrept. Aci nu este alt motiv decit do­rința exagerată de cîștig, specula­rea populațiunei, sub pretextul îm­prejurărilor grave prin care tre­cem. Adică negustorii au găsit să speculeze lumea tocmai atunci cînd are mai mare nevoe de a fi menajată și ocrotită. După cum vedeți, au încheiat interlocutorii noștri, publicul con­sumator suferă iar negustorimea care cîștigă enorm se vaită. Gh. Dunăre ANCHETELE NOASTRE Scumpirea alimentelor — UNII SUFERĂ ȘI ALTA SE VAITA —

Next