Scȃnteia, mai 1950 (Anul 19, nr. 1723-1746)

1950-05-01 / nr. 1723

Pag. % O simplă semnătură: Ma­­fairl. Una dintre sutele de mii care se aştern zilnic în toate colţurile Franţei pe Apelul prin care’­ se declară criminal de război guvernul care va fo­losi primul, arma atomică. Marain e docher în Brest. Ca şi tovarăşii săi de muncă a încrucişat braţele in fata fiecărui vapor ca armament american destinat „paşnice­lor’­ pregătiri de război. El ştie şi o spune cu dârzenie: „Fiecare cartuş descărcat e tin glonte Împotriva Uniunii Sovietice, împotriva copiilor mei. Pentru 1 Mai 1950 voi asvârli în ocean încărcături de armament american”. Poporul muncitor al Fran­ţei trăeşte zile eroice. Nu nu­mai la Brest, ci în toate por­turile, în toate oraşele Fran­ţei bate năvalnic inima de nebiruit a poporului luptător. Prima acţiune de mare ră­sunet a fost la Nissa. In toiul carnavalului a sosit un trans­port misterios. Oraşul răsuna de turbatele melodii ale ia­zurilor, de istericele ţipete ale miliardarilor beţivi. Nimeni nu credea că ar putea atrage cuiva atenţia namila curioasă, înaltă cam de 5—6 metri, a­­şezată în port. Era doar pre­tutindeni veselie, petrecere, voe bună. Numai că cei care nu­ pe­treceau, care priveau mânioşi la ospăţurile bancherilor, nu erau atât de orbiţi de carna­val încât să nu vadă ce se petrece în port. Ei au aflat că e vorba de o instalaţie de lansare a bombelor ,,V2” care urma să fie expediată lui Tito. In toate colţurile oraşului oamenii muncii au părăsit lucrul. Li s’au alăturat gos­podine, bătrâni, copii. S’au revărsat ca un puhoi nesfâr­şit către port, i-au respins pe jandarmii care au încercat să le bareze calea şi au asvârlit instalaţia asasină în fundul apelor, să trăiască în bună frăţietate cu peştii şi mâlurile. In alt colţ al Franţei, la Grenoble Gara părea câ dor­­mitează intr’un somn calm. Pe o linie mai depărtată o­­dihnea un vagon stingher. Ni­mic nu părea neobişnuit. Dar iată apărând în piaţa gării o coloană de manifestanţi. In frunte o placardă roşie cu litere albe: „Pace în Viet­nam!” Zadarnic au înconju­rat jandarmii vagonul stin­gher. Manifestanţii l-au rosto­golit de pe sine. Din el s’au scurs arme, arme multe... Fa­ptele ’ acestea­­ ^letel­teie -asemeEffsfttr grăitoare. In inima docherului din Brest, a muncitorului din Grenoble, a gospodinei din Nissa ard ca nişte flăcări de nestins cuvintele rostite de Thorez în Adunarea Naţio­nală : „POPORUL FRANŢEI NU VA LUPTA NICIODATĂ ÎMPOTRIVA UNIUNII SOVIE­TICE”. Ei simt în adâncul sufletului lor că Partidul Co­munist Francez, Partidul lui Thorez şi Cachin, Duclos şi Marly, al lui Barbusse şi Péry îi călăuzeşte către pace şi fericire. Dragostea aceasta şi voinţa neînfrântă de fericire şi lu­mină se concretizează în mi­lioanele de semnături fran­ceze aşternute alături de cea a docherului Marain, acope­­­rind liste după liste,‘ca nişte gloanţe care izbesc in inima călăilor de zeci de ori mai vârtos decât gloanţele năpus­­tit­e den­tis î­n pieptul tânăr al lui­­Edouard. Mazé. ★ Altă semnătură. De data a­­ceasta a unei femei din Italia: văduva Mazzoni al cărei soţ — muncitor agricol — a fost ucis de poliţia lui Scelba. Ma­rea „vină” a lui Mazzoni este de a fi luat parte la lupta ţă­ranilor şi muncitorilor agri­coli din Italia pentru pământ şi pentru pace. „Terra e non guerra” — „Pământ, nu război” — sub «■ a­ceasta lozinca au manifestat Mazzoni şi tovarăşii săi. Au pornit ţăranii să-şi facă singuri dreptatea, împărţin­­du-şi pământul pe care tot ei trudeau. S’au unit oameni de toate credinţele religioase şi politice. Era doar vorba de fericirea lor şi a copiilor lor. Şi apoi aveau conştiinţa că izbind Îîi marii moşieri­, iz­besc într’una din clasele ex­ploatatoare care târăsc Italia in aventuri războinice. In sa­tul Melissa au înfruntat gloanţele călăilor guvernului americanizat