Scînteia Tineretului, august 1959 (Anul 14, nr. 3177-3202)

1959-08-01 / nr. 3177

Conferinţa internaţională a folcloriştilor care va avea loc in curînd la Sinaia ne aduce inca o semnificativa dovadă a pre­ţuirii de care se bucură peste hotare arta noastră populară şi a prestigiului pe care ea îl are azi pe scară mondială. Nu e lipsit de Interes însuşi faptul că pentru întîia oară acum, sub regimul pu­terii populare, un asemenea congres îşi desfăşoară lucrările în ţara noastra. Arta folclorica întotdeauna iubita de po­por, dar considerată de oficialităţile bur­gheziei drept un produs pauper şi minor, privit cel mult cu îngăduinţă şi superiori­tate, este aşezată astăzi în sfirşit în drep­turile ei şi nu numai încurajată de stat dar şi înconjurată de respectul cuvenit tu­turor luptătorilor care şi-au cucerit titlu­rile pe câmpul de bătaie, în vremuri grele. Formaţiile artistice de amatori se dez­voltă cu un extraordinar avînt în toată ţara, sint sprijinite prin acţiuni oficiale, prin concursuri minuţios şi sistematic or­g­anizate pe comune, raioane şi regiuni, urnizînd contingente proaspete şi uimitoare (actori, cîntăreţi, dansatori) scenelor de teatru, operă şi balet ale Republicii. La rindul lor, brigăzile artistice de agitaţie din cadrul acestor formaţii de amatori, desţelenesc şi fertilizează cu sami­nţ­a ac­tualităţii cele mai bune tradiţii folclorice, ignorate cu deplină ştiinţă sub capitalism şi adaugă noi şi îmbelşugate resurse ne­preţuitului izvor descătuşat. In oglindirea noilor realităţi din ţara noastră şi a noilor concepţii despre viaţă şi oameni, despre muncă şi dragoste, des­pre familie şi societate, poezia işi păs­trează ca de obicei — românul fiind năs­cut poet — un binemeritat loc de frunte. Perioada de la 23 August încoace, cu­noaşte în folclorul poetic contemporan (ne vom referi, în exemplificările ce urmează, mai ales , cei cincisprezece ani pe care-i sârbătorim) o înfăţişare multilaterală un conţinut dar în acelaşi timp, şi foarte ade­sea, direct surprinzătoare ca expresie ar­tistică, dacă ţinem seama că folclorul poe­tic tradiţional reprezintă nu zeci ci sute de ani de şlefuire. Iată acest cintec de leagăn din Baia- Mare care îşi explică — în prima strofă — originea, într-un stil de autentică şi cuceritoare suavitate: Doina din ce i-a făcut ? Dintr-o gură de mic prunc: L-o lăsat maica dormind L-o aflat doină zicind. Iar în ultimele versuri exprimă, cu şugu­beaţă naturaleţe, poziţia nouă care apare acum In mediul sătesc faţă de frecventele superstiţii de altadată: Abui-buă-buâ *) Abuâ fucul maica. A­u ti teme tu de zmei, l-a goni maica pe ei. Nici de zmei nici de moroi1) Maica nu-i lasă la noi Nu ti teme de moroaie, Cîrliţoi fi cirliţoaie, Că le dă maica bătaie­­ 1) a dormi 2) strigoi Intr-o viziune plină de farmec şi de dis­creţie, simbolul general al construcţiei so­cialiste este înfăţişat printr-un pom al dragostei — Pomul nostru — cules din comuna I­nand, regiunea Oradea — destul de limpede glăsuitor în sine pentru a face cu totul de prisos orice adaos explicativ: Mindro, din dragostea noastră Răsărit­a, pom în coastă Cu frunzele de argint, Valea toată mirosind Şi toată valea sfinţind, Cu frunzele de aromă Mirosind a nouă ţară, A rujă fi-a scorţitoară !... Duşmanii l-au oblicit, Cu securele-au ieşit, Dar noi, dragă, i-am oprit Pomul nostru să-l doboare Cu securi fi cu topoare, Şi in drumul lor Vom sta Nici de-acum nu i-om lăsa Pomul nostru să ni-l ardă, Pe noi, dragă, să ne piardă... Amintirea zilelor care