Scînteia Tineretului, octombrie 1971 (Anul 27, nr. 6959-6984)
1971-10-14 / nr. 6970
„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 5 (Urmare din pag. I) ba măcar de-o navetă acceptabilă... — Profesaţi undeva ? — Nicăieri. Să-mi rezolve cei de la învăţămînt situaţia ! Amelia Constantinescu invocă motivul apropierii de părinţi . Eugen Virtosu şi Ecaterina Nachia s-au aciuit ca educatori : — Am depus dosar de suplinitori şi... aşteptăm. Prost e că suntem,mulţi de română... Dacă eram de matematică... Intr-adevăr, cererile de supliniri pentru limba română sunt numeroase. Răsfoiam nu demult, la Inspectoratul şcolar al municipiului Bucureşti, citeva din cele 340 de dosare înregistrate pentru această disciplină. Un procent însemnat din ele aparţin profesorilor cu vechime efectivă la catedră sub 3 ani. — Pentru un suplinitor, această vechime efectivă înseamnă cîţiva ani pierduţi, fiindcă el trebuie să aştepte perioade lungi între două oferte ocazionale — ne relata inspectorul Dumitru Marian. Timp în care, desigur, un cadru didactic intrat pe filiera normală, evoluează intr-o creștere profesională constantă. Suplinitorii totalizează cu greutate vechimea cerută pentru a se putea prezenta la examenele de grad didactic... Ce fac în timpul acesta ? Nimic. Ei așteaptă un probabil concediu de boală al unui titular, un conmitrescu, Mircea Grigorescu, Georgeta Calcişcă, sunt doar patru dintre suplinitorii care nu acceptă orice fel de numire... In viziunea lor, ei pot să aștepte încă, pînă când li se va oferi ceva convenabil aproape de Bucureşti sau de ce nu, chiar în Capitală ! ? Sunt, desigur, şi numeroase exemplele în care tinerii profesori s-au prezentat neîntîrziat la posturile lor, pornind cu elan la realizarea a ceea ce şi-au propus încă de pe băncile facultăţii : să slujească cu devotament catedra. La Ulmeni, mai zilele trecute, patru din tinerii dascăli (bucureşteni care s-au prezentat la post) puteau fi văzuţi împreună cu elevii, cu mîinile-n var, construind noul atelier al şcolii... Şi exemplul nu este deloc singular. Cum de sînt posibile comportări atît de contradictorii între reprezentanţii aceleiaşi promoţii ? Despre cei ce îmbrăţişează cu atîta seninătate „cariera“ de suplinitor am purtat o lungă discuţie cu inspectorul şef Nicolae Hoară de la Inspectoratul şcolar al municipiului Bucureşti. „Opţiunea tînărului profesor pentru soluţia suplinirii este favorizată în multe cazuri şi de formalismul cu care se operează la repartizarea absolvenţilor. Pentru că, dacă atunci, în faza incipientă a alegerii, s-ar cântări mai mult criteriile individuale, ar putea fi evitate unele neprezentări la posturi, răzgindiri etc., situaţii care tinărul profesor pretinde apoi a-i fi rezolvate de Sala Apollo . Expoziţia Complexului de sticlă şi faianţă Sighişoara Foto : VAL PIETREANU SUPLINITOR DE PROFESIE sediu de maternitate, o detaşare , o cit de mică perioadă, la o materie oarecare, numai despre o şcoală din Bucureşti să fie vorba. Şi ţin foarte mult la programul de audienţe... Aşadar, o categorie anume de profesori, între care foarte mulţi sunt tineri pentru a căror pregătire în facultate statul a investit sume importante, s-a constituit ca o anexă a corpului didactic încă de la debutul în carieră. Trebuie să spunem, din capul locului, că nimeni nu susţine ideea inutilităţii suplinitorilor. Fie şi numai dacă ne gindim că în învăţămînt ponderea o are elementul feminin, trebuie să admitem că pe parcursul unui an şcolar se vor ivi destul de numeroase