Scînteia Tineretului, ianuarie 1972 (Anul 28, nr. 7038-7062)
1972-01-15 / nr. 7049
„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 4 Anil acesta marchează trei veacuri şi jumătate de cinc s-a născut fiul unui tapiţer din Paris care avea să devină cel mai mare comediograf al popoarelor moderne şi poate al lumii întregi. Este Jean Baptiste Poquelin cunoscut sub numele de Moliére, personalitate genială care nu s-a bucurat de o viaţă prea lungă (1622—1673) dar pe care a umplut-o de realizări epocale, îmi permit aici analogia cu o altă cunoscută şi strălucită figură de mai tîrziu, analogie care ne relevă ciudata coincidenţă ce uneşte marile spirite înrudite în unghiul aceluiaşi destin. A trăit exact acelaşi număr de ani ca şi Balzac, cincizeci şi unu. A murit tot de o moarte subită, neaşteptată şi tot prăbuşit eroic în mijlocul activităţii, sub presiunea aceleiaşi munci istovitoare de creaţie. A făurit şi el cu anticipaţie o „comedie umană“ in care societatea timpului său ne apare sub lumina necruţătoare a ascuţişului critic. Caşi numele de Balzac, cel de Moliére nu trezeşte reprezentarea unui om, ci a unui cosmos, a unei lumi pline pînă la refuz de prototipuri umane. Personajele comediilor, asemenea autorului lor, depăşesc sfera identităţii individuale şi îşi însuşesc statutul ■ noţiunilor generale cu care ne orientăm exemplar in ordinea umană. Ele se anunţă nu ca oameni particularizaţi ci ca entităţi, ca existenţe absolute, cum ar fi viciile şi virtuţile. Harpagon sau Tartuffe nu au păcatul avariţiei sau respectiv al ipocriziei ci sunt însăşi avariţia şi însăşi ipocrizia. A face ca, de secole întregi să se întrebuinţeze, prin autonomasă, un nume creat de scriitor în loc de o noţiune generală la gradul ei suprem, constituie cea mai mare victorie pe care şi-o poate dori orice alt scriitor, înseamnă că el se poate substitui cu însăşi forţa creatoare a naturii, insă fără risipa ei, adunind toate datele răzleţe de acelaşi fel intr-un singur simbol concentrat, aşa cum vaporii împrăştiaţi invizibil în atmosferă se adună cu toate elementele lor, în imaginea văzută, palpabilă, a apei. Poetul desfiinţează distincţia dintre noţiunea abstractă şi exemplul concret, aducindu-le pe amindouă la coincidenţă în una şi aceeaşi întruchipare vie, dar cu valoare de idee atotcuprinzătoare. El concurează aci — ca o altă forţă creatoare — însuşi modul paralel de creaţie al naturii. Vrem adică să spunem că Moliére, in expresiile culminante ale artei sale, nu este un simplu reproducător al produselor naturale, ci un creator de modele, care nicăieri în natură nu pot fi aflate la acelaşi grad de extensiune şi intensitate. Un Harpagon nu se intilneşte efectiv în realitate. Oricîţi zgârciţi am cunoaşte in viaţă nici unul n-ar ajunge pină la o atare stare de paroxism încît să se bănuiască şi pe el însuişi că şi-a alienat un obiect, ca investita scenă cu furtul casetei din Avarul. Evident că aceasta nu este o scenă reală sau măcar posibilă acvea, fiindcă aci nu mai acţionează un avar sau altul, aşa cum îi intîlnim noi consecutiv in natură, ci avariţia însăşi pe care nu o vedem, fiindcă este o noţiune generală şi abstractă ; cel mult îi recunoaştem unele reflexe, materializate în anumiţi oameni. Or, Moliere prin aceasta este mare şi întrece natura, propunîndu-i el modelele, prin faptul că ne face să vedem zgîrcenia, şi anume in volumul ei integral de idee, aşa cum nu se manifestă ea la nici un individ. Şi totuşi nu o percepem cu titlu de personificare alegorică, ci ca personaj viu, mai viu decit oricare altul pe care il putem cunoaşte in natură. Aceasta fiindcă şi clocotul imens al pasiunii sale, adică al apariţiei în cuprinsul ei integral, conţine un mai mare