Scînteia Tineretului, ianuarie 1972 (Anul 28, nr. 7038-7062)

1972-01-15 / nr. 7049

„SCâNTEIA TINERETULUI" pag. 4 Anil acesta marchează trei veacuri şi jumătate de cinc s-a născut fiul unui tapiţer din Pa­ris care avea să devină cel mai mare comediograf al popoarelor moderne şi poate al lumii în­tregi. Este Jean Baptiste Poque­lin cunoscut sub numele de Mo­­liére, personalitate genială care nu s-a bucurat de o viaţă prea lungă (1622—1673) dar pe care a umplut-o de realizări epocale, îmi permit aici analogia cu o altă cunoscută şi strălucită fi­gură de mai tîrziu, analogie care ne relevă ciudata coincidenţă ce uneşte marile spirite înrudite în unghiul aceluiaşi destin. A trăit exact acelaşi număr de ani ca şi Balzac, cincizeci şi unu. A murit tot de o moarte subită, neaştep­tată şi tot prăbuşit eroic în mij­locul activităţii, sub presiunea a­­celeiaşi munci istovitoare de creaţie. A făurit şi el cu anti­cipaţie o „comedie umană“ in care societatea timpului său ne apare sub lumina necruţătoare a ascuţişului critic. Ca­­şi numele de Balzac, cel de Moliére nu trezeşte reprezentarea unui om, ci a unui cosmos, a unei lumi pline pînă la refuz de prototi­puri umane. Personajele comediilor, ase­menea autorului lor, depăşesc sfera identităţii individuale şi îşi însuşesc statutul ■ noţiunilor generale cu care ne orientăm exemplar in ordinea umană. Ele se anunţă nu ca oameni particu­larizaţi ci ca entităţi, ca exis­tenţe absolute, cum ar fi viciile şi virtuţile. Harpagon sau Tar­­tuffe nu au păcatul avariţiei sau respectiv al ipocriziei ci sunt în­săşi avariţia şi însăşi ipocrizia. A face ca, de secole întregi să se întrebuinţeze, prin autono­­masă, un nume creat de scriitor în loc de o noţiune generală la gradul ei suprem, constituie cea mai mare victorie pe care şi-o poate dori orice alt scriitor, în­seamnă că el se poate substitui cu însă­şi forţa creatoare a na­turii, insă fără risipa ei, adu­­nind toate datele răzleţe de ace­laşi fel intr-un singur simbol concentrat, aşa cum vaporii îm­prăştiaţi invizibil în atmosferă se adună cu toate elementele lor, în imaginea văzută, palpabilă, a apei. Poetul desfiinţează distinc­ţia dintre noţiunea abstractă şi exemplul concret, aducindu-le pe amindouă la coincidenţă în una şi aceeaşi întruchipare vie, dar cu valoare de idee atotcuprinză­toare. El concurează aci — ca o altă forţă creatoare — însuşi mo­dul paralel de creaţie al naturii. Vrem adică să spunem că Mo­liére, in expresiile culminante ale artei sale, nu este un simplu reproducător al produselor na­turale, ci un creator de modele, care nicăieri în natură nu pot fi aflate la acelaşi grad de exten­siune şi intensitate. Un Harpa­gon nu se intilneşte efectiv în realitate. Oricîţi zgârciţi am cu­noaşte in viaţă nici unul n-ar a­­junge pină la o atare stare de paroxism încît să se bănuiască şi pe el însuişi că şi-a alienat un obiect, ca in­vestita scenă cu furtul casetei din Avarul. Evi­dent că aceasta nu este o scenă reală sau măcar posibilă acvea, fiindcă aci nu mai acţionează un avar sau altul, aşa cum îi in­­tîlnim noi consecutiv in natură, ci avariţia însăşi pe care nu o vedem, fiindcă este o noţiune ge­nerală şi abstractă ; cel mult îi recunoaştem unele reflexe, ma­terializate în anumiţi oameni. Or, Moliere prin