Scînteia Tineretului, februarie 1967 (Anul 23, nr. 5506-5529)
1967-02-01 / nr. 5506
NOI ARTICOLE © ÎNSEMNĂRI CORESPONDENTE TE Îmbrăţişez, SFIMJIE Ion Crînguleanu ... Valuri de studenţi zguduie anotimpul cu emoţii, cu tresăriri, cu strigăte şi tăceri. Miile, sutele de mii, milioanele de pagini trec prin sute de mii de ochi. Zilele acestea ţara studenţească se află în examene. Exuberanţa şi prospeţimea îşi urcă fruntea în cer cu isteţime şi mîndrie. Ca la concert şi spectacol, tinerimea studenţească vine îmbrăcată proaspăt, cu fundiţe şi gulere imaculate. Peste tot e o stare nervoasă, contradictorie, gravă şi plină de reflecţie şi raţiune. Istoria civilizaţiei, istoria războaielor, a revoluţiilor, istoria universală a poemelor, istoria ideii şi a filozofiei, atomica şi cibernetica, tehnica naţională şi mondială sunt dezvăluite, sunt predate şi elogiate de către miile noastre de studenţi în fierberea tinerească din sesiune. Chiar scrisorile de dragoste au un alt ritm, mai ciudat parcă, mai telegrafic, deşi sunt scrise de aceleaşi mîini îndrăgostite. Chiar şi maşinile sunt mai ferite, chiar şi telefoanele se închid mai repede. Afară viscoleşte sau e ger senin la minus 23°, cu lună aproape albastră de claritate, afară sunt senzaţii de primăvară dar în cămine, în case, în amfiteatre tinerimea studioasă trece prin istoria civilizaţiei şi a ştiinţei. Coridoarele cetăţilor de studii sunt pline de exclamaţii. Acolo sunt cele mai groza Un răspuns exact (cel al studentului Gresz Gabor Caroly din anul IV al Facultăţii de mecanică din Braşov) ve îmbrăţişări, chiar şi cei care nu ştiu să îmbrăţişeze cu nota „10“ pe carnet, învaţă in acest anotimp secretul mare al gestului de-a stringe in braţe pe un prieten, un confrate, o iubită sau o mamă. Sunt linele fete care nu ştiu să plingă. Chiar şi ele învaţă ce-i lacrima in acest anotimp, dacă se lasă învinse de nota „4“. Sunt unele fete care pling nemaipomenit de frumos. Sint mai frumoase decit şcolăriţele care trec prin ninsoare cu genele pline de fulgi. Se spune că o fată e cea mai frumoasă cind o ninge peste gene. Eu am văzut unele, care întreceau şi imaginaţia in frumuseţe cind plingeau : una picase la examenul de actorie, alta „pe lingă plopii fără soţ“, alta la derivate, alta picase pur şi simplu pe polei pentru că mergea împrăştiat — numai bucurie in ochi că luase cel de-al treilea „10“ la această sesiune. Vă mărturisesc, toate, dar toate, plingeau! Dar ce plins frumos, dar ce plins ! Nu-i nimic, se ridică şi fug mai departe. Superbă-i fuga studenţilor spre viaţă... ...Nimeni nu ştie ce nostalgie şi emoţii mă apucă la trecerea, fie şi pentru o clipă, prin Universitate. Acolo eşti tu, studenţie, le îmbrăţişez şi ard în polul de frig al anului. Marin Bîrsescu — Reşiţa Una din întrebările adresate redacţiei ne-a prilejuit o discuţie cu scriitorul dv. preferat, Radu Tudoran. Vă redăm integral răspunsul domniei sale : „In prezent mă aflu în acea situaţie puţin tulbure şi mult neliniştitoare cînd între trei subiecte de roman nu m-am decis pentru unul: nu-i vorba de o simplă alegere — s-ar rezolva în citeva ore. E o luptă: fiecare din cele trei subiecte îşi are magnetismul lui propriu şi deocamdată toate mă atrag cu forţe egale, fiind şi o anumită asemănare între ele — toate acoperă cite o arie din viaţa noastră modernă. Intr-o zi, mai curînd, mai tîrziu, dar sper ca mai inainte de a veni primăvara cu lumina ei orbitoare şi cu furtunile derutante, unul din subiecte