situaţii în care se acordă, îndeosebi, perioade de concediu pentru maternitate. Trebuie să existe deci, în rezerva Inspectoratului, un număr de cadre didactice disponibile, cu care să se poată opera anumite înlocuiri temporare. Sunt, de asemenea, destul de frecvente situaţiile in care, conform statutului corpului profesoral, unele cadre didactice trebuie să-şi schimbe domiciliul şi locul de muncă , pentru apropiere de soţ, de familie, pentru cazuri de boală (și alte motive întemeiate). Aceste cadre alcătuiesc de drept, temporar, rezerva de suplinitori care poate fi folosită. Dar de aici și pînă la a se depozita la Inspectorate sute de dosare, între care cele mai multe reunesc actele unor profesori tineri ce refuză din capul locului repartizările comisiilor guvernamentale şi care văd in statutul de suplinitor o trambulină de pe care se poate obţine „catedra de Bucureşti“, ni se pare o anomalie demnă de toată atenţia... Profesoară de limba franceză, Constanţa Ioan, proaspătă absolventă a Universităţii, repartizată la Urziceni cu catedră întreagă la şcolile generale nr. 1 şi 2, refuză postul şi se „înrolează“ rapid ca suplinitoare („N-am învăţat atîţia ani ca să ajung în Urziceni!“ — declară ea cu seninătate la una din audienţele acordate de inspectorul şef Stelian Păun). Nicolae Florea, profesor de educaţie fizică, neprezentat la Stoeneşti, şi-a completat şi el formularele... Elena Mihai, profesoară care îşi motivează cererea de a obţine ore de suplinire prin „apropierea de părinţi“, se arată contrariată pentru faptul că în satul Axintele unde fusese repartizată, „nu este încălzire centrală ! ?...“. Inconştienţă, cinism sau lipsă de educaţie ?... Din păcate, promoţia 1971 a profesorilor mai furnizează şi alte asemenea exemple de tristă faimă. Problema suplinitorilor „de profesie“, a acelora care acceptă deliberat degradarea sau chiar pierderea calităţilor profesionale prin vînarea temporară a orelor disparate şi la orice materie — uneori ani la rînd şi fără nici o altă perspectivă — rămîne, în esenţă, o problemă de educaţie şi conştiinţă. Cum altfel putem califica, decît ca lipsă de educaţie şi conştiinţă profesională refuzul a 9 titulari — promoţia 1971 — de a se prezenta la posturile din zona comunei Frăsinetul de Jos şi, mai apoi, a aproape 20(!!) de suplinitori care preferă în continuare tocmeala la audienţe sau dulcea retragere în aşteptarea unei oferte mai bune (citiţi... „apropierea de familie“) Elena Răducanu, Camelia Ducătre Inspectorat. Cit priveşte numirea suplinitorilor, din experienţa pe care am dobîndit-o pînă acum, sîntem de părere că aceasta ar trebui făcută prin concurs şi nu numai pe criteriul actelor de la dosar“. Intr-adevăr, aşa cum ni s-a confirmat şi la Inspectoratul judeţean Ilfov, rolul inspectorului delegat la comisie este neînsemnat. El este întrebat doar asupra localizării teritoriale a unui post, despre mijloacele de transport, posibilităţi de navetă etc. Asigurarea unui rol activ în comisie pentru acest reprezentant, al cărui cuvînt ar putea avea putere de decizie la repartizare, ni se pare o propunere valoroasă. La fel ca şi aceea a introducerii concursului pentru suplinitori, pentru ca măcar în acest fel — dacă un colectiv de elevi trebuie să suporte totuşi fluctuaţia profesorilor — să se compenseze situaţia printr-o predare la un nivel ridicat. La urma urmei să fie vorba de competenţă şi nu de „binefacere“ socială ! Iată o temă, tânărul profesor şi „cariera“ de suplinitor — asupra căreia vom mai reveni, de altfel , pe care o supunem, cu toată seriozitatea, atenţiei Ministerului Invăţămîntului şi chiar Consiliilor asociaţiilor studenţeşti a viitorilor profesori. Nu la inspectorat, ca suplinitori, trebuie să descifreze tinărul profesor sensul nobilei meserii (misiuni !) de dascăl, ci acolo, în amfiteatrul universitar unde, alături de flacăra studiului, trebuie să ardă, mai viu, flacăra conştiinţei politice ! IMPRESIONANTĂ TRANSCRIERE SCENICĂ A UNUI MOMENT AL REVOLUŢIEI Teatrul Academic „Vladimir Maiakovski“, creat acum aproape 50 de ani, a fost totdeauna un teatru de mare prestigiu prin obiectivele sale artistice, ca şi prin personalităţile care l-au servit: aici s-au pus în scenă primele piese ale scriitorilor sovietici — predominanţa dramaturgiei originale rămînînd neschimbată, aici au lucrat mari creatori, de talia lui Stanislavski, Tairov, Meyerhold — tradiţia fiind şi în această privinţă respectată. Oaspete pentru a doua oară al publicului românesc, colectivul moscovit oferă încă o dată prilejul de a remarca consecvenţa activităţii sale, atît în ceea ce priveşte opţiunea repertorială, cît şi realizarea artistică. Cele trei reprezentaţii ale turneului, cu piese din dramaturgia rusă şi sovietică — „Infrîngerea“ de M. Zaharov şi I. Prut, „Copiii lui Vaniuşin“ de S. Naidinov, „Talente şi admiratori“ de A. N. Ostrovski — sunt transpuse scenic, într-un limbaj modern, de către prestigioşi continuatori ai marilor lor maeştri: Goncearov, Zaharov, Knebel. Turneul actual a fost inaugurat printr-un spectacol de gală cu piesa „Infrîngerea“, prezentat marţi seara la Opera Română, spectacol la care a asistat tovarăşul Nicolae Ceauşescu, soţia sa, Elena Ceauşescu, precum şi alţi conducători de partid şi de stat. „Infrîngerea“ a oferit publicului nostru versiunea dramatică a uneia dintre cele mai celebre romane sovietice, aparţinînd lui Al. Fadeev, care a evocat cu strălucire un moment din lupta eroică a mişcării de partizani, în Siberia anilor 1920. Experienţa revoluţionară a scriitorului, forţa talentului său au făcut nemuritoare aceste pagini de istorie vie, a statului sovietic, prin exemplul oamenilor care l-au apărat cu preţul unor uriaşe sacrificii. Dramatizarea unei asemenea glorii literare ar fi rămas o temeritate, ca de obicei susceptibilă comparaţiilor, dacă autorii ei şi-ar fi propus să-i egaleze valoarea artistică. M. Zaharov şi X. Prut au avut însă, în mod evident, un obiectiv poate mai important — transpunerea esenţei revoluţionare a mesajului conţinut de opera literară : patosul, devotamentul şi încrederea neţărmurită într-o victorie sigură, care în drumul său nu poate să nu cunoască şi înfrîngeri. Infrîngeri trecătoare, care nu-i slăbesc pe comunişti ci îi fortifică, care TURNEUL TEATRULUI ACADEMIC „VLADIMIR MAIAKOVSKI“ nu-i descurajează pe luptători ci-i înarmează. Versiunea scenică propusă de Teatrul Maiakovski, de altfel ca şi cartea, prezintă detaşamentul din Primorie ca pe o celulă umană tînără, vie, aflată în plină transformare. Departe de a fi perfecţi, oamenii sunt perfectibili în focul revoluţiei, iar comandantul lor poartă în egală măsură răspunderea pentru soarta revoluţiei, ca şi pentru evoluţia umană a fiecărui soldat din detaşament. Levinson, acest celebru personaj al mişcării de partizani, a intrat în legendă prin bogăţia lui spirituală, prin calitatea deosebită a relaţiilor sale cu oamenii, definind trăsăturile noului şi adevăratului conducător. Tînărul regizor al acestui spectacol, M. Zaharov, a condus direcţia de scenă în