Scînteia Tineretului, februarie 1967 (Anul 23, nr. 5506-5529)

1967-02-01 / nr. 5506

NOI ARTICOLE © ÎNSEMNĂRI­­ CORESPONDENTE TE Îmbrăţişez, SFIMJIE Ion Crînguleanu ... Valuri de studenţi zguduie anotimpul cu e­­moţii, cu tresăriri, cu strigăte şi tăceri. Miile, sutele de mii, milioanele de pagini trec prin sute de mii de ochi. Zilele acestea ţara studenţească se află în examene. Exuberanţa şi prospeţimea îşi urcă frun­tea în cer cu isteţime şi mîndrie. Ca la concert şi spectacol, tinerimea studen­ţească vine îmbrăcată proas­păt, cu fundiţe şi gulere imaculate. Peste tot e o stare nervoasă, contradicto­rie, gravă şi plină de re­flecţie şi raţiune. Istoria ci­vilizaţiei, istoria războaie­lor, a revoluţiilor, istoria universală a poemelor, is­toria ideii şi a filozofiei, atomica şi cibernetica, tehnica naţională şi mon­dială sunt dezvăluite, sunt predate şi elogiate de către miile noastre de studenţi în fierberea ti­nerească din sesiune. Chiar scrisorile de dra­goste au un alt ritm, mai ciudat parcă, mai telegra­fic, deşi sunt scrise de ace­leaşi mîini îndrăgostite. Chiar şi maşinile sunt mai ferite, chiar şi telefoanele se închid mai repede. Afară viscoleşte sau e ger senin la minus 23°, cu lună aproape albastră de claritate, afară sunt senzaţii de primăvară dar în cămine, în case, în amfiteatre tinerimea studi­oasă trece prin istoria civi­lizaţiei şi a ştiinţei. Cori­doarele cetăţilor de studii sunt pline de exclamaţii. Acolo sunt cele mai groza­ Un răspuns exact (cel al studentului Gresz Gabor Caroly din anul IV al Facultăţii de meca­nică din Braşov) ve îmbrăţişări, chiar şi cei care nu ştiu să îmbrăţişeze cu nota „10“ pe carnet, învaţă in acest anotimp se­cretul mare al gestului de-a stringe in braţe pe un prieten, un confrate, o iu­bită sau o mamă. Sunt li­nele fete care nu ştiu să plingă. Chiar şi ele învaţă ce-i lacrima in acest ano­timp, dacă se lasă învinse de nota „4“. Sunt unele fete care pling nemaipomenit de frumos. Sint mai fru­moase decit şcolăriţele care trec prin ninsoare cu gene­le pline de fulgi. Se spune că o fată e cea mai fru­moasă cind o ninge peste gene. Eu am văzut unele, care întreceau şi imagina­ţia in frumuseţe cind plin­­geau : una picase la exame­nul de actorie, alta „pe lingă plopii fără soţ“, alta la derivate, alta picase pur şi simplu pe polei pentru că mergea împrăştiat — numai bucurie in ochi că luase cel de-al treilea „10“ la această sesiune. Vă măr­turisesc, toate, dar toate, plingeau! Dar ce plins fru­mos, dar ce plins ! Nu-i ni­mic, se ridică şi fug mai departe. Superbă-i fuga studenţilor spre viaţă... ...Nimeni nu ştie ce nos­talgie şi emoţii mă apucă la trecerea, fie şi pentru o clipă, prin Universitate. A­­colo eşti tu, studenţie, le îmbrăţişez şi ard în polul de frig al anului. Marin Bîrsescu — Reşiţa Una din întrebările adresate redacţiei ne-a prilejuit o discu­ţie cu scriitorul dv. preferat, Radu Tudoran. Vă redăm in­tegral răspunsul domniei sale : „In prezent mă aflu în acea situaţie puţin tulbure şi mult neliniştitoare cînd între trei subiecte de roman nu m-am decis pentru unul: nu-i vorba de o simplă alegere — s-ar rezolva în citeva ore. E o luptă: fiecare din cele trei subiecte îşi are magnetismul lui propriu şi deocamdată toa­te mă atrag cu forţe egale, fiind şi o anumită asemănare între ele — toate acoperă cite o arie din viaţa noastră mo­dernă. Intr-o zi, mai curînd, mai tîrziu, dar sper ca mai inainte de a veni primăvara cu lumina ei orbitoare şi cu furtunile derutante, unul din subiecte are