aceasta este mare şi întrece natura, propunîndu-i el modelele, prin faptul că ne face să vedem zgîrcenia, şi anume in volumul ei integral de idee, aşa cum nu se manifestă ea la nici un individ. Şi totuşi nu o per­cepem cu titlu de personificare alegorică, ci ca personaj viu, mai viu decit oricare altul pe care il putem cunoaşte in natură. A­­ceasta fiindcă şi clocotul imens al pasiunii sale, adică al apari­ţiei în cuprinsul ei integral, con­ţine un mai mare potenţial de realitate decit tot ceea ce înre­gistrăm noi ca efectiv existent. Pe lingă această pătrundere in intensitatea unui fenomen, Mo­lière a rămas ilustru şi printr-o uriaşă îmbrăţişare în extensiune. Cele 33 de comedii ale sale în­sumează o întreagă lume, dise­cată atent cu neegalata lui ca­usticitate. Satira sa puternică se aplică la clase sociale, la rela­ţii de familie, la categorii de vîrstă, de sex, de profesiune, de modă. Stupiditatea, îngîmfarea şi abuzul nobiliar sau parvenitis­mul şi simţul de acaparare bur­ghez îşi află un interpret ma­gistral în Moliére. Imoralitatea relaţiilor de familie la ambele clase, lipsa de coeziune, prin care fiecare membru al ei se află în luptă cu celălalt, urmă­rind aproape orb numai propriul interes egoist îşi capătă iarăşi o trasare definitivă in opera sa. Apoi pe planul profesiunilor sau numai al simplelor preocupări vide şi veleitare, şarlatania me­dicilor, îngustimea stupidă a ju­riştilor, pedantismul pseudo-filo­­zofilor, vanitatea umflată a pse­­udo-poeţilor, se văd toate contu­rate, cu o precizie şi cu o sigu­ranţă uimitoare, de acidul tara al satirei sale. Femeile cu situa­ţii privilegiate nu sunt nici ele cruţate . Moliére ne introduce ferm in golul lor sufletesc, fă­­cindu-ne să distingem afectarea fie a modei „savante“, fie a celei „preţioase“. Iarăşi numai Balzac va fi singurul care îl va egala in acest temerar efort de ex­ploatare a unei lumi moralmente deficientă. Numai oamenii din popor vor fi singurii inteligenţi, oneşti, integri, capabili a se de­vota pentru altul. Personalitate complexă, nimeni nu ştie să rida mai intens decit Moliére şi, in acelaşi timp, ni­meni nu este mai nefericit de faptul că trebuie să rîdă. In fe­lul acesta, comicul adine al po­etului se intilneşte în zona stră­fundurilor sale cu tragicul. Co­micul lui Moliére nu se revarsă numai în cascade sonore, ci se şi înfundă în gind, în profunzi­mea gîndului, de unde hohotele sale se aud înăbuşit cu rezonanţa pilosului. Se ştie că extremele totdeauna se ating. Or, comicul lui Moliére este extrem, ajungind pină la ultimul capăt posibil al acestei categorii,, punct care n-a mai fost încă atins de nimeni, decît poate numai în mod cu to­tul izolat de Machiavelli în Man­dragora. Epuizînd în intensitate toate resursele acestui gen, el străbate pînă la confinele lui, pînă la vama cu tragicul, care nu numai că îşi deschide propria perspectivă, dar işi şi trimite reflexe accentuate în opera sa. Desigur că dramaturgia uni­versală a mai cunoscut relaţii apropiate între aceste două ca­tegorii opuse, insă în orizontală nu in verticală, ca la Moliére, ia­răşi cu excepţia ipotetică a Man­dragorei, în drama romantică, bunăoară, tragicul sălăşluieşte a­­lături de comic, pe acelaşi plan ; la Moliére el îşi are sediul sub comic, în