Scînteia Tineretului, ianuarie 1972 (Anul 28, nr. 7038-7062)

1972-01-15 / nr. 7049

„SC`NTEIA TINERETULUI" pag. 2 SÍMBATA IS IANUARIE 7972 TELEGRAME TON DUC THANG, preşedintele Prezidiului Comitetului Cen­­,FÎCIiîului Patriei din Vietnam, a trimis tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, preşedintele Consiliului Naţional al Frontului Unităţii Socialiste din Republica Socialistă România, o telegramă cu următorul conţinut : în numele Comitetului Central al Frontului Patriei din Viet­nam şi al meu personal, vă mulţumesc sincer dumneavoastră şi tovarăşilor din Consiliul Naţional al Frontului Unităţii So­cialiste din România pentru mesajul de felicitare adresat cu prilejul realegerii mele în funcţia de preşedinte al Prezidiului Comitetului Central al Frontului Patriei din Vietnam. Felicită­rile pătrunse de prietenie frăţească pe care dumneavoastră şi Consiliul Naţional al Frontului Unităţii Socialiste din România mi le-aţi adresat, constituie pentru noi o încurajare preţioasă în lupta noastră împotriva agresiunii americane, pentru salva­rea naţională şi în opera de edificare a socialismului. Fie ca solidaritatea şi prietenia frăţească dintre popoarele vietnamez şi român să dureze în veci. Fie ca relaţiile de prietenie dintre cele două Fronturi ale noastre să se întărească pe zi ce trece. Cu cele mai bune urări de sănătate, GEMAL BIEDICI, preşedintele Consiliului Executiv Federal al Republicii Socialiste Federative Iugoslavia, a trimis urmă­toarea telegramă tovarăşului ION GHEORGHE MAURER, pre­şedintelui Consiliului de Miniştri al Republicii Socialiste România . Ţin să vă prezint călduroase mulţumiri pentru felicitările cor­diale pe care mi le-aţi adresat cu ocazia sărbătorii naţionale a Republicii Socialiste Federative Iugoslavia — 29 noiembrie. . Împărtăşesc pe deplin convingerea dumneavoastră că prietenia sinceră şi cooperarea rodnică între cele două popoare ale noastre se vor dezvolta fără încetare, pentru bunăstarea po­poarelor român şi iugoslav, în interesul păcii şi socialismului. „FLOAREA DE COLŢ" „Floarea de colţ” se intitu­lează acţiunea de masă lan­sată zilele acestea de Comite­tul Central al U.T.C., prin Biroul de turism pentru tine­ret, consacrată iubitorilor de drumeţie. Acţiunea oferă po­sibilitatea participanţilor de a realiza o serie de perfor­manţe turistice, transpuse în norme cu diverse grade de dificultate şi de a obţine o insignă specială. Pentru gra­dul II al insignei „Floarea de colţ“, de pildă, este necesară parcurgerea a 1 075 km (repre­­zentînd lungimea Dunării pe teritoriul ţării noastre), în ca­drul unor excursii efectuate pe jos, sau cu diverse mijloa­ce de locomoţie, pe trasee care oferă posibilitatea cu­noaşterii unor obiective de mare interes, a localităţilor judeţului, a munţilor patriei etc. Obţinerea gradului I pre­supune parcurgerea, tot în cadrul unor excursii, a 3152 km (reprezentînd lungimea totală a frontierelor patriei), participarea la un concurs o­­ficial de orientare turistică, întocmirea monografiei unei zone turistice de judeţ etc. Pe lingă îmbogăţirea cunoş­tinţelor, prin intermediul tu­rismului, a realizărilor dobîn­­dite de poporul nostru, cei distinşi cu insigna „Floarea de colţ” vor beneficia de di­verse premii, precum şi de o serie de priorităţi în practi­carea turismului. CRONICA U. T. C. PLECAREA ÎN CUBA A GRUPULUI DE UTECIŞTI CARE VA PARTICIPA LA CONSTRUCŢIA UNEI ŞCOLI Vineri dimineaţa a părăsit Capitala, îndreptîndu-se spre Havana, un grup de utecişti care va participa la construi­rea unei şcoli în Cuba. La plecare, pe aeroportul Bucu­reşti—Otopeni, grupul a fost condus de activiști ai C. C. al U.T.C. (Urmare din pag. 1) viitor şi prezent. Nu poţi accep­ta Reşiţa din prima privire ; trebuie să-i cunoşti mai întîi legile, îngăduinţele, normele, ci­frele după care se conduce a­­ceastă universitate a muncii a­­devărate. Am întîlnit tineri care voiau să mă facă să cred că munca lor este cea mai intere­santă, de o copleşitoare impor­tanţă pentru secţia unde lucrea­ză. Nu numai că i-am crezut dar dintr-o dată m-am gîndit că ei întrevăd un viitor sigur, fier­binte, că munca pe care şi-au ales-o i-a transformat în perso­nalităţi pe care procesul