potenţial de realitate decit tot ceea ce înregistrăm noi ca efectiv existent. Pe lingă această pătrundere in intensitatea unui fenomen, Molière a rămas ilustru şi printr-o uriaşă îmbrăţişare în extensiune. Cele 33 de comedii ale sale însumează o întreagă lume, disecată atent cu neegalata lui causticitate. Satira sa puternică se aplică la clase sociale, la relaţii de familie, la categorii de vîrstă, de sex, de profesiune, de modă. Stupiditatea, îngîmfarea şi abuzul nobiliar sau parvenitismul şi simţul de acaparare burghez îşi află un interpret magistral în Moliére. Imoralitatea relaţiilor de familie la ambele clase, lipsa de coeziune, prin care fiecare membru al ei se află în luptă cu celălalt, urmărind aproape orb numai propriul interes egoist îşi capătă iarăşi o trasare definitivă in opera sa. Apoi pe planul profesiunilor sau numai al simplelor preocupări vide şi veleitare, şarlatania medicilor, îngustimea stupidă a juriştilor, pedantismul pseudo-filozofilor, vanitatea umflată a pseudo-poeţilor, se văd toate conturate, cu o precizie şi cu o siguranţă uimitoare, de acidul tara al satirei sale. Femeile cu situaţii privilegiate nu sunt nici ele cruţate . Moliére ne introduce ferm in golul lor sufletesc, făcindu-ne să distingem afectarea fie a modei „savante“, fie a celei „preţioase“. Iarăşi numai Balzac va fi singurul care îl va egala in acest temerar efort de exploatare a unei lumi moralmente deficientă. Numai oamenii din popor vor fi singurii inteligenţi, oneşti, integri, capabili a se devota pentru altul. Personalitate complexă, nimeni nu ştie să rida mai intens decit Moliére şi, in acelaşi timp, nimeni nu este mai nefericit de faptul că trebuie să rîdă. In felul acesta, comicul adine al poetului se intilneşte în zona străfundurilor sale cu tragicul. Comicul lui Moliére nu se revarsă numai în cascade sonore, ci se şi înfundă în gind, în profunzimea gîndului, de unde hohotele sale se aud înăbuşit cu rezonanţa pilosului. Se ştie că extremele totdeauna se ating. Or, comicul lui Moliére este extrem, ajungind pină la ultimul capăt posibil al acestei categorii,, punct care n-a mai fost încă atins de nimeni, decît poate numai în mod cu totul izolat de Machiavelli în Mandragora. Epuizînd în intensitate toate resursele acestui gen, el străbate pînă la confinele lui, pînă la vama cu tragicul, care nu numai că îşi deschide propria perspectivă, dar işi şi trimite reflexe accentuate în opera sa. Desigur că dramaturgia universală a mai cunoscut relaţii apropiate între aceste două categorii opuse, insă în orizontală nu in verticală, ca la Moliére, iarăşi cu excepţia ipotetică a Mandragorei, în drama romantică, bunăoară, tragicul sălăşluieşte alături de comic, pe acelaşi plan ; la Moliére el îşi are sediul sub comic, în verticală. Poetul sondează pină la cota extremă a registrului ilustrat de geniul său, pînă cind dă de alt strat în geologia fiinţei umane, strat pe care şi-l absoarbe disimulat, adică nu ca specialitate declarată a genului, ci ca insinuare difuză dar stăruitoare a unui fond grav şi amar. în realitate, Moliére era un mare decepţionat de epoca pe care trebuia s-o trăiască. De aceea şi rîsul său, care ne strînge inima, este cel mai adine din cite au răsunat vreodată. CREATORUL UNUI COSMOS DE PROTOTIPURI UMANE de EDGARD PAPU XQY 2, vino repede, am găsit un restaurant nemaipomenit!... — Are unchiu doi flăcăi... Desen de O. COVACI Desen de ȘT. COCIOABĂ Dacă pictura nu te atrage, de ce nu te apuci de altceva ? Prea tîrziu , critica m-a consacrat... Desen de V. TIMOC (Urmare din pag. I) Un univers întreg care se concentrează într-o zi a soarelui şi chiar aşa, „rupţia de lume“ oamenii receptează şi cunosc lumea pe căile lor sensibile, de