verticală. Poetul son­dează pină la cota extremă a re­gistrului ilustrat de geniul său, pînă cind dă de alt strat în geo­logia fiinţei umane, strat pe care şi-l absoarbe disimulat, adică nu ca specialitate declarată a ge­nului, ci ca insinuare difuză dar stăruitoare a unui fond grav şi amar. în realitate, Moliére era un mare decepţionat de epoca pe care trebuia s-o trăiască. De a­­ceea şi rîsul său, care ne strînge inima, este cel mai adine din cite au răsunat vreodată. CREATORUL UNUI COSMOS DE PROTOTIPURI UMANE de EDGARD PAPU XQY 2, vino repede, am găsit un restaurant nemaipomenit!... — Are unchiu doi flăcăi... Desen de O. COVACI Desen de ȘT. COCIOABĂ Dacă pictura nu te atrage, de ce nu te apuci de altceva ? Prea tîrziu , critica m-a consacrat... Desen de V. TIMOC (Urmare din pag. I) Un univers întreg care se concentrează într-o zi a soa­relui şi chiar aşa, „rupţi­a de lume“ oamenii receptează şi cunosc lumea pe căile lor sen­sibile, de mare înţelepciune şi înţelegere, distanţele pen­tru ei nu contează, oamenii pot să vină şi să plece de aici, din sat, dar despre fiecare se ştie esenţialul, i se vede în­scris destinul în priviri, se ştie dacă-i om adevărat sau nu, dacă e om drept sau nu... Că ei toţi, ilvenii, sunt oameni drepţi, au o vorbă de „bună ziua“ mai altfel, ei se salută cu „voie bună“, îşi urează, la venire şi plecare „voie bună“... — Cum, matale eşti taman de la Bucureşti ? mă întreabă bătrînul la care locuiesc. II cunoşti pe Gheorghe a lui... şi-mi dă un nume din sat. Nu-l cunosc, şi... mărturisesc cu jenă. — Nu se poate, se supără bătrînul. E de-aici, din Iiva, şi a stat şapte ani la Bucu­reşti... Cum de nu-l ştii ? Ori mata nu eşti de pe acolo ? Încerc să-l conving cît de mare-i Capitala, dar bătrînul se ţine tare, ce contează, par­­c-ar spune, el n-a ieşit nici­odată din tiva, şi orice alt loc din lume nu poate fi nici mai mare nici mai frumos ca al lui... ★ Seara, la Căminul cultural îi cunosc, în sfîrşit, pe toţi profesorii comunei. Nu este o întîlnire anume, seară de sea­ră aici se adună tinerii, vin de la Ivăneasa şi Poiana Că­tunelor, sunt repetiţii la cor, la echipa de teatru, la taraf... Şi chiar dacă nu sînt activi­tăţi anunţate ei tot vin, bi­blioteca este un fel de club al lor, al tuturor tinerilor din comună... In toamna aceasta, au venit, prin repartiţie, şase învăţă­tori. Cinci fete şi un băiat. Cea mai tînără, Cornelia Manta, are 20 de ani şi este clujean­ca. Îmi povesteşte zîmbind despre primele ei zile la Ilva Mare. Nu văzuse niciodată a­­tiţia munţi de­ odată şi s-a cam speriat. Apoi, totul a în­ceput să se liniştească , i-a cunoscut pe oameni, pe copiii lor şi elevii ei, a văzut că are mult mai mult să-i înveţe de­cît îşi închipuia... Toţi sînt dornici să-mi po­vestească impresiile despre sat, despre primele săptâmîni de meserie... Încerc să aflu dacă le este greu la acest început de drum. Mă tem ca întrebările mele, uneori prea curioase, să nu-i oblige să-mi dea răspunsuri formale. — Greu ? Foarte greu mi-a fost, îmi spune Nicolae Pra­­lea. Nu încrederea copiilor este dificil de cîștigat, ci a oamenilor maturi. Ei ne ju­decă mai întîi. Eu credeam că voi avea mai mult timp liber, dar acum descopăr că am un program foarte încărcat. Fac repetiţii cu formaţia de viori, oamenilor de