să se impună. Nu-l anunţ înainte de a şti care este, şi înainte de a fi sigur că am să-l pot urmări pînă la capăt, trasformat în­tr-o carte , pînă la capăt, adi­că pînă la ultima filă. O continuare la „Toate pîn­­zele sus“, un al doilea volum probabil va fi, deocamdată există intenţia­­ şi obligaţia contractuală faţă de Editura tineretului. Dificultăţile unei astfel de continuări s-au ară­tat însă mai numeroase decit îmi închipuisem cînd semnam contractul, de aici şi întîrzie­­rea. Nu mi-am dat seama de la început că a continua aven­tura pe mări ar duce obliga­toriu, la repetarea experienţei consumate în primul volum, cunoscut astăzi. Este obliga­toriu să-mi debarc echipajul, şi să-i pun în faţă aventura terestră — mai puţin îmbie­toare pentru mine unul: mi-a plăcut întotdeauna călătoria pe ape. La restul întrebărilor vă vom răspunde în rubricile noastre viitoare. Ileana Ceauşu — Timişoara, Gelu Spiridon — Bucureşti. Doriţi să vă alcătuiţi un in­sectar cu fluturi, dar nu ştiţi cum să procedaţi , care sunt cei mai frumoşi şi unde-i puteţi găsi. Am comuni­cat toate acestea tovarăşului Avram Spineanu (profesor în Bucureşti) posesorul unei co­lecţii care cuprinde peste 10 000 piese printre care insec­­te din ţară şi străinătate, mel­ci, peşti, plante etc., colecţie care se îmbogăţeşte prin schimburile întreţinute cu specialişti din străinătate. Reţineţi mai întîi sfatul de a colecta insecte din regiunile dumneavoastră. Pentru a afla cum să procedaţi şi să pregă­tiţi colecţia citiţi revista „Na­tura“, seria Biologie nr. 4, din anul 1965, pe care o puteţi găsi la biblioteca şcolară. „In ţara noastră sunt multe specii rare şi frumoase. Prac­tic nu le pot înşirui pe toate. Am ales cîteva exemplare care valorează mai mult decît au­rul luate în greutate. Papilio apolo L., fluture rar (în unele locuri unde a fost semnalat nu s-a mai găsit, iar în altele este pe cale de dis­pariţie). Colecţionarii se mîn­dresc cu el. Totuşi mai poate fi găsit în luna iulie (15-30) pe Rarău, mai precis pe munte­le „Arămii“ (Lucrarea Fauna Republicii Socialiste România, fascicola lepidoptera cuprinde şi alte date interesante despre acest fluture.). Zerynthia cersyi, fluturele este un element ponto-medite­­ranian care poate fi colectat 15-20 zile din luna mai numai în sudul Dobrogei. La Bucureşti, în pădurea Băneasa şi Brăneşti se găseşte Aglia tau L., fluture frumos din neamul ochiului de păun ; are un colorit mai frumos şi este mai mic. La Herculane, unde întîlnim un climat cu influenţe su­d­­mediteraniene, insectele sînt foarte bine reprezentate. Voi aminti pe cea mai recent des­coperită, (se găseşte la cîteva muzee din lume). Noi am pu­blicat-o în anul 1957 şi se nu­meşte Notodonta herculana nova sp. Cei mai frumoşi fluturi îi puteţi vedea la Muzeul de is­torie naturală „Grigore Anti­­pa“ din Bucureşti, unde pu­teţi afla şi alte amănunte de la specialişti". RĂSPUNSURI PE ADRESA CITITORILOR nemulţumirea Nicolae Tîrcuş are 17 ani. E un flăcău mărunt, subţire, tăcut, cu priviri iscoditoare, lipsite însă de agresivitate chiar şi atunci cînd i-ar pă­trunde mînia pînă la os. La prima vedere lasă im­presia unui leneş care a cobo­­rît dintr-o cotruţă ca să suie într-o alta. Totuşi, cu Nicolae Tîrcuş lucrurile stau, în realitate, alt­fel. Cum ajungi să-i cunoşti, mai bine biografia îţi dai sea­ma că flăcăul ăsta e un sim­bol al vredniciei, al corectitu­dinii şi al cinstei şi dintr-o­­dată în locul fiinţei molatece şi tăcute, vezi , o alta tăiată parcă din flacără şi calupuri