de pro­ducţie, viaţa colectivă in gene­ral, se poate baza. Poate că rareori ne-am întîlnit cu oameni atit de modeşti ca la Reşiţa. Nici un gest nu le trăda trufia că ei sînt nişte în­semne ale oţelului românesc, dar iarăşi nici un gest nu căuta să ne devieze privirile epatîn­­du-ne ; cineva ne spunea chiar că orice viaţă şi muncă e ade­vărată, necesară, cinstită dacă ştii unde să ţi-o aşezi spre a crede în ea. DESPRE TRANDAFIRI ŞI FLA­MURI Trebuiesc zile şi nopţi spre a fi aproape de inimile oameni­lor şi căldura combinatului. Trebuie să recunoşti că dintr-o dată e imposibil să ştii, chiar dacă trăieşte la fereastra ta, cite flori va avea trandafirul pe care-l îngrijeşti şi de care te bucuri, cîţi boboci îţi vor ac­cepta prietenia şi bucuria unei discuţii despre preţul culorilor, al sîngelui, al petalelor roşii, cu frumuseţe de steag purtat pe străzi, prin grădini, pe­­ pajişti mari de suflet. La fel şi oame­nii ; ei au căldura de a te în­­tîmpina, şi tu, ca reporter, tre­buie să le promiţi fără vorbe că ştii să-l asculţi chiar cînd iţi vorbesc despre lucruri reci, des­pre cifre să zicem, despre îm­părţeala pe secţii a unui com­binat. Fiecare din cuvintele in­terlocutorului tău au un sens. Unele vorbesc despre orinduiala lucrurilor, altele despre orindu­iala vieţii, şi toate fac un loc despre omul cu care stai în faţă. De la un astfel de om am aflat despre secţiile productive ale combinatului (aglomerare, coc­­serie, furnale, oţelărie, lami­noare, bandaje) şi cele nepro­ductive (şamotă, reparaţii, ma­şini siderurgice etc.). Sigur că împărţirea aceasta fixă nu are alt scop decit al demonstraţiei curgerii fluxului tehnologic. Un trecător oarecare se poate lipsi de aceste cunoştinţe, dar un re­porter nu. Acest lucru îl bănu­ieşte cu precizie Matei Schinteie, secretarul U.T.C. al secţiei Sie­mens Martin. El ştie să ne vor­bească pe nevăzute despre tre­cut şi viitor, despre el şi prie­tenii, tovarăşii de muncă. Bio­grafia lui este aparent simplă. A fost cîndva lăcătuş, apoi am­biţiile sale au crescut. Ah, dar viaţa nu trebuie petrecută în gol. Trebuie să faci ceva, să în­veţi tot timpul să faci ceva nou. Matei Schinteie a absolvit li­ceul la seral şi va urma in cu­­rînd o facultate. Datorită tatii­­­tăţilor sale, acest om, mic de statură, argint viu, a fost avan­sat pe post de tehnician. Dar viaţa, particulară, în ge­neral ? Viaţa este aşa cum şi-a aranjat-o omul cu priceperea şi bucuria lui. La 29 de ani este un tinăr care are Medalia Mun­cii ; eu ştiu că este un lucru la care trebuie să visezi oricînd. Trebuie să ştii să te bucuri de fiecare părticică de izbîndă. Lo­cuieşte în cartierul Secu şi e căsătorit. Aşteaptă viitorul cu braţele deschise. Vom trăi, vom vedea, vom munci. Ne vorbeşte cu detaşare despre trecut. Tre­cutul a fost chiar ieri ; trecut înseamnă chiar azi dimineaţă în viaţa unui mare combinat. Noi avem în vedere prezentul şi vii­torul. Vedeţi, ne spune Matei Schinteie, mă întrebaţi de anii petrecuţi aici , dar cine nu s-au întîmplat ? ! Bucurii şi bucurii, în 1969 nu existau la Reşiţa de­cit cuptoare de 40—60 t., acum din cele cinci cuptoare doar două au capacitatea de 125 t, celelalte avînd 250 t. Am dori să ne întîlnim cu un alt tinăr, foarte respectat şi a­­preciat de către oamenii cu care lucrează : maistrul oţelar Bă­­trînca Ion (27 de ani). Aflăm că un­eori a plecat din combinat , îi murise tatăl. Ne-a părut rău de veste şi de întîmplarea nefericită şi am străbătut mai apoi halele unde se pregătesc şarjele, tot gîndindu-mă la trandafiri, la cu­loarea lor de flamură fluturată la o sărbătoare a izbînzilor di­urne. O MESERIE TRAINICA PENTRU O VIATA Da, sigur , iarăşi am vorbit de­spre trecut şi prezent adică despre ieri şi azi, despre trans­portul care se făcea cu mina, despre transportul acesta nece­sar al materialelor, în roabe şi despre mecanizare, despre poşta automată pentru analiza chi­mică a şarjei, la cuptor şi pînă la laborator. Poşta aceasta mi-a amintit de aceea a ziarului „Scîn­­teia“ şi mi-am închipuit dintr-o­­dată că undeva asemănarea este perfectă. Da, aşa pornesc toate probele de adevăr către un cen­tru care controlează, analizează şi dispune eliberarea şarjei de oţel