mare înţelepciune şi înţelegere, distanţele pentru ei nu contează, oamenii pot să vină şi să plece de aici, din sat, dar despre fiecare se ştie esenţialul, i se vede înscris destinul în priviri, se ştie dacă-i om adevărat sau nu, dacă e om drept sau nu... Că ei toţi, ilvenii, sunt oameni drepţi, au o vorbă de „bună ziua“ mai altfel, ei se salută cu „voie bună“, îşi urează, la venire şi plecare „voie bună“... — Cum, matale eşti taman de la Bucureşti ? mă întreabă bătrînul la care locuiesc. II cunoşti pe Gheorghe a lui... şi-mi dă un nume din sat. Nu-l cunosc, şi... mărturisesc cu jenă. — Nu se poate, se supără bătrînul. E de-aici, din Iiva, şi a stat şapte ani la Bucureşti... Cum de nu-l ştii ? Ori mata nu eşti de pe acolo ? Încerc să-l conving cît de mare-i Capitala, dar bătrînul se ţine tare, ce contează, parc-ar spune, el n-a ieşit niciodată din tiva, şi orice alt loc din lume nu poate fi nici mai mare nici mai frumos ca al lui... ★ Seara, la Căminul cultural îi cunosc, în sfîrşit, pe toţi profesorii comunei. Nu este o întîlnire anume, seară de seară aici se adună tinerii, vin de la Ivăneasa şi Poiana Cătunelor, sunt repetiţii la cor, la echipa de teatru, la taraf... Şi chiar dacă nu sînt activităţi anunţate ei tot vin, biblioteca este un fel de club al lor, al tuturor tinerilor din comună... In toamna aceasta, au venit, prin repartiţie, şase învăţători. Cinci fete şi un băiat. Cea mai tînără, Cornelia Manta, are 20 de ani şi este clujeanca. Îmi povesteşte zîmbind despre primele ei zile la Ilva Mare. Nu văzuse niciodată atiţia munţi de odată şi s-a cam speriat. Apoi, totul a început să se liniştească , i-a cunoscut pe oameni, pe copiii lor şi elevii ei, a văzut că are mult mai mult să-i înveţe decît îşi închipuia... Toţi sînt dornici să-mi povestească impresiile despre sat, despre primele săptâmîni de meserie... Încerc să aflu dacă le este greu la acest început de drum. Mă tem ca întrebările mele, uneori prea curioase, să nu-i oblige să-mi dea răspunsuri formale. — Greu ? Foarte greu mi-a fost, îmi spune Nicolae Pralea. Nu încrederea copiilor este dificil de cîștigat, ci a oamenilor maturi. Ei ne judecă mai întîi. Eu credeam că voi avea mai mult timp liber, dar acum descopăr că am un program foarte încărcat. Fac repetiţii cu formaţia de viori, oamenilor de aici le place grozav să evite, avem o echipă de teatru şi trebuie să alegem o piesă pe placul sătenilor... Mai şi citesc, îmi pregătesc lecţiile... Sorin Alexandrescu este de mai multă vreme în comună. A terminat „Naturalele“ la Cluj. 11 întreb dacă nu i-a venit niciodată grindul să plece de aici, fiind clujean s-ar fi putut aranja undeva... Mă priveşte mirat. De ce să plec ? — îmi spune, şi aici trăiesc oameni ca oriunde, şi aici sunt copii care vor să ştie foarte multe... Greutăţi avem destule, povesteşte el, vrem să facem un laborator bine utilat, să cumpărăm strunguri pentru orele practice... Treptat, le vom realiza pe toate... Există la fiecare dintre aceşti tineri profesori un „noi“ deosebit, un plural de includere a lor într-o colectivitate, într-o lume care i-a asimilat şi pe care au asimilat-o. liurmăresc, seara, stind de vorbă cu sătenii, oamenii îşi ţin respectuoşi căciula în mină, chiar dacă unora, celor foarte tineri, le spun pe nume, ei sunt, totuşi dascălii satului... Pe un perete, un panou festiv mi-i prezintă pe primii 20 de copii care au absolvit, în primăvară, clasa a X-a şi pe cei 12 profesori care i-au învăţat... Toţi sunt foarte tineri, le urmăresc, în fotografii, zîmbetul uşor amuzat, pentru unii este prima fotografie de profesor... Cum se poate trăi aici, într-un sat care pare desprins de lume ? — îi întreb iarăşi pe profesori. Ei mă privesc nedumeriţi