Scînteia Tineretului, octombrie 1973 (Anul 29, nr. 7578-7604)
1973-10-16 / nr. 7591
ritica religiei este, intr-un anumit sens, la fel de veche ca şi religia. Pe măsură ce reprezentările religioase naive din primitivitate se structurează, odată cu trecerea la societatea cu clase sociale, intr-un sistem complex, într-o formă de conştiinţă ideologizată şi instituţionalizată, apar, ca o luare de poziţie necesară şi justificată, primele reacţii critice, elemente ale interpretării materialist-ateiste a lumii ; ele anunţau afirmarea unei viguroase orientări in gîndirea umană, menite să destrame miturile şi dogmele, să statornicească triumful raţiunii asupra falselor interpretări mistice-religioase. De-a lungul evoluţiei sale istorice, ateismul a îndeplinit o funcţie social-ideologică bine definită. Exprimind aspiraţiile forţelor sociale progresiste, concepţiile ateiste, conjugate cu alte forme ale ideologiei avansate au fost îndreptate Împotriva ideologiei reacţionare, învăluită adesea in veşmînt religios, împotriva instituţiilor bisericeşti şi a clerului, angajate în pledoaria pentru eternizarea ordinii sociale perimate, osificate. In acest sens, critica religiei s-a raportat şi adaptat necontenit la cerinţele respingerii concrete, specifice, a doctrinelor religioase, ale contracarării poziţiilor şi activităţii politico-ideologice a organizaţiilor şi instituţiilor religioase într-o etapă sau alta. Metodele şi argumentaţia gîndirii ateiste — exprimate în termeni filozofici, concepte logice, in limbajul demonstraţiei ştiinţifice — au vizat necontenit destrămarea influenţelor religiei şi a dominaţiei instituţiilor religioase in viaţa socială, in ultimă instanţă emanciparea definitivă a omului de Încorsetarea religioasă. In acest efort critica religiei s-a sprijinit necontenit pe datele cunoaşterii ştiinţifice, s-a edificat, de-a lungul evoluţiei sale, pe temeiuri raţionale, şi-a îmbogăţit conţinutul, incisivitatea şi argumentaţia cu fiecare nouă cucerire a cunoaşterii adecvate a lumii.nalizaconcepţiilor ateiste din trecut şi prezent atestă legătura strînsă, organică a acestora cu sistemele de gîndire filozofică materialistă. Ateismul, cum arăta Lenin, este „abe-ul întregului materialism“, prin urmare el este consecinţa firească a filozofiei materialiste, în toate etapele istorice. Intr-un cuvlnt materialismul filozofic a reprezentat, în toate timpurile, fundamentul teoretic şi metodologic al ateismului. Demn de semnalat este faptul că şi in formele sale anterioare, pînă la apariţia filozofiei marxiste şi a ateismului ştiinţific, fundamentat de marxism, ateismul a avut o serie de merite incontestabile, care-l plasează, pe drept, în procesul ascendent al constituirii criticii ştiinţifice a religiei. Clasicii marxism-leninismului au subliniat in repetate rînduri importanţa istorică şi rolul teoretic jucat de gindirea ateistă din trecut, precum şi necesitatea preluării elementelor ei valoroase. Totodată Marx, Engels şi Lenin au criticat limitele teoretice, îngustimea ei metodologică, oferind criterii ştiinţifice de interpretare selectivă, de valorificare critică a moştenirii tradiţiilor înaintate în domeniul luptei împotriva ideologiei religioase. Meritul incontestabil al materialiştilor premarxişti, cu osebire al ateiştilor iluminişti francezi din secolul al XVIII-lea şi al lui L. Feuerbach constă, în primul rind, în sesizarea caracterului istoric, trecător al religiei. Reprezentanţii ateismului premarxist n-au înţeles adevărata cale şi procesualitatea acestei emancipări, rămînînd tributari concepţiei