sensul sublinierii marilor idei ale operei, al conţinutului lor etern valabil, permanent contemporan. Fără a-i seca sîmburele emoţional şi totodată fără a propune exclusiv emoţia, regizorul a potenţat viguros aceste idei, prin mijloacele cele mai sobre şi moderne. Raţională şi sensibilă în egală măsură, gîndirea regizorală a imprimat spectacolului echilibrul necesar între momentele de mare tensiune şi cele lirice, între scenele patetice şi clipele de calm, reculegere, omenie. O mişcare scenică remarcabilă, permanent inspirată, a fost aliata fidelă a ideilor regizorale datorită forţei sale de sugestie. Fireşte, realizarea acestor idei, dar mai ales definirea atîtor stări psihologice prin care este evocată atmosfera şi oamenii revoluţiei nu era posibilă fără aportul actorilor. Jocul lor unitar, de reală virtuozitate, a contribuit incontestabil la deplina reuşită a acestui spectacol. Din distribuţia numeroasă vom remarca, în primul rînd, pe A. Djigarhanian, interpretul comandantului Levinson , beneficiind de o partitură actoricească complexă ,şi, în primul rînd, de un remarcabil talent, A. Djigarhanian a realizat, cu o mare ştiinţă a dozării, cel mai autentic, mai convingător portret al comandantului revoluţionar. Alături de el, şi împreună cu el, A. Samoilov, artist al poporului al R.S.F.S.R., I. Ohlupin, E. Karelskih, S. Mizeri, S. Nemoleaeva, ca şi absolut toţi ceilalţi interpreţi au făcut din creaţiile lor demonstraţia unor certe valori interpretative. Turneul Teatrului Academic „Vladimir Maiakovski“ a debutat, aşadar, printr-un spectacol ce s-a bucurat de admiraţia şi interesul publicului faţă de arta poporului sovietic, de care poporul nostru e legat printr-o puternică şi durabilă prietenie. VIORICA TANASESCU Foto : ED. HOFER ÎNŞTIINŢARE Se aduce la cunoştinţă întreprinderilor, instituţiilor, biblio* te.țl,.?lr Ș»T°i9^îîzat,î,?.r ob?,e*fi câ/ în luna octombrie a.c. oficiile P.T.T. din mediul urban şi rural efectuează contractarea de abonamente la : ZIARE ȘI REVISTE Contractarea abonamentelor se face pe baza Catalogului presei^ R.S.R. în care se afla înscrise publicațiile ce se adresează tuturor domeniilor de activitate, grupate pe capitole : — ZIARE CENTRALE. — REVISTE POLITICE, SOCIALE, CULTURALE. — PUBLICAŢII PENTRU TINERET SI COPII. — REVISTE DE LITERATURA SI ARTA. — PUBLICAŢII DE CULTURA FIZICA SI SPORT. — PUBLICAŢII DESTINATE SATULUI SI SPECIALIŞTILOR DIN AGRICULTURA. — PERIODICE DE INFORMAŢIE PUBLICITARA. — PUBLICAŢII DEPARTAMENTALE, PROTECŢIA MUNCII, PAZA CONTRA INCENDIILOR, ETC. — PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE SI TEHNICE. — PUBLICAŢII ŞTIINŢIFICE ÎN LIMBI STRĂINE. — PUBLICAŢII JURIDICE, BULETINUL OFICIAL, ETC. — REVISTE ÎN LIMBI STRĂINE. — PUBLICAŢII INTERNATIONALE SI EXTERNE ÎN LIMBA ROMÂNA. — PRESA LOCALA — ZIARE SI REVISTE CE APAR ÎN JUDEŢE. Pentru a se asigura colecţiile de publicaţii de la nr. 1/ 1972, vă recomandăm să vă adresaţi din timp oficiilor P.T.T. în vederea definitivării abonamentelor. CONTRACTAŢI ABONAMENTELE PE ÎNTREGUL AN. vvsvvwwvwvwvvwwwwvwwwl (Urmare din pag. 1) Cum să-i explic cine sunt şi ce vreau ? — Tu ai auzit de Darie ? — Care Darie, că sunt mulţi pe la noi. Ii privesc ochii mari, albaştri. Mi-a răspuns la întrebari şi pare satisfăcut că mă poate ajuta. In drum, aproape de ieşirea din sat, dăm peste Staţiunea de maşini agricole, în curte, pustiu. Din atelier însă se aud zgomotele specifice dialogului dintre om şi metal. Intru. In jurul unui tractor, cîţiva mecanici demontează