au precedat elibe­rării, zilele marei răscruci cînd partid­ul pregătea insurecţia armată, au căpătat o sugestivă consemnare în glasul tînărului ţăran de tipul lui Mitrea Cocor, ostaş al armatei populare în momentul cînd armele erau întoarse împotriva fascismului, in­dependent de profilurile , rubedenii, rea­lizate de literatura cultă, de poeţi şi proza­tori renumiţi, poetul-ţăran rămas după tra­diţie neindentificat, credincios adică aurei lui anonime şi stilului său, se pricepe de minune să-şi contureze singur profilul şi ţelurile povestind maicii sale — eve­ni­men­­tile­it atunci: Iera rusu-n apărare, Higler ca la vinătoare, Nu ca să vineze urfi Ci ca să vîneze rufi. Dar l-or strins cu ursu-n braţă De-a ţine minte fi-o viaţă ! Şi dacă nu i-a ajunge Tit ca ursul l-or mai strînge. ...Ziua bună, ţara mea, Mă-nturnai, te-oi mai vedea... Ziua bună, părinţi, fraţi, Mă primiţi şi mă iertaţi, Ziua bună dumitale, Maica mea cu multă jale... Plingi tu, maica florilor, De jalea ficiorilor. Dar ne-am rupt, maică, din lanţ Şi ţ­e-am rădicat din şanţ Şi din clisa şanţului Şi din lanţul neamţului Armele le-am inturnat Şi spre Higler le-am tunat. Ziua, noaptea, tăt puşcam Şi pe Higler fugăream Cu cătane de oţel Şi cu morţii după el, Cu morţii pămintului, Cu blăstămul vîntului Tunindu-l mormittului. Fire-ai Higler, blăstămat, Fire-ai lanţ desferecat Şi pe veci înmormintat. Anul însuşi 1944 şi ziua de 23 August apar în creaţia folclorică detaşat, nedichi­sit, limpede şi cu atit mai convingător în vibraţia adevărată a vocii cronicarului ne­cunoscut (comuna Onceşti, Sighet, regiu­nea Baia-Mare). Anul patruzeci şi patru Rupe lanţurile-n patru- Foaie verde de stejeri Că ne-o scăpat de boieri, Pă boieri i-o alungat Şi pămînt nouă ne-o dat. Mor ciocoii de necaz Că ce-o fost nu mai e azi Sămânţa de li s-ar stinge Că noi ştim că nu i-om plinge. Frunză verde dintre vii, August douăzeci şi trei Ne-o scăpit de sărăcii. „Sărăciile“ — boierii, ciocoii, domnii, domnişorii — sînt în nenumărate chipuri şi drastic condamnate de conştiinţa cîntă­­reţului anonim în contrast cu sărăcia pro­­prun-zisă, stare de bază şi rană seculară din care îndeobşte a ieşit şi cîntecul amar, intens, sfîşietor, al celui exploatat. Exploa­tat la singe, ajuns în sapă de lemn, lipit pămintului, ne mai arvînd ce vinde, căci întreg produsul muncii sale îi era răpit prin silnicii sălbatice, îi înţelegem cu atit mai deplin rîvna spre o viaţă mai bună. Să luăm, drept singur exemplu — Tîrg la Rădăuţi. Frunză verde de măruţ Mine-i tîrg la Rădăuţ ! Oamenii duc boi la tîrg Şi carele pline viru. Numai eu n-am ce mina Fără numa nevasta Că e mîndra ca şi-o stea. — Gată-te, nevastă, bine Şi haide în tîrg cu mine... N-ar zice nimica ea. Fără doar s-ar întrista Şi la tirg dac-am pleca Domnişorii s-ar holba, Domnişorii-ar întreba : — De vindut ţi-i nevasta ? ,— De vindut e, săraca. — Cu­ cei, bade, pe dinsa ? — Trii buţi de galbăni bătuţi Şi mai multe şi mai mulţi Şi pe deasupra trii munţi. Şi-nc-aş inturna in sat. Ca un cine blestemat, De tată frunza certat: — Vai tu, cine de bărbat, Vinduşi nevastă frumoasă Dar amu intorni acasă Copiii te-or întreba : Unde-i, tată, măicuţa ? — A rămas la dugheniţă Să vă cumpere turtită, Să vă-nţerce de la ţiţă Ci altu n-aveţi măicuţă... Frunză verde de măruţ Mîine-i tirg la Rădăuţ ! Oamenii duc boi la tirg Şi carele pline viru, P­ingă boi se duc cintind Numai eu n-am ce să vind. Frunză neagră ca pămintu încotro mă bate gindu ? Du-te, gindule, la dracu, Altu nu ţi-oi face