sau de adevăruri ; undeva tăria cuvîntului şi a oţelului au o asemănare ; trebuiesc înţelese de toţi oamenii ţării, de tineri şi vîrstnici, de Înţelepţi şi dis­cipoli. Pînă mai ieri Pleşa Gheorghe era discipol, învăţăcel, oricum, om care se avîntă. Azi este in­giner mecanic la Reşiţa. Ar fi putut fi poate actor sau orice altceva ; o anume delicateţe a gestului, a frazei îmi dă senza­ţia că scrie poeme. Nu ştiu dacă e adevărat, poate nu scrie po­eme aşa cum sunt cele scrise de mine sau de dumneavoastră, cititorii, dar, nu-i aşa, fiecare poate să scrie intr-un fel unic poeme. Abia a terminat facul­tatea la Timişoara. Acest tinăr, venit de prin părţile Băii de Arieş, ne spune cite ceva despre deosebirile posibile între un ar­delean şi un bănăţean, despre surorile sale, despre faptul că pentru el Reşiţa a fost un fel de uzină gigant. Crescuse lingă o mină la Baia de Arieş şi din­­tr-odată, de ceea ce facultatea îl dezvăţase, de muncă adevă­rată, in bună parte i-a adus viaţa Reşiţei. Da, producţia este o parte din viaţa viitorului ingi­ner şi se numeşte practică. Ce are bun pentru tineret Reşiţa, întreb cu naivitate pe tînărul in­giner Pleşa Gheorghe !? Din­colo de casele de cultură, tea­tru, cinematograf, bate gîndul său. Mai mult ca oriunde în a­­cest centru cu tradiţii se poate învăţa o meserie trainică pen­tru o viaţă. Nu există oameni care să nu fie capabili de acest gest, de bucuria de a primi o învăţătură ; există doar oameni care sunt ajutaţi să trăiască fără viitor. Il întreb dacă dincolo de munca dură, bucuriile pot e­­xista. El surîde : n-ar vrea să se gîndească la plecarea din Re­şiţa, deşi nu a obţinut casă, încă, deşi... Nu, alte ginduri îl animă; e preocupat de faptul că un in­giner în producţie se ocupă prea puţin de problemele teh­nice, că ar mai trebui puţin timp spre a privi cu îndîrjire, spre a lua cu adevărat în piept meseria. ŞI IATĂ, AM ÎNCERCAT SA CUNOSC UN OM Şi iată am încercat să cunosc un om al Reşiţei. Are vîrsta unui debutant straşnic în mate­rie de frază realistă. La 29 de ani, Văduva Ion are o biogra­fie de invidiat. Dăm uşurel de­oparte acţiunile obişnuite năs­cute intre două persoane cunos­cute doar de cîteva clipe. Aşa­dar, Ion Văduva, putem fi prie­teni, ii şopteam eu fără vorbe şi vedeam cum flacăra discuţiei noastre se animă, se infierbîntă. Ce a fost în timpul războiu­lui ? In comuna Deleni, Mehe­dinţi, în 1942 s-a născut un om. Tatăl său a rupt pinza familiei iar mama sa l-a crescut. A cres­cut la Moldova Nouă iar prin 1956 a ajuns la Reşiţa, a făcut şcoala profesională, a fost acti­vist U.T.C. Azi este furnător­­pregătitor la secţia oţelărie, şef de echipă. E nevoie de mine aici, eu aş dori să lucrez ca to­­pitor , acolo mă trage drama­tismul încleştării între om şi meseria lui. Zimbesc, nu se stin­ghereşte. Ştie că nu-l cred un naiv. Ion Văduva are doi copii, îmi vorbeşte despre ei cu bu­curie, despre faptul că se simte bine in apartamentul său nou, despre pasiunea înflăcărată de a vedea filme, de a asculta mu­zică. „Vi s-a întâmplat ceva deose­bit în viaţă ?“, l-am întrebat eu deodată, citindu-i în suflet. „Da, de unde ştiţi ? Ce întîmplare ! Eram prin 1959 la terminarea profesionalei. Aveam 17 ani şi mi-am cumpărat primul meu palton. Mergeam spre casă bu­curos, cu un salariu în buzunar şi cu paltonul pe mine. Au vrut doi inşi să-mi fure paltonul. Am avut puterea să mă lupt cu ei pînă cînd am primit ajutorul organelor de ordine“. M-am gîndit dintr-o dată la „Mantaua“ lui Gogol şi l-am întrebat dacă scrie cumva în timpul liber. Şi-a amintit de o întimplare şi mai veche din clasa a 7-a cînd la şcoala sa a venit Zaharia Stancu şi a adre­sat un îndemn tuturor să încerce să scrie, dar ceea ce a scris el nu i-a plăcut nici chiar lui. Re­marc autoironia şi discutăm mai departe, aşa dintr-odată, despre iarnă şi sărbătorile de iarnă. Mi-a povestit ce înseamnă să întimpini Anul Nou la furnale, la oţelărie cu un colectiv atit de mare , acolo unde focurile nu se sting niciodată. Am simţit că-mi vorbeşte despre o sărbă­toare unică. Ion Văduva e un om care şi-a croit un drum in viaţă şi totuşi regretă că n-a putut face mai mult pentru viitorul său. A ter­minat şcoala elementară