idealiste atunci cind încercau să explice locul religiei în societate. Ei nutreau iluzia că prin instruirea poporului, prin culturalizare, ideile religioase se vor spulbera de la sine. Or, în condiţiile societăţii burgheze, orice efort de „iluminare“ întîlneşte zidul unor relaţii social-economice şi ideologice-instituţionale care zădărnicesc înrădăcinarea, la scară - masă, a concepţiei ştiinţifice despre lume. Caracterul metafizic al concepţiei filozofice iluministe, viziunea ei idealistă asupra istoriei au reprezentat o bază teoretică şi metodologică îngustă, limitată, care şi-a pus amprenta asupra teoriilor ateiste, premarxiste, determinînd insuficienţele şi limitele amintite, superioritatea ateismului marxist faţă de teoriile ateiste anterioare derivă din crearea unei forme istorice noi, superioare, a materialismului filozofic, care a revoluţionat structurile fundamentale ale filozofiei — materialismul dialectic şi istoric. Modul nou de abordare a vieţii sociale de către filozofia marxistă, dezvăluirea legităţii generale, obiective care guvernează procesele istorice, descoperirea raporturilor de determinare a vieţii spirituale de către relaţiile economice, toate acestea au făcut posibilă o abordare principial nouă a fenomenului religios, o întemeiere consecvent ştiinţifică a criticii religiei. O contribuţie remarcabilă a filozofiei marxiste la fundamentarea teoretică a ateismului constă în definirea condiţionării obiective şi subiective a genezei şi persistenţei conştiinţei religioase. încă in scrierile din tinereţe Marx elaborează teoria alienării religioase, definind astfel conştiinţa religioasă ca pe o formă improprie de obiectivare a omului, ca pe o manifestare a înstrăinării de sine. Pentru Marx ceea ce capătă în conştiinţa oamenilor forma fantastică a unei realităţi dominate de forţe supranaturale nu este altceva decit o relaţie socială dintre oameni, care implică servitutea, dominarea omului de către om, lipsa de autocontrol asupra vieţii sociale, datorată în primul rind acţiunii ştiinţifice a legilor economice. Tezele lui Marx despre religie, ca formă înstrăinată a conştiinţei, proprie societăţilor bazate pe proprietatea privată şi exploatare, deschid o perspectivă nouă pentru Înţelegerea problemei emancipării umane. Astfel lupta împotriva religiei trebuie, în concepţia sa, să fie in primul rind o luptă „împotriva acelei lumi a cărei aromă spirituală este religia“. Teoria lui Marx despre alienarea religioasă se completează armonios cu teoria lui Lenin despre rădăcinile obiective, sociale şi cele subiective, gnoseologice şi emoţional-psihologice ale religiei. Această abordare binoculară a religiei în filozofia marxist-leninistă permite surprinderea fenomenului discutat in întreaga sa complexitate. Dacă Marx aduce o considerare critică a religiei pornind de la premise filozofice, Lenin, preluind rezultatele criticii Întreprinse de Marx și Engels, abordează religia pe baza unor criterii preponderent social-politice, praxiologice, care implică nu numai determinarea factorilor şi cauzelor persistenţei ei, ci şi stabilirea metodelor concrete de luptă împotriva mistificării religioase a conştiinţei. Trebuie menţionat totodată că, odată cu critica teoriilor iluministe care vedeau cauza apariţiei religiei exclusiv in teamă, ignoranţă, înşelare, Lenin, continuînd demersul filozofic iniţiat de Marx şi Engels, pune in lumină rolul pe care-l joacă factorii psihologici şi mecanismele cunoaşterii in generarea unor reprezentări şi idei denaturate, religioase. Lui Lenin i se datoreşte definirea