are să se impună. Nu-l anunţ înainte de a şti care este, şi înainte de a fi sigur că am să-l pot urmări pînă la capăt, trasformat într-o carte , pînă la capăt, adică pînă la ultima filă. O continuare la „Toate pînzele sus“, un al doilea volum probabil va fi, deocamdată există intenţia şi obligaţia contractuală faţă de Editura tineretului. Dificultăţile unei astfel de continuări s-au arătat însă mai numeroase decit îmi închipuisem cînd semnam contractul, de aici şi întîrzierea. Nu mi-am dat seama de la început că a continua aventura pe mări ar duce obligatoriu, la repetarea experienţei consumate în primul volum, cunoscut astăzi. Este obligatoriu să-mi debarc echipajul, şi să-i pun în faţă aventura terestră — mai puţin îmbietoare pentru mine unul: mi-a plăcut întotdeauna călătoria pe ape. La restul întrebărilor vă vom răspunde în rubricile noastre viitoare. Ileana Ceauşu — Timişoara, Gelu Spiridon — Bucureşti. Doriţi să vă alcătuiţi un insectar cu fluturi, dar nu ştiţi cum să procedaţi , care sunt cei mai frumoşi şi unde-i puteţi găsi. Am comunicat toate acestea tovarăşului Avram Spineanu (profesor în Bucureşti) posesorul unei colecţii care cuprinde peste 10 000 piese printre care insecte din ţară şi străinătate, melci, peşti, plante etc., colecţie care se îmbogăţeşte prin schimburile întreţinute cu specialişti din străinătate. Reţineţi mai întîi sfatul de a colecta insecte din regiunile dumneavoastră. Pentru a afla cum să procedaţi şi să pregătiţi colecţia citiţi revista „Natura“, seria Biologie nr. 4, din anul 1965, pe care o puteţi găsi la biblioteca şcolară. „In ţara noastră sunt multe specii rare şi frumoase. Practic nu le pot înşirui pe toate. Am ales cîteva exemplare care valorează mai mult decît aurul luate în greutate. Papilio apolo L., fluture rar (în unele locuri unde a fost semnalat nu s-a mai găsit, iar în altele este pe cale de dispariţie). Colecţionarii se mîndresc cu el. Totuşi mai poate fi găsit în luna iulie (15-30) pe Rarău, mai precis pe muntele „Arămii“ (Lucrarea Fauna Republicii Socialiste România, fascicola lepidoptera cuprinde şi alte date interesante despre acest fluture.). Zerynthia cersyi, fluturele este un element ponto-mediteranian care poate fi colectat 15-20 zile din luna mai numai în sudul Dobrogei. La Bucureşti, în pădurea Băneasa şi Brăneşti se găseşte Aglia tau L., fluture frumos din neamul ochiului de păun ; are un colorit mai frumos şi este mai mic. La Herculane, unde întîlnim un climat cu influenţe sudmediteraniene, insectele sînt foarte bine reprezentate. Voi aminti pe cea mai recent descoperită, (se găseşte la cîteva muzee din lume). Noi am publicat-o în anul 1957 şi se numeşte Notodonta herculana nova sp. Cei mai frumoşi fluturi îi puteţi vedea la Muzeul de istorie naturală „Grigore Antipa“ din Bucureşti, unde puteţi afla şi alte amănunte de la specialişti". RĂSPUNSURI PE ADRESA CITITORILOR nemulţumirea Nicolae Tîrcuş are 17 ani. E un flăcău mărunt, subţire, tăcut, cu priviri iscoditoare, lipsite însă de agresivitate chiar şi atunci cînd i-ar pătrunde mînia pînă la os. La prima vedere lasă impresia unui leneş care a coborît dintr-o cotruţă ca să suie într-o alta. Totuşi, cu Nicolae Tîrcuş lucrurile stau, în realitate, altfel. Cum ajungi să-i cunoşti, mai bine biografia îţi dai seama că flăcăul ăsta e un simbol al vredniciei, al corectitudinii şi al cinstei şi dintr-odată în locul fiinţei molatece şi tăcute, vezi , o alta tăiată parcă din flacără şi