ceva. Le dau bineţe. Şi cum ei mă privesc cu surprindere, mă trezesc că nu mai ştiu ce să-i întrebi Mă uit şi eu la ei. — Ne amărîm sufletul cu rabla asta, îmi prinde unul privirea. De dimineață ne chinuim la el. Cel care îmi vorbește este un tînăr blond, îndesat, cu salopeta și mîinile pătrunse de unsoarea neagră a pieselor. E strungar. îl cheamă Marian Mătură. — Toate celelalte sînt la cîmp. Numai ăsta lenevește pe aici. I s-a rupt pinionul. La tractoarele bătrîne aşa se întîmplă. — Unde-ai învăţat meseria ? — La Turnu-Măgurele. Pînă la încorporare am lucrat la combinat. — De ce te-ai întors in sat ? — După armată mi s-a urît de unul singur. Oameni mulţi, da străini. Aici barem, îi cunosc pe toţi. Poate, dacă-mi găsesc vreo fată, mă însor... — Dacă nu cumva ţi-ai şi găsit-o. . — J)gca... Are 22 de ani. E utecist. Il întreb dacă se strică des tractoarele. — Ei, tractorul e maşină, nu om, cind îi vine vremea... că și omul cind ii vine sorocul... Mai trist e cind ţi se strică tractorul înainte de vreme. Da’ la noi asta se-ntîmplă foarte rar... Vrea să spună prin asta că ei, aici, în Salcia, îşi cunosc bine meseria. In curte Dănuţ a găsit nişte şuruburi cu piuliţe şi s-a apucat să le monteze. — Ce-ai să te faci cînd ai să fii mare ? Se uită spre atelier, apoi spre sat, spre case şi ridică ochii spre mine. — Plutonier major. La tancuri. Pornim. Dănuţ îmi sugerează mergem mai întii la vie. „Sunt oameni şi-acolo, zice el, tot din Salcia”. Ghicesc că-i e tare poftă de un strugure. ...Am ajuns la vie. Oameni mulţi. Unii culeg, alţii aşează lăzile pline în remorci. Sînt grăbiţi. N-am cu cine sta de vorbă. Dănuţ a dispărut — cind ? cum ? — printre araci. In cărare, n-a rămas decît Marian Kardi, şeful de echipă, un tînăr de vreo 23 de ani. Supraveghează, atent, totul, notează cantităţile. Se mişcă repede şi eficient. E o toamnă grea, bogată, „nebună“, de Teleorman. Mă gîndesc că desculţilor din Omida le puneau vătafii botniţe ca să nu mănînce struguri la cules... Intre timp, un tractor cu două remorci s-a şi umplut. Mă urc împreună cu Kardi şi luăm drumul înapoi spre sat. Vorbim. Soţia lui, părinţii lucrează în echipe conduse de el. 47 de oameni are Marian Kardi în echipă. — Să nu vă-nchipuiţi cine ştie, ce, fiecare are treaba lui bine stabilită. Frate, frate dar, ştiţi vorba. De mic copil a stat numai prin vie şi printre pomi. îşi cunoaşte bine şi livezile şi oamenii şi meseria. — E bogată recolta de anul — Da. Poama e bună. Tractorul şi remorcile, de data asta pline cu lăzi goale, pleacă din nou la vie. Pleacă şi Kardi. Dănuţ, a rămas şi el la vie... Acum, fără călăuză, mă simt dezorientat. E trecut de amiază. Mă îndrept către Primărie. Soarele de toamnă se statorniceşte generos chiar în creştetul satului încremenit de linişte. Deodată aud un cor de voci subţirele unite într-o melodie simplă : „Trece raţa Dunărea“... Ies cei mici de la grădiniţă. Cu şorţuleţele bine călcate, cu ghiozdănele de tablă colorată prinse pe după gît. Se ţin de mîini sub privirile atente ale educatoarelor : cei mai mici locuitori ai Sălciei (i-or fi visat vreodată astfel, pe copiii viitorului, în visele lor cele mai pline de nădejde, desculţii de demult, din Omida ? Cine poate şti ?). Stau de vorbă cu directoarea grădiniţei, Iulia Rolea. „Directoare“ sună cam prea solemn. Este o tînără de vreo 22 de ani, cu priviri vesele. Are şi ea un copil, în vîrstă de 6 luni. Soţul ei, tehnician chimist, lucrează la oraş. Face naveta. Lucia Rolea a absolvit liceul pedagogic de