plăcu. Frunză neagră rupe-te, Şi te rupe suflete, Frunză verde măr bătut, N-am nevastă de vindut. N-am ce vinde, da’ mi-i bine Şi nevasta-i p­ingă mine. Al aceluiaşi om este glasul, pe care-l auzim din nou în zilele noastre, rostind însă alte cuvinte, bucuros, rupindu-se de trecut şi slăvind rodnicia muncii laolaltă, bunăstarea dobîndită, primenirea anilor. E bătrin acum fostul exploatat: îi vede pe tineri că-şi duc viaţa parcă nuntind şi,­­ prins în horă cu ei, începe ofttînd dar în­cheie cu elogiul muncii împreună, în ima­gini luminoase ca într-o oraţie de nuntă: Cit au prins ăşti ochi bătrîni, Se umpleau şapte fintîni. Cit mi-au mers picioarele, Zău, călcam şi soarele ! Cit au trudit aste mii­ni, Strîngeam nouă munţi de pîini Nouă munţi, nouă coline. Dar a fost amar de mine Că dormeam tot in picioare învelit cu supărare. Azi muncesc cu satu-ntreg, Azi pentru mine culeg. Muncesc cu satu-mpreună Şi trăiesc cu voie bună. Codrule, frunză măruntă. Viaţa noastră-i ca o nuntă : Omu-i mirele din casă Fericirea-i e mireasă Anii, primeniţi nuntaşi, Şi partidul le e naş. Reprezentarea noilor stări, preluînd cîte­­odată leagănul de ritmuri al Mioriţei, nu mai are de ce să cînte motivul împăcării cu moartea ci, dimpotrivă, află prilejuri destule să scoată în relief satisfacţia de a trăi omeneşte şi bucuria muncitorului care işi cucereşte treptat un drum prielnic dez­voltării şi îndestulării, un nivel economic superior, un înalt climat moral caracteris­tic orînduirii noastre noi. Ca în acest, sim­plu şi firesc Cintec de la­­noi: Verde de trifoi, Cintec de la noi Place-mi mie mult. Place-mi să-l ascult Cintat de feciori Pe la şezători, De fete zglobii Pe la cumetrii. Spune, spune tu Cum trăim acu’ Şi cum am scăpat De amar oftat. Măre, se ivea O frumoasă stea. Stea strălucitoare, Mindră ca un soare Şi venea, venea, Noaptea alunga, în casă intra, Casa I lumina, Inimi veselea- Partidul iubit Şi nebiruit Ne-a scăpat de rău Şi de traiul greu. Ne-a făcut să ştim Bine să trăim. Şi avem de toate, Mesele-ncărcate, Inimi luminate, Mim­i descătuşate, Lanuri înfrăţite, Doruri-mplinite. (Văleni şi Guroaia, Lăpuş). In suita lanurilor înfrăţite, un străluci­tor snop auriu este închinat Dobrogei, ca un meritat omagiu adus primei regiuni colectivizate: Foaie verde fir sulfină, Dobroge, mindră grădină, Neaua vremii s-a topit Şi tu ai întinerit, Dobroge, frumoasă fată Ce tristă mi-ai fost odată ! Plînsul mult ţi-a fost şi-amar Inima friptă pe jar. Dar odată s-a pornit Şi-a venit din răsărit Vintişor nepotolit, Şi-a fost vintul fermecat, Răul tot l-a retezat Şi l-a dus de l-a-ngropat în cetatea lutului, Din fundul pămintului, Acolo să putrezească, Oameni să nu mai pălească Şi să nu-i mai necăjească. (Vasile Roaită, Constanţa) Dar şi din cealaltă parte a ţării, din nord, din ţara Oaşului — ne vin cîntări care atestă ca bine venite şi bine făcătoare schimbările înfăptuite în mediul sătesc, viaţa nouă care s-a înrădăcinat adine în satele patriei noastre, sub conducerea par­tidului. „Ciobanul care şi-a pierdut oile“ altcind­va, pare a şi le fi regăsit şi — în limbajul oşan caracteristic — zice din fluier şi din gură un cu totul alt cintec: Păcurar la oi eram, Brinză nu mincam şohan *) Numai cind o cumpăram Eram slugă la birău Dipt2) o oaie cu ciongău’) Bocotanii minau boi, le n-aveam nici două oi. Azi din nou sint păcurar în Certeze, la hotar, Şi de baiuri n-am habar ! Azi tăt satu m-o ales Să duc oile din şes Şi să le cobor la vale Cind cade neaua cea mare. Am şi