calupuri mari de piatră ; faptele lui vin să infirme pe de-a-ntregul aparenţele. De bună seamă că după o asemenea introducere vă aşteptaţi la un cuprins revelatoriu, în care eroul trebuie neapărat să dărîme munţi, ori să reteze capete de balauri. Nici una, nici alta. Actele de eroism ale lui Nicolae Tîrcuş sunt lipsite de emfază, dar sunt susţinute de o grandoare a simplităţii. Cel mai îndrăzneţ act pe care îl putem pomeni e acela că anul trecut, în trecere prin sectorul zootehnic, flăcăul a observat că undeva, la un grajd, o vacă are neapărată nevoie de o căldare cu apă şi de o furcă de fin. N-a stat mult pe gînduri, nu şi-a văzut de drum mai departe. S-a oprit şi şi-a făcut datoria ca orice om înţelegător, semnînd în acest fel un contract cu sectorul în care lucrează de atunci şi astăzi. Cei din conducerea sectorului, judecîndu-l la început ca şi noi, după aparenţe, l-au privit un timp cu neîncredere. Dar flăcăul s-a făcut că nu-l vede şi şi-a văzut modest de treabă şi pe nesimţite a ajuns şeful grajdului nr. 8. Nu există nici un act oficial care să îi ateste înscăunarea, dar dacă, prin absurd, cu cele 100 de juninci pe care le are în grijă s-ar petrece vreo tragedie şi, juridic, ar trebui să răspundă cineva de această tragedie, vinovatul n-ar putea fi depistat decit Vintru Omaru prin simpla depoziţie a flăcăului nostru. Aici ni se pare că stă întreaga frumuseţe a felului lui de a-şi înţelege îndatoririle. Nicolae Tîrcuş ştie să răspundă cu încăpăţînare de actele lui. Şi ceea ce e mai frumos, e că în grajdul pe care îl conduce a stabilit o normă de conduită din. , propria sa comportare , cele patru ajutoare ale lui s-au „molipsit“ şi ele de acest mod de a vedea şi de a acţiona al flăcăului. ...La cîteva sute de kilometri de Dumbrăveniul în care Tîrcuş a văzut lumina zilei, în Gîrlenii Bacăului, trăieşte un alt tînăr pe care, dacă nu l-ar chema Dumitru Mişca, ai putea să juri că e frate geamăn cu Nicolae Tîrcuş. Aceeaşi vîrstă, aproape aceleaşi trăsături fizionomice, acelaşi mod de a vorbi ori de a gesticula, dar mai cu seamă o aceeaşi trăsătură de caracter. Amîndoi au ieşit din trunchiul aceluiaşi copac: răspunderea deosebită, romantică aş spune, faţă de cuceririle epocii noastre. Şi totuşi... faţă de Tîrcuş Nicolae şi faţă de Mişca Dumitru eşti obligat să manifeşti o mare nemulţumire. Stînd de vorbă cu aceşti flăcăi, am descoperit că nici unul, nici celălalt, în afara unor broşuri de specialitate, nu a citit nici o cate. Acest lucru era posibil acum 25—30 de ani cînd cartea la sate era o raritate, dar nu azi cînd în satele noastre există biblioteci foarte bine înzestrate şi librării în rafturile cărora găseşti multe din perlele literaturii româneşti şi universale. Nu mai vorbim că în aceste sate se citeşte azi foarte mult. Stau şi acum şi mă întreb cum se poate ca aceşti doi tineri, care în procesul de producţie sunt factori foarte activi, pot să manifeste nepăsare, chiar faţă de propria lor instruire Ce părere au secretarii organizaţiilor U. C. din unităţile respective ori conducătorii instituţiilor culturale din aceste sate despre o asemenea situaţie ? Ce-au făcut toţi aceşti tovarăşi ca în mîinile lui Tîrcuş ori ale lui Mişcă să cadă o carte ? De bună seamă nu vrem să facem din aceste două accidente ale vieţii lor cine ştie ce tragedie, dar amîndoi sînt două energii autentice, doi tineri de nădejde şi ei trebuie să bată, întrutotul, pasul epocii în care trăim. La cooperativa agricolă din