un tânăr comu­nist alături de o catolică toc­mai întoarsă de la biserică şi alături de un tânăr dintr’o organizaţie de dreapta. Docherii din Ancona sunt mândri de tradiţia lor revo­luţionară, încă în anul 1920 au împiedicat plecarea unor vapoare încărcate cu soldaţi şi muniţii, trimise de guver­nul imperialist italian în Al­bania. Nici de data aceasta n’au fost mai prejos. Braţe încrucişate — asta au găsit vapoarele americane care au ancorat la Ancona. Şi s’au intors frumuşel pe acelaş drum pe care au venit. Au primit în felul acesta un ră­sunător bobârnac înfumuraţii imperialişti americani care socoteau poporul italian o turmă de vite bună de înju­gat. Doar „Business Week”, organul cercurilor afaceriste americane, declara încă anul trecut că: „Italia este un te­ritoriu american...“ ş­ Minunată şi gaăfetoare pildă,, de^soMgrifcrtţa, i^ternatională«» este scrisoarea tranisă de do­cherii Anconei către docherii francezi din Dunkerque, Saint- Nazaire, Marsilia. Ca un jură­mânt limpede şi dârz sună cu­vintele scrisorii: „...nu lipsesc printre noi aţâţătorii la război care zic că descărcarea arme­lor ar putea însemna pentru noi muncă şi pâine. Dar noi nu vom accepta niciodată o leafă de sceleraţi .Mai bine am muri de foame”. Aceeaşi dârzenie au vădit-o şi muncitorii de la uzinele „Fiat” şi „Mirafiori” care au refuzat să muncească pentru fabricarea armelor războinice sau muncitorii de la uzina de maşini „Terni” care s’au de­clarat solidari cu tovarăşii lor docheri şi feroviari care re­fuză să descarce armamentul. Şi în Italia e vie epopeea braţelor încrucişate” care-i nnebuneşte pe imperialişti, îi face să urce, de, mai fie., ,Cu­p săi nu-ţi tresalte inima de mândrie, cititorule, când simţi că alături de tine luptă pentru pace şi aceşti viteji muncitori şi ţărani italieni, că izbânzile tale în producţie le întăresc lor încrederea şi vo­inţa de a birui, că prin lupta lor ei stăvilesc asaltul impe­rialiştilor spre fericirea pe care noi ne-o clădim. Semnătura văduvei lui Maz­zoni pe Apel nu e un lucru de glumă. Să ştie domnii impe­­rialişti! E lupta unui popor... Şi iată Încă o semnătură : de astă dată a unui olandez: Berend Blockzijl. Un munci­tor din Amsterdam, ales în conducerea sindicatelor pro­gresiste. Glasul lui a răsunat răspicat: „Muncitorii Olandei nu vor lua armele împotriva eroilor dela Stalingrad. Din contra, ei vor lupta alături de ei pentru un viitor fericit. Să ia aminte aţâţătorii la răz­boi...” Când într’o clădire monu­­mental­ă din Haga avea loc conferinţa militară a şefilor de state majore şi a miniştri­lor de război ai statelor pac­tului Atlantic —­ conferinţă care punea la punct amănun­tele desfăşurării „viitorului război” — pe străzile capita­lei olandeze vuia o mare de capete. Erau adunate femei din Haga, Amsterdam, U­­trecht, Hilverson care strigau cu toată forţa glasului lor de mame: „Afară cu Bradley şi Johnson! Nu ne vom da fiii pentru războaie împotriva Uniunii Sovietice”. Iar când a sosit vice-ami­­ralul american Forrester, un muncitor bătrân al companiei de transporturi „Nederland” zicea aceste cuvinte tovarăşi­lor săi: „Desigur că nebunii războinici sunt primejdioşi. Forrestal... n'a sărit el oare deila al 16-lea etaj?... Dar iată că ni se trimite din America un alt nebun care se numeşte Forrestel şi care e vice-ami­­ral. Ce va face ăsta la noi? Ooay nimera ,casfc*cuUS ^3el $H„Qlas4fc!../\ m*. $s \ * ' ■k Iată semnătura imul om care nu s’a mulţumit numai să iscălească, ci a adunat şi semnături ale altora: munci­torul Gey din oraşul Petersberg (Germania Occidentală). îm­preună cu soţia şi cu fiica sa a umblat şi a strâns în două ore 200 de semnături. Şi-a luat angajamentul să strângă încă 800. Asemenea lui Gey, mulţi alţi oameni cinstiţi din Ger­mania Occidentală’ semnează Apelul care îi înfierează pe a­ţâţătorii la război. Şi asta