Scânteia, iulie 1945 (Anul 2, nr. 263-288)

1945-07-18 / nr. 277

1 I­n lumina matcriatis,­.,u!uii st­oric putem înţelege : «' «u unui si tn acelaş timp rmi' .it,,» al evoluţiei istorice. Pe deoparte vedem că "viliii­a este supusă, în linii mari, onor an mu te legi, vedem victoria neîncetată a orga­­nizaţiei sociale super nare rperea cal.» dela societatea prim --vă la. societat»« sclovag'stă dela, ace-*'»» ia societatea feudală dela aceasta *s s* „-«etate» hur­gheză dela aceasta ia -•-'o'a'ea comp n e'ă Pe de a'tă parte ni’ mp ■•*«** trve cu v«d"r'n că evoluția -i­­.»-«-* ■» ac soacă nerepurat, că m "'-u ir-Pi-' nupoare s »tale n iau inaint* •» '• « -ămăn 'n U"nS stagnează sau ;H;a d apar. Evo­luția progres stă se impun» tn dinii car , dar tn detaliu mim­e roase re,act:un: devier . haza-duri isto­ric" care dau evenim-plelir un carac­­te- ppstrit si adesem- contradictoriu Legea fundamenta'* a. evoluției pro­gresiste constă In faptul că product'« ,,r.u se oprește niciodată mai mult timp. îr.tr’un s'ngur loc“, că ea se schimbă evo­tuată neîncetat Nie' nu se poate să. f.e a'1 fn! ■ când nind­' se folosea de primele unelte, pentru asi cftst'ga tn­­tr'un mod cor®spun,’,ltnr existenta Io această act'tine -realiare ara cuprinsă întreaga evolut'" „P «rioară l-nil' care a inventat lancea pentru a răpune ani- II,aide păduri' și ale stepe' omul »are a prelucrat rit primele unelte d' piatră I urmii1 pppt­ n a-' transforma înt­r o lan­ce nu put­ea să rămână mereu tn acest. stadiu p’ a int­ra­t astfel într’uin aport absolut neu tată de natură. Animalu! ftie şi el să folosească natura, dar „toate acţiunile planificate ale tuturor anima­lelor nu au reuşit să mpriim pământu tu: pecetea vo'nte­­lor". 1) Omul, însă, schimbă natura după un anumit, plan Folos,n-iu se de unealtă, el o aserveşte scopurilor sale şi caută s’o stăpânească. Prin eliberarea mâinii şi întrebuinţarea e permanentă organismul omu­lui te modifică. Printr’o alimentare mai bună, fr­r­a sa corporală şi independenţa sa se accentuiară, desvolta. i efectului **t“ favorizată Dar mai mult , mulţumită uneltei, omul descoperă tot mai binP'­de lp*-R*u­a -ntre can-ă rî efect ts dă sea­ma c ă anumite cauze provoacă anumite efecte tntre diferiti săi centri cerebral* se nasc prin aceasta legături noi şi durabile sunt activaţi noi centri ner­voşi şi complexe de centri nervoşi, sis­temul nervos central devine tot mai bo­gat, capătă posibilităţi tot ma vast. Toate acestea influenţează la rândul lor produsţa, cunoaşterea mai profundă ,­ m­ai cuprinzătoare a legilor naturii, per­fecţionarea uneltelor şi a metodelor de li­cru. Apoi , prin folosirea uneltelor, prin muncă, oameni devin ma,­ legaţi unul de altul, simt nevoia, unei Intele­ger' clare tntre ei, a unui­ schimb regu­lat de experienţei pe scurt se naşte 1!i»h"tnl. Iar „prin colaborarea mâinii, a organelor limbajului »i a creenului — nu numai la fiecare individ c­­e nn scrie late oamenii au putut realiza not din tr.r mai complexe au putut să şi pună probleme tot mai înalte şi să le solu­ţioneze“. 2) Tată deee. de la început. 1) F. Engels : ..Contribuţia muncii la tran­sformarea maimuţelor în oameni”, Moscova 1940, pag. 15. producţia nu se poate niciodată opri lai multă vreme pe un singur loc. ea treime să se schi­mb­e , să evolueze in permanmţă — şi, odată cu ea societa­tea umană Din evoluţia necesară a producţiei re­zultă cu necesitate evoluţia progresiet şi a societăţii umane, bazată pe legile ei grandioase. Această evoluţie nu poate decurge altfel decât neregulat. Ea de­curge neregulat, nu numai pentrucă In unele locuri ale pământului, sub in­­fuienta unor conditiuni exterioare de­osebite, oamenii trec mai devreme la unelte şi materii prime noi, dar