educătoare şi s-a întors în comună. — Care este cea mai mare bucurie a unei educatoare ? — Cînd trimit o nouă serie de copii pe băncile şcolii sunt îngrijorată. Dacă aud că învăţătorii nu au bătaie de cap cu ei înseamnă că mi-am făcut datoria. Şi-atunci am o bucurie. Pentru alţii n-o fi prea mare, pentru mine însă... — Putem discuta aici în drum, despre conştiinţă ? — Despre asta se poate discuta oriunde. In ce ne priveşte pe noi, educatorii, conştiinţa ţine de puterea de a-i vedea pe copii, mereu, cum vor arăta mîine. Cit despre copii — mă refer la ăştia mărunţei — pentru ei, acum, la început, este neapărat nevoie să ştie cîteva lucruri adevărate despre bine şi rău. — Cum este viaţa în sat ? — Aici m-am născut, aici am crescut. Aici lucrez. Am stat şi la oraş, patru ani, pe timpul liceului. Nu contează locul ei fetul în care îţi faci viaţa. Peste tot se munceşte, şi asta e principalul. Ne despărţim. Ne urăm succes Copiii mă salută cu un : Bunuu-năăă-zii-uu-aaa melodios, care-mi răsună-n suflet tot drumul... Pînă la primărie. Aici Stelică Ţepurică, secretarul U.T.C. pe comună stă la un birou și verifică situația recoltărilor. — Merge ? — Merge. O ZI-OASPETE IN SALCIA ăsta ? (Urmare din pag. I) ducerea la un număr de „sche me“, este de părere tovarăşul ing Const. Stăncescu, preşedintele Consiliului Tineret Muncitoresc din municipiul Braşov. Bineînţeles că nu serveşte la mare lucru un concurs organizat fără a-i găsi forma cea mai potrivită cu locul de muncă unde se află tinerii respectivi — intervine Liviu Pinţa, secretarul comitetului U.T.C. de la Uzina nr. 2. Oriunde s-ar ţine, va trebui să îndeplinească însă o condiţie esenţială : cuprinderea în etapa întîi, de fapt cea mai importantă, a tuturor tinerilor din organizaţia respectivă. — Asupra acestui aspect nici măcar n-ar mai trebui insistat. De la bun început concursurile şi-au precizat ca scop îmbunătăţirea pregătirii profesionale a tinerilor — intervine ION ISTRATE, secretarul comitetului U.T.C. de la Uzina de autocamioane. Aceasta însemnînd verificarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor teoretice dar şi o şlefuire a îndemînării practice. La ce am face-o numai pentru cîţiva ? CE SA PRETINDEM TINERILOR AFLAŢI IN CONCURS? — Aş ilustra felul cum înţelegem răspunsul noi, cei de la „Rulmentul“, relatînd modul în care am procedat cu tinerii rectificatori — ne spune Marin Matei, secretarul comitetului U.T.C. Am pornit de la realitatea existentă în uzină unde se execută atît lucrări de serie cît şi lucrări specializate. Am ţinut cont de faptul că la „serie“ nivelul de calificare este mai scăzut. La sectoarele auxiliare — mecanic şef de exemplu — muncesc de obicei numai absolvenţi ai şcolii profesionale. De aceea, practic, întrecerea rectificatorilor a avut din capul locului o desfăşurare distinctă, pe două „divizii“ : „producţie de serie“ şi „producţie specializată“. — Ar fi interesant de ştiut : în ce a constat deosebirea în cursul desfăşurării concursului propriu-zis ? — Am procedat la organizarea fazei practice în cazul muncitorilor de la „serie“ care lucrează în schimburi, în mai multe treffte — pe atelier, pe schimb şi apoi pe secţie. La auxiliari, în schimb, concurenţii au fost supuşi unui examen clasic de execuţie a aceleiaşi piese, bineînţeles, aleasă astfel încît să fie cît mai reprezentativă. Iar la proba orală, şi într-un caz şi în celălalt, s-a insistat pe cunoştinţe practice, imediate. — Atît în cadrul acestor competiţii, cît şi al altor concursuri am avut în vedere