conceptului de rădăcini gnoseologice ale religiei (şi idealismului). Elaborarea de către Marx, Engels şi Lenin a teoriei ştiinţifice despre religie reprezintă o propedeutică la un program complex de transformare a conştiinţei sociale, în concordanţă cu cerinţele transformărilor petrecute în domeniul existenţei sociale în perioada revoluţiei socialiste, a edificării şi dezvoltării societăţii socialiste şi comuniste. In acest context filozofia marxistă stabileşte criterii metodologice clare, ştiinţifice pentru organizarea şi desfăşurarea procesului de emancipare umană. Delimitarea de viziunea iluministă, denumită de Lenin „culturalism îngust“ a însemnat, în filozofia marxistă, nu numai o rezervă critică principială faţă de această viziune ci, in primul rind, elaborarea unei strategii şi tactici noi, bazate pe studierea profundă a legităţilor sociale. Sesizînd necesitatea istorică a dispariţiei religiei din viaţa societăţii, filozofia marxistă defineşte dialectica factorilor obiectivi şi subiectivi care concură,intr-un raport de determinare reciprocă, la destrămarea conştiinţei religioase, evoluţia socialistă deschide perspectiva suprimării la scară socială a formelor de înstrăinare ; ea lichidează in principal, în prima ei etapă, baza obiectivă a acestora, şi anume, înstrăinarea economică. Dar aceasta nu rezolvă pe de-a-ntregul problema emancipării umane, ea constituind obiectivul unui proces îndelungat de transformări revoluţionare în care devine posibilă înlăturarea tuturor acelor cauze, condiţii şi situaţii care pot face persistente unele forme de alienare. In primul rind cea religioasă. O temă majoră a criticii marxiste a religiei este teza cu privire la rolul partidului comunist şi al statului socialist în organizarea unui sistem închegat de acţiuni şi activităţi menite să accelereze procesul destrămării religiei. în cadrul acestui sistem se imbină armonios latura critică, negatoare a ateismului, cu latura constructivă prin care se promovează, ca elemente formative ale conştiinţei socialiste, concepţia materialist-dialectică şi istorică, viziunea ştiinţifică asupra lumii, o nouă atitudine morală ş.a.m.d. O importanţă majoră o are problema educaţiei ateist ştiinţifice. Obiectivele educaţiei ateiste sunt permanent subordonate sarcinilor fundamentale ale revoluţiei socialiste, ale construirii socialismului şi comunismului. Strins legată de practica socială revoluţionară a clasei muncitoare, educaţia ateistă a tuturor membrilor societăţii socialiste trebuie modelată continuu în raport cu realităţile sociale in devenite, ea neputînd fi limitată la o propagandă ideologică abstractă. Tezele filozofiei materialist-dialectice privind legarea ateismului cu practica socială adîncesc ideea corelării şi împletirii educaţiei ateist-ştiinţifice, cu celelalte procese specifice dezvoltării societăţii socialiste, cu celelalte forme ale educaţiei comuniste (politică, morală, estetică, etc), cu întreaga gamă a mijloacelor culturale folosite pentru formarea, educarea şi continua reeducare a omului. Tocmai această corelare stă la baza acţiunii prin totalitatea canalelor de comunicaţie socială, prin toate pîrghiile transformatoare ale societăţii, pentru a se asigura succesul educaţiei ateiste, printr-un efort conştient şi sistematic de desrădăcinare a religiei. Eliminarea acelor situaţii, obiective şi subiective, care frînează procesul emancipării umane, care pot face persistente unele forme de manifestări mistice-religioase in actuala etapă a societăţii noastre socialiste stă continuu în atenţia partidului