ma ales pentrucă din raporturile intre for­ţele productive şi organizaţia socială se nasc cele mai complexe şi încâlcite con­tradicţii. Deja în societatea primitivă nedivizată pe clase există o contradicţie profundă şi inevitabilă între tendinţele neinservatoare şi revoluţionare ale socie­tăţii. Pe de o parte, societatea se strădueş­te să conserve cât mai fidel tezaurul ex­pprienţelor transmise, pe de altă parte producţia însăşi şi cunoaşterea crescân­dă a naturii provocată de progresul pro­ducţiei împing spre inovaţii revolu(io 2) Ibidem, pag. 12, 13, v nare. In numeroase legende (d. ex. în legenda lui Prometeu, care a descoperit focul ei şi a ataş din cauza acestei ino­vaţii revoluţionare, „mânia zeilor") se oglindeşte această chinuitoare luptă în­tre tendinţele conservatoare şi revolu­ţionare ale societăţii primitive. Contradicţia devine mai isbitoare in societatea împărţită pe clasa, căpătând o importanţă hotărîtoare in lupta dintre clase. Pe o anumită treaptă a scării e­­voluţiei, forţele productive au spart ză­­gazul le vechii societăţi, provocând îm­părţirea oamenilor in exploatatori şi exploataţi­ Noile condiţii de producţie înseamnă la origină o desfăşurare im­presionantă a forţelor productive, un mare pas înainte spre dominarea, naturii de către om : numai în baza noilor con­­diţii de producţie, a dominaţiei de cla­să a proprietarilor de sclavi, s’a putut ridica cultura superioară a Egiptului, a Vesopotamiei, şi mai ales a find­ei Societatea primitivă, neîmpărţită pe clase, n'ar fi putut produce o asemenea cultură încetul cu încetul noile con­diţii de product­e devin Insă o piedică în calea evoluţiei ulterioare. Clasele cari stăpânesc însă în baza acestor condiţii de producţie, nu doresc o modificare care ar însemna sfârşitul dominaţiei lor, ele devin nu numai conservatoare, dar şi reacţionare, în timp ce clasele opr­mate întruchipează, în lupta lor de eliberare, energia unor forţe productive noi, tin­zând la spargerea stavilei impuse. Cram­ponarea clasei dominante de condiţii de producţie vechi, depăşite, duce la stag­nare, la degenerare, la putrefacţie. Pe plan istoric, această îndârjită luptă de clase, această bătălie a condiţiilor de producţie învechite, depăşite, se ter­mină cu victoria clasei ascendente, a forţelor productive noi. In­ detaliu, acest proces se desfăşoară însă în formele cele mai diverse, adeseori surprnză­toare şi încâlcite. Vechile condiţii de producţie pot fi înlăturate în mod direct prin victoria revoluţionairă a noii clase ascendente. Dar într’o societate degene­rată şi intrată în putrefacţie mai pot in­­terveni d­in afară cuceritori, cari impun într’un caz o dominaţie străină, provo­când distrugerea poporului oprimat, şi în cele din urmă, a lor înşile, iar în alt caz dărâmă vechiul aparat de condu­cere, ajutând victoria nouilor forte pro­ductive. In fine societatea degenerată si intrată in putrefacţie îşi mai poate con­­t­iua existenţa timp de mai multe se­cole, asemenea unui cadavru viu, dacă clasele oprimate nu sunt destul de pu­­ternice pentru a răsturna vechile condi­­ţi şi dacă nicio furtună din afară nu aduce distrugerea şi reîmprospătarea. In fiecare caz, cele mai complexe stări şi condiţii colaborează pentru a duce la una sau alta din soluţii, pentru a favori­za sau a îngreuia evoluţia socială. Ori­­­cum, trebui să avem în vedere totali­tatea acestor stări şi condiţii, pentru a înţelege evoluţia mai rapidă sau mai înceată a unui neam, ascensiunea, stag­narea sau decăderea unui stat. Dacă vrem să înţelegem natura istoriei uma­ne, nu t­rebue să ne rezumăm niciodată la unul sau la altul din cazurile parti­culare, ci trebue să avem prezent întot­deauna mersul întregii evoluţii a ome­­­nirii, deoarece