şi pro­fesionala cu note maxime, dar a trebuit să se întreţină singur, să muncească şi să creadă in viitorul său. „Nu, din Reşiţa nu pot pleca, îmi spune el, sunt le­gat de tot ceea ce este aici. Ştiţi, acum îmi voi lua un tele­vizor. Mai am puţin de aşteptat, trebuie să le dovedesc copiilor că pot face dintr-un radio un televizor. Mîine vor vedea că lucrul acesta e imposibil, dar trebuie să se bucure copiii mei“. Dar practic ce face in uzină Ion Văduva? Pregăteşte îm­preună cu tovarăşii­­ săi garni­turile de turnare, curăţă lingo­­tierele de oxizi etc., şi alte gesturi se adună şi astfel aşa mai departe, mereu de la ca­păt. Viaţa oamenilor capătă sens la lumina flăcărilor Reşiţei. REŞIŢA, OAMENII, TRAN­DAFIRII V-am vorbit pînă acum despre sentimente şi pasiuni ; am re­petat de multe ori cuvintul vii­tor şi cuvintul prezent. Mă gin­­deam trecind prin Reşiţa că oraşul are o viaţă aparte, atit de diferită de a Galaţilor, să zi­cem. Oraşul tipic muncitoresc are ceva de navă încercată de mateloţii oţelului in multe şarje furtunoase..­ Catargurile furnale­lor vesteau de departe măreţia­­ navei cu încăperi îmbuibate de cocs, de metal, de căldură. Ca intr-o mare cală a unui vechi, gigant vapor hrănit cu cărbuni, familia Reşiţei­ consu­mă şi des­cătuşează energii. Şi dincolo de,, toate energiile­ care se­­ trans­formă, se eliberează sau se con­sumă, stau oamenii cu tinereţea şi munca lor. Despre ce v-aş put­ea vorbi acum, decit despre tinereţe? Este şi foarte greu­ să nu vorbeşti despre aşa ceva. Peste două mii de tineri lucrea­ză acolo. Două mii , iarăşi mă gîndesc şi o universitate cu un profil moral unic, formatoare de conştiinţe şi idealuri. Aveam să-mi amintesc cum am zărit într-o grădină în Re­şiţa trandafiri intr-o ultimă, gi­gantică iluminare, într-o ultimă şi superbă­­ înflorire înainte de gerul iernii care se arată. Nu aveau strălucirea şi nici farme­cul trandafirilor de vară, dar mi-am zis că aceştia sunt din a­­cel soi care înfloreşte tot anul, adică atîta timp cit nu e ger şi cit e pace în temperaturile at­mosferei. Aveam să-mi amin­tesc despre trandafiri văzînd şarjele de fontă la furnale, ală­turi de inginerul Antonică Dij­­mănescu, şeful secţiei furnale. El mi-a vorbit despre şarja a­­ceea cu inflorescenţe mirifice. Eu nu vedeam decit că există, dar omul furnalelor ştia că e „o şarjă cam rece“, bună desi­gur, dar „cam rece“. El ca şi atîţia oameni de lingă furnale cunosc fonta numai privind-o, aşa cum ştiu eu să vă vorbesc­, precum ţăranii, despre tranda­firi. „Furnalul nu permite să nu ai grijă de el. E o adevărată bucurie să vezi a­cum după mă­surile luate cu zece ore în urmă" materia se preface în jet incan­descent". Cum să nu cred in bucuria sa ?! ! Un furnal e o mașinărie după care încă oamenii nu au făcut jucării copiilor. Nu fiindcă ar fi complicat, ci pentru că nu le-a venit în gind pînă acum. Mi-a fost dat să văd tancuri-jucării, mitraliere, tunuri şi alte usten­sile belicoase, dar ideea de fur­nal, transpusă in materia unei jucării,­ nu, . Mă gindesc totuşi la viitor. Nu sintem­ singurii, nu vorbesc doar despre noi, romu­rut, şi apoi, Iffli veţi spune dv., cum să faci un furnal-jucărie ? Pe cuvint că nu prea am o idee clară, dar dacă m-aş ocupa cu ■ jucăriile aş face-o şi pe aceasta. ‘ IT ţ privesc pe omul din faţa mea : el îmi explică mecanismul acestei maşini formidabile care­­este furnalul... îmi spune cuvinte frumoase despre trecut, prezent­­ şi despre viitor. Nu alege cu­mintele, nu se sperie de ele. îmi povesteşte că-1 citea cu patimă pe Goga cînd nu era la modă să-1 citeşti, cum mai apoi, din snobism, l-a citit pe Blaga şi cu­m i-a priceput poezia. Acest om, Antonică Dijmă­­nescu, om surîzător, puternic, are o biografie demnă de un co­munist. El a venit la Reşiţa în 1959 la oţelărie, ca electrician. A făcut Facultatea de me­talurgie şi a terminat ca şef de promoţie. Nu a rămas asis­tent ci a cerut cu bucurie să plece la Reşiţa. „A fost o luare de poziţie. o confirmare a pu­terii mele de muncă. Nu am fă­cut ingineria pentru bani. Am fost multă vreme ca orice mun­citor calificat. Am fost credin­cios Reşiţei şi unei fete care azi îmi este soţie“. Despre nopţile şi zilele petre­cute