aici le place gro­zav să evite, avem o echipă de teatru şi trebuie să alegem o piesă pe placul sătenilor... Mai şi citesc, îmi pregătesc lecţiile... Sorin Alexandrescu este de mai multă vreme în comună. A terminat „Naturalele“ la Cluj. 11 întreb dacă nu i-a ve­nit niciodată grindul să plece de aici, fiind clujean s-ar fi putut aranja undeva... Mă pri­veşte mirat. De ce să plec ? — îmi spune, şi aici trăiesc oa­meni ca oriunde, şi aici sunt copii care vor să ştie foarte multe... Greutăţi avem des­tule, povesteşte el, vrem să fa­cem un laborator bine utilat, să cumpărăm strunguri pentru orele practice... Treptat, le vom realiza pe toate... Există la fiecare dintre a­­ceşti tineri profesori un „noi“ deosebit, un plural de inclu­dere a lor într-o colectivitate, într-o lume care i-a asimilat şi pe care au asimilat-o. li­­urmăresc, seara, stind de vor­bă cu sătenii, oamenii îşi ţin respectuoşi căciula în mină, chiar dacă unora, celor foarte tineri, le spun pe nume, ei sunt, totuşi dascălii satului... Pe un perete, un panou festiv mi-i prezintă pe primii 20 de co­pii care au absolvit, în pri­măvară, clasa a X-a şi pe cei 12 profesori care i-au învăţat... Toţi sunt foarte tineri, le ur­măresc, în fotografii, zîmbetul uşor amuzat, pentru unii este prima fotografie de profesor... Cum se poate trăi aici, în­tr-un sat care pare desprins de lume ? — îi întreb iarăşi pe profesori. Ei mă privesc ne­dumeriţi de insistenţa mea. Ne-am acomodat, îmi spun ei, şi înţeleg că această acomo­dare nu înseamnă deloc re­nunţare la ceva, nu înseamnă nici rutină şi nici plictiseală... A te acomoda presupune înţe­legerea exactă a îndatoririlor profesionale şi nu numai a ce­lor profesionale. Sigur că este greu, îmi spuneau profesorii, sigur că viaţa noastră de zi cu zi nu seamănă cu cea a co­legilor noştri de la oraş ; dar poate tocmai de aceea este mai interesantă, mai inedită. Simţi că eşti folositor oamenilor, ei te investesc cu răspunderi de­osebite, aşteaptă de la tine clarificarea atîtor probleme care-i frămîntă, aşteaptă să le dovedeşti, prin propria-ţi viaţă, că vrei să-i ajuţi, să-i cunoşti... Aş numi procesul intim al acomodării — integrare so­cială şi dacă ar fi să descom­pun în amănunte de viaţă, drumul parcurs spre înţelege­rea profundă, reală a menirii de om, de intelectual, aş în­cepe cu vorbele lui Sorin A­­lexandrescu, tînărul acesta de 27 de ani pentru care pluralul de integrare în colectivitatea satului a devenit, firesc, des­tinul său, cu perspective şi vise, cu gînduri care pornesc de la oameni spre el şi de la el spre oameni... — Poate e nevoie să te res­pecţi, înainte de toate, pe tine însuţi, îmi spune el. Fie­care dintre noi avem obliga­ţia să ştim de ce suntem­ în stare... Şi verificarea lui, a lui şi a celorlalţi tineri profesori din comună a început aici, în sa­tul acesta risipit printre munţi, unde satisfacţiile în munca cu oamenii vin mai greu dar mai adevărat, pentru că aici rămîi în memoria tutu­ror cu mult mai multă pu­tere... Cum se poate trăi aici ? în­treb din nou şi pentru absol­ventul acela din Timişoara şi pentru alţii care şi-au pus a­­semenea probleme. Nimeni nu începe să-mi facă teorii şi demonstraţii, nimeni nu mi se plinge sau nu mi se laudă, viaţa are cadre obişnuite, nici o zi fără problemele