numai astfel vom puta, constata cum funcţionează legea victo­riei claselor progresiste asupra celor reacţionare, a organizaţiei sociale supe­rioare, asupra celeia inferioare. Mulţi filosofi reacţionari ai istoriei neagă existenţa unei legi a evoluţiei progresiste şi predică „eterna rentoar­­­cere a lucrurilor” Fiecare naţiune, fie­care „rasă", fiecare „ciclu de cultură”, — croncănesc aceşti corbi ai istoriei, — ar trece prin copilărie, maturitate şi bă­­trăneţe, mereu se reia jocul dia început, nimic nou nu se întămplă pe lume. A­gresorilor fascişti nu le place prea mult acest sib­tec. Ei îl cântă nn altă ton­­­­tate. Că nu există legi ale evoluţiei progresiste, asta­ le place , există rasă rase alese, superioare, chemate să condu­că, şi orice victorie a acestor rase este în acelaş timp o victorie a principiului superior asupra celui Inferior, o etapă a evoluţiei spre progres. Aceste rase fi­rese au fost bineînţeles din primul mo­ment adevăraţii purtători ai culturii şi extinderea mondială a dominaţiei lor ar însemna punctul culminant al culturi omenirii. Nenorocirea pentru aceşti şarlatani ai aşa-zisei rase germanice sau „ariene", sau „nordice“, constă însă în fa­ptul că ,rasa,“ aceasta, n’a produs timp de mile nu absolut nimic, că a vagabondat, to­rnadă şi lipsită de cultură. In vreme ce alte „rase” aveau la activul lor reali­zări culturale impresionante. Dacă ne întoarcem privirile­­ urmă cu câteva milenii, în lumina acestei lăudă­roase „teorii rasiste”, trebuie să constăm următoarele: rase alese, superioare, sunt Egiptenii hamiţi, estiţii semiţi şi Chi­nezii mongoli, iar rase inferioare sunt Germanii „arieni”, cari în acea vreme trăiau în plină preistorie. Tabloul se schimbă dacă privim lumea în epoca ascendenţei imperiului roman : dre­pt rase alese, superioare ne apar Grecii, Romanii, Cărţii, Indienii, Chinezi­i­ iar drept una din rasele cele mai coho­­rite aceiaşi Germani. Iarăși se schimbă tabloul in epoca inep­ntului Evutu* Me­diu : rasă aleasă, superioară, sunt A­­rabii, cu a căror cultură Germani­ nici nu se pot compara. (Continuare în Nr. viitor) TEORIA FASCISTA A RASISMULUI de ERNST FISCHER VIII ISTORIA UNIVERSALA CONTRA TEORIEI RASISTE Cronica muzicala Co­pertele orchestrelor simfonice „Bucureşti“ şi „Radio“ cu prilejul Sărbătorii Naţionale a Franţei Concertul simfonic al Orchestrei Radio din aceeaş zi, — dirijat de d. Alfred Alessandrescu, — a fost harfă. , S­ ărbătoarea naţională a Fran- siguranţă în stagiunea de toamnă ca unul din elementele de frunte ale operei noastre. Restul programului a cuprins „Petite Suite” (Mica Suită) de De­bussy, poemul simfonic „Redemp­tion" (învierea) de César Franck, „Marșul militar francez” de Saint- Saëns și populara suită Nr. 2 din „Arleziana” de Bizet, din care a plăcut mai ales delicatul Menuet pentru flaut cu acompaniament de­i­ţei, 14 iulie, a fost comemo­­­­rată de muzicienii români prin două concerte simfonice în­chinate muzicii franceze. Cu prilejul acestei sărbătoriri ţi-a făcut debutul în faţa marelui public,­in grădina de vară a Tea­trului Gioconda, noua orchestră simfonică „Bucureşti”. Orchestra aceasta, nouă şi totuşi veche, nu este decât continuarea, sub altă emblemă, a fostei orchestre simfo­nice evreeşti, căreia i s’au adăugat o serie de elemente din afară, de la „Filarmonica”, orchestra Radio, etc. Creată în anii de aplicare a legiui­rilor rasisto-fasciste, orchestra sim-, deasemeni închinat muzicii fran­­tonică evreiască a corespuns unei necesităţi a momentului de atunci. Continuarea activtăţii ei, fie chiar şi sub alt titlu, este însă lipsită de sens astăzi, când majoritatea in­strumentiştilor orchestrei s’au în­ceze, programând lucrări consacrate din repertoriul orchestrelor