mari de piatră ; faptele lui vin să infirme pe de-a-ntregul aparenţele. De bună seamă că după o asemenea introducere vă aş­teptaţi la un cuprins revelato­riu, în care eroul trebuie nea­părat să dărîme munţi, ori să reteze capete de balauri. Nici una, nici alta. Actele de e­­roism ale lui Nicolae Tîrcuş sunt lipsite de emfază, dar sunt susţinute de o grandoare a simplităţii. Cel mai îndrăz­neţ act pe care îl putem po­meni e acela că anul trecut, în trecere prin sectorul zoo­tehnic, flăcăul a observat că undeva, la un grajd, o vacă are neapărată nevoie de o căl­dare cu apă şi de o furcă de fin. N-a stat mult pe gînduri, nu şi-a văzut de drum mai departe. S-a oprit şi şi-a făcut datoria ca orice om înţelegă­tor, semnînd în acest fel un contract cu sectorul în care lucrează de atunci şi astăzi. Cei din conducerea sectoru­lui, judecîndu-l la început ca şi noi, după aparenţe, l-au pri­vit un timp cu neîncredere. Dar flăcăul s-a făcut că nu-l vede şi şi-a văzut modest de treabă şi pe nesimţite a ajuns şeful grajdului nr. 8. Nu există nici un act oficial care să îi ateste înscăunarea, dar dacă, prin absurd, cu cele 100 de juninci pe care le are în grijă s-ar petrece vreo tragedie şi, juridic, ar trebui să răspundă cineva de această tragedie, vinovatul n-ar putea fi depistat decit Vintru Om­aru prin simpla depoziţie a flăcău­lui nostru. Aici ni se pare că stă în­treaga frumuseţe a felului lui de a-şi înţelege îndatoririle. Nicolae Tîrcuş ştie să răs­pundă cu încăpăţînare de ac­tele lui. Şi ceea ce e mai fru­mos, e că în grajdul pe care îl conduce a stabilit o normă de conduită din. , propria sa com­portare , cele patru ajutoare ale lui s-au „molipsit“ şi ele de acest mod de a vedea şi de a acţiona al flăcăului. ...La cîteva sute de kilo­metri de Dumbrăveniul în care Tîrcuş a văzut lumina zilei, în Gîrlenii Bacăului, tră­ieşte un alt tînăr pe care, dacă nu l-ar chema Dumitru Mişca, ai putea să juri că e frate geamăn cu Nicolae Tîrcuş. Aceeaşi vîrstă, aproape ace­leaşi trăsături fizionomice, ace­laşi mod de a vorbi ori de a gesticula, dar mai cu seamă o aceeaşi trăsătură de caracter. Amîndoi au ieşit din trunchiul aceluiaşi copac: răspunderea deosebită, romantică aş spune, faţă de cuceririle epocii noas­tre. Şi totuşi... faţă de Tîrcuş Ni­colae şi faţă de Mişca Dumi­tru eşti obligat să manifeşti o mare nemulţumire. Stînd de vorbă cu aceşti flă­căi, am descoperit că nici unul, nici celălalt, în afara unor broşuri de specialitate, nu a citit nici o ca­te. Acest lucru era posibil acum 25—30 de ani cînd cartea la sate era o raritate, dar nu azi cînd în satele noastre există biblioteci foarte bine înzestrate şi libră­rii în rafturile cărora găseşti multe din perlele literaturii româneşti şi universale. Nu mai vorbim că în aceste sate se citeşte azi foarte mult. Stau şi acum şi mă întreb cum se poate ca aceşti doi tineri, care în procesul­­ de producţie sunt factori foarte activi, pot să manifeste nepăsare, chiar faţă de propria lor instruire Ce părere au secretarii or­ganizaţiilor U.