la furnale, şeful secţiei ne poate vorbi ore în şir. Despre greutăţile învinse, despre bucu­riile fiecărei şarje, oamenilor de la Reşiţa le place să vorbeas­că fiindcă toate zilele şi nop­ţile petrecute în combinatul u- Yiaş fac parte din biografia lor, din povestea inimii lor. Oamenii Reşiţei ştiu să cinstească mun­ca­; pentru ei munca nu-i decit o datorie diurnă, emblemă a tu­turor oamenilor ţării noastre so­cialiste ; comuniştii şi uteciştii Reşiţei cinstesc izbînzile ţării ; ei sint o parte a ţării acestor izbînzi. „VIAŢA POLITICĂ IN ROMÂNIA" de Mircea Muşat şi Ion Ardelean Apărută in Editura Poli­tică, lucrarea se dovedeşte a fi o analiză din perspectivă marxistă a evoluţiei econo­mice şi social-politice a Ro­mâniei între anii 1918—1921, a activităţii partidelor poli­tice. E tocmai perioada ce semnifică schimbări structu­rale în viaţa ţării, ca urmare a cerinţelor obiective de dez­voltare a statului naţional u­­nitar român şi a luptei mase­lor populare, în frunte cu proletariatul pentru drepturi democratice. Sunt ani în care mişcarea revoluţionară re­purtează succese mari pe ca­lea organizării, asigurând condiţiile esenţiale pentru crearea P.C.R. D. T. • FABRICA DE PRODUSE REFRACTARE „RĂSĂRITUL“ din Braşov a aniversat, vineri, 60 de ani de existenţă. La a­­dunarea care a avut loc cu a­­cest prilej, au participat, ală­turi de salariaţii fabricii, repre­zentanţi ai organelor locale de partid şi de stat, ai ministeru­lui de resort, precum şi nume­roşi invitaţi din întreprinderi similare din ţară. Intr-o atmosferă entuziastă, participanţii la adunarea jubili­ară, muncitori, tehnicieni şi in­gineri — români, maghiari şi germani — au adresat Comite­tului Central al Partidului Co­munist Român, tovarăşului NICOLAE CEAUŞESCU, o te­legramă. • VINERI A AVUT LOC şe­dinţa anuală a Comitetului Na­ţional F.A.O., la care au luat parte membrii comitetului, re­prezentanţi ai ministerelor şi al­tor instituţii centrale interesate în colaborarea cu­­Organizaţia Naţiunilor Unite penttru Alimen­taţie şi Agricultură. • IN ZILELE DE 13 ŞI 14 IA­NUARIE s-au desfăşurat în Ca­pitală lucrările şedinţei Consi­liului sanitar superior şi a Co­legiului Ministerului Sănătăţii. Au luat parte academicieni, cadre universitare din întreaga ţară, conducători ai direcţiilor sanitare judeţene, specialişti în probleme de igienă, reprezen­tanţi ai unor ministere şi insti­tuţii centrale. Cu acest prilej, au fost dez­bătute probleme importante re­feritoare la continua îmbunătă­ţire a ocrotirii sănătăţii popu­laţiei. (Urmare din pag. I) nui au fost convinși de avanta­jele acordului global s-a trecut la aplicarea lui practică. In adu­narea generală s-a hotărît ca a­­cesta să se aplice pe bază de tarife pe unitatea de produs, plata făcîndu-se atit în bani cit și în natură. Iată care a fost metodologia de calcul a celor trei tarife stabilite : hectolitrul de lapte muls, viţelul obţinut, o vacă diagnosticată gestantă. U­­zînd de o normare judicioasă care să ţină cont de gradul de mecanizare a lucrărilor s-a sta­bilit necesarul de norme de muncă pentru întreţinerea, ex­ploatarea întregului efectiv şi realizarea producţiei de lapte planificată. Prin înmulţirea a­­cestora cu valoarea unei norme de categoria întîi, stabilită pe unitate la 34 de lei, din care 25 lei în bani şi restul în produse, am obţinut valoarea totală a manoperei, deci a fondului de retribuire. Am procedat apoi la stabilirea tarifelor pe unitatea de produs. Cum în adunarea ge­nerală s-a hotărît ca, pentru p­roducția de lapte să se dea 80­­ sută din fondul total destinat retribuirii, s-au făcut calculari­le respective rezultînd tarifele următoare : pentru un hectoli­tru de lapte muls — 37,40 lei, pentru un viţel obţinut — 229 lei, pentru o gestaţie diagnosti­cată — 76 lei. O etapă foarte importantă, după părerea noas­tră, este modul în care se re­partizează sarcinile de plan. Am căutat de aceea ca fiecare îngrijitor să primească în ex­ploatare un lot omogen cit mai apropiat din punct de vedere productiv, iar producţia planifi­cată să fie în strinsă concordan­ţă cu capacitatea animalelor. E­­fectivul a fost împărţit în 43 de loturi a cite 16 capete fiecare. In funcţie de