noas­tre simfonice: Preludiul la „După amiaza unui faun” de Debussy, poemul simfonic „Ucenicul vrăji­­tru vioară şi orchestră” de Chaus­tors în formaţiile de unde fuseseră tora­paul Dukas. „Poemul pe n­eliminaţi, iar unii au obţinut să fie numiţi de curând în aceste for­maţii. Ar însemna să ia naştere un ansamblu hibrid, compus din ele­mente făcând parte din diferite alte or­chestre şi adunat pe baza unui criteriu fără de rost în viaţa noas­tră­ publică de astăzi. In ce priveş­te instrumentiştii ce n’au intrat în marile noastre formaţii orchestrale şi pentru cari orchestra aceasta ar reprezenta un debuşeu, ei sunt în genere fără prea mare suprafaţă artistică, neputând astfel adăuga nimic la valoarea formaţiei. Pentru toate aceste motive, cre­dem că orchestra simfonică „Bucu­reşti” nu trebuie să stăruie în con­tinuarea unei activităţi care nu a­­duce ni­cun câştig vieţii muzicale româneşti. Membrii ei ar trebui mai bine să-ţi concentreze întreaga lor energie artistică în formaţiile simfonice regulate din care fac parte, iar cei fără anga­jament să-ţi­­desăvârşească pregătirea artistică, pentru a putea pătrunde şi ei în creste formaţii, cu ocazia concursu­rilor care se vor organi­a la toamnă. Concertul din ziua de 14 iulie, dirijat de d. Emil Cobdovici, vio­lonist al ..Filarmonicii”, a prezen­tat un oarecare interes doar prin cele două arii din „Liiia” de Char­­pentier și din „Pescuitorii de Perle” de Bizet, cântate cu o voce frumos timbrată și cu multă muriră* * Citite­le d-na Edith della Perenio Fac­cent, angajate la Opera Română, d-na della Pergola se va afirma cu son — solist fiind d. Const. Bobes­­cu — fi trei suave cântece („Co­libri” de Chausson, „La vie anté­­rieure” fi „Phidylé” de Duparc) e­­xecutate de d. prof­. Const. Stroes­­cu. Consacrat de mult ca cel mai autorizat interpret al lied-ului francez de la noi, d. Stroescu în­cântă de fiecare dată auditoriul prin tehnica sa subtilă, care-i per­mite să sublinieze cele mai imper­ceptibile nuanţe, şi prin frazarea sa inteligentă, cu ajutorul căreia reuşeşte să creeze în câteva clipe atmosfera specifică fiecăreia din a­­ceste mici bijuterii muzicale. Cu acest concert, orchestra sim­fonică Radio ţi-a încheiat ţi ea, după „Filarmonica”, stagiunea 1944- 1945. După merituoasele realizări din această stagiune, sperăm că orchestra Rad­io va continua ţi la toamnă, eventual în colaborare cu „Filarmonica”, să contribuie în mod hotărîtor la ridicarea nivelului vieţii muzicale româneşti. LEGIA MACOVEI Munca de reconstrucţie E. ELIAN Cărfi No­ri Au apărut tn Editura Partidului Comunist din România următoarele cărţi i Fr. Engels Lndtrig Feuer­bach­ şi sfârşitul filosof­iei dosice germane. Fr. Ennels Desvoltarea Hor­olismului arin uto­pia fu stiriiffi _ K. fVîarst Salar, praf, profit. V. Maiacovskî către toţi ţăranii Peste lanuri să­sboare, să curgă adâncul meu cântec de bas. Cic’odată trăit­au la ţară doi fraţi, fi­i chema Tit şi Vlas. Aveau cei doi fraţi o căsuţă mai mândră ca toate din sat ţi’n dosul căsuţei, hambarul de grâu era înţesat. Ci Vlas, cel mai mic, era ager, iar Tit avea mintea greoaie. Cu vremea căsuţa stricată-i, podeaua sub paşi se’ncovoaie. Pierim, strigă Tit, fără cuie Acum, şi’un milion chiar de-aş da, Nici casa să dreg nu mai ştiu cum Nici raclă să-mi fac n’aş putea. Amar plânge Tit după cuie, dar Vlas chibzuit îi grăeşte: decât să tot cauţi zadarnic, mai bine spre târg tu porneşte­ Căruţa ca fulgerul sboară căci Tit pe loc a pornit zorit ca iar cuie s’aducă din târgul vecin, ori vestit Ajuns în oraş, Tit priveşte cu ochi întristaţi: de ce nu e nici urmă de fum care iese din coşul uzinei de cuie? Tit intră ţi’ntreabă de cuie. Dar colo, în recea uzină din lucru a stat muncitorul