­ C. din unită­ţile respective ori conducătorii instituţiilor culturale din aces­te sate despre o asemenea si­tuaţie ? Ce-au făcut toţi aceşti tovarăşi ca în mîinile lui Tîr­cuş ori ale lui Mişcă să cadă o carte ? De bună seamă nu vrem să facem din aceste două accidente ale vieţii lor cine ştie ce tragedie, dar amîndoi sînt două energii au­tentice, doi tineri de nădejde şi ei trebuie să bată, întruto­­tul, pasul epocii în care trăim. La cooperativa agricolă din Strigăceaua, regiunea Oltenia, în darea de seamă prezentată la adunarea generală a mem­brilor cooperatori, s-a vorbit şi de... ponderea în venituri a celor 100 de stupi, proprietate obştească Foto: AGERPRES C­­ [ OPINII S­e întîmplă un fenomen curios: discuţiile des­pre proză se duc, cu cîteva excepţii, pe deasupra volumelor în cauză, acestea adică nu fac obiectul cro­nicilor literare din reviste şi ziare, nu ele sînt discutate propriu-zis ci ceea ce lasă ele să se înţeleagă. E şi multă jus­tificare aici dar şi o rutinată teamă de risc. Aceste volume — mai toate apărute în inegal, dar utila colecţie „Luceafărul“ — nu reprezintă în primul, rînd o materie stabilă de ana­liză literară ci semnifică doar un punct de vedere asupra li­teraturii. Ele sunt într-un fel nişte eseuri deghizate, moduri de a sugera, înaintea creaţiei însăşi, atitudinea unor autori în faţa creaţiei. Aşa încît ob­servaţia subtilă a unui critic, privind riscul performanţei de sportivitate, este profund în­temeiată. înainte de a spune ceva despre viaţă, cîţiva tineri scriitori meditează asupra con­diţiei de scriitor, asupra au­tenticităţii mijloacelor. Dar orice studiu al acestora nu poate exista — ar fi absurd — într-o independenţă absolu­tă ci implicînd o anume ex­perienţă. Aceşti autori expe­rimentează nu impietînd asu­pra experienţei ci îşi supun experienţa unor mijloace pe care, în mod onest, le şi nu­mesc „exerciţii“. Fenomenul nu e singular şi specific prozei dar şi poeziei. îndoiala de compoziţie şi suspiciunea faţă de metafora lingvistică sunt semnele unei sensibilităţi care depăşeşte preocuparea formală şi, în tot cazul, exage­rările vizibile şi în poezie ca şi în proză sunt excesele într-un fel normale, ale unei preo­cupări de conţinut ! Aşadar, ce lasă să se înţeleagă volumul lui D. Ţepen­eag, intitulat cu o glacială indiferenţă dar şi o­­nestitate, „Exerciţii“ ? Nimic mai mult dar nici mai puţin decit o încercare a autorului de a-şi defini maniera, de a se privi pe sine ca tip de scrii­tor Act de narcisism ? Desi­gur, orice ■ demonstraţie impli­­că oglindirea­­ autorului ca personaj. Aici nu e important ce spune autorul — din acest unghi se poate uşor vedea că el „spune" foarte puţin ! — ci să-l ascultăm şi să-i dăm ori nu dreptate. Autorul pare a ne atrage atenţia asupra lui, ară­­­tîndu-se el înaintea persona­jelor, a eroilor, cărora nu le dă, teoretic, dreptul să existe decit conform voinţei lui. Ideea cărţii nu e nici în subiecte, nici în personaje — înţelese obişnuit —, ci în atitudinea scriitorului care răsare peste tot, dirijează, pune în scenă, forţează gesturi aparent bi­zare — şi chiar bizare dacă le privim în afara voinţei demonstrative. „Manifestul“ volumului e schiţa intitu­lată „Pentru un album“. Limbajul pueril al tine­rilor care-şi declară dragostea în cifre — evidentă ocolirea locului comun, nu ? — e o vio­lentare a peisajului tradiţio­nal, consonant. Ideea autoru­lui e de a decupa grupul, adi­că a-l separa de peisaj : „M-am ridicat, m-am dus către ei, am scos foarfecă şi am început să tai repede dar cu grijă, în jurul lor. I-am decupat din peisaj cu tot cu bancă şi puţin frun­ziş în spate“. Cine caută sem­nificaţii în chiar „întîmpla­­rea“ cuplului poate le va găsi ori le va inventa şi totul va fi normal. Numai că semnifica­ţia reală, de natură estetică, e nu în aceasta ci în gestul au­torului, ca act voluntar, suve­ran, ca putere de a lucra asu­pra eroilor, asupra personaje­lor. Semnificaţia e deci a ra­portului dintre scriitor şi per­sonajele sale, în care