în ciuda terorii deslănţuite cu o furie nemaiîntâlnită de stă­­pânitorii Trizoniei şi de unei rele lor hitleriste. Primarul Hamburgului, social-democra­­tul de dreapta Brauer, a o­­ferit chiar o recompensă de 200 de mărci celor care vor denunţa pe acele persoane care răspândesc manifeste şi afişe în legătură cu apărarea păcii, in ziua când a apărut pe ziduri anunţul cu recom­pensa, alături de el s’au ivit ca din senin şi manifestele cu lupta pentru pace, şi mai ales o iniţială cu o deose­bită forţă mobilizatoare, a­trăgând privirile ca un mag­net: „F” dela „Frieden” (pace). ★ Iată şi semnătura america­nului Flatcher, profesor la şcoala episcopală teologică din Cambridge (Statele Unite). Domnul Flatcher e departe de a fi comunist. Totuşi în lupta pentru o pace trainică el se află alături de comu­nişti. La un congres­­ recent, domnul Flatcher a spus: „E- lementel© progresiste din A­­merica muncesc şi luptă pen­tru pace împotriva imperialis­mului american care se ca­muflează prin aşa numitul „plan Marshall”. Aceste cu­vinte exprimă un gând care prinde rădăcini din ce în ce mai puternice în viaţa de fiece zi a Americii. Azi soseşte o veste că 2500 intelectuali din Statele Unite au adresat lui Truman o petiţie împotriva bombei de hidrogen, care de fapt nu există. Mâine afli că 12 savanţi de seamă din do­­­meniul atomic s-au alăturat protestului. Poimâine afli că a protestat marele savant Al­bert Einstein şi cunoscutul scriitor Thomas Mann. Po­porul american se frământă, dornic să se salveze de pe marginea prăpastiei către care îl împing conducătorii săi im­perialişti. Savantul progresist Dexon Carter scrie: „Se dau savanţilor americani milioane de dolari pentru fabricare de noi instrumente ale morţii, un locul fiecărei jumătăţi de do­lar pe care ar dobândi-o pen­tru lupta împotriva canceru­lui şi a altor boli”. Această dorinţă a tot mai mulţi oameni simpli din Sta­tele­­ Unite este întărită prin zeci de mii de semnături a­­dunate pe Apelul pentru in­terzicerea armei atomice. E de­ ajuns să amintim că toate sindicatele afiliate la C.I.O. au creat comitete speciale pen­tru strângerea de semnături. Şi semnăturile se înmulţesc. Ele îl vor face pe Truman să-şi simtă fotoliul preziden­ţial clătinat pe valurile unei mări care fierbe în adâncimi. ★ „De unde această febră a luptei pentru pace?” întreba deunăzi ziarul „New York Journal”.­ Acestei candide întrebări îi răspund cu aceleaşi cuvinte docherul din Brest şi ţăranul din Marche, muncitorul din Amsterdam şi profesorul din Cambridge: „Vrem să trăim în pace pentru ca să ne d­ă- ojip g,yjstă„îpaj f­erisiită‘^,,,­­ par litpta, docherului care inaruciseazä­‘'Bratele în Brest e' una şi* aceeaşi cu lupta lui Gherendi Iuliu de la Sovrom­­tractor care depăşeşte zilnic normele aplicând metoda so­vietică, după cum lupta ţâra­­nului italian care împarte pă­mântul moşierului e una şi a­­ceeaşi cu lupta brigadierului Negoiţă, fruntaş in muncă la gospodăria colectivă din Pe­­chea-Covurlui. Aceleaşi simţăminte îi însu­fleţesc, aceleaşi gânduri îl înflăcărează. In inimile lor trăeşte aceeaşi flacără de nestins: dragostea şi încrede­rea neţărmurită în Uniunea Sovietică — chezăşia de gra­nit a păcii. Imperialiştii se sbat, urlă, îşi rânjesc colţii ca nişte tigri încolţiţi. In furia lor dementă ei sunt în stare să abată a­­supra lumii cumplitul măcel. De aceea nicium efort nu e de prisos în lupta pentru pace, pentru că fiece efort le taie din ghiare, le zădărniceşte putinţa de a asvârli globul în vâlvătăile incendiului atomic, îi împinge tot mai aproape de abisul care se cască înaintea lor, negru ca smoala. Victor Bârlădieaicu O revistă săptămânală ame­ricană de tiraj a deschis re­cent o mare anchetă printre cititorii săi în jurul urmă­toarei întrebări: „Ce credeţi că ar spune Abraham Lincoln dacă s-ar reîntoarce pentru douăzeci şi patru de ore în Statele Unite?