calităţile lor pro- I­ductive, de condiţiile de lucru s-a stabilit şi sarcina de pro­ducţie în mod diferenţiat. Pen­tru lotul îngrijit de Gheorghe Cenuşă, spre exemplu, s-a pla­nificat o producţie anuală de 390 hl lapte, pe cînd pentru cele ale lui Constantin Buzatu sau Nicolae Lupu, 370 hectolitrii. Cantităţile au fost defalcate pe trimestre şi luni. O mare aten­ţie s-a acordat in tot timpul a­­nului urmăririi felului în care muncesc oamenii, ţinerea unei Avantajele acordului global evidenţe precise, dîndu-se tot spijinul material necesar acolo, unde şi cînd a fost nevoie. Si­guranţa pe care au căpătat-o oamenii, corectitudinea şi avan­tajele pe care le oferă aplicarea acordului global, s-au materia­lizat în prestarea unei îngrijiri corespunzătoare, atentă, conform programului de grajd, a indi­caţiilor tehnice ale specialişti­lor. Rezultatele au fost pe mă­sura eforturilor şi aşteptărilor. Iată ce retribuţie au primit în­grijitorii mai sus citaţi : sarci­na anuală de plan pe care a primit-o Gheorghe Cenuşă pre­vedea 390 hl lapte, 13 viţei şi 13 vaci gestante. El însă a în­cheiat anul cu 443 hl lapte, 14 viţei şi 13 vaci diagnosticate gestante. Aplicîndu-se tarifele pe care le-am anunţat mai îna­inte, a rezultat următoarea sumă : pentru producţia de lap­te — 16 508 lei (443 hectolitri în­mulţit cu 37,40 lei), pentru viţei — 3 206 lei (14 înmulţit cu 229 lei), pentru vacile gestante 988 (13 , 76 lei), adică un total de 20 762 lei. Cooperativa noastră însă, datorită rezultatelor bune obţinute în producţie şi impli­cit a veniturilor sporite încasa­te, a avut posibilitatea să mă­rească valoarea normei de la 30 lei, cit se planificase, la 40 lei. Am procedat şi noi la ma­jorarea tarifelor de plată pe u­­nitatea de produs în funcţie de această sporire. Aşa că tarifele definitive au fost de: 44 lei pen­tru uin hectolitru de lapte, 272 lei pentru un viţel şi 88 lei pen­tru o vacă gestantă. Recalculind, în funcţie de noul tarif, retri­buţia cuvenită îngrijitorului Gheorghe Cenuşă s-a ridicat in final la peste 24 000 lei, deci un venit lunar de peste 2 000 lei. îngrijitorul Nicolae Lupu care a avut de obţinut 370 hectolitri lapte, 14 viţei şi 13 vaci gestan­te, nu a realizat decit 362 hecto­litri lapte, 14 viţei şi 13 vaci gestante, drept pentru care nu a încasat decit 20 880 lei. Spu­neam mai înainte că plata s-a făcut în bani şi in natură. Iată, aşadar, cum arată structura ve­nitului total obţinut de îngriji­torul Gheorghe Cenuşă: bani — 18000 lei; produse: 1 950 kg grîu, 845 kg porumb, 1 950 kg cartofi, 41 kg zahăr şi 360 kg legume“. Fără îndoială aceste rezultate demonstrează convingător, in principal, două lucruri: pe de o parte existenţa în fiecare uni­tate a unor rezerve de produc­ţie încă insuficient puse în va­loare, iar pe de alta faptul că aplicarea acordului global re­prezintă o pîrghie eficientă de cointeresare a cooperatorilor în valorificarea lor superioară. Aseară, la Liceul „Gh.­gineai" din Capitală, iMMIMAREA BREVETELOR ŞI ECUSOANELOR PRIMEI PROMOŢII DE ARBITRI-ELEVI încă o acţiune interesantă, va­loroasă a U.T.C., menită să contribuie la dezvoltarea mişcă­rii sportive de masă, la conso­lidarea organizatorică a asocia­ţiilor sportive din şcoli, prinde viaţă. Este vorba de pregătirea unor arbitri din rindurile elevi­lor care să arbitreze propriile manifestări sportive. Aseară, la Liceul „Gh. Şincai“ din Capi­tală a avut loc festivitatea de înmînare a brevetelor şi ecusoa­­nelor primei promoţii de arbi­­tri-elevi. Au participat activişti ai U.T.C., reprezentanţi ai In­spectoratului şcolar al Capitalei, arbitri internaţionali, profesori şi numeroşi elevi, care i-au a­­plaudat pe colegii lor, deveniţi conducători autorizaţi, compe­tenţi de întreceri sportive. Ei au urmat cursuri de specialitate — organizate de comitete ale U.T.C. de sectoare — timp de şase săptămini, după care au susţinut atit examene teoretice cit şi probe practice. Din 120 de cursanţi din Capitală au promo­vat aceste examene un număr de 50 de elevi cărora, aseară, aşa cum spuneam, li s-au înmî­­nat brevetele şi ecusoanele res­pective. Acest oficiu a fost fă­cut, cu o mare plăcere de către unii dintre reputaţii noştri arbi­tri