să răspundem necesităţii ca fiecare meseriaş să reuşească prin participarea sa, să cunoască mai bine utilajul la care lucrează — este de părere Constantin Şuhani, rectificator la Uzina Tractorul. De asemenea, mai buna cunoaştere a produsului asigură în mod cert o mobilizare conştientă pentru îmbunătăţirea calitativă a acestuia. — In ce ne priveşte, am acordat atenţie meseriilor cele mai răspîndite la noi, organizînd competiţii pentru operatori chimişti, electricieni, strungari, ne relatează Nicolae Breazu, secretarul comitetului U.T.C. din Combinatul chimic Victoria. Deşi nu deţinem o experienţă prea mare, avem totuşi convingeri formate cu privire la utilitatea acestor forme de stimulare a pregătirii. Ne gindim de pildă ca în afara uteciştilor din organizaţia respectivă să invităm şi tineri din meserii înrudite. De asemenea, vrem să creăm cadrul pentru a participa ucenicii de la şcoala profesională şi chiar elevii de la liceul din oraş. Este un bun prilej de orientare profesională pe care nu trebuie să-l scăpăm. CUM DESFĂŞURĂM FAZA PRACTICA IN ETAPA DE MASA? — Concurenţii cu cele mai bune rezultate în producţie au primit dreptul de a-şi disputa titlul de cîştigător pe scenă, întrebările cu subiecte finind de domeniul respectiv de activitate, avizate de un „consiliu tehnic“ au dat posibilitatea celor aflaţi în întrecere să-şi verifice serios cunoştinţele, după ce în prealabil îi obligase la completarea lor, povesteşte tovarăşul ing. Vasile Cioc, de la Uzina Metrom. Relatări identice am aflat şi de la ceilalţi. „ In funcţie de meserie, partea practică s-a desfăşurat în mod diferit, ne spune tovarăşul Marin Matei. La electricieni, de exemplu, am urmărit, ca şi la rectificatori cum lucrează tinerii o lună de zile. Adică s-au luat în consideraţie rezultatele reale. La montatori, i-am convocat într-o dimineaţă şi le-am dat să efectueze o probă de lucru : montajul a 100 de rulmenţi. — Datele pe care le deţinem noi, la nivelul municipiului ne demonstrează că un asemenea mod de a organiza momentul practic în faza de masă determină o îmbunătăţire substanţială a creşterii producţiei, spune tovarăşul C. Stăncescu. — Cît de mult ar trebui să se întindă această fază pentru a asigura o eficienţă cît mai mare ? — Noi ne-am oprit la 2—3 luni dar pentru viitor ne gindim s-o prelungim la 6—8 luni, este de părere Ion Istrate. Iată şi opinia unui „subiect“, cîştigătorul concursului strungarilor din acest an pe judeţul Braşov — tînărul Manea Pascu. — In etapa de masă cred că o perioadă mai lungă nu are decît avantaje. Aşa cum s-a mai spus, omul se simte obligat să nu greşească. Dar nici un timp prea îndelungat nu ar fi recomandabil. — Adevărul e că se observă uşor creştereaeficienţei în cazul duratelor mai mari, o lună de exemplu, relatează Constantin Suhani. Dar cu cît prelungim acest interval cu atît devine greoi şi sistemul de urmărire. — Oricum, durata de desfăşurare a părţii practice, spune în concluzie tovarăşul Stăncescu, trebuie să fie stabilită de la caz la caz. Acolo unde se poate, ea să dureze însă cît mai mult pentru a realiza esenţialul — creşterea deprinderilor practice. In construcţii eu sînt de părere că ar putea să se întindă pe toată durata execuţiei unui obiectiv. CUM CONTRIBUIM LA IMPUNEREA „VEDETEI IN SALOPETA" Că întrecerile reuşesc să delimiteze un anume statut al vedetei in meserie este un lucru de acum recunoscut. Ce face organizaţia O.T.C. pentru a sublinia, şi pe această cale, prin popularizarea „vedetei“, dorinţa de afirmare în