“ Nu cunoaştem prea multe din răspunsurile primite, dar opinia profesorului Herbert Moley din San Francisco me­rită a fi reprodusă: „Nu cred că Abraham Lincoln ar avea prea multe de spus. Fiindcă n’ar apuca să circule liber douăzeci şi patru de ore. Ar avea grijă de asta Edgar Hoover”. Nu vrem să intrăm pentru moment în amănunte şi să stabilim după câte ore. Ed­gar Hoover, şeful­ biroului ier­deral de investigaţii poliţiste, i-ar lua lui Lincoln ampren­tele digitale, ci vrem să mai cităm un singur răspuns tri­mis redacţiei revistei de către Thomas Lodge, student la u­­niversitatea din Columbia şi reprezentant tipic al „modului de viaţă american” : „Lincoln? Nu cunosc. Nu figurează pe lista nici unei echipe de polo”. Departe de a fi o glumă studenţească, noi credem în totala sinceritate a studentu­lui Lodge­ Lincoln? Sunt doar atâţia ani de la moartea lui şi cei ce încearcă să deter­mine azi curentul oficial de opinie din Statele Unite ,ştiu ceea ce trebue să fie făcut uitat... De aceea poate că re­vista ar fi întreprins o an­chetă cu rezultate mai fruc­tuoase dacă-şi întreba citito­rii: „Ce-ar spune azi dacă s’ar reîntoarce pentru două­zeci și patru de ore în Statele Unite, Franklin Delano Roose­velt ?” Iată, s’au împlinit la 12 A­­prilie 1950, cinci ani, numai cinci ani, de când în valea râului Hudson îşi doarme somnul, acela care la 6 ia­nuarie 1941 în faţa congre­sului dădea expresie, senti­mentelor poporului ameri­­­can, spunând: „Obiectivele noastre sunt clare. Obiec­­­tivul de a sdrobi militarismul, de a elibera naţiunile subju­gate, de a asigura eliberarea omului de nevoi şi de teamă în întreg cuprinşi­;] lumii”. Ce ar spune astăzi preşe­dintele Roosevelt dacă tre­când pe la ministerul de fi­nanţe ar afla că s’a alocat suma de optsute cincizeci de milioane­­de dolari numai pentru purtarea unei propa­gande deşănţate, odioase, de defăimare ticăloasă împotriva acelei ţări pe care el a numi­t-o „ţara celei mai gigantice şi mai măreţe experienţe a istoriei, Ţara Socialismului, Uniunea Sovietică ?“ II văd pe preşedinte deschi­zând o carte. Se numeşte „In umbra Fort-Nox-ului” şi apar­ţine publicistului progresist german1‘J.1 Friedbach.» 'An­u Roosevelt n’a aurit­­ de publi­cistul Friedbach a­ cărui carte a apărut în 1948, dar cuvân­tul „Fort-Nox” îi spune multe. E o clădire joasă şi cenuşie, în statul Kentouky în care sunt acumulate rezervele de aur ale Americii. Din acest Fort-Nox, considerat astăzi „loc sfânt”, o Mecca a lumii capitaliste, din umbra acestui fort întunecat în care zace îngropat aurul lumii dar şi durerile şi suferinţele celor exploataţi, furaţi în munca şi în viaţa lor, din umbra Fort- Nox-ului se încearcă instaura­rea dominaţiei capitaliste a celor câţiva stăpânitori ai trusturilor, asupra întregii o­­meniri. Din umbra acestui Fort-Nox, mereu nesăţios, mereu flă­mând de aur, se ţes planuri­le de agresiune împotriva u­­manităţii, aici se hotărăşte soarta de mizerie a poporu­­lui american. „E adevărat — spune Fried­­bach, unul din bunii cunoscă­tori ai „modului de viaţă a­­merican” — că America este o ţară bogată şi că pentru o anumită parte a unei pături d­e americanii privilegiaţi exi­stă acolo posibilităţi mari”. Dar care este adevărata stare a majorităţii covârşitoa­re a poporului? Imense masse umane se sbat în lipsuri sfâşietoare. Şomajul bântuie cu furie, asistenţa socială e o batjocură, iar răspunsul gu­vernului la valul de nemul­ţumiri se inspiră fidel din politica lui Himmler. „America trăieşte astăzi — scrie Fried­­bach — fenomenele tipice sta­telor poliţiste: teroarea, ares­tările, concedierile, interogato­riile, denunţurile au devenit chestiuni de toate zilele în viaţa socială a Americii”. Nicio parte a pământului nu cunoaşte o împărţire mai sângeroasă între cei ce au şi cei ce n’au ca Statele