Strigăceaua, regiunea Oltenia, în darea de seamă prezentată la adunarea generală a membrilor cooperatori, s-a vorbit şi de... ponderea în venituri a celor 100 de stupi, proprietate obştească Foto: AGERPRES C [ OPINII Se întîmplă un fenomen curios: discuţiile despre proză se duc, cu cîteva excepţii, pe deasupra volumelor în cauză, acestea adică nu fac obiectul cronicilor literare din reviste şi ziare, nu ele sînt discutate propriu-zis ci ceea ce lasă ele să se înţeleagă. E şi multă justificare aici dar şi o rutinată teamă de risc. Aceste volume — mai toate apărute în inegal, dar utila colecţie „Luceafărul“ — nu reprezintă în primul, rînd o materie stabilă de analiză literară ci semnifică doar un punct de vedere asupra literaturii. Ele sunt într-un fel nişte eseuri deghizate, moduri de a sugera, înaintea creaţiei însăşi, atitudinea unor autori în faţa creaţiei. Aşa încît observaţia subtilă a unui critic, privind riscul performanţei de sportivitate, este profund întemeiată. înainte de a spune ceva despre viaţă, cîţiva tineri scriitori meditează asupra condiţiei de scriitor, asupra autenticităţii mijloacelor. Dar orice studiu al acestora nu poate exista — ar fi absurd — într-o independenţă absolută ci implicînd o anume experienţă. Aceşti autori experimentează nu impietînd asupra experienţei ci îşi supun experienţa unor mijloace pe care, în mod onest, le şi numesc „exerciţii“. Fenomenul nu e singular şi specific prozei dar şi poeziei. îndoiala de compoziţie şi suspiciunea faţă de metafora lingvistică sunt semnele unei sensibilităţi care depăşeşte preocuparea formală şi, în tot cazul, exagerările vizibile şi în poezie ca şi în proză sunt excesele într-un fel normale, ale unei preocupări de conţinut ! Aşadar, ce lasă să se înţeleagă volumul lui D. Ţepeneag, intitulat cu o glacială indiferenţă dar şi onestitate, „Exerciţii“ ? Nimic mai mult dar nici mai puţin decit o încercare a autorului de a-şi defini maniera, de a se privi pe sine ca tip de scriitor Act de narcisism ? Desigur, orice ■ demonstraţie implică oglindirea autorului ca personaj. Aici nu e important ce spune autorul — din acest unghi se poate uşor vedea că el „spune" foarte puţin ! — ci să-l ascultăm şi să-i dăm ori nu dreptate. Autorul pare a ne atrage atenţia asupra lui, arătîndu-se el înaintea personajelor, a eroilor, cărora nu le dă, teoretic, dreptul să existe decit conform voinţei lui. Ideea cărţii nu e nici în subiecte, nici în personaje — înţelese obişnuit —, ci în atitudinea scriitorului care răsare peste tot, dirijează, pune în scenă, forţează gesturi aparent bizare — şi chiar bizare dacă le privim în afara voinţei demonstrative. „Manifestul“ volumului e schiţa intitulată „Pentru un album“. Limbajul pueril al tinerilor care-şi declară dragostea în cifre — evidentă ocolirea locului comun, nu ? — e o violentare a peisajului tradiţional, consonant. Ideea autorului e de a decupa grupul, adică a-l separa de peisaj : „M-am ridicat, m-am dus către ei, am scos foarfecă şi am început să tai repede dar cu grijă, în jurul lor. I-am decupat din peisaj cu tot cu bancă şi puţin frunziş în spate“. Cine caută semnificaţii în chiar „întîmplarea“ cuplului poate le va găsi ori le va inventa şi totul va fi normal. Numai că semnificaţia reală, de natură estetică, e nu în aceasta ci în gestul autorului, ca act voluntar, suveran, ca putere de a lucra asupra eroilor, asupra personajelor. Semnificaţia e deci a raportului dintre scriitor şi personajele