fi trist „mi-e foame" suspină. „O, Tit, cu’mprumut dă-ne pâine „Sătul aici nimenea nu e „prin cuie plăti-vom noi vouă, „ţăranilor, pâinea cu cuie”. Dar Tit mânios ti răspunde: „eu leneşii nu-i pun la masă „staţi fără de grâu, că ajung eu „fi fără de cuie acasă. Spre sat Tit in grabă porneşte, căluţul goneşte ca vântul. Treodată o potcoavă îi sare fi calului curmă avântul. Să baţi o potcoavă e lesne, dar cum s’o faci fără de cuie? Pe noapte şi Tit şi căluţul siliţi in pădure’s să mâie. Nici calul, nici Tit nu mai este! prin sat îşi vorbesc întristaţi. Pe semne că noapte’n pădure de lupi ei au fost sfâşiaţi. Din nou pregătită-i căruţa. De Tit au uitat toţi şi toate. Spre târg acum Vlas se gră­beşte, a trăi fără cuie nu poate. Mai suflă abia muncitorul Când Vlas pătrunde’n uzină De nu-i dai, Vlas, repede pâinea el piere în cea săptămână. Cuminte, lui, Vlas îi grăeşte: la frate c­ât ţi-i nevoia. Doar cuie’-mi vei face şi mie, aşa să-mi plăteşti, mi-i voia. Sătul, muncitorul, cu suflet, pe coş iar fumul goneşte. Cu pluguri, cu seceri şi cuie Vagonul spre sat, plin, por­neşte. Mai clar ca’n această poveste nu ştiu cum se poate grăi: în fabrici aduceţi, fraţi, pâine şi sigur­e. Nu veţi pieri. (în româneşte de B A.) E Teatrul Poporului chipa ui-a Muncitori a Teatrului Poporului, con­­dusă de d. Sorin Gabor şi având director de scenă pe d. Ion Diacu-Xenofon, a desfăşurat pe teren următoarea activitate: Marţi 19 Iunie, Uzinele Gro­zăveşti (repetiţia generală), Vineri 22 Iunie, Uzinele 23 Au­gust (premieră). Duminică 24 Iunie, Teatrul „Comoedia”. Miercuri 27 Iunie, Uzinele Wolff. Joi 28 Iunie,­­ Fabrica Schmidt. Vineri 29 Iunie, Mo­­netăria. Duminică 1 Iulie, Sala „Matei Basarab”. Miercuri 4 Iulie, Uzinele I. C. A. R. Joi 6 Iulie, Uzinele Chimice­ Ro­­mâne. Vineri 6 Iulie, Leonida. Sâmbătă 7 Iulie, Fabrica de Conserve „Griviţa”. Duminică 8 Iulie, Ateneul Popular Şer­­ban Vodă. Marţi 10 Iulie, Fa­brica Phenix. Miercuri 11 Iu­lie, Industria Optică Română. Joi 12 Iulie, Uzinele Voina. Vi­neri 13 Iulie Fabrica Stella. S­âmbătă 14 Iulie, Teatrul poporului a organizat un spectacol la Uzinele La­romet. Prima parte a programului a cu­prins: cuvânt introductiv, reci­tări, jocuri şi cântece, un număr de prestidigitaţie. In a doua parte a pro­­gramului s-a reprezentat piesa (în 9 tablouri) „24 ore de permisie“, lo­calizate de Alexandru Şahightan. A jucat echipa compusă din : Yak­odara Nigrim, Irina Nădejde, Antoinette Charnel, Dolly Caian, Raluca Zam­firefccu, Irina Mareș, Romulus Neacşu, Ion Brădescu, Gigi Iordănescu, Mir­­cea Faria, Puiu Varga, Ud­aşu-Vlaga. Decorurile: Ştefan Heblinski. Cân­tece executate de Lilly Dumbravă, jocurile: Duo Frosita, prestidigita­tor, Majorsimu. Prezentarea progra­mului a fost făcută de DL Sorin Ga­bor. Romanele lui Mauri­ciu Jókai S­criitorii maghiari din seco­lul al XIX-lea, printre cari cei mai însemnaţi sunt Pe­tőfi şi Jókai, au fost nişte aprigi luptători pentru democraţie fi libertatea popoarelor, prin scris şi prin faptele lor. Mauriciu Jó­kai, romancier viguros, a cărui faimă a depăşit de mult grani­ţele Ungariei, a zugrăvit în scri­erile sale fi viaţa românilor din Ardeal fi chiar„ de dincolo de Carpaţi. Astăzi când se duce, a­­tât în Ungaria, cât și în Româ­nia, o luptă comună pentru ni­micirea şovinismului, ar trebui începută o campanie de tradu­ceri din marii scriitori demo­craţi maghiari. Romanele lui Mauriciu Jökal, — de la a cărui moarte s’au împlinit 120 de ani — vor stârni desigur un mare interes pentru literatura ma­ghiară progresistă, atât de pu­ţin cunoscută în România. O prietenie trainică, aşa cum tre­­bue să fie prietenia româno-ma­­ghiară, nu se poate întemeia de­cât prin cunoaşterea şi prin res­pectul