Unite de astăzi. Deoparte e America proprietarilor enormelor mo­nopoluri cu beneficii de mili­oane — profitori atât de pu­ţini la număr încât pot fi mutaţi toţi într’un singur hotel — şi de partea cealaltă milioanele de exploataţi lipsiţi de bunurile elementare. Veni­tul mediu al unui ameri­can ce trebue să între­ţină o familie de patru su­flete nu depăşeşte suma de 1150 de dolari anual, în timp ce minimul de existenţă, în condiţiile tuturor jertfelor, cere 5000 de dolari pe an. Ul­tima statistică oficială arată că nici măcar o şeptime din populaţie nu ajunge la 4000 de dolari, numărătoarea ex­cluzând bineînţeles din cal­cul pe cei peste şasesprezece milioane de şomeri totali şi parţiali, care încurcă până în­tr’atât socotelile cârmuitorlor de astăzi ai Americii, încât sunt scoşi din recensământ şi notaţi înt­r’un codicil special cu un titlu elocvent : „po­veri”. Oricare om de bună cre­dinţă care ar lua in serios constituţia Statelor Unite s’ar mira când ar afla că întreaga Americă este un imens cazan, i s’ar părea curioase grevele mun­citoreşti, meetingurile de protest, valul mişcării popu­lare, s’ar mira când ar afla—■ conform statisticii oficiale — că în America la fiecare opt ore zece mii de oameni încru­cişează braţele ca un protest împotriva exploatării şi mize­riei, şi că la fiecare zece ore mii de femei ies în pieţe pu­blice cerând pâine ? Alte lucruri i s’ar părea şi mai de neînţeles omului de bună credinţă. Răspunsul cârmuitorilor de astăzi ai Americii la contradicţiile in­terne care macină teme­lia capitalismului trans­oceanic vine pe calea unei furibunde terori îndrep­tate împotriva clasei munci­toare americane şi a condu­cătorilor ei, împotriva popu­laţiei robite de mizerie, şi care nu mai vrea să se îm­pace cu această soartă. Re­cent, la o şedinţă a subcomi­siei pentru alocări de fonduri de,pe lângă Camera Reprezen­tanţilor din St­atele, , Unite a luat cuvântul Edgar Hoover, conducătorul biroului federal de cercetări din U.S.A. împotriva intenţiilor sale desigur, conducătorul poliţiei secrete americane a făcut un tablou al statului fascist, con­dus după toate principiile gestapoului, în care se trans­formă rapid Statele Unite. — „Numai intr’un singur an bugetar — a declarat Himmlerul preşedintelui Tru­man— în urma activităţii bi­roului federal de cercetări au fost date: 8415 sentinţe de condamnare, cu un total de douăzeci de mii de ani tem­niţă. Nu intră bineînţeles în această sumă condamnările la moarte, şi nici condamnările la muncă silnică pe viaţă”. Deasemeni Hoover nu in­cludea în acest tablou cele peste 16.000 de dosare ale ce­lor aflaţi în curs de cerce­tare şi de arest preventiv. Dar raportul lui Hoover merită să fie urmărit. Până la 1 Decembrie 1949 numă­rul amprentelor digitale luate de poliţia federală americană a atins cifra de 113.057.485, urmând ca de la această dată, luarea de amprente să se intensifice după modelul statului California în care luarea fişei dactiloscopice a devenit obligatorie nu numai pentru acei ce „nutresc senti­mente pro-comuniste”,­­ dar pentru toţi acei ce „împrăştie aşa zisele idei progresiste”. „Pentru noi, a declarat Hoo­ver, pentru noi toţi acei că­rora Providenţa le-a dat mi­siunea să apere viitorul Ame­ricii, este o obligaţie să ur­mărim de aproape pe toţi acei ce vorbesc prea mult de pro­gres, fiindcă acest lucru mi­roase a revoluţie”. Şi concluzia a fost: „aten­ţie, atenţie faţă de suspecţi”. Dar fascizarea evidentă pe care caută s-o impună State­lor Unite slugile smerite ale Wall­ Streetului nu se limitea­ză la arestări, înscenări de procese şi sentinţe abjecte ce cumulează mii de ani de în­chisoare, ci ca şi forma orân­duirii „legale”, în care cri­mele împotriva umanităţii cearcă să se bazeze pe texte de legi. Aşa zisul proiect de­ lege Muncii, aprobat de curând de comisia judiciară a senatului american precizează obligati­vitatea pentru membrii parti­dului comunist american şi ai altor organizaţii progresiste, de a se prezenta la Ministerul Justiţiei spre a fi înmatricu­laţi. Nerespectarea acestei dis­poziţii se pedepseşte cu tem­niţa.’ Orice locuitor din Statele Unite care nu este de acord cu politica guvernului este socotit „subversiv” şi pasibil de o pedeapsă mergând până la 10 ani detenţiune şi 10.000 de dolari am­ndă, după cu­m orice om care­ vorbeşte d despre pace riscă , să devină un pri­mejdios duşman al „ordinei americane”, împotriva căruia nici o pedeapsă nu e prea aspră. Declaraţia congresului de luptă pentru drepturile civile a demascat faţa josnică a le­gii Muncii. „Orice preot care stărue ca bomba atomică să fie decla­rată în afara legii, orice mem­bru al sindicatului care luptă pentru sporirea salariului său, orice negru care cere drepturi civile depline şi drepturi ome­neşti este ameninţat cu în­chisoarea”. Deci nu pedeapsă pentru cei ce se înfruptă din munca a milioane de oameni, nicio cercetare juridică împotriva acelora cu beneficii fabuloase, în timp ce marea majoritate a poporului suferă cele mai crâncene privaţiuni, nicio ur­mărire în contra celora ce întreţin o atmosferă de aţâ­­ţare la război, nimic din toate astea. Ci lege împotriva ace­lora ce cer dreptul la muncă şi la un salariu omenesc, dreptul la linişte, la pâine şi la cultură, egalitate cetăţenea­­scă pentru oamenii de culoa­re, împotriva acestora, jude­căţi, temniţă şi uneori moar­tei. Americanul de rând care deschide ziarul pentru a afla ceea ce e nou citeşte despre fapte din cele mai groaznice. Iată o asemenea mostră. Washington 3 iulie 1949 : Ziarele anunţă că în ultima vreme bande de huligani ma­scaţi au răpit şi schingiuit nu­meroşi cetăţeni negri în sta­tul Alabama. Una din recen­tele victime ale bandelor Ku- Klux-Klanului a fost vetera­nul de război, negrul Willie Horton din Ashland. El a fost răpit împreună cu fratele său de un grup de huligani îm­brăcaţi în uniforme de ofi­ţeri care i-au schingiuit până la sânge. Horton purta pe piept opt decoraţii din timpul războiului. Erau buni negrii în timpul războiului, erau buni pe vre­mea aceea. Sângele lor văr­sat pe câmpiile Europei sau în Pacific nu era analizat cu lupa şi n’avea altă culoare de­cât al albilor. Fiindcă atunci era nevoie de ei. Astăzi însă, când trebue întreţinută diver­siunea rasială, pentru ca la adăpostul ei să se săvârşească atâtea, fărădelegi, astăzi sân­gele lor e negru şi spurcat. Iată că ochii lui caak pe altă telegramă: New York, 16 Iunie 1949. In Statele Unite linşajul con­tinuă să facă victime sub ochii autorităţilor. Faimosul Ku-Klux-Klan îşi exercită ne­stânjenit activitatea. La o „ceremonie de iniţiere” ţinută în aer liber la Stone Moun­tain, „marele dragon” al Klanului din Statul Georgia, un oarecare Green a decla­rat textual: „Dumnezeu a despărţit rasele Şi nu există lege a congresului sau a au­torităţilor din Statul Georgia care să poată trece peste legile Domnului”. Tribunalul din Greenville (Carolina de Sud) a achi­at pe huliganii care linşaseră pe un şofer negru deşi criminalii îşi recunoscu­­seră crima. Cine este preşedintele Sta­telor Unite, acela care pa­tronează toate aceste fapte demne de canibali? Despre Harry Truman se ştie câ şi-a început viaţa ca negustor de îmbrăcăminte în Cansas City şi bilanţul primului său negoţ a fost un faliment fraudulos de pe urma căruia şi-a pă-­ gubit creditorii cu 20.000 de dolari. Nu poate fi deci mirare că în timp ce monopo­­liştii evazionişti ai fiscului sunt achitaţi de o justiţie în­­genunchiată, în timp ce cri­minalii negrilor sunt liberaţi cu scuzele curţilor respective, iată ce scrie o telegramă de zilele trecute. „Washington : După cum transmite France Fresse, Curtea Supremă a confirmat cordarboarea la un alt,’ îţi­­chisoare!,şi,11000 dolari ara­n­­dă, pronunţata împotriva lui Eugene Dennis, secretarul ge­neral al Partidului Comunist din Statele Unite, pentru „ul­tra gi» adus Congresului”. Den-­­nis a fost condamnat pentru­că refuzase să răspundă în­trebărilor puse de aşa numita comisie pentru cercetarea ac­tivităţii antiamericane”. Opera lui Truman şi a lui Hoover! Ce au făcut aceştia din Maurice Travis ? Bătrân muncitor şi vechi luptător al cauzei celor ce muncesc, Maurice Travis, secretar-ca­­sier al sindicatului minerilor, laminorilor și topitorilor din Statele Unite, a fost atacat lângă Bessemer în statul Ala­bama de doisprezece huligani. „Na, iată ce meriţi tu pentru prietenia ta cu negrii“ , au strigat asasinii şi au tăbărît a­­supra lui. In urma lovituri­lor primita Maurice Travis si-a pierdut ochiul drept. ’ In „cultură“ aceleaşi simpto­­me de fascizare. In biblioteca universitară din statul Illinois cărţile cele mai răspândite sunt: „Aur şi Sânge” de Al­fred Rosenberg, Evreul şi hotarele răsăritene” de Her­man Erik Seifert, „Evreul printre fronturi, rasse şi cul­turi” de acelaş autor sau „Combaterea duşmanului lu­mii” de celălalt odios corifeu al leprei antisemite Julius Streicher. rk „Ce ar spune Franklin Dela­no Roosevelt dacă s’ar afla douăzeci şi patru de ore din nou în viaţă?“ Roosevelt, cel pe care l-am cunoscut în anii războiului, şi-ar îndepărta privirile de la Casa Albă şi ar sta, aşa cum stă şi continuatorul politicii sale, Wallace, de partea acelor oameni, bărbaţi şi femei ai patriei sale, care vor linişte, pâine, libertate şi pace. Şi ar rămâne cu ochii în zare preşedintele Roosevelt, căutând cu privirea acea ţară a „celei mai gigantice şi mai măreţe experienţe a istoriei”, Uniunea Sovietică. Căci Roo­sevelt, omul politic burghez cu vederi progresiste, era pen­tru prietenia şi colaborarea dintre Statele Unite şi Uniu­­nea Sovietică. Şi poate că pe unul din apelurile pentru Pace ale Congresului de la Stock­holm o mână tremurândă ar scrie cu emoţie şi mândrie încă im nume : Franklin De­­lano Roosevelt. ,;ns i I - r-r-i ii I rrtl n. - UIV") . Fascism made în U. S. A. de Aurel Baranga Ilustraţie pe un manifest al C­omitetului de acţiune al do­cher nerr din portul Anvers (Belgia). Pâ­nă la Socol, comună din partea de Miazăzi a judeţului Ca­­raş, drumul dela Moldova Veche te poartă aproape tot timpul pe malul Dunării. Uneori calea a fost tăiată in stâncă. In această comună s-au format două gospo­dării agricole colective: „Drape­lul Roşu“ şi „Scânteia“. Multe mi-a povestit despre gospodăriile colective de aici Costea Draşcovici, om în vârstă. El a intrat în colectiv cu vreo 11 lanţe de pământ. Era mijlocaş.­­ „La sfârşitul iernii, când am terminat sol construirea graj­durilor şi-am adus vitele în ele, a fost sărbătoare mare. Gospo­darii au împodobit boii şi caii cu panglici şi mergeau pe uliţe cân­tând şi chiuind de s’auzea până lîn satul de peste graniţă. De fapt ştiu ei cei de acolo, ce zac sub jugul lui Tito, că la noi îi viaţă nouă şi că toate minciunile lui Moşe Prade sunt la fel de neo­brăzate. Degeaba se întărâtă chia­burii titoişti s’arunce cu noroi asupra Uniunii Sovietice şi a ţă­rilor de democraţie populară, că nu-i crede poporul iugoslav“. Intr’adevăr, la Socol viaţa oa­menilor muncitori se transformă adânc. Şi înfăţişarea satului se schimbă. Să priveşti de pildă grajdurile mari şi încăpătoare, noi, acoperite cu ţiglă, remizele noi pentru uneltele agricole. Pe câmp, o mare de grâu­ verde, înalt de câteva palme şi unduit în vânt. Un şir lung de femei pă­şesc încet şi cu băgare de seamă privind rarele fire de buruieni. Şi la gospodăriile colective­­,Scânteia” şi Drapelul Roşu” campania însămânţărilor s’a desfăşurat sub semnul unei în­treceri­­ încordate.