sale, în care acestea din urmă sunt la dispoziţia primului, i se supun, se lasă protejate, împinse ori scoase din scenă, ridicate sau coborite, mărite sau micşorate. Autorul are orgoliul creaţiei, al proprietăţii sale. Volumul în întregime atît spune şi nimic, ori aproape nimic mai mult. Raportul tradiţional — nu şi anacronic, evident! — e aproape răsturnat. Personajele, ştim din istoria literaturii, din memoriile multor scriitori celebri, au o putere tiranică asupra scriitorului, îi arată, nu o dată, drumul lor, obligîndu-i să cedeze, să se supună lor (nu spunea Rebreanu că și-a urmat personajele, nu vorbea Balzac cu eroii săi pe stradă, Martin du Gard nu și-a făcut romanul prin combinarea fişelor despre personaje ?). Acest raport e obiectul demonstraţiei tînărului prozator care se comportă ca un regizor cu surplus de personalitate faţă de un text slab : adaugă, face tăieturi, ordonează după criterii care ne scapă, imprimă personajelor mişcări arbitrare dar, surpriză, impresia e de uimitoare organicitate a arbitrariului! Autorul e superior „creaţiei“ dar punctul extrem de vulnerabil al acestei demonstraţii e tocmai în puţinătatea creaţiei, în dezinteresul, deocamdată, de substanţial în ordinea observării vieţii. Instinctul de creator paralizează prin orgoliu supradimensionat naşterea creaţiei înseşi. Talentul demonstrat aici cu o surprinzătoare dezinvoltură pe o materie atît de subţire îi creează autorului obligaţii pe care nu ştim de le va satisface Să mai notăm cîteva probe. „La fotograf“ merg mirii, socrii şi copilul. Totul se petrece din punctul de vedere al acestuia din urmă dar nu e vorba aici de notarea unei psihologii specifice. Autorul se apără doar de ceea ce crede că va surprinde cititorul: puşi în faţa aparatului, mirii „creşteau văzînd cu ochii, parcă-i trăgea cineva de păr“, „se înălţaseră de la pămînt cu o jumătate de metru şi continuau să se ridice traşi pe sfori“ Ei se înălţau şi vor zbura pentru că, evident, aşa trebuie să se întîmple din foarte multe motive dintre care nu ultimul este beatitudinea fericirii momentului. O polemică e aici implicată dar rostul copilului ca personaj nu e decit justificativ, el ponderează apetitul enorm al autorului de a-şi trage de sfori personajele. El nu face altceva decît să se sustragă mereu condiţiei autorului paralizat de personaje. In zborul „păuniţei cu aripile strînse“, ori creşterea şi descreşterea unei soţii e, dincolo de naiva simbolistică morală, acelaşi instinct bine jucat al libertăţii autorului faţă de eroi, poziţie care, în chip firesc favorizează acuitatea şi autenticitatea observării. In „Turnul cu păsări“ autorul stă undeva în susul străzii care coboară spre turnul — simbol, veghind coborîrea. Schiţa e conturarea unui destin cu minuţie de bijutier cu lentile bune. Ea se susţine prin convenţia turnului, divers colorată de optica afectivă a protagoniştilor. Scriitorul se preface că-şi pricepe eroii — copiii — şi se abandonează jocului lor dar convenţia e să demitizeze imaginea. O retragere discutabilă e în mimetica „Arie pentru trompetă" unde convenţia pune în evidenţă un aliaj insolit de serafism şi viziuni teribile. Visul, somnul — realităţi subiective des întîlnite — nu sînt decît moduri de a dispune în deplină libertate de mişcările, gesturile eroilor. „Dcar“ exprimă mai mult decît autoritatea scriitorului pentru că tentativa de zbor a omului care-şi leagă de omoplaţi o scîndură de călcat se produce în vis. Cînd îşi descoperă, în