reciproc ★ m­o SPECTACOLE CINEMATOGRAFE SCALA: Program festiv: Ororile de la Auschwitz; Parada de 1 Mai la Moscova; Eliberarea Vienei. AIDA (sală şi grădină) : Hollywood Hotel, jurnal şi revistă. AMERICAN: Mamaan Colibri şi trupa de reviste. ALIANŢA : Destry şi revistă. BARCELONA: Mohicanii seria I şi revistă. CARMEN SYLVA: Doamna şi Mortul şi revistă CLASIC: Stenka Rasim, şi revistă. DIANA: Crima din Linia Maginot şi trupa de reviste. DACIA (Sală şi Grădină): Mizerabilii şi jurnal de actualităţi. ELDORADO: O noapte de pomină şi revistă. GLORIA: Căderea Berlinului. FLORIDA ,sală şi grădină) : Baricade jurnal şi revistă. PACHE: Hollywood Hotel şi revistă. ILEANA: Partizana şi trupa die re­viste IZBANDA: Prizonierele destinului. LIA: La răscruce de vânturi şi jur­nal. MILANO: Curcubeul şi revită. MARCONI: Pat şi Pataicban recruţi. MODERN: Insula ocnaşilor şi revistă. MODEL: Iadul Verde şi trupa de reviste. MIORIŢA (calea Moşilor 127): Groaza din Shanghai. NERO: Periferie şi revistă. NONI (Joi, Sâmbătă şi Duminică) : Groaza din Shanghai. R­ADIO RADIO ROMANIA 6.30: Deschiderea emisiunii; Ora exactă ; învăţătura zeied ; Radio-jur­nal ; Rezumatul programului. 6.50: Muzica dimineţii (discuri). 7.30 : Emisiune în limba maghiară. RADIO BUCUREŞTI 7.30: Rezumatul Radio jurnalului. 7.35 : Continuarea muzicii de dim (discuri). RADIO ROMANIA ŞI RADIO DACIA ROMANA 8.00: Emisiune pentru presa din provincie. RADIO BUCUREŞTI 8.00 : Muzică variată uşoară (disc.). RADIO ROMANIA ŞI RADIO BUCUREŞTI 8.30 : Muzică variată (discuri). RADIO ROMANIA, RADIO BUCUREŞTI ŞI DACIA ROMANA 0.00 : Ora administrativă . Infor­maţii sindicale. RADIO ROMANIA ŞI RADIO BUCUREŞTI 0.10: Muzică variată uşoară şi de jazz pe discuri speciale. RADIO ROMANIA, RADIO BUCUREŞTI SI DACIA ROMANA 0.30 : Poşta Militară Radio. RADIO ROMANIA ŞI RADIO BUCUREŞTI Muzică variată uşoară şi de jazz pe discuri speciale, continuare. 10.00 : închiderea emisiunii. RADIO ROMANIA 13.00 : Deschiderea emisiunii; Ora exactă; Muzică variată (discuri). RADIO ROMANIA SI RADIO BUCURESTI 14.00: Ora exactă; Radio jurnal. 14.20 : Publicitate ; Muzică variată uşoară (discuri). RADIO BUCUREȘTI 14.30: Jazzul Reininger, muzică de jazz, voce Gică Petrescu. 15.00 : Compozitori uitaţi (discuri). 16.00 : Muzică variată uşoară (disc.) 16.30 : Jurnal intern. 16.40 : Muzică variată uşoară (con­tinuare — discuri). RADIO ROMANIA 17.00 : Emisiune în limba maghiară. Muzică (discuri). RADIO BUCUREŞTI 17.00: Dirijori celebri (discuri). RADIO ROMANIA ŞI RADIO BUCUREŞTI 18.00 : Muzică americană la două piane, Edmond Deda şi Eugen Te­­ger. 18.25: Universitatea Radio: d-na dr. Medeea Niculescu : „Mama şi co­pilul“. 18.45 : Jurnal cultural. 19.00 : Debutanţi: Jean Samuel — pian. 19.30: Stelian Ionescu — voce. 19.45: Claire Ganea, voce. 20.00 : Revista presei. 21.10: Ora Naţiunilor Unite: Franţa. 20.40 : Poşta Radio. 20.57 : Buletin sportiv. 21.00: Teatru • „Visul lui Makar“ de Radu Boureanu, după o nuvelă de Gogol. 22.00 : Ora exactă ; Radio jurnal; Publicitate; Rezumatul programului de a doua zi 22.30 • Muzică rusă (discuri). RADIO ROMANIA SI RADIO DACIA ROMANA 23.00: Emisiune pentru presa din provincie. „ORAŞUL ETERN" (Urmare din pag. l­ a) s’au îmbulzit să ajungă cât mai grabnic la centrele de predare... pentru prizonierii de război. Poate dacă nemţii s’ar fi gândit la timp la semnificaţia Leningra­dului, s’ar fi lecuit de multe rătă­ciri. Nu numai nemţii, dar şi Eu­ropa Centrală şi Occidentală nu înţelegeau semnificaţia acestui oraş. Ei afirmau că Petersburgul e „un domn în cilindru la un bâlciu oriental sau un vestibul european al unei case asiatice". Ei nu vroiau să înţeleagă Leningradul fiindcă nu vroiau să înţeleagă Rusia. Ei se