de insistenţa mea. Ne-am acomodat, îmi spun ei, şi înţeleg că această acomodare nu înseamnă deloc renunţare la ceva, nu înseamnă nici rutină şi nici plictiseală... A te acomoda presupune înţelegerea exactă a îndatoririlor profesionale şi nu numai a celor profesionale. Sigur că este greu, îmi spuneau profesorii, sigur că viaţa noastră de zi cu zi nu seamănă cu cea a colegilor noştri de la oraş ; dar poate tocmai de aceea este mai interesantă, mai inedită. Simţi că eşti folositor oamenilor, ei te investesc cu răspunderi deosebite, aşteaptă de la tine clarificarea atîtor probleme care-i frămîntă, aşteaptă să le dovedeşti, prin propria-ţi viaţă, că vrei să-i ajuţi, să-i cunoşti... Aş numi procesul intim al acomodării — integrare socială şi dacă ar fi să descompun în amănunte de viaţă, drumul parcurs spre înţelegerea profundă, reală a menirii de om, de intelectual, aş începe cu vorbele lui Sorin Alexandrescu, tînărul acesta de 27 de ani pentru care pluralul de integrare în colectivitatea satului a devenit, firesc, destinul său, cu perspective şi vise, cu gînduri care pornesc de la oameni spre el şi de la el spre oameni... — Poate e nevoie să te respecţi, înainte de toate, pe tine însuţi, îmi spune el. Fiecare dintre noi avem obligaţia să ştim de ce suntem în stare... Şi verificarea lui, a lui şi a celorlalţi tineri profesori din comună a început aici, în satul acesta risipit printre munţi, unde satisfacţiile în munca cu oamenii vin mai greu dar mai adevărat, pentru că aici rămîi în memoria tuturor cu mult mai multă putere... Cum se poate trăi aici ? întreb din nou şi pentru absolventul acela din Timişoara şi pentru alţii care şi-au pus asemenea probleme. Nimeni nu începe să-mi facă teorii şi demonstraţii, nimeni nu mi se plinge sau nu mi se laudă, viaţa are cadre obişnuite, nici o zi fără problemele ei, nici o problemă fără perspectiva ei de rezolvare... Există o tărie în toate, o tărie de caracter şi de omenie, de demnitate şi de sentiment al datoriei. Cum ajungi la înţelegerea acestor lucruri ? Cum accepţi, cu firescul marilor adevăruri ale vieţii că pretutindeni, nu orice colţ îndepărtat de ţară, oamenii au nevoie de oameni ? Că aceşti tineri intelectuali pe care ţara îi pregăteşte, sunt aşteptaţi oriunde, cu nerăbdare şi încredere ? Poate e greu de pătruns mecanismul sufletesc cu care începe destinul drept, înscris demn în istorie, al unor asemenea tineri conştienţi de răspunderile deosebite ale generaţiei lor. Poate e greu de vorbit despre aşa ceva, căci cuvintele sunt totdeauna mult mai puţin expresive decît însăşi viaţa. Dar te bucuri că asemenea oameni există. Asemenea tineri pentru care marile întrebări ale profesiunii, ale viitorului şi realizării lor încep nu înainte de a accepta, conştienţi şi responsabili, o realitate, ci abia după, atunci cînd sunt puşi s-o transforme, s-o modeleze. O realitate in care ei rămîn ancoraţi cu putere, cu credinţa în forţa lor de a o dirija spre mai bine. SIGUR CĂ E GREU... Marian Teodorescu, Buzău : „Mi-au plăcut de când mă ştiu seriozitatea, lucrurile mari, chibzuite şi frumoase, am fost tot timpul conştient de sensul cuvîntului viaţă. La 19 ani am primit carnetul roşu de membru de partid şi de atunci mi-am dat seama că rolul şi menirea mea pe lume au crescut. Acum sunt in armată, unde îmi îndeplinesc datoria faţă de patrie, faţă de popor, faţă de mine însumi, ca cetăţean. Aici am înţeles că nu eşti responsabil doar faţă de tine însuţi, ci faţă de întreaga societate. Am citit într-una din rubricile trecute o scrisoare a lui Cornel Paraschiv, care îşi afirma din nou concepţiile lui în legătură cu căsătoria, canoanele lui, revenind cu o propunere mai veche. Cred că riposta pe care i-aţi dat-o