acestea din urmă sunt la dispoziţia pri­mului, i se supun, se lasă pro­tejate, împinse ori scoase din scenă, ridicate sau coborite, mărite sau micşorate. Autorul are orgoliul creaţiei, al pro­prietăţii sale. Volumul în între­gime atît spune şi nimic, ori aproape nimic mai mult. Ra­portul tradiţional — nu şi a­­nacronic, evident! — e aproa­pe răsturnat. Personajele, ştim din istoria literaturii, din me­moriile multor scriitori cele­bri, au o putere tiranică asu­pra scriitorului, îi arată, nu o dată, drumul lor, obligîndu-i să cedeze, să se supună lor (nu spunea Rebreanu că și-a ur­mat personajele, nu vorbea Balzac cu eroii săi pe stradă, Martin du Gard nu și-a făcut romanul prin combinarea fi­şelor despre personaje ?). Acest raport e obiectul demonstra­ţiei tînărului prozator care se comportă ca un regizor cu surplus de personalitate faţă de un text slab : adaugă, face tăieturi, ordonează după crite­rii care ne scapă, imprimă personajelor mişcări arbitrare dar, surpriză, impresia e de uimitoare organicitate a arbi­­trariului! Autorul e superior „creaţiei“ dar punctul extrem de vulnerabil al acestei demon­straţii e tocmai în puţinătatea creaţiei, în dezinteresul, deo­camdată, de substanţial în or­dinea observării vieţii. Instinc­tul de creator paralizează prin orgoliu supradimensionat naş­terea creaţiei înseşi. Talentul demonstrat aici cu o surprin­zătoare dezinvoltură pe o ma­terie atît de subţire îi creează autorului obligaţii pe care nu ştim de le va satisface Să mai notăm cîteva probe. „La fotograf“ merg mirii, socrii şi copilul. Totul se petrece din punctul de vedere al acestuia din urmă dar nu e vorba aici de notarea unei psihologii spe­cifice. Autorul se apără doar de ceea ce crede că va sur­prinde cititorul: puşi în faţa aparatului, mirii „creşteau vă­­zînd cu ochii, parcă-i trăgea cineva de păr“, „se înălţaseră de la pămînt cu o jumătate de metru şi continuau să se ri­dice traşi pe sfori“ Ei se înăl­ţau şi vor zbura pentru că, e­­vident, aşa trebuie să se în­­tîmple din foarte multe moti­ve dintre care nu ultimul este beatitudinea fericirii momen­tului. O polemică e aici implicată dar rostul copilu­lui ca personaj nu e decit justificativ, el ponderează ape­titul enorm al autorului de a-şi trage de sfori personajele. El nu face altceva decît să se sus­tragă mereu condiţiei autoru­lui paralizat de personaje. In zborul „păuniţei cu aripile strînse“, ori creşterea şi des­creşterea unei soţii e, dincolo de naiva simbolistică morală, acelaşi instinct bine jucat al libertăţii autorului faţă de eroi, poziţie care, în chip fi­resc favorizează acuitatea şi autenticitatea observării. In „Turnul cu păsări“ autorul stă undeva în susul străzii care coboară spre turnul — simbol, veghind coborîrea. Schiţa e conturarea unui destin cu mi­nuţie de bijutier cu lentile bune. Ea se susţine prin con­venţia turnului, divers colora­tă de optica afectivă a prota­goniştilor. Scriitorul se pre­face că-şi pricepe eroii — co­piii — şi se abandonează jo­cului lor dar convenţia e să demitizeze imaginea. O retra­gere discutabilă e în mimetica „Arie pentru trompetă" unde convenţia pune în evidenţă un aliaj insolit de serafism şi vi­ziuni teribile. Visul, somnul — realităţi subiective des în­­tîlnite — nu sînt decît moduri de a dispune în deplină liber­tate de mişcările, gesturile e­­roilor. „Dcar“ exprimă mai mult decît autoritatea scriito­rului pentru că tentativa de zbor a omului care-şi leagă de omoplaţi o scîndură de călcat se produce în vis. Cînd îşi des­coperă, în