hrăneau cu iluzii afirmând că Le­ningradul e „un oraş artificial”, că ruşii sunt „oameni leneşi, nepăsă­tor, cari nu sunt capabili decât să danseze căzăceasca şi să conducă hora“. Dacă citeşti ziarele Europei Occidentale din 1938 sau 1939, ai impresia că sunt scrise de nişte călători prea puţin informaţi care au vizitat Moscova acum patru secole. La Petersburg Rusia s’a înţeles pe sine însăşi, a înţeles puterea ei, natura şi misiunea ei. S’au dus timpurile autodistrugerii, ale odăi­lor mici şi întunecoase, ale nebu­nilor, ale descântecelor . Rusia cea cu casele de lemn s’a transformat în Rusia de granit. Leningradul îşi are stilul lui, spiritul lui; cei nou veniţi se asimilează repede ; şi lo­cuitorul din Tuia sau din Urali cari au lucrat aici câţiva ani, se consideră cu drept cuvânt ca fiind din Leningrad. In ziua de 8 iulie Leningradul a ieşit în întâmpina­rea învingătorilor­­ ostaşilor din gardă. Pentru solemnităţi au fost construite în grabă arcuri de triumf. Erau din lemn, dar păreau de piatră şi s’au încadrat în arhi­tectura Leningradului. Odată se spunea despre cei din Leningrad că simt reci sau arizi. Poate că bi­rocraţia imperiului a imprimat oarecare rigiditate acestui oraş. Dar ceea ce era considerat ca o răceală sufletească era reţinere, severitate; acest oraş ştie să se stăpânească ca un adevărat poet care ştie că legile iambului nu îm­piedică spontaneitatea. Marea tărie sufletească a dat posibilitate Le­ningradului, femeilor sale, bătrâ­nilor, adolescenţilor să suporte asediul şi să învingă. Aici nu numai tot ce trăieşte res­piră istoria, aici istoria trăeşte din timpurile muncii pline de extaz a marelui om rus, tâmplar şi condu­cător de oaste, constructor de va­poare şi diplomat iscusit, Petru, până în zilele noastre­­Nu e o în­tâmplare că tocmai aici basurile „Aurorei“ au vestit lumii naşterea unei ere noui: cine e acela care, citind despre munca eroică din uzina Kirov care — sub foc — sco-­ tea arme pentru apărătorii săi, nu se gândea la vechii muncitori din uzina Putilor, la primele asociaţii muncitoreştii, la primele demon­straţii, la sângele pe care proleta­riatul din Petersburg l-a vărsat cu atâta generozitate pentru liber­tate ? Astfel oraşul lui Petru deveni oraşul lui Lenin şi nu era nici o discordie în acest fapt. Şi elevii lui Lenin, bolşevicii vechiului oraş de proletari, şi-au arătat în anii încercărilor nu numai stoicismul, ci maturitatea. Am văzut vitejia cu care a lup­tat Madridul în timpul asediului. Dar vitejia nu-i suficientă : trebue raţiune, o raţiune îndrăzneaţă. Trupele care au apărat oraşul erau comandate de mareşalul Go­vorov care înt­r’un trecut îndepăr­tat a fost student al Petersburgu­­lui şi întrînsul s’a manifestat spi­ritul oraşului. Medicii au constatat că după ter­minarea asediului numeroşi locui­tori din Leningrad, în special cei vârstnici, s’au îmbolnăvit de ten­siune mărită; medicii au precizat că s’au îmbolnăvit oamenii care au manifestat calmul cel mai mare în timpul tirului de artilerie. Nu-i uşoară tăria la om. Nu era uşoară nici rezistenţa Leningradu­lui ; nu există în lume un oraş care să fi dăruit atâtea vieţi pentru vic­torie. Istoria lui e istoria întregului război patriotic; dacă am intrat la Berlin e datorit­ăă faptului că nemţii n’au intrat în Leningrad. Cine a fost la Leningrad în ziua de 8 iulie 1945 nu o va uita nicio­dată ; exprima ceva profund ome­nesc care sguduia până la lacrimi. Oraşul îşi întâmpina apărătorii. In această întâlnire a Leningradului cu ostaşii din gardă găsim expli­caţia victoriei noastre: unitatea poporului. Deseori citim cuvântul „recon­strucţie“ , ne pare cam rece, dar nu ne gândim numai la case, de­altfel şi casele sunt acum pentru noi vii ca şi oamenii