­ Această în­trecere s’a aprins îndeosebi în preajma lui 1 Mai. Insămânţările au fost terminate până la 26 A­prilie, în afara unei părţi la cul­turile de zarzavat. O caracteris­tică a acestei întreceri între cele două gospodării agricole co­lective o formează faptul că a fost continuu însoţită de schimb de experienţă. Membrii gospodăriilor colective îşi vizitau reciproc a­­răturile, grajdurile, sediile şi tot ce se realiza bine într-o parte se făcea pe dată şi dincolo. Şi zil­nic auzeai: — ,,Ei tovarăşi, aţi văzut ce-au făcut cei de la „Drapelul Roşu ” ori — „Daţi-i zor că ne-o iau înainte cei de la „Scânteia“. Acest lucru nemaiîntâlnit în satele din jur, întrecerea socia­listă care îi poartă mereu înainte către belşug, fericire, socialism, a aprins sufletele ţăranilor sârbi din colectiv , care atât amar de ani au îndurat exploatarea chia­­burească. Tractoarele S. M. T.-ului au făcut arătură bună, seminţele au dat rod. Belici Spasa, Radosav­levici Stanca ori Nicolici Milan sunt numai câţiva dintre sutele de sârbi din Socol, ţărani luptă­tori pentru transformarea socia­listă a agriculturii noastre. Ţi se umple inima de încredere pri­­vindu-1 pe Pojeriavsciki Spasa, brigadierul brigăzii a II-a de la „Drapelul Roşu". In 1944 a fost partizan în Iugoslavia. Este unul din sutei­ şi su­tele de sârbi din ţara noastră care în acel an, după eliberarea României de către glorioasele Armate Sovietice, au mers şi s’au înrolat ca partizani pentru a lupta alături de ostaşii roşii pentru distrugerea fascismului. Adesea spune: „Ştiu cu cât sânge au fost alungate oştile lui Hitler din Slovenia, din toată Iugosla­via, şi îs sigur că popoarele iu­goslave care au dat atunci do­vadă de eroism v­or şti şi acum să-l doboare pe slugoiul şi spionul imperialist „ Tito, urmaşul lui Hitler“. Spasa are în brigada sa 64 de oameni. Toţi îl cunosc şi-l pre­­ţuesc căci el cunoaşte greul vieţii, înainte vreme, din pămân­tul ce-l avea nu putea trăi. A argăţit mulţi ani la chiaburul Vu­ieţi ci Obran, care în afară de dijmă îi pretindea în fiecare an câteva coşuri de porumb pentru că era.... atât­ de bun, că-l primea pe Spasa să-l robească pe ogor. Dar să nu credem că chiaburii stau de pomană. La începutul pri­măverii a fost descoperită o fiouă mârşăvie de-a lor. Din ura pentru gospodăriile a­­gricole colective ce le taie posi­bilităţile de exploatare, chiaburii, ca de pildă Valetici Obran, mer­geau la târg cu saci cu porumb de vânzare şi se văitau în gura mare: „ „Vai fraţilor, eu care-s... membru la colectiv, vă spun că tare o mai ducem prost...“ Şi începeau chiaburii mincinoşi, care nici nu fuseseră lăsaţi să se a­­propie de colectiv, sa defăimeze gospodăria colectivă. Asta până ce au fost prinşi şi demascaţi. GRAI ROMANESC, SÂRBESC, UNGURESC ŞI GERMAN Intr’un capăt opus al Banatului, dincolo de Timişoara, înspre Sân­­nicolaul Mare, se găseşte un sat frumos şi deosebit de bogat, Va­­riaşul. Aici pământul are o ferti­litate neasemuită în întreaga re­giune. Zeci şi zeci de chiaburi au strâns înainte vreme chimice doldora de aur şi şi-au înălţat case mândre, cu ziduri groase de fortăreţe, mai ales de­­pe urma creşterii şi îngrăşării porcilor de rasă. In timp ce o parte din ţără­nimea muncitoare din comună rămânea primăvara fără făină şi porumb în sac şi mergea să-şi zălogească braţele de muncă, chia­burii îngrăşau cu porumb circa 10.000 de porci. — „Oamenii trăiau mult mai rău decât porcii chiaburilor“ spun adesea ţăranii muncitori. In Varias auzi pe stradă grai românesc, alături de cel sârbesc, unguresc şi german. Aici s’a for­mat în primăvară o gospodărie colectivă — „Flacăra Roşie”. Ca semn de preţuire şi de dovedire a faptului că singura cumpănă a meritelor în gospodăria Colectivă este hărnicia, a fost ales preşe­dinte sârbul Domocoş Svetozar. Organizator de partid este tova­răşul Crudu, muncitor ceferist. Din primele zile de­­muncă s’au ivit fruntaşii, ca de pildă Miluti­­novici