nostru, a statului socialist. O serie de măsuri ample, luate la iniţiativa conducerii partidului, a secretarului său general, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, privind perfecţionarea relaţiilor sociale, adincirea continuă a democraţiei socialiste, stabilirea repartiţiei pe baza normelor eticii şi echităţii socialiste, promovarea legalităţii populare, difuzarea ştiinţei şi culturii în masă, educaţia prin muncă şi pentru muncă, formarea concepţiei ştiinţifice despre lume etc., au un rol deosebit de important in accelerarea procesului de emancipare, de eliberare a oamenilor muncii de orice influente retrograde , idealiste, religiose ş.a. Acest vast program de transformări, de conducere ştiinţifică a societăţii, reprezentînd o aplicare creatoare a tezelor de bază ale marxismului, ilustrează odată in plus adevărul verificat de viaţă că făurirea personalităţii complexe, multilateral dezvoltate a omului erei comuniste este posibilă numai atunci cind, aşa cum remarca Marx, societatea se va întemeia pe relaţii limpezi şi raţionale, ale oamenilor intre ei şi faţă de natură. A S Conf. dr. AURELIAN TACHE C R „SCÂNTEIA TINERETULUI" pag. 4 Prin cămine, cu echipe studenţeşti de control obştesc AUTOGOSPODĂRIREA (Urmare din pag. I) cum de studente de la Studii economice, anul trecut premiată, care ţin să păstreze buna reputaţie ciştigată de colegele lor de la Chimie. Este prezentă aici înţelegerea faptului că autogospodărirea nu înseamnă numai lărgirea atribuţiilor educative şi administrative ale comitetului de cămin, ci şi a fiecărui student căminist în parte. Fiecare student, în cămin ca în propria sa casă apare o deviză şi pentru alte studente din acest cămin ca şi din căminul nr. 5. Şi aici însă ordinea, curăţenia trebuie să-şi ocupe locul cuvenit în toate camerele, ca şi in celelalte încăperi — culitoare, oficii — aflate în gospodărire studenţească. Brigada studenţească de control menţionează ca probleme administrative de rezolvat — găsirea unor spaţii pentru uscătorii (mediciniştii caută diferite soluţii pentru rezolvarea problemei spălării halatelor — o problemă mai ales în stagiul de contagioase), pentru păstrarea alimentelor, o mai bună colaborare cu serviciile de reparaţii şi întreţinere. La căminul nr. 3 din Complexul „Observator“, studenţii Vasile Binţinţan şi Gui Marius, anul VI Medicină generală, din brigada Institului de medicină, remarcăm caietul de sesizări apeluri repetate, unele rămase fără răspuns, pentru diferite reparaţii, pentru remedieri la instalaţia electrică etc. Vizităm cîteva camere, discutăm cu preşedintele comitetului de cămin, cu studenţii, aici , de la Institutul Politehnic, şi reiese că tot ca problemă de autogospodărire ii preocupă asigurarea numărului necesar de planşete, nesatisfăcător acum nici pentru anul V care pregăteşte proiectul de diplomă, redeschiderea bibliotecii de cămin, de asemenea, spălarea lenjeriei personale, pînă la aducerea maşinilor de spălat anunţate şi chiar după aceasta. Brigada studenţească le sugerează studenţilor să încerce, in timpul practicii, realizarea unor poliţe pentru îmbrăcăminte, a unor suporţi pentru cărţi, pentru ghivecele cu flori, să se îngrijească mai mult de aspectul camerelor. „Oglinda“ este prea generoasă in aprecieri, observă „controlorii“ obşteşti. Consemnăm din concluziile brigăzilor pe care le-am însoţit necesitatea unei mai susţinute activităţi educative, a unei poziţii active din partea comitetelor de cămin, a cadrelor didactice din facultăţi, a studenţilor inşişi pe linia respectării de către toţi