Sburătorul Literar, 1921 (Anul 1, nr. 1-46)
1922-10-06 / No. 41
282 Sburătorul Literar trece peste o epocă literară al cărei gust, începând cu St. Petică și cu Săvescu și sfârșind cu Philippide, au îmbogățit cu cele mai variate mijloace de redare intelectualitatea noastră. Minulescu, Bacovia, Emil Isac și Cotruș fac ca toate provinciile românești să fie reprezentate sub steagul acestei mișcări liberatorii și individualiste de artă“. D. Fundoianu tăgăduia deci individualitatea întregei noastre literaturi ; d. Davidescu nu i-o recunoaște decât când și-o pierde. Ferocitatea unuia și parțialitatea celuilalt ne aduc astfel involuntar la căpătâiul literaturii române pentru a-i constată, pe de o parte, existența, iar pe de alta, caractere proprii și profunde în nici o legătură cu variațiunile școalelor literare în genere, și, mai puțin, cu simbolismul în specie. Recunoaștem că o literatură nu există prin individualități răslețe ci printr’o organizare armonică , nu se valorifică atât prin calitate cât prin diferențiare. Prezența unui geniu solitar nu dovedește nimic; originalitatea unei literaturi stă în acele note specifice care, deosebindu-ne de alții, ne constitue o fizionomie proprie. A scrie într’o limbă poate fi un accident, a aveă talent poate fi numai o întâmplare personală ; pentru a se integră într’o cultură, talentul trebue să fie reprezentativ. Confirmând acest principiu este neîndoios totuși că literatura română nu’și afirmă existența numai prin talente incontestabile ci și prin insușiri specifice și comune. Virtualitățile artistice ale rasei sunt evidente în poezia noastră populară, superioară poeziei populare franceze ; cifrele realizărilor literaturii culte nu se juxtapun ci se adună. Eminescu, Coșbuc, Creangă și Caragiale nu sunt numai talente remarcabile ci și puncte din frontiera hartei noastre sufletești. Atitudinea fatalistă a poporului român față de viață ne situează în orient; ne diferențiază, în orice caz, de apus. Latentă în poezia populară, ea e ridicată de Eminescu pe cea mai înaltă treaptă de realizare artistică. Sentimentalitatea caracterizată prin duioșie e specifică locului ; n’o găsim în nici o literatură apuseană și nici n’o putem confundă cu mila slavă. Humorul românesc este iarăși specific ; o pagină din Creangă nu’și are echivalentul în nici una din literaturile universale. Suntem originali nu numai prin fond ci și prin expresie ; tânăra noastră limbă e plastică și plină de resurse. Spre exemplificare nu vom recurge la acelaș inimitabil Creangă, ci ne vom scoborî la unul din scriitorii minori. Iată o pagină din Slavici :