internaţionali : ing. Andrei Rădulescu, preşedintele colegiu­lui central de arbitri al F.R.F., la fotbal, Geo Popescu, (hand­bal), Mircea Albuţ (volei) Nico­­lae Paraschivescu (atletism) etc. Printre primii purtători de ecusoane „arbitru-elev“ se nu­mără, la fotbal : Tiberius Iu­­has, Liceul nr. 43, Adrian Ili­escu, Şcoala generală 186, Cos­­tel Manole, Şcoala profesională Electromagnetica ; la atletism : Ileana Găvozdea, preşedinta A­­sociaţiei sportive a elevilor, Li­ceul „Gh. Lazăr“, George Zava­ras, Liceul „Gh. Şincai“, la vo­lei : Vladimir Bercea, Liceul 24: Mihaela Rădulescu, Şcoala generală 77 ; la baschet : Mazi­­lu Sarmiza, Şcoala generală 77 ; handbal: Marian Gaiţă, Şcoala profesională Electromagnetica, Mihai Nibeleanu, Şcoala genera­lă 77 etc. După festivitate, tovarăşul profesor Victor Tibacu, un re­cunoscut şi apreciat animator al vieţii sportive şcolare, a pregă­tit celor prezenţi o frumoasă surpriză: în sala de sport a Li­ceului „Gh. Şincai“ a organizat două întîlniri,­­una de baschet (băieţi) şi alta de volei (fete) — între selecţionatele prime şi secunde ale liceului — care par­ticipă în campionatul naţional al juniorilor şi la cel al diviziilor şcolare — partide care au fost arbitrate excelent de proaspeţii arbitri. Astfel, cavaler al fluie­rului la primul meci, cel de bas­chet, a fost elevul Dan Dordea, (Liceul ,,Gh. Şincai“), iar la cel de volei, Vladimir Bercea, ar­bitru principal, Emil Tănăsoiu şi Cristian Teodorescu — secun­dari — toţi de la Liceul nr. 24. Pînă la sfîrşitul acestui an şcolar vor absolvi cursurile de arbitri la disciplinele atletism, fotbal, volei, handbal şi bas­chet 25 000 de elevi ! C. VASILE Tineretul şi muzica (Urmare din pag. I) oficia pe portativ ne erau fa­miliare, ne recunoşteam unii pe alţii „obişnuiţii concertelor“ — dar între aceştia, fără exa­gerare, procentajul tinerilor era impresionant. Ei bine, ce s-a putut întîmpla în 10 ani, preţ de cîteva pro­moţii ? Priveam emisiunea aceea cu sufletul strîns — şi-mi amin­team îndepărtaţii ani ai ini­ţierii mele muzicale. Totul a plecat, cum se întîmplă, de la un profesor de muzică pasio­nat, de la o instructoare de pio­nieri, pianistă înzestrată şi de la... corul şcolii. Aveam 12—13 ani cînd m-am apropiat, graţie acestor trei factori, de porţile muzicii pe care n-am încetat, de atîţia ani, să le deschid cu aceeaşi emoţie. Şi înserez toate acestea aici, pentru că vreau să sublmţag--­­ceea ce ştie orice meloman şi anume, că este vorba despre un proces, un proces îndelun­gat, pe cit de pasionant pe atit de tenace, că tărîmul muzicii se cucereşte, acest fabulos uni­vers se deschide în faţa cer­cetătorului, fericitului aventu­rier, treptat, ca un alfabet fier­binte şi straniu, ale cărui litere se descoperă pe rînd, una cite una : întîi opereta, apoi opera, simfonia, concertul simfonic, liedul, muzica de cameră, şi de obicei abia la urmă precla­sicii, Bach, muzica modernă. Procesul se cheamă fericit „iniţiere muzicală“ — şi aici termenul de iniţiere, are un du­blu sens, cel care se referă dacă vreţi la dificultatea muzicii şi cel sonor, aproape ocult, care se doreşte a fi o metaforă.­­ Cine este responsabil de a­­ceastă lipsă de iniţiere muzi­cală — în proporţie îngrijoră­toare — a tineretului ? Mi se pare paradoxal. Poate nicioda­tă n-am avut un tineret mai frumos decit cel de azi. Aceşti „suavi lungani“, cu mintea plină de calcul diferenţial, apţi să cunoască atîtea mistere ale naturii, şi ale naturii umane, apţi să construiască giganţi in­dustriali şi infime şi delicate aparaturi de precizie ignoră ■ unul dintre cei mai măreţi gi­ganţi ai creaţiei omeneşti — muzica, rămîn timizi sau opaci la porţile unui univers la fel de spectaculos ca cel sideral. Ei, aventurierii societăţii de mîine, îşi refuză aventura cu­noaşterii estetice. Motivul ? Să-l căutăm acolo unde a lip­sit un­ profesor de muzică ini­mos şi pasionat, un instructor de pionieri îndrăgostit de note şi acolo unde a lipsit „corul şcolii“. Dar un cor adevărat, o instituţie artistică spontană şi valoroasă, nu corul organi­zat cu prilejul serbării de sfirşit de an. , Pentru că aici voiam să a­­jung. Rolul şcolii în educaţia muzicală a tineretului — în educaţia