căminiştii a disciplinei, a îndatoririlor de autogospodărire ce le revin ; o mai bună, o mai calmă colaborare între administraţie şi studenţi, obligaţiile fiind acum clar precizate şi de o parte şi de cealaltă , o prezenţă eficace a forurilor de conducere din institute pentru cunoaşterea tuturor problemelor concrete ce se ivesc, pentru prompta şi corecta lor rezolvare, adoptinduse soluţii cit mai diverse, în conconcordanţă cu specificul activităţii studenţilor de la un institut sau altul, acceptabile dacă sunt favorabile autogospodăririi, dacă slujesc intr-adevăr acest principiu şi ii ajută pe studenţi să-l aplice. Şeful brigăzii de control de la I.M.F. găseşte confirmarea unor nereguli constatate şi in procesul verbal al adunării de alegere a Comitetului de la căminul nr. 3, „Observator“. Preşedintele Comitetului încearcă să găsească un răspuns la studenţii înşişi. S-au deschis cursurile... de aproape patru săptămini. Dar biblioteca din căminul 4, complex continuă să lamină sigilată. O nouă problemă de autogospodărire ? Suntem mai in faza discuţiilor de principiu. „Nu ne rămine timp să facem ordine“, motivau studenţii politehnicieni care locuiesc în aceste camere din Căminul 3 „Observator". „Pentru că se irosește prea mult cu dezordinea“, le-au venit in ajutor colegii din brigadă. Lucrările lăsate moştenire de marele cărturar umanist, care a manifestat atîta putere de pătrundere în miezul culturii vechi a poporului nostru şi a strălucit străbâtînd cu gindirea savantului enciclopedist cele mai diverse domenii din gîndirea omenească, îl aşează pe Dimitrie Cantemir alături de marii înaintaşi ai culturii româneşti şi ai celei europene. Opera lui Dimitrie Cantemir este imensă. Timp de un sfert de veac cărturarul a scris cărţi de istorie şi geografie (un loc prreponderent ocupîndu-l prezentarea istoriei şi geografiei ţării noastre), lucrări de filozofie şi orientalistică, care constituie un autentic izvor de cunoaştere a lumii şi vieţii popoarelor orientale (turci, arabi, perşi), lucrări de muzică şi de literatură. Îşi începe activitatea de elaborare a lucrărilor cu tematică filozofică şi cu caracter religios şi isprăveşte cu problematica istorică, geografică şi ştiinţifică. Lui Dimitrie Cantemir îi datorăm valorificarea într-o însemnată măsură a creaţiei populare şi a contribuţiei la dezvoltarea stilului beletristic. In opera sa întîlnim minunate descrieri de natură, portrete izbutit realizate, folosirea iscusită a versului, din care nu lipsesc nici versuri din mari poeţi ai lumii, se simte tăişul ascuţit al satirei, sunt prezentate cugetări, zicale şi proverbe. „De bună seamă — notează Perpessicius — un scriitor cu o originalitate distinctă îşi imprimă sigiliul personalităţii sale în oricare din paginile scrisului său, indiferent că aparţine istoriei, geografiei sau filozofiei, cind ursitoarele l-au menit să se afirme în mai multe sectoare, cum e cazul lui Dimitrie Cantemir. Cu atît mai mult, aşadar, se poate spune aceasta despre opera propriu-zis literară, de creaţie şi expresie artistică, aceea care trage cel mai greu in cumpănă şi care pînă la urmă decide asupra locului unui scriitor în literatura naţională... Naturaleţea cu care Cantemir toarnă limba românească şi lexicul, fie neaoş, fie savant, al vremii sale, in tipare atît de armonioase şi fluente nu e oare însuşi semnul făuritorului de expresie literară Printr-o neobosită şi multilaterală activitate de creaţie, de o înaltă probitate ştiinţifică, prin erudiţia şi concepţiile sale, Dimitrie Cantemir a păstrat şi a dus mai departe