oglindă, imaginea „cam ridicolă“, „Icarul“ „scoase bretelele de la pantalonii­ de pe spătarul scaunului şi zîmbi obosit“ şi zborul nu va mai avea loc. în altă parte (înalt şi distins) capacitatea mişcării într-o lume de convenţii cu senzaţia realului e izbitoare, autorul vrînd parcă să spună că personajele sale plutesc, nu merg, zboară cînd situaţia e fericită, coboară cînd doi se despart, ş.a.m.d. E, în fond, o sublimare mai insolită a unor aspecte etice ale vieţii cotidiene, dar nu a­­cestea reţin atenţia ci ambiţia de a construi, care domină to­tul, un soi de echilibristică în care autorul se complace să violenteze poziţia comună. El sparge nişte tipare însă nu tre­buie să uite că în chiar aceas­ta stă riscul prozei lui : spar­gerea tiparelor sfîrşeşte prin a fi tot un tipar, un clişeu. Ori­­cîte salturi mortale ar face a­­crobatul (în ultima schiţă care e o parabolă străvezie) el sfîr­şeşte prin a plictisi : rezistenţa spectatorilor se înmoaie, gus­tul de senzaţional e satisfăcut. Acrobatul rămîne singur. V­oinţa de a construi fizic, de a dispune de ma­terie în strictă inde­pendenţă e prezentă şi la Sînziana Pop. Ceea ce la autorul comentat înainte es­te orgoliu de creator cu vo­inţă de a-şi dirija personajele (autorul stînd ca la teatrul de păpuşi, in spatele cartoanelor, trăgîndu-şi de sfori personaje­le), deci cu ambiţia unei po­ziţii justificate estetic la Sîn­ziana Pop e doar dispoziţie a sensibilităţii, exuberanţa ca stare de spirit ce dă aripi: copiii zboară, aerul se umple de păsări, etc. De semnalat a­­ceastă ciudată similitudine care, deşi diferit explicabilă, arată o prematură apariţie a locului comun la chiar aceşti foarte tineri — în planul crea­ţiei ! — prozatori care fac de pe acum greşeala de a-şi sus­ţine atitudinea faţă de litera­tură cu aceleaşi argumente şi... ticuri. Cartea­ intitulată ca un îndemn salutar („Nu te lăsa niciodată“) e în bună mă­sură un jurnal plin de eveni­mente bio-psihologice dar nu numai atît. Există aici, nu cred că e cazul să ne ferim, toată gama locurilor comune din literatura feminină de in­trospecţie şi ar trebui citată îndeaproape Hortensia Papa­dat Bengescu din „Ape adînci" şi „Femeia în faţa oglinzii“. Din acest unghi, noutatea e minimă, doar vagi reflexe de durităţi masculine care apar în creşterea feţei. Dar chiar formulată această vagă notă personală, ea dă linia genera­lă a volumului: intransigenţa sensibilităţii la recluziune şi anchilozare morală, un aer bătăios de a lua lumea în pri­mire, un substanţial hohot de rîs juvenil. La început mate­ria e difuză, dominată de me­tamorfoze (e şi titlul unei sec­ţiuni) iar stilul e acesta : ner­vos, eliptic. Ceea ce surprin­de e perfecta lui supunere la obiect. Oricît ar părea de ne­potrivit, autoarea a vrut să-şi obiectivizeze tocmai acest stil şi izbuteşte în bună măsură. Uitatul în oglindă nu echiva­lează cu pierderea în apele ei adinei ci cu o corectă adapta­re a stilului la imagine. Aici se apropie cel mai mult autoarea de poziţia literară discutată mai înainte. Ea are această ca­pacitate de a nu fi sinceră cu stilul vaporos, alintat pe care-l descoperim în literatura de acest fel şi rezistenţa e saluta­ra. Demonstraţia aptitudinii de obiectivare a stilului nu în­seamnă deloc puţin chiar dacă, din nou, observaţiile nu sunt substanţiale. Din acest exerci­ţiu rezultatul relevabil e încă în volumul de faţă, calm­ul epic, rezistenţa la precipitare. Dintr-o dispoziţie netrădată, prozatoarea îşi face un stil pe care şi-l plimbă pe univers ca oglinda deasupra lucrurilor. Inflexibilitatea stilului, con­secvenţa lui etică surprinde rigiditatea lucrurilor, defor­marea, oglinda se abureşte monstruos. Impresia e de pro­ză absurdă dar organică pen­tru ca lucrurile privite îşi tră­dează neaderenţa la puritatea oglinzii, apar în ascunsa lor monstruozitate. Semnificativă e suita de imagini intitulată „Unde este tatăl nostru ?