estetică în general — este covîrşitor. Procesul ini­­­­ţier­ii. muzicale începe la 12—13 ..ani,, dacă, nu mai devreme, în­cepe deci... atunci cînd muzica dispare ca obiect din progra­ma. analitică — în clasa a IX-a. Nu discutăm aici oportunitatea unei astfel de măsuri, logica ei didactică, pentru că nu des­pre­ programa analitică este vorba de data aceasta. Dar dacă profesorul de mu­zică se va limita la a preda la clasele mici cîteva solfegii, socotindu-şi astfel încheiată ac­­i fixitatea în şcoală, să nu ne­­mirăm că studenţii de mai tîr­­ziu vor ridica stînjeniţi din umeri cînd vor asculta o sona­tă. Urmăriţi la T.V. excelen­tele­ cursuri de iniţiere muzica­lă ale marelui dirijor american Leonard Bernstein. Explicaţiile sunt pe cit de simple pe atit de magistral acute, ele sunt tot atit de necesare în înţelegerea muzicii ca şi predarea primu­lui „A + B“ ca să ajungi la com­plicatele ecuaţii de mai tîrziu. Adolescentul are nevoie să fie introdus în lumea muzicii. Se întîmplă rar ca aceasta să fie o dragoste la prima vedere, pentru că la piscurile înalte se ajunge ureînd. M-am întrebat, cînd liceanul acela mărturisea că n-auzise în viaţa lui de Nicolae Herlea, ce fel de organizaţie U.T.C. va fi fiind în şcoala aceea ? Dacă nici latura patriotică a educa­ţiei estetice — cunoaşterea şi preţuirea valorilor naţionale în artă — n-o dezvoltăm, ce rost are să mai discutăm des­pre esenţa artei ? Aş întreba — retoric — birourile U.T.C. din şcoli, cite acţiuni dedica­te artei — în speţă muzicii — au înscrise pe agendele lor ? Şi în cite şcoli, indiferent de profilul lor, sunt organizate cercuri de iniţiere muzicală cu audiţii, conduse, de profesorul de specialitate din şcoala res­pectivă, la care să fie invitaţi, unde se poate, muzicologi, ar­tişti profesionişti, compozitori, care vin întotdeauna cînd sunt solicitaţi . Asemenea acţiuni ar trebui să constituie o pre­ocupare majoră, permanentă a şcolii, a organizaţiei de tineret. De ce ? S-ar putea răspunde simplu : pentru că arta face pe oameni mai buni, mai frumoşi. Pen­tru că înţelegerea superioară a artei merge mină în mină cu dezvoltarea unei inteligenţe su­perioare, unei conştiinţe supe­rioare. Pentru că actul artistic este­­ un act moral. Şi pentru că, în consecinţă, educaţia co­munistă a tineretului nu poate fi lipsită de educaţia estetică a acestuia. Dar la toate aceste lucruri, cei in drept şi în datorie s-o facă, trebuie să se gîndească atunci cînd tinereţea dă pri­mii muguri, calzi, ai deschide­rii spre lume. Experienţa Slobozia (Urmare din pag. I) orizontală, sa trăiască fi sa gîndească astfel, ca intr-un al cincilea anotimp, într-­un fel propriu­ disimulat şi încet.­Mereu, ca într-o amînare cu bună ştiinţă, a unei hotărîtoare deci­zii. Şi totuşi, iată, în ultimii ani a trebuit să realizeze, în pri­mul rînd, o spectaculoasă restrîngere, o readunare a sa din acest microinfinit. A trebuit, apoi, să încerce verticala in­dustriei, să escaladeze cele dintîi trepte ale industrializării. O fabrică de ulei care s-a construit nu mai intra în funcţiu­ne la parametrii proiectaţi, printre altele, şi din cauza in­suficientei deprinderi de a lucra într-un ritm nou, normal în alte locuri, problematic aici. O simplă fabrică de ulei îi schimba astfel viaţa. Un simplu bloc, cu cîteva etaje, îi dimensiona, în alt ritm, privirea. Fapt care, în continuare, o data cu noile proporţii ale dezvoltării economice şi so­ciale l-a putut consacra, definitiv, unui nou univers : Slobo­zia, oraşul din cîmpie, care creşte şi pe care îl auzi geolo­gic cum creşte. Slobozia, îmi place să cred, va fi oraşul tipic de la con­fluenţa industriei cu agricultura, îngemănarea acestor două uriaşe ramuri ale arborelui uriaş care înseamnă dezvoltare. Printre imense lanuri de grîu şi porumb, cu soarele picurînd crud peste cîmpuri, magistrala către mare se va deschide superb, deodată, şi în faţa ochilor se vor ridica adevărate culmi de beton şi sticlă, oraşul de la confluenţa industriei şi agriculturii, oraşul îngemănării acestora- oraşul-experienţa a anilor aceştia, ca şi a celor ce vin. Pentru ca, străbă­­tîndu-le să auzi dintr-o dată şi răsuflarea Dunării, să începi, să auzi şi să simţi marea.

Next