ei, nici o problemă fără perspectiva ei de rezolvare... Există o tărie în toate, o tărie de caracter şi de omenie, de demnitate şi de sentiment al datoriei. Cum ajungi la înţelegerea acestor lucruri ? Cum accepţi, cu fi­rescul marilor adevăruri ale vieţii că pretutindeni, nu orice colţ îndepărtat de ţară, oa­menii au nevoie de oameni ? Că aceşti tineri intelectuali pe care ţara îi pregăteşte, sunt aşteptaţi oriunde, cu nerăbdare şi încredere ? Poate e greu de pătruns mecanismul sufletesc cu care începe destinul drept, înscris demn în istorie, al unor asemenea tineri conştienţi de răspunderile deosebite ale generaţiei lor. Poate e greu de vorbit despre aşa ceva, căci cuvintele sunt totdeauna mult mai puţin expresive decît în­săşi viaţa. Dar te bucuri că a­­semenea oameni există. Ase­menea tineri pentru care ma­rile întrebări ale profesiunii, ale viitorului şi realizării lor încep nu înainte de a accepta, conştienţi şi responsabili, o realitate, ci abia după, atunci cînd sunt puşi s-o transforme, s-o modeleze. O realitate in care ei rămîn ancoraţi cu pu­tere, cu credinţa în forţa lor de a o dirija spre mai bine. SIGUR CĂ E GREU... Marian Teodorescu, Buzău : „Mi-au plăcut de când mă ştiu seriozitatea, lucrurile mari, chibzuite şi frumoa­se, am fost tot timpul conştient de sensul cuvîntului viaţă. La 19 ani am primit carnetul roşu de membru de partid şi de atunci mi-am dat seama că rolul şi menirea mea pe lume au crescut. Acum sunt in armată, unde îmi îndeplinesc datoria faţă de patrie, faţă de popor, faţă de mine însumi, ca cetăţean. Aici am înţeles că nu eşti responsabil doar faţă de tine însuţi, ci faţă de întreaga societate. Am citit într-una din rubricile tre­cute o scrisoare a lui Cornel Paraschiv, care îşi afirma din nou concepţiile lui în legătură cu căsătoria, canoa­nele lui, revenind cu o propunere mai veche. Cred că riposta pe care i-aţi dat-o a fost meritată. El se crede probabil un romantic, dar romantismul lui este fals, rupt de viaţă. Propunerea lui de a se înfiinţa acele case de întîlnire unde tinerii dornici să-şi întemeieze o căsnicie să se cunoască, mi se pare josnică şi împotriva principiilor noastre. De unde poţi să ştii cu ce gînduri intră acolo necunoscuţii respectivi, cum se poate realiza într-un asemenea cadru artificial o cunoaştere temeini­că . O astfel de idee contravine principiilor educaţiei socialiste pe care trebuie să o primească fiecare tînăr. Acesta trebuie să-şi găsească soţia in fabrică, la locul de muncă, pe băncile şcolii sau facultăţii, la o casă de cultură, la un club, la o seară literară, adică în adevă­ratele lăcaşuri ale seriozităţii, şi nu în aceste „case de întîlniri“, tipice societăţii capitaliste. Aceasta este pă­rerea mea“. Şi a noastră, să corespondeze între ei. Probabil c-o să facem şi asta. Ne mai gîndim. Ţuţuianu Gavril, Arad, propunerea dv., ca Tele­viziunea să reprogrameze şi în cursul dimineţii mnele seriale, pentru a fi văzute şi de muncitorii care lu­crează în schimburile doi şi trei, am înaintat-o unde trebuie. Adică conducerii Radioteleviziunii. Prof. Victor Rusu, Tr. Severin! „Din ce în ce mai frecvent, auzim în jurul nostru formulări de felul aces­tora : „Este artist în meseria lui". ..Dansează cu min­gea“, „A evoluat la bară cu graţie de