“ sau, mai virulenta „Nu te lăsa ni­ciodată“. Acelaşi stil etic con­secvent duce firesc la impre­sia de absurd din „Puţine mo­bile şi calme“ autoarea găsind aici echivalenţa cea mai eloc­ventă a­ stilului său. Surprin­zător de mult teren, deja ciş­­tigat, cedează însă în „Altce­va decit natura moartă“ o proză — cu toate violenţele a­­fectate — minoră, de confesii şi orgolii feminine, cu tipica sinceritate afectată şi de un cu totul dezagreabil alint stilistic. Nu i s-ar putea nega o sumă de observaţii exacte însă a­­nulate de o uimitoare lipsă de tact estetic ce provine chiar dintr-o detaşare voită de ideea de literatură. In general e de semnalat, de altfel, în proza mai nouă o umanizare specifi­că a problematicii în sensul abordării ei fără crispări pli­ne de importanţă — de unde glacialitatea oricărei literaturi — forţînd încrederea (apropie­rea) cititorului. O intervenţie şi un stop roşu pot deveni din­­tr-un atare scop simboluri ale unei stări psihologice de reală gravitate. In cazul de faţă a­­cestea ar reprezenta limitele convenţiilor acceptabile, peste care nu se poate trece. în acest fel mijloacele devin o chestiune de conţinut pentru că ele mărturisesc o abolire a gravităţii epice greu de în­vins de cititorul neformat, ceea ce educativ e acceptabil dar e o soluţie de compromis, de minimă rezistenţă căreia au­toarea nu-i rezistă. A găsi sim­boluri la îndemînă şi a le folo­si oricum pentru a nu şoca re­zistenţa cititorului e chiar a utiliza un procedeu şocant ! Jocul e lipsit de o solidă con­cepţie estetică. Cum nici ani­marea raţelor sălbatice din ta­bloul cu natură moartă nu e un procedeu organic ci doar semnul unui instinct mimetic periculos. Singura intuiţie va­labilă aici e percepţia fluidă — oroare de automatism, de stagnare, gust de mobilitate — a mişcării oraşului, ca o mare ce izbeşte în fereastra cu cer­­cevele. Apropierea prea înverşunată de obiect strică nu numai aici. „Cursa cu obstacole" e, din această cauză, doar un pamflet gazetăresc neviabil în plan artistic. Sensul etic a! acestei proze care se zbate încă în apele unei feminităţi limitate trans­pare mai hotărît în „De la un capăt la altul al străzii“, o confesiune cu lacrimi în ochi vrînd să compromită stările de laşitate, lipsa de atitudine, sterilitatea liniştită. E o proză care zgîlţîie stîlpii cuminţeni­ei posace ce-şi face turn de a­­părare. Dar, ca în toate bucă­ţile acestui interesant volum, violenţa prea mare ameninţă să dărîme ceea ce, cu nu puţi­nă ambiţie de a spune „altfel“, a construit autoarea Dezlăn­ţuite şi scăpate de sub un con­trol sever „coridele roșii de cuvinte“ o pot atrage într-un joc — o luptă ? — riscant. c. stAnescu „PROFESIUNEA MEA" Simpozionul orga­nizat în amfiteatrul Liceului „Tudor Vladimirescu" din Slatina, regiunea Argeş, a fost intitu­lat sugestiv „Profe­siunea mea". Parti­cipanţii — elevi ai clasei a XI-a — a­­flaţi in pragul ale­gerii profesiunii au ascultat cu deosebit interes expunerile tovarăşilor Tranda­fir C. — inginer proiectant la U­zina de aluminiu din localitate şi Zamfira E — pro­fesoară. Acţiunea s-a bucurat de mult interes. CONSTANTIN VIŞCĂ elev

Next