Cei din Le­ningrad au urmărit întotdeauna cu o dragoste plină de gelozie viaţa oraşului lor. Ei îl îngrijesc ca pe un adolescent, şi o fac fără cuvinte pompoase, natural şi din tot sufle­tul. Sprijinul lor e disciplina sufle­tească care înfrumuseţează viaţa. Cât de surprinzător d© repede tămăduuesc cei din Leningrad rănile caselor ! Şi iată că apar creşe ad­mirabile în oraş unde deunăzi lip­seau săniuţele pentru a transporta cadavrul la cimitir. Şi iată cărţi editate admirabil, reviste ; maşi­nile s’au uzat, dar oamenii doresc atât de mult ca revistele şi cărţile lor să aibă o înfăţişare bună că voinţa a înlocuit tehnica. Pe perete un afiş anunţă : „Expoziţia câinilor de serviciu şi câinilor scăpaţi de blocadă“ şi dulăii slabi încă întâm­pină pe vizitatori cu un lătrat ve­sel, iar copiii mici, palizi încă, privesc „Dina" care a descoperit cinci mi de mine şi a salvat astf­el numeroşi apărători ai Leningra­dului Scriitorii din Leningrad dispută din când în când: treime oare să ne amintim de suferinţele trăite ? E o discuţie zadarnică ; toată lu­mea înţelege doar că nu se poate uita tot ce a fost şi nu se poate trăi numai cu amintiri. A venit victo­ria şi oamenii privesc cu lăcomie viitorul, dar nu mint aceiaşi oa­meni care au fost în ianuarie 1941. Nu patru ani despart pe cei de acum de cei de atunci, ci secole. Leningradul nu poate şi nu vrea să-şi uite suferinţele ! Un om ma­tur nu poate şi nu vrea să trăiască ca un adolescent. Dar ţnând minte suferinţele, Leningradul se gân­deşte la fericire şi clădeşte ferici­rea. E dureros să priveşti ruinele pa­latelor din Peterhof, din Puşkin , aceasta nu se mai poa­te reclădi. Aspectul exterior al palatului din Puşkin va fi, poate, menţinut, dar palatul din Peterhof e de nelocuit, mai bine ar fi dacă va rămânea ca nişte ruine măreţe, ca ruinele Akropolei, amintind generaţiilor viitoare despre geniul constructo­rului şi despre barbaria fasciştilor. Noi ştim acum: Leningradul va trăi o viaţă şi mai plină decât înainte. Rusia i-a venit în ajutor în zilele asediului; ea îl va ajuta să fie iar plin de oameni, de obiecte, de sunete. Priveam de pe Strelka, marea în noapte şi mă gândeam din nou la soarta Patriei noastre: ea a ieşit în larg. Petersburgul a fost con­ceput ca „o fereastră spre Europa“. A fost de mult­ de mult de tot... De mult Rusia a devenit o parte din Europa nedespărţită de Occi­dent. Şi dacă tinerii ofiţeri de ca­­ferişti au adus ideia libertăţii de la Sena până la piaţa Senatului, ideia justiţiei a ajuns de la Neva până în pieţele Parisului Am fost odată un pământ necunoscut. O pată albă de hartă, periferia spirituală a lumii. Am devenit inima Europei, pur­tătorii tradiţiei ei, continuatorii îndrăznelilor ei, constructorii şi poeţii ei.­­Şi vântul pe care îl aduce marea, vântul plin de sare şi de vigoare, ne aminteşte cursa cea mare răs­punderea mare a fiecărui cetățean sovietic. (Pravda, 15 iulie 1945) O excursie organizată de Arlus la Slănic- Prahova A.R.L.U.S., organiiizeaz şi o serie de excursii pentru membrii ARLUS şi oaspeţii sovietici, în vederea cunoaş­terii ţării noastre. In acest cadru, membrii ARLUS şi oaspeţii sovietici aui făcut o excursie la Slănic-Prahova, Dumi­nică 15 iulie a. c. Excursioniştii au fost întâmpinaţi de directorul Salinelor Sitele-Pra­hova, d. ing. Babeş, preşedintele Sin­dicatului, d. Ciomac, şi de delegaţii sindicali, Ştefan Stanca şi Constantin Paveliu. Oaspeţii au avut ocazia să vizitese astfel una din cele mai mari saline din lume — Unirea — unde condu­cerea şi personalul technic le-au ex­plicat în amănunt procesele de lucru. La ora 7 d­a., după o vizită in­structivă şi recreativă, oaspeţii au plecat spre Capitală. irigvsiaMag.-i0­»*i,T^ri-* sirmzss

Next