balerină“... De ce alegem arta drept termeni de comparaţie cînd vrem să ne comunicăm expresiv admiraţia noastră pen­tru măiestria cu care un strungar descoperă contururi nebănuite in inima metalului, pentru valoarea unui fotbalist, pentru calităţile fizice excepţionale ale unui gimnast . Nu sunt cumva forţate, neavenite, asemenea asociaţii ? Dintotdeauna, aspiraţia spre desăvârşire şi armonie a fost proprie omului. El a încercat să se autodefinească în raport cu lumea înconjurătoare, asupra căreia a ac­ţionat perpetuu cu braţele, cu inteligenţa, cu fantezia, cu sensibilitatea sa. Ingînînd la coarnele plugului un cîntec de dor sau cioplind într-un anumiit fel un jgheab din trunchiul unei sălcii, cuprinzând seara, în răscruci, fluierul între degetele înfiorate de nelinişti sau încleştând cu braţele, la trîntă, trupul elastic al vecinului, omul a făcut mereu acelaşi lucru, şi-a afirmat personalitatea. Numai mij­loacele diferă de la un caz la altul. Cîntecul, meseria, sportul fiind, deci, unite în esenţă prin condiţia lor de zone în care polivalenţa umană se realizează, aso­ciaţiile mai sus enunţate ni se par cu totul fireşti. In toate activităţile omului, setea sa nepotolită de autodepăşire a indicat arta drept numitor comun al armoniei, fiecare gest al său fiind proiectat pe ecranul ei sensibil. In rândurile de faţă ne propunem să racordăm, ge­neroasa risipă de energie a fotbalistului la volutele artei autentice. Orice mare artist, transfigurând inspirat realitatea, îşi propune să o restituie emoţionant semenilor prin inter­mediul unor imagini artistice sugestive. Căruia dintre noi nu-i stăruie răscolitor în amintire vuietul neîntrerupt al stadioanelor ridicate în picioare de către o execuţie tehnică magistrală ? Explozia afectivă generată de un voie fulgerător nu atinge, desigur, factura elevată, rafi­namentul şi subtilitatea mutaţiilor intime iscate de lec­tura unui sonet de Petrarca. Ea reprezintă, totuşi, o trăire intensă, a fost produsă de un semen al nostru, cu strunele vii, febrile, ale muşchilor săi zvâcnind armo­nios spre izbîndă. Cît de impresionant, de adine omenesc este tabloul mulţimilor captivate de mirajul victoriei o pot dovedi, între altele, pânzele celebre ale lui Goya sau Picasso, paginile antologice ale lui Hemingway, mari artişti ai lumii fascinaţi de tumultul coridelor. Emoţii ieftine, primare, se poate replica, care nu au nimic comun cu emoţiile estetice... Şi, apoi, mesajul... Ce ne poate comunica, în plan simbolic, un stop elegant sau o foarfecă peste cap ? Voinţa supremă de a în­vinge, răspundem, iubirea pentru oamenii care aşteaptă fremătînd răsturnări spectaculoase de scor, aspiraţia fotbalistului de a-şi depăşi condiţia, devenind pentru cîteva clipe, de dragul nostru, om — ciută, om — pasă­re... Umanismul acestui mesaj scris cu sudoare de fotbalişti pe dreptunghiul verde al gazonului este tran­scris, adesea, cu mijloace ce amintesc de acelea ale artei De ce nu vrem să conferim rang de metaforă plastică detentei de delfin a centrului atacant care finalizează din plonjon, cu capul centrarea înaltă a extremei ? Cei care i-au văzut vreodată pe Mathews, Garincha sau Kopa driblînd se pot întreba, pe bună dreptate, de ce dinamica derutantă, plină de fantezie a picioarelor lor nu poate