meserie la tineri ? — Căutăm ca numele lor să apară cît mai des în dările de seamă, în cadrul adunărilor tinerilor (Nicolae Breazu, Combinatul chimic Victoria). — La gazeta „Tineretul şi producţia“ le-am făcut o largă popularizare, afişind şi fotografiile cîştigătorilor (Vasile Cioc, uzina Metrom). — In întreprindere, folosim staţia de radioamplificare, organizăm întîlniri ale cîştigătorilor cu tinerii din uzină (Marin Matei, Uzina Rulmentul). — In interiorul uzinei, fruntaşii în producţie sînt de obicei cunoscuţi. Noi avem şi avantajul ziarului uzinal (Constantin Suhani, Tractorul Braşov). — Deşi mă deranjează ştiind că aş putea fi privit vorbind ca o „vedetă“, pot spune că rezultatele profesionale mi-au creat un anumit prestigiu în rîndul tinerilor. Este categoric un merit al concursurilor. (Manea Pascu, strungar, Uzina de autocamioane). Şi totuşi trebuie s-o spunem că despre aceşti tineri se vorbeşte încă prea puţin. Se face mult prea puţin pentru a le populariza numele, meritele, pasiunea pentru meserie. Măsurile prin care se încearcă acest lucru sunt încă puţine, timide, sporadice va trebui făcut mai mult, mult mai mult. Ca un elogiu adus meseriei, muncii în general. ETAPA DE MASĂ IN FOTOGRAFII: nouă interlocutori braşoveni — nouă priviri asupra competiţiei profesionala a tinerilor Foto: P. TINJALA JOI 14 OCTOMBRIE 1971 Pe perete, la loc de cinste, o diplomă de onoare emisă de comitetul judeţean U.T.C. , locul I pe judeţ pentru rezultate deosebite obţinute în activitatea voluntar-patriotică în cinstea semicentenarului partidului. Ciţi utecişti sunt în organizaţie ? — 550. Erau mai mulţi, dar au plecat pe la şcoli, pe şantiere. — Cum a fost cu diploma asta ? — Voiam să arătăm că sîntem tari... Şi am fost ăi mai tari. E drept, speram noi la un loc fruntaş, dar cînd ne-am văzut chiar în vîrf nu mai era nimeni ca noi. Acum vrem s-o ţinem tot aşa. — Dacă o să puteţi. — Dacă Ambiţioşi sint oamenii din Valea Călmăţuiului. Şi încăpăţînaţi. Şi îndărătnici. Unii spun că asta e o treabă de caracter. Plecăm împreună la cîmp, unde se recoltează porumb. E departe de sat şi luăm I.M.S.-ul cooperativei. Cît cuprinzi cu ochii, lanuri de porumb. Mai în jos, pe văi, ară tractoarele. Se pregăteşte semănatul. Aici, la recoltat, domneşte o atmosferă de front. In capul şirurilor, oamenii apar cînd şi cînd şi golesc coşurile de porumb. In capul şirurilor s-a format un munte de aur. Recolta. Se munceşte pe întrecute. Femeile îngînă cîntece vechi, melodii din bătrîni. Nici aici nu am cu cine schimba o vorbă. Dar sînt mulţumit. Este ca şi cum aş purta un dialog important. Un dialog cu munca. Cu munca oamenilor din Salcia. Pe drum, înapoi spre sat, îl întreb pe secretar la cît va reveni ziua-muncă. — Potrivit. — Se plinge cineva că e prea puţin ? — Se plinge. Cine dă din colţ în colţ la muncă, se plinge. — Sunt mulţi ? — Ei, mulţi ! Degetele unei mâini. Spre amurg m-am despărţit de secretarul U.T.C. şi am pornit către gară. Pe uliţe, încă puţini oameni. In acest anotimp, se ştie, la sate ziua de muncă este ziua-lumină. Cînd să ies din sat, cu cine mă întilnesc ? Cu Dănuţ. Muşcă cu poftă dintr-o uriaşă felie de piine unsă cu unt. E şi el uns pînă la urechi. Aşa cum arăta acum, nu aduce deloc cu un plutonier major. Ne facem semn cu mina şi ne zimbim. Sîntem complici. Ar vrea să-mi spună ceva şi nu poate. Are gura plină. Ţopăie... Duc cu mine pentru totdeauna imaginea copilului mînjit cu unt, ţopăind în pulberea drumului cu nişte bascheţi minusculi şi aerodinamici.