flacăra cuceririlor culturii noastre, făcind fală neamului de la Carpaţi şi Dunăre, nu numai înăuntrul ţării dar şi in afara hotarelor ei. Cu un puternic simţ al gîndirii, el a dezvoltat opera înaintaşilor, străluciţii cărturari Grigore Ureche, Miron Costin şi fiul acestuia, marele logofăt Nicolae Costin, izbutind să reunească într-o admirabilă sinteză caracterele, tendinţele şi direcţiile majore ale dezvoltării întregii culturi romăneşti de pînă atunci. Opera lui marchează trecerea de la vechea literatură cronicărească la cea modernă, epoca sa fiind epoca încoronării unei lungi perioade de căutări şi afirmări pe multiple planuri spirituale. Continuindu-l pe Nicolae Milescu Spătarul, cărturarul destoinic care s-a impus lumii prin „Jurnalul siberian" şi „Descrierea Chinei", Dimitrie Cantemir, cel mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române, a intrat in galeria culturii universale prin lucrări scrise in mai multe limbi. Dovada înaltei preţuiri ce i-a fost acordată este ilustrată şi de înscrierea numelui său, alături de alte prestigioase nume aparţinind ţărilor lumii, pe frontispiciul bibliotecii „Sainte Genevieve“ din Paris, ca şi de cuvintele înscrise în diploma ce i-a fost acordată de Academia din Berlin, cu peste două veacuri şi jumătate in urmă, pentru înalte merite ştiinţifice: „...printr-o pildă precît de demnă de laudă, pre atît de rară şi-a închinat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice şi prin adeziunea sa societatea noastră a dobîndit o strălucire şi o podoabă unică". Bărbat luminat, om cu o vastă şi aleasă cultură, enciclopedist remarcabil şi savant de talie europeană (istoric, geograf, etnograf, muzicolog, biograf, orientalist), Dimitrie Cantemir rămâne, peste veacuri, o personalitate proeminentă ce-şi ocupă locul de prim rang în panteonul culturii romăneşti, alături de străluciţii reprezentanţi ai neamului. ROMEO CREŢU ALĂTURI DE MARII REPREZENTANŢI ■> AI NEAMULUI Să trecem, deci, peste transmisia reprizei de handbal care a deschis „Seara pentru tineret" a săptămînii trecute, şi care, oricum, şi din cu totul alte raţiuni decit acelea ale unei eventuale intenţii de diversificare a programului pentru tineret, s-ar fi transmis din acelaşi loc şi cu acelaşi pătimaş comentator. Reportajul „Şase fraţi pe un vîrf de munte", după cite am putut să-mi dau seama, ar fi putut fi mai mult decit o sumară descriere a celor şase fraţi lucrători la un parchet forestier. N-au lipsit imaginile răvăşite de pădure frumoasă, n-au lipsit observaţiile pline de noutate despre mecanizarea operaţiunilor de tăiere, prelucrare şi transport (lucruri care, de altfel, s-au şi văzut in parte), n-au lipsit în sfîrşit, explicaţiile semnificative ale solidarităţii şi iubirii frăţeşti dintre cei şase fraţi, au lipsit în schimb — şi poate că aci s-ar fi găsit motivele unui adevărat reportaj — celelalte, şi de ce nu la fel de importante, adevăruri ale vieţii de pe un vîrf de munte: cum se trăieşte acolo, cum se munceşte acolo, ce se manincă acolo, ce se citeşte şi se vede acolo etc., etc. Reportajul „Şase fraţi pe un vîrf de munte“ a fost în nota obişnuită a reportajelor programului pentru tineret. A urmat distractivul „Teletop“, in faţa căruia n-am să contenesc să mă uimesc, şi nu atît pentru succesul la public, la publicul tinăr de obicei exigent, a unui cintec compus şi interpretat de Margareta Pislaru, cu un text de un ridicol perfect, rar chiar şi in producţia jenantă a textelor noastre de muzică lejeră, cit pentru străduinţa constantă de a propulsa o muzică greoaie, lacrimogenă, de