fi socotită un dans superb pentru admira­torii traiectoriilor balonului rotund. Pentru a atinge culmile măiestriei sportive, asemenea artistului, un mare fotbalist trebuie să cultive cu perse­verenţă şi pasiune, ani de zile, aptitudinile native. Sute de ore de antrenament, mii de lovituri libere a executat celebrul Didi „marele dirijor“ al echipei Braziliei la pa­tru campionate mondiale, pînă a reuşit să imprime tra­iectoriei mingii conturul frunzei de stejar. In Suedia a fost de-ajuns să nu mai exerseze cîteva săptămîni pentru a nu-i mai reuşi uimitoarea sa „foglia seca“. Ziariştii italieni l-au supranumit pe fotbalistul argenti­nian Omar Sivori „şahistul“. De ce ? Pentru a-şi „regla tirul“, vedeta internaţională de 24 de carate, înţelege să şuteze ore întregi, acasă, într-un zid îm­părţit în pătrate cu latura de un metru. De la o dis­tanţă de 11 metri, Omar Sivori „ocheşte“ acum cu min­gea în orice pătrat vrea. Poeţii îşi surprind cititorii cu imagini artistice inedite, pe care le descoperă cu forţa lor asociativă febrilă în ore de veghe şi trudă. Şi Rivera sau Corso, Bobby Charlton sau Law, Albert sau Bene, Edu sau Djalma Santos pregătesc surprize pentru partidele viitoare în cadrul intenselor ore de antrenament. Că execuţiile tehnice spectaculoase nu sunt nişte „flo­ricele gratuite“ o atestă şi una dintre mărturiile maes­trului emerit al sportului, Ion Voinescu, făcută după ce a traversat, ca reprezentant al fotbalului românesc, Brazilia : „Intr-un meci cu o formaţie locală fără nume, la un moment dat, un atacant a zvîcnit după o centrare înaltă. A stopat mingea pe vârful bocancului, a descris cu ea­­o lipise de gheaţă­­ o traiectorie în aer şi a aruncat-o în plasă. Tribunele delirau. Atacantul recurse­se, însă, la acest procedeu tehnic care a entuziasmat pentru a câştiga cîteva fracţiuni de secundă, ce ar fi făcut posibilă intervenţia unui apărător adversar“. In tensiunea marilor dispute, fantezia şi inteligenţa fotbaliştilor creează, deci, descoperind superbe imagini ale vitalităţii şi robusteţii sufleteşti. Din păcate, con­fundăm, adesea fotbaliştii cu nişte fiinţe bine dotate fizic şi doar atit,­ care aleargă pentru a ne oferi „plă­ceri ieftine, deconectante“. Sudoarea care le înnobilează tricourile obligă, însă, la o amendare hotărâtoare a acestei optici minimaliza­toare, care reduce la dimensiuni caricaturale profilul spiritual al artiștilor balonului rotund“. Un frumos omagiu adus mese. Mulţi dintre ei ne­­fotbaliştilor. Vă mulţu­­m­tm astfel de cuvinte Anca Armaş, Bucureşti: „Sínt elevă în clasa a X-a la un liceu teoretic din Capitală. Am 18 ani şi sínt utecistă. Alte amă­nunte despre mine : sínt infirmă , învăţ bine şi scriu poezii. Am scris pînă în prezent cinci sute. Vă trimit cîteva. Care e părerea dv.?‘‘ O părere bună, dovadă că am ales una pentru publicare. Proces Domnilor juraţi, luaţi loc, vă rog, căci astăzi vom judeca crima unei deziluzii. Apărarea şi acuzarea vor avea cuvîntul. Faptele le cunoaşteţi, încă de la început vinovata, aici, de faţă, a făptuit crima cu premeditare. In timp ce iubirea mă făcuse fericită, deziluzia mi-a ucis un vis Curtea de judecată s-a consultat şi, găsind dezluzia vinovată, a condamnat-o la moarte. Ce bine ar fi dacă fiecare din noi şi-ar condamna deziluziile