oglindă, imaginea „cam ridicolă“, „Icarul“ „scoase bretelele de la pantalonii de pe spătarul scaunului şi zîmbi obosit“ şi zborul nu va mai avea loc. în altă parte (înalt şi distins) capacitatea mişcării într-o lume de convenţii cu senzaţia realului e izbitoare, autorul vrînd parcă să spună că personajele sale plutesc, nu merg, zboară cînd situaţia e fericită, coboară cînd doi se despart, ş.a.m.d. E, în fond, o sublimare mai insolită a unor aspecte etice ale vieţii cotidiene, dar nu acestea reţin atenţia ci ambiţia de a construi, care domină totul, un soi de echilibristică în care autorul se complace să violenteze poziţia comună. El sparge nişte tipare însă nu trebuie să uite că în chiar aceasta stă riscul prozei lui : spargerea tiparelor sfîrşeşte prin a fi tot un tipar, un clişeu. Oricîte salturi mortale ar face acrobatul (în ultima schiţă care e o parabolă străvezie) el sfîrşeşte prin a plictisi : rezistenţa spectatorilor se înmoaie, gustul de senzaţional e satisfăcut. Acrobatul rămîne singur. Voinţa de a construi fizic, de a dispune de materie în strictă independenţă e prezentă şi la Sînziana Pop. Ceea ce la autorul comentat înainte este orgoliu de creator cu voinţă de a-şi dirija personajele (autorul stînd ca la teatrul de păpuşi, in spatele cartoanelor, trăgîndu-şi de sfori personajele), deci cu ambiţia unei poziţii justificate estetic la Sînziana Pop e doar dispoziţie a sensibilităţii, exuberanţa ca stare de spirit ce dă aripi: copiii zboară, aerul se umple de păsări, etc. De semnalat această ciudată similitudine care, deşi diferit explicabilă, arată o prematură apariţie a locului comun la chiar aceşti foarte tineri — în planul creaţiei ! — prozatori care fac de pe acum greşeala de a-şi susţine atitudinea faţă de literatură cu aceleaşi argumente şi... ticuri. Cartea intitulată ca un îndemn salutar („Nu te lăsa niciodată“) e în bună măsură un jurnal plin de evenimente bio-psihologice dar nu numai atît. Există aici, nu cred că e cazul să ne ferim, toată gama locurilor comune din literatura feminină de introspecţie şi ar trebui citată îndeaproape Hortensia Papadat Bengescu din „Ape adînci" şi „Femeia în faţa oglinzii“. Din acest unghi, noutatea e minimă, doar vagi reflexe de durităţi masculine care apar în creşterea feţei. Dar chiar formulată această vagă notă personală, ea dă linia generală a volumului: intransigenţa sensibilităţii la recluziune şi anchilozare morală, un aer bătăios de a lua lumea în primire, un substanţial hohot de rîs juvenil. La început materia e difuză, dominată de metamorfoze (e şi titlul unei secţiuni) iar stilul e acesta : nervos, eliptic. Ceea ce surprinde e perfecta lui supunere la obiect. Oricît ar părea de nepotrivit, autoarea a vrut să-şi obiectivizeze tocmai acest stil şi izbuteşte în bună măsură. Uitatul în oglindă nu echivalează cu pierderea în apele ei adinei ci cu o corectă adaptare a stilului la imagine. Aici se apropie cel mai mult autoarea de poziţia literară discutată mai înainte. Ea are această capacitate de a nu fi sinceră cu stilul vaporos, alintat pe care-l descoperim în literatura de acest fel şi rezistenţa e salutara. Demonstraţia aptitudinii de obiectivare a stilului nu înseamnă deloc puţin chiar dacă, din nou, observaţiile nu sunt substanţiale. Din acest exerciţiu rezultatul relevabil e încă în volumul de faţă, calmul epic, rezistenţa la precipitare. Dintr-o dispoziţie netrădată, prozatoarea îşi face un stil pe care şi-l plimbă pe univers ca oglinda deasupra lucrurilor. Inflexibilitatea stilului, consecvenţa lui etică surprinde rigiditatea lucrurilor, deformarea, oglinda se abureşte monstruos. Impresia e de proză absurdă dar organică pentru ca lucrurile privite îşi trădează neaderenţa la puritatea oglinzii, apar în ascunsa lor monstruozitate. Semnificativă e suita de imagini intitulată „Unde este tatăl nostru ?