un patetism superficial intr-o formulă de spectacol sărăcăcioasă şi cu nici un chip capabilă să cuprindă — cum ar fi normal şi cum, bănuiesc, tinerii spectatori speră că se va întîmpla într-o bună zi — diversitatea tendinţelor şi realizărilor din muzica uşoară de azi şi de la noi. „Seara pentru tineret" a continuat cu un bun şi instructiv reportaj-anchetă despre apropiatul viitor al generalizării in tara noastră a învăţămîntului obligatoriu de 12 ani. Consemnăm că reportajul-anchetă a marcat începutul unei noi rubrici, „Să descifrăm viitorul“, foarte promiţătoare dacă o apreciem după acest prim documentar. Desigur, nu vor lipsi problemele actuale ale învăţămîntului, discutate cu aceeaşi seriozitate şi încredere cum au fost discutate problemele viitorului. „Nimic senzaţional“, al doilea şi ultimul reportaj al „Serii pentru tineret“, a reluat o mai veche şi stingheritoare şi stîngare îndeletnicire a unora dintre înfăptuitorii programului pentru tineret: înscenarea, îmi este destul de greu să-mi închipui cu ce sentimente s-au lăsat filmaţi acei tineri muncitori (care au remediat în condiţii cu adevărat excepţionale, un cuptor) să alerge pe scări, să zdruncine manetele unor aparate ş.a.m.d., şiapoi să povestească ce-au făcut după aceea, „nimic senzaţional“, fiindcă de intrat a doua oară în cuptor — cum ar fi cerut, respectîndu-se, „regia“ —ceva, nu ?, peste imposibil. Şi, la urma urmei, ce-a trebuit să se priceapă din reportajul in cauză . Că mai mulţi tineri au dovedit că sunt buni muncitori şi buni oameni ? Asta se putea spune şi se putea arăta firesc fără mofturi artistico-documentare. Intr-adevăr, senzaţional în realitate devine în reportaj „nimic senzaţional“ ! „Seara pentru tineret“ s-a încheiat cu un spectacol muzicalartistic (sesizaţi precizarea) susţinut de tineri interpreţi amatori din Baia Mare. Mi se pare că o selecţie ceva mai grijulie şi, desigur, mai puţin rigidă a programului ar fi reuşit să asigure inimoşilor tineri artişti amatori din Baia Mare mai mult. S. CONSTANTIN DIN NOU DE SEARĂ PENTRU TINERET MARȚI 16 OCTOMBRIE 1973 Băiatul blond, in pulovăr . Băiatul blond, in pulovăr şi blugi apasă pe accelerator. Era desculţ. Simţea prin talpa goală pulsaţia nebunească a motorului. Surise, dar surisul lui era crispat ca un rictus. In faţă se desfăşura autostrada, ca o limbă de şarpe. Băiatul blond apăsă mai tare. Talpa goală se înfunda in viteză din ce in ce mai profund, cu o bucurie sălbatică. Pînă la capăt. La capăt era moartea. Băiatul blond era James Dean. Pentru el se terminase. Pentru ceilalți, mii, sute de mii, începuse. Moartea lui a fost un triumf, ca găsirea metaforei geniale. Asta era, goana, goana nebunească, pînă la capăt, fuga. Fuga de ce ? Fuga de tot. De convenţie, de minciună, de fals, de prosperitatea postbelică, de discursurile pamblicarde, de înarmări, de războaie insulare şi peninsulare, de ţări străine, de tot. Fuga unde ? Nicăieri, în neant. In gol. Chiar dacă pentru aceasta murise un mare actor, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a dat cinematograful. El trebuia să se sacrifice, el era geniala metaforă. El era cel mai nimerit, cu strania lui puritate, cu durerea secretă din ochii foarte albaştri, cu tinereţea lui fragilă, cu singurătatea sălbatică, el era însuşi refuzul. Refuzul tinerilor de după război. Nu mai vrem ! Dar ce vreţi ? Nimic, n-are importanţă. Libertatea totală. Care ? Libertatea de a trage cu puşca ? Nu. Libertatea de a muri. Ne-am născut din moarte. Mii de tineri la mormintul lui James Dean. Organizaţii James Dean. Flori