la moarte. V. Adela, judeţul Gorj: Trimiteţi numele întreg şi adresa şi vom încerca să vă sprijinim. G. Angela, judeţul Co­­vasna: încercaţi să uitaţi incidentul. Nu există altă soluţie. Carmen Focşa, Bucu­reşti : Am recomandat poeziile dv. revistei „Lu­ceafărul". Sunt bune. Lupaş Ioan, Cluj: Mă întrebaţi dacă e bine ca un tînăr sau o tînără să le destăinuiască părinţilor prima lor dragoste. Da, e bine. Desigur, totul de­pinde de relaţiile dintre cele două părţi. Depinde cum şi-au educat părinţii copiii şi cum şi-au educat copiii... părinţii. Lia, judeţul Olt: N-am înţeles întrebările dv. Una e literatura, alta e viaţa. Nu e bine să le amestecăm complet. Un copil necăjit, jude­ţul Cluj : „Are dreptul un părinte să-şi bată copilul ? Are părintele obligaţia să-şi bată copilul ? Poţi să schilodeşti un copil în bă­taie cu argumentul : „eşti copilul meu şi nu dau socoteală la nimeni de ce fac cu tine !“ „Este băta­ia ruptă din rai ?“ Bătaia nu poate fi ruptă din rai, atîta vreme cît existenţa raiului nu a fost verificată, iar un pă­rinte nu are dreptul să-şi schilodească copilul în bătaie. Dacă el şi-a pier­dut minţile şi crede că poate face ce vrea cu co­pilul lui, există legi scrise şi precise care-l pun la punct. Asta nu înseamnă că dumneata, copilul bă­tut, trebuie să-l dai în ju­decată. Poţi sesiza însă Autoritatea tutelară de pe lingă consiliul popular, care ştie cum să procede­ze în astfel de cazuri. Viorel Nicolae, Sibiu: Ne propuneţi să rezervăm în cadrul rubricii un colţ în care să apară adrese ale tinerilor care doresc de ION BĂIEŞU SÂM­BATĂ 15 IANUARIE 1972 Popas la Piatra Arsă din Bucegi Foto: PAVEL TINIALĂ ASIMILAREA NOILOR P (Urmare din pag. I) Orice derogare va constitui un semnal de alarmă a cărui recepţionare va fi urmată fi­resc de căutarea şi găsirea soluţiilor capabile să condu­că la eliminarea ei astfel în­cît să poată fi asigurate con­diţiile unui ritm alert de muncă în deplină concordan­ţă cu imperativele pe care suntem­ chemaţi să le mate­rializăm. După cum spuneam la în­ceputul acestor rînduri am considerat firesc să-mi opresc cu precădere atenţia asupra modalităţilor prin care noi, organizaţia U.T.C­, integrîn­­du-ne eforturilor generale ne-am propus să intervenim în sprijinul rezolvării în bune condiţii a celor două proble­me extrem de dificile cu care se confruntă colectivul nostru în acest an. Aceasta nu în­seamnă, bineînţeles, că aria de cuprindere a acţiunilor noastre se rezumă doar la cele enunţate. In trimestrul I se vor desfăşura fazele de masă ale concursurilor profe­sionale destinate strungarilor, frezorilor şi lăcătuşilor... pre­cum şi competiţia intitulată sugestiv „Intre metronom şi protecţia muncii“. Pe tot parcursul anului magnetofo­nul, gazetele Tineretul şi pro­ducţia vor constitui instru­mente utile de lucru în com­baterea indisciplinei, a rebu­turilor, absenţelor sau neres­­pectarea fluxului tehnologic. Intenţionăm ca anul 1972 să fie un an în care spiritul combativ, intransigenţa faţă de deficienţe să se manifeste pregnant astfel încît organi­zaţia noastră să devină o şcoală de educaţie comunistă prin muncă şi pentru muncă a tinerilor în adevăratul sens al cuvîntului, sprijinul nostru la realizarea sarcinilor de plan al uzinei să fie cît mai eficient.

Next