“ sau, mai virulenta „Nu te lăsa niciodată“. Acelaşi stil etic consecvent duce firesc la impresia de absurd din „Puţine mobile şi calme“ autoarea găsind aici echivalenţa cea mai elocventă a stilului său. Surprinzător de mult teren, deja ciştigat, cedează însă în „Altceva decit natura moartă“ o proză — cu toate violenţele afectate — minoră, de confesii şi orgolii feminine, cu tipica sinceritate afectată şi de un cu totul dezagreabil alint stilistic. Nu i s-ar putea nega o sumă de observaţii exacte însă anulate de o uimitoare lipsă de tact estetic ce provine chiar dintr-o detaşare voită de ideea de literatură. In general e de semnalat, de altfel, în proza mai nouă o umanizare specifică a problematicii în sensul abordării ei fără crispări pline de importanţă — de unde glacialitatea oricărei literaturi — forţînd încrederea (apropierea) cititorului. O intervenţie şi un stop roşu pot deveni dintr-un atare scop simboluri ale unei stări psihologice de reală gravitate. In cazul de faţă acestea ar reprezenta limitele convenţiilor acceptabile, peste care nu se poate trece. în acest fel mijloacele devin o chestiune de conţinut pentru că ele mărturisesc o abolire a gravităţii epice greu de învins de cititorul neformat, ceea ce educativ e acceptabil dar e o soluţie de compromis, de minimă rezistenţă căreia autoarea nu-i rezistă. A găsi simboluri la îndemînă şi a le folosi oricum pentru a nu şoca rezistenţa cititorului e chiar a utiliza un procedeu şocant ! Jocul e lipsit de o solidă concepţie estetică. Cum nici animarea raţelor sălbatice din tabloul cu natură moartă nu e un procedeu organic ci doar semnul unui instinct mimetic periculos. Singura intuiţie valabilă aici e percepţia fluidă — oroare de automatism, de stagnare, gust de mobilitate — a mişcării oraşului, ca o mare ce izbeşte în fereastra cu cercevele. Apropierea prea înverşunată de obiect strică nu numai aici. „Cursa cu obstacole" e, din această cauză, doar un pamflet gazetăresc neviabil în plan artistic. Sensul etic a! acestei proze care se zbate încă în apele unei feminităţi limitate transpare mai hotărît în „De la un capăt la altul al străzii“, o confesiune cu lacrimi în ochi vrînd să compromită stările de laşitate, lipsa de atitudine, sterilitatea liniştită. E o proză care zgîlţîie stîlpii cuminţeniei posace ce-şi face turn de apărare. Dar, ca în toate bucăţile acestui interesant volum, violenţa prea mare ameninţă să dărîme ceea ce, cu nu puţină ambiţie de a spune „altfel“, a construit autoarea Dezlănţuite şi scăpate de sub un control sever „coridele roșii de cuvinte“ o pot atrage într-un joc — o luptă ? — riscant. c. stAnescu „PROFESIUNEA MEA" Simpozionul organizat în amfiteatrul Liceului „Tudor Vladimirescu" din Slatina, regiunea Argeş, a fost intitulat sugestiv „Profesiunea mea". Participanţii — elevi ai clasei a XI-a — aflaţi in pragul alegerii profesiunii au ascultat cu deosebit interes expunerile tovarăşilor Trandafir C. — inginer proiectant la Uzina de aluminiu din localitate şi Zamfira E — profesoară. Acţiunea s-a bucurat de mult interes. CONSTANTIN VIŞCĂ elev