a fost meritată. El se crede probabil un romantic, dar romantismul lui este fals, rupt de viaţă. Propunerea lui de a se înfiinţa acele case de întîlnire unde tinerii dornici să-şi întemeieze o căsnicie să se cunoască, mi se pare josnică şi împotriva principiilor noastre. De unde poţi să ştii cu ce gînduri intră acolo necunoscuţii respectivi, cum se poate realiza într-un asemenea cadru artificial o cunoaştere temeinică . O astfel de idee contravine principiilor educaţiei socialiste pe care trebuie să o primească fiecare tînăr. Acesta trebuie să-şi găsească soţia in fabrică, la locul de muncă, pe băncile şcolii sau facultăţii, la o casă de cultură, la un club, la o seară literară, adică în adevăratele lăcaşuri ale seriozităţii, şi nu în aceste „case de întîlniri“, tipice societăţii capitaliste. Aceasta este părerea mea“. Şi a noastră, să corespondeze între ei. Probabil c-o să facem şi asta. Ne mai gîndim. Ţuţuianu Gavril, Arad, propunerea dv., ca Televiziunea să reprogrameze şi în cursul dimineţii mnele seriale, pentru a fi văzute şi de muncitorii care lucrează în schimburile doi şi trei, am înaintat-o unde trebuie. Adică conducerii Radioteleviziunii. Prof. Victor Rusu, Tr. Severin! „Din ce în ce mai frecvent, auzim în jurul nostru formulări de felul acestora : „Este artist în meseria lui". ..Dansează cu mingea“, „A evoluat la bară cu graţie de balerină“... De ce alegem arta drept termeni de comparaţie cînd vrem să ne comunicăm expresiv admiraţia noastră pentru măiestria cu care un strungar descoperă contururi nebănuite in inima metalului, pentru valoarea unui fotbalist, pentru calităţile fizice excepţionale ale unui gimnast . Nu sunt cumva forţate, neavenite, asemenea asociaţii ? Dintotdeauna, aspiraţia spre desăvârşire şi armonie a fost proprie omului. El a încercat să se autodefinească în raport cu lumea înconjurătoare, asupra căreia a acţionat perpetuu cu braţele, cu inteligenţa, cu fantezia, cu sensibilitatea sa. Ingînînd la coarnele plugului un cîntec de dor sau cioplind într-un anumiit fel un jgheab din trunchiul unei sălcii, cuprinzând seara, în răscruci, fluierul între degetele înfiorate de nelinişti sau încleştând cu braţele, la trîntă, trupul elastic al vecinului, omul a făcut mereu acelaşi lucru, şi-a afirmat personalitatea. Numai mijloacele diferă de la un caz la altul. Cîntecul, meseria, sportul fiind, deci, unite în esenţă prin condiţia lor de zone în care polivalenţa umană se realizează, asociaţiile mai sus enunţate ni se par cu totul fireşti. In toate activităţile omului, setea sa nepotolită de autodepăşire a indicat arta drept numitor comun al armoniei, fiecare gest al său fiind proiectat pe ecranul ei sensibil. In rândurile de faţă ne propunem să racordăm, generoasa risipă de energie a fotbalistului la volutele artei autentice. Orice mare artist, transfigurând inspirat realitatea, îşi propune să o restituie emoţionant semenilor prin intermediul unor imagini artistice sugestive. Căruia dintre noi nu-i stăruie răscolitor în amintire vuietul neîntrerupt al stadioanelor ridicate în picioare de către o execuţie tehnică magistrală ? Explozia afectivă generată de un voie fulgerător nu atinge, desigur, factura elevată, rafinamentul şi subtilitatea mutaţiilor intime iscate de lectura unui sonet de Petrarca. Ea reprezintă, totuşi, o trăire intensă, a fost produsă de un semen al nostru, cu strunele vii, febrile, ale muşchilor săi zvâcnind armonios spre izbîndă. Cît de impresionant, de adine omenesc este tabloul mulţimilor captivate de mirajul victoriei o pot dovedi, între altele, pânzele celebre ale lui Goya sau Picasso, paginile antologice ale lui Hemingway, mari artişti ai lumii fascinaţi de tumultul coridelor. Emoţii