pentru James Dean. Marijuana pentru James Dean. Sinuciderea pentru James Dean. Idolul năştea idoli. Marion Brando. Richard Burton. Paul Newman. Şi dincolo de ocean. Tony Richardson şi actorii săi. Julie Christie. Tom Courtenay. Rita Tuschingham. Malul Senei a rămas cvasi-placid. Mai multă sărăcie, mai multă înţelepciune, mai multă umilinţă, mai multă obsesie a unei foste istorii grandioase. Camus, un francez, spunea în „Caietele“ sale undeva, că dacă în tinereţe ai „norocul" cîtorva ani de sărăcie cruntă, capeţi pentru toată viaţa o spiritualitate profundă, înţelepciune şi capacitatea, din ce in ce mai rară, de a privi cu luciditate lumea. O singură excepţie pe malul Senei, Alain Delon. Descoperit de un mare italian, Visconti. Altfel decit americanii, dar tot lup singuratic. Samuraiul. Rece şi rău. Cind unde parcă muşcă. Arma sa e dispreţul faţă de lume. Care lume ? Lumea burgheză, oribila lume burgheză. Ce vrea în schimb ? Tot nimic. Tot moarte, mereu moarte, aproape la capătul tuturor filmelor sale. Lumea a privit descumpănită, febrilizată, stupefiată, uluită de operele, capodoperele acestor tineri furioşi. Cerneala a început să curgă. Dincolo de cerneală, strada, ameninţătoare, cu mii de tineri în pulovere şi blugi, care nu vor nimic. Unde merg ? Ce vor ? De ce nu vor ? Ce semnifică toată această nebunie, aiureală, a tineretului de azi ? Și cum e posibil ca această nebunie, această aiureală să se constituie riguros intr-un curent de mare artă ? Cum poate fi mare o artă fără finalitate ? Moartea nu poate fi o finalitate acceptabilă. Dacă e ternă, mizeră, programatică. Ce sunt ei de fapt ? Ei erau diagnosticienii. Ei nu erau, nu puteau fi, medici curanţi. Apăsind cu disperare pe locul canceros, şi răminind cu degetul acolo, paralizaţi. Cind şi-au retras mina fără deget, s-a lăsat tăcere. E un timp de cind s-a lăsat tăcere. Tinerii furioşi au imbătrînit în fel şi chip, după cit erau de autentic furioşi. Tony Richardson face un film cu titlu programatic : „Departe de lumea dezlănţuită“, fuga lui a eşuat. In clasicism, în frumoase filme din vremurile de demult. Din fostele — hulite vremuri de demult. Singurătatea alergătorului de cursă lungă, Tom Courtenay, a căpătat cu totul altă înfăţişare. El acuză altfel, cu finalitate. Fără dezordine, fără ambiguitate. Jane Fonda se urcă la tribună. Şi fuga ei capătă un cu totul alt contur. Richard Burton, cea mai mare dezamăgire. Sălbaticul trompetist care privea înapoi cu minte, s-a îngrăşat de trai bun, sută-n sută burghez şi speculează toate scandalurile între el şi scumpa lui Lizaidol al Americii burgheze, pentru publicitate. Alain Delon e un boss. Singur a rămas bătrînul Brando, mai singur ca oricînd, mai furios ca oricînd. Dar şi furia lui are contururi precise. Născuţi din haos, ei nu se mai intere în haos siliţi a recunoaşte că singura stăpină, în artă ca şi-n viaţă, e ordinea, înregimentarea. De-o parte sau de alta. Cu finalitate. Cu program. Viaţa e o treabă serioasă pentru care nu un foc de revolver e răspunsul. Nici o talpă goală, pe accelerator. Liniştită din aceasta parte, lumea pe care au diagnosticat-o, nu e de fel liniştită în genere. De la artă, pentru această lume, nu poate veni nimic bun. Ea se teme foarte, se teme cu femei, de furioşii de mîine. De băieţii blonzi cu priviri candide şi minte lucidă, care tocmai s-au născut. Care tocmai învaţă. Care tocmai privesc, cu minte şi înţelegere. Numai el, primul, ei, marele actor, s-a dus, şi nu trebuia, şi era o copilărie, şi era ultima copilărie, într-o moarte inutilă. SMARANDA JELESCU