lină am şi oi, Şi pruncii nu-mi mai sunt goi. Azi mi-i drag­a fiscii*) Pe sub poala Măgurii Turma zootehnicii­ 1) niciodată 2) pentru 3) clopot 4) a fluiera (Oaş) Pe uriaşa armură de aramă fierbinte a holdelor Bărăganului, dragostea oamenilor faţă de propriile lor cuceriri grevează imagini şi siluete melodioase: sínt florile mîndriei şi ale încrederii faţă de bogăţia pămintului cu roadele jefuite metodic se­­coli îndelungaţi, dar restituite pe de-a în­tregul în numai un deceniu şi jumătate: Foaie verde trei cicori, Bărăgan, pămînt cu flori, Fiecare sat e-o floare Mindră şi mirositoare, Cu mireazmă-mbătătoare. Cine pe-aici se petrece, Nu-i mai vine să mai plece, C-au venit timpuri, venit, Şi-are omul trai tihnit, Şi ni-s colectivele Cum pe cer sint stelele. Bărăgan, pămînt cu flori, Harnici sint ai tăi feciori, Harnice — sint fetele Că se duc cu cetele Depănind cîntările Şi muncesc pe cimp mănos Să crească rodul frumos Ca s-ajungă ţara toată Mai frumoasă, mai bogată. (com­. Borduşani, raionul Feteşti) Şi din nou, din celălalt capăt d® ţară (e vorba de astădată de comuna Boşorod- Haţeg, regiunea Hunedoara) dă răspunsul — şi în acelaşi timp explicaţia­­ cînte­­cului de belşug care e nota dominanta a producţiei folclorice din ultimii ani, un vers puternic şi clar care face auzit pre­tutindeni motivul alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănime, sugerînd direct şi viu schimbările socialiste din oraş şi sat, fără floricele dar şi fără ostentaţie: Foaie verde mărăcine Muncitorii din uzine Şi ţăranii de la plug Care am scăpat de jug, Ne am unit, sintem­ albine, Ei dau pluguri, noi dăm pline... Toate păsările cintă Pentru munca noastră sfintă, Pentru August două’şi’trei Libertatea patriei. Dacă libertatea patriei a fost posibilă, aceasta — ne relatează o sprinţară stri­­gătură dezvoltată, din comuna Balş, re­giunea Craiova, — se datoreşte faptului că vorbind în ton mucalit, pe scurt şi pe­­olteneşte : Toţi trăim azi intr-o lege Fără trintorul de rege. Noi ţi-am spus, măre cocon, Ia mai dă-te jos din tron, Că făr de măria ta Tot ne curge Dunărea. Ţi-a plăcut un avion, Du-te la englezi plocon, la-ţi lădiţa şi mămiţa Şi... adio Dîmboviţa. De cînd i-au zis „măriei-sale“ călătorie sprincenată, nu întîmplător oamenii care duceau din greu, simţind-o pe spinare in usturimi, povara servitutilor catăniei sub regalitate, sînt petrecuţi acum cu cin­­tece, sau cîntă ei înşişi, cînd pleacă la oaste ca la o înaltă şcoală de educaţie ce­tăţenească şi patriotică, nu ca la ocnă: Foicică foaie lată, Pleacă neică la armată, Şi poartă haină curată. Cizmă nouă, încremată Şi puşcă incurelată, Să se mire lumea toată. Du-te, neică, sănătos Să te-ntorci gras şi frumos C-altădată-n cătănie Duceai viaţă de robie. Plecai sănătos la oaste Şi-ţi rupeau trei-patru coaste, Plecai gras şi sănătos Şi te-ntorceai ofticos. Dragostea, ale cărei strune par eterne şi mult mai greu modificabile, cunoaşte şi ea in determinările construcţiei socia­liste, sub influenţa şi în condiţionările acesteia, schimbări fundamentale de con­cepţie. Mai în glumă, mai în serios, tînâra ţărancă colectivistă are pretenţiile ei şi găseşte adesea pentru ele (ca în comuna Rodiul-Costeşti, regiunea Piteşti) versifi­cări de toată frumuseţea: Mai la deal de casa noastră A crescut o floare-albastră. Mai la deal de floricică Pasc caii lui Ionică. Iar mai sus de caii lui, Stă culcat chiar dumnealui Şi priveşte-ncoa, spre coast­­a gospodărea noastră. — Măi Ioane, Ionele, înscrie-te băieţele, Hai şi tu cu noi pe coastă Şi ţi-oi fi atunci nevastă ! Sau, pentru a da un alt exemplu — de vreme ce capitolul amorului este, şi in iel­elor, foarte suculent Mustrat — iată că o morală ţărănească nu numai severă pur şi simplu, dar şi mai temeinic argumen­tată, mai avertizatoare în concluzii pentru fetele tinere şi mai a timpului nostru neiu­bitor de uşurătăţi, îşi face apariţia (co­muna Inand, regiunea Oradea) . Eu pe badea-am întrebat — Spune-mi, bade, apical V) Dac-ai voie de luat ! Or de ce m-ai înşelat Eu guriţă că ţi-am dat ? Dar bădiţa-o zis aşa: — Eu aceea n-oi lua Care mie mi-a dădut Inel cind eu i-am cerut Şi gura să i-o sărut■ Că nu-i gura cimp cu flori Şi simbrie la feciori Că nu-i gura vin şi bere Să şi-o dee cui o cere. 1) precis Ceea ce bineînţeles nu împiedică nicide­cum, ba chiar Îndreptăţeşte, pe un tînăr brigadier ţăran să trimeată, în toiul muncii voluntare, de pe meleagurile unde-i plecat, următoarea cărţulie de dragoste menită să consolideze fidelitatea mîndrei sale: Frunză verde de secară, Du-te, carte, peste ţari, Zboară ca o­rinciunea Pină-n sat la mîndra mea— Du-te, carte, şi soseşte Şi la mîndra te opreşte; Adu-i după şantier Slovă de brigadier, Care mult le-a sărutat Cind la poştă te-a lăsat ! Viaţa de astăzi a satelor, mulţimea sem­nelor distincte care caracterizează con­strucţia socialistă un nestăvilit elan, îm­bogăţirea peisajului sufletesc ce întovără­şeşte deplasarea spre mai bine a condiţii­lor materiale, au produs în ultimii 15 ani şi continuă să producă bunuri poetice de preţ; graficul sensibilităţii populare e în neîncetată creştere, odată cu procesul tre­cerii de la cantitate la calitate; pe în­treaga arie vastă unde colectiva şi întovă­răşirea au prins rădăcini adinei, omul se înalţă cu paşi siguri pe treptele unei con­ştiinţe superioare. De aici şi autocorectarea neîncetată a defectelor, dobîndirea şi precizarea amă­nunt cu amănunt a stilului specific, modul viguros şi sugestiv al exprimării rapsodu­lui popular. Poezia lui e din ce în ce mai corespunzătoare exigenţelor sporite ale poporului, în societatea socialistă care se fundamentează şi prin prezenţa activă a contribuţiei folclorului combatant. In comunele Teiu, Priboieni, Oteşani şi altele din regiunea Piteşti, de exemplu, cîntăreţul anonim în care experienţele acu­mulate în vremea din urmă de sufletul co­lectiv şi-au pus pecetea şi s-au sedimentat, aduce în vers — mai întîi — mărturie cinstită, fermă, a acestor experienţe deo­potrivă uimitoare şi fertile pentru con­ştiinţa lui de muncitor agricol: Am muncit şi eu ca tata După ce-am făcut armata, prind la ciocoi moşia Ca să-ntimpin sărăcia. Dar acum, cind sunt bătrân, îmi veni şi ceasu-ăl bun : Partidul Muncitoresc Mă-t făţă ca să citesc, Pămintul cum să-l muncesc, Traiul nou să mi-l trăiesc. Dar el nu se mulţumeşte cu atit ci îşi pune la încercare în felurite chipuri inven­tivitatea, iscodind relaţii şi împletiri mai iscusite între rămurişurile limbii, creînd asociaţii inedite şi îndrăzneţe pe măsura ineditului şi îndrăznelii concepţiilor de viaţă pe care şi le-a însuşit. Aşa ne ex­plicăm faptul că după ce, eventual, face cu humoristică amărăciune o constatare de acest fel, De cind cu gospodăria M-a dat de belea soţia : A muncit mai mult ca mine Şi m-a făcut de ruşine... el nu r­ămine numai la nivelul autocriticii simple — care, şi ea, stă frumos omului — ci, inspirîndu-se din traiul său de toate zilele, se încumetă mai sus şi mai departe, spre avîntate generalizări şi bine hrănite imagini: Nu-i nici luna mai frumoasă Ca gospodăria noastra. Luna-i plină doar la lună, Colectiva, totdeauna ! Nu-i frumos nici soarele Cum ne sunt ogoarele , Că el seara asfinţeşte. Griul pe ogor tot creşte ! Aşa ne explicăm şi atîtea alte întruchi­pări poetice ale ideii de belşug prin colec­tivizare, chiar nedenumită în chip expres, dar sugerată cu prospeţime: Dimineaţa-n şes cu rouă Taie plugul brazdă nouă, Brazdă nouă vrem să-nceapă La locul de peste apă, Să se vadă sat cu sat Să văd şi eu ce-am arat. Să se vadă şes cu şes Să văd şi eu ce-am ales. Nu trebuie ocolit faptul că există pe alocuri anumite tendinţe de falsificare de­clamatorie, unele nemeritorii îngroşări de pastă, unele ieftine contrafaceri şi inutile adausuri la o bogăţie care se dovedeşte generoasă şi veritabilă. Asemenea încercări sunt desigur elimi­nate de sita selectivă a gustului obştesc, dar ele pot face şi rău — chiar dacă nu­mai temporar — de aceea trebuie respinse de culegători, ca şi de redacţiile ziarelor şi editurilor, după cum sunt respinse, la lectură, de public. Cu atât mai multă pu­tere de convingere se va extinde şi îndă­tina, pe calea rodnicei contagiuni şi în­treceri calitative, versul artistic limpede, încopoarea ideii juste în imaginea cuve­nită, însăşi lozinca, necesară, nu va mai fi lozincardă cu necesitate ci va ţîşni în adevăruri vioaie şi înţelepte, pe măsura proverbului, a strigătorii, a zicalei din bă­trîni : Pe ogor, după tractor, Creşte griul mai cu spor C-am unit ogoarele Ca apa izvoarele... sau ca versul simplu şi curat, ca în această entuziastă confesiune de credinţă şi gingaşă laudă închinată partidului, în care mai ales finalul rezumă atita sensi­bilitate şi adevăr: Floare-albastră din fereastră Ce frumoasă-i viaţa noastră. C-avem trai îmbelşugat Şi satu ne am ridicat, Floare-albastră din grădină, Se făcu un sat lumină Lumini din vorba lui, Din vorba partidului. Şcoală nouă am durat, Toţi copii-nvaţă-n sat. Floare-albastră din colnic Ce n-ai da să fiu iar mic, Ca să cresc sub ochii lui, Sub ochii partidului. Motor şi organizator al tuturor acţiuni­lor noastre, partidul este astfel cîntat nu numai de poeţii cu nume şi volume, ci şi de fraţii lor de nădejde, autori — fără chip şi identitate — ai literaturii de circulaţie orală. (Menţionăm aci, că odată cu lichi­darea analfabetismului, tot mai mult îşi fac loc astăzi produsele folclorice scrise, caietele de culegeri individuale, fie trans­mise aidoma după filoanele orale, fie com­puneri proprii, fie modificate după cerin­ţele proprii). In sfîrşit, pentru că am prelungit des­tul aceste note de amator pe un material mult prea vast ca să poată fi cuprins în­tr-o pagină de ziar ori cit de bună gazdă, nu vom mai prezenta decit o singură exem­­plificare, cu privire la ecoul puternic pe care l-au aflat în folclorul actual acţiu­nile pentru pace ale lagărului socialist: Frunzuliţă de la noi Cui îi trebuie război ? Războiul boierilor Sămînţa averilor, Că războiul a loru-i Frunză arsă-a dorului Şi-i năpastă fără nume N-ar mai fi război pe lume. Condamnarea războiului „Năpastă fără nume“, problema de căpetenie a actuali­tăţii internaţionale apare în numeroase şi concentrate oglindiri în poezia noastră, populară. Sînt tot atîtea formulări exce­lente şi viguros definitorii, adevăruri cu caracter de proverb şi cu o mare supra­faţă de circulaţie, tot atîtea semnificative lozinci artistice ale idealului de viaţă pen­tru care duc nobila lor luptă oamenii muncii de pretutindeni. de Cicerone Theodorescu

Next