ieftine, primare, se poate replica, care nu au nimic comun cu emoţiile estetice... Şi, apoi, mesajul... Ce ne poate comunica, în plan simbolic, un stop elegant sau o foarfecă peste cap ? Voinţa supremă de a învinge, răspundem, iubirea pentru oamenii care aşteaptă fremătînd răsturnări spectaculoase de scor, aspiraţia fotbalistului de a-şi depăşi condiţia, devenind pentru cîteva clipe, de dragul nostru, om — ciută, om — pasăre... Umanismul acestui mesaj scris cu sudoare de fotbalişti pe dreptunghiul verde al gazonului este transcris, adesea, cu mijloace ce amintesc de acelea ale artei De ce nu vrem să conferim rang de metaforă plastică detentei de delfin a centrului atacant care finalizează din plonjon, cu capul centrarea înaltă a extremei ? Cei care i-au văzut vreodată pe Mathews, Garincha sau Kopa driblînd se pot întreba, pe bună dreptate, de ce dinamica derutantă, plină de fantezie a picioarelor lor nu poate fi socotită un dans superb pentru admiratorii traiectoriilor balonului rotund. Pentru a atinge culmile măiestriei sportive, asemenea artistului, un mare fotbalist trebuie să cultive cu perseverenţă şi pasiune, ani de zile, aptitudinile native. Sute de ore de antrenament, mii de lovituri libere a executat celebrul Didi „marele dirijor“ al echipei Braziliei la patru campionate mondiale, pînă a reuşit să imprime traiectoriei mingii conturul frunzei de stejar. In Suedia a fost de-ajuns să nu mai exerseze cîteva săptămîni pentru a nu-i mai reuşi uimitoarea sa „foglia seca“. Ziariştii italieni l-au supranumit pe fotbalistul argentinian Omar Sivori „şahistul“. De ce ? Pentru a-şi „regla tirul“, vedeta internaţională de 24 de carate, înţelege să şuteze ore întregi, acasă, într-un zid împărţit în pătrate cu latura de un metru. De la o distanţă de 11 metri, Omar Sivori „ocheşte“ acum cu mingea în orice pătrat vrea. Poeţii îşi surprind cititorii cu imagini artistice inedite, pe care le descoperă cu forţa lor asociativă febrilă în ore de veghe şi trudă. Şi Rivera sau Corso, Bobby Charlton sau Law, Albert sau Bene, Edu sau Djalma Santos pregătesc surprize pentru partidele viitoare în cadrul intenselor ore de antrenament. Că execuţiile tehnice spectaculoase nu sunt nişte „floricele gratuite“ o atestă şi una dintre mărturiile maestrului emerit al sportului, Ion Voinescu, făcută după ce a traversat, ca reprezentant al fotbalului românesc, Brazilia : „Intr-un meci cu o formaţie locală fără nume, la un moment dat, un atacant a zvîcnit după o centrare înaltă. A stopat mingea pe vârful bocancului, a descris cu eao lipise de gheaţă o traiectorie în aer şi a aruncat-o în plasă. Tribunele delirau. Atacantul recursese, însă, la acest procedeu tehnic care a entuziasmat pentru a câştiga cîteva fracţiuni de secundă, ce ar fi făcut posibilă intervenţia unui apărător adversar“. In tensiunea marilor dispute, fantezia şi inteligenţa fotbaliştilor creează, deci, descoperind superbe imagini ale vitalităţii şi robusteţii sufleteşti. Din păcate, confundăm, adesea fotbaliştii cu nişte fiinţe bine dotate fizic şi doar atit, care aleargă pentru a ne oferi „plăceri ieftine, deconectante“. Sudoarea care le înnobilează tricourile obligă, însă, la o amendare hotărâtoare a acestei optici minimalizatoare, care reduce la dimensiuni caricaturale profilul spiritual al artiștilor balonului rotund“. Un frumos omagiu adus mese. Mulţi dintre ei nefotbaliştilor. Vă mulţumtm astfel de cuvinte Anca Armaş, Bucureşti: „Sínt elevă în clasa a X-a la un liceu teoretic din Capitală. Am 18 ani şi sínt utecistă. Alte amănunte despre mine : sínt infirmă , învăţ bine şi scriu poezii. Am scris pînă în prezent cinci sute. Vă trimit cîteva. Care e părerea dv.?‘‘ O părere bună, dovadă că am ales una pentru publicare. Proces Domnilor juraţi, luaţi loc, vă rog, căci astăzi vom judeca crima unei deziluzii. Apărarea şi acuzarea vor avea cuvîntul. Faptele le cunoaşteţi, încă de la început vinovata, aici, de faţă, a făptuit crima cu premeditare. In timp ce iubirea mă făcuse fericită, deziluzia mi-a ucis un vis Curtea de judecată s-a consultat şi, găsind dezluzia vinovată, a condamnat-o la moarte. Ce bine ar fi dacă fiecare din noi şi-ar condamna deziluziile la moarte. V. Adela, judeţul Gorj: Trimiteţi numele întreg şi adresa şi vom încerca să vă sprijinim. G. Angela, judeţul Covasna: încercaţi să uitaţi incidentul. Nu există altă soluţie. Carmen Focşa, Bucureşti : Am recomandat poeziile dv. revistei „Luceafărul". Sunt bune. Lupaş Ioan, Cluj: Mă întrebaţi dacă e bine ca un tînăr sau o tînără să le destăinuiască părinţilor prima lor dragoste. Da, e bine. Desigur, totul depinde de relaţiile dintre cele două părţi. Depinde cum şi-au educat părinţii copiii şi cum şi-au educat copiii... părinţii. Lia, judeţul Olt: N-am înţeles întrebările dv. Una e literatura, alta e viaţa. Nu e bine să le amestecăm complet. Un copil necăjit, judeţul Cluj : „Are dreptul un părinte să-şi bată copilul ? Are părintele obligaţia să-şi bată copilul ? Poţi să schilodeşti un copil în bătaie cu argumentul : „eşti copilul meu şi nu dau socoteală la nimeni de ce fac cu tine !“ „Este bătaia ruptă din rai ?“ Bătaia nu poate fi ruptă din rai, atîta vreme cît existenţa raiului nu a fost verificată, iar un părinte nu are dreptul să-şi schilodească copilul în bătaie. Dacă el şi-a pierdut minţile şi crede că poate face ce vrea cu copilul lui, există legi scrise şi precise care-l pun la punct. Asta nu înseamnă că dumneata, copilul bătut, trebuie să-l dai în judecată. Poţi sesiza însă Autoritatea tutelară de pe lingă consiliul popular, care ştie cum să procedeze în astfel de cazuri. Viorel Nicolae, Sibiu: Ne propuneţi să rezervăm în cadrul rubricii un colţ în care să apară adrese ale tinerilor care doresc de ION BĂIEŞU SÂMBATĂ 15 IANUARIE 1972 Popas la Piatra Arsă din Bucegi Foto: PAVEL TINIALĂ ASIMILAREA NOILOR P (Urmare din pag. I) Orice derogare va constitui un semnal de alarmă a cărui recepţionare va fi urmată firesc de căutarea şi găsirea soluţiilor capabile să conducă la eliminarea ei astfel încît să poată fi asigurate condiţiile unui ritm alert de muncă în deplină concordanţă cu imperativele pe care suntem chemaţi să le materializăm. După cum spuneam la începutul acestor rînduri am considerat firesc să-mi opresc cu precădere atenţia asupra modalităţilor prin care noi, organizaţia U.T.C, integrîndu-ne eforturilor generale ne-am propus să intervenim în sprijinul rezolvării în bune condiţii a celor două probleme extrem de dificile cu care se confruntă colectivul nostru în acest an. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că aria de cuprindere a acţiunilor noastre se rezumă doar la cele enunţate. In trimestrul I se vor desfăşura fazele de masă ale concursurilor profesionale destinate strungarilor, frezorilor şi lăcătuşilor... precum şi competiţia intitulată sugestiv „Intre metronom şi protecţia muncii“. Pe tot parcursul anului magnetofonul, gazetele Tineretul şi producţia vor constitui instrumente utile de lucru în combaterea indisciplinei, a rebuturilor, absenţelor sau nerespectarea fluxului tehnologic. Intenţionăm ca anul 1972 să fie un an în care spiritul combativ, intransigenţa faţă de deficienţe să se manifeste pregnant astfel încît organizaţia noastră să devină o şcoală de educaţie comunistă prin muncă şi pentru muncă a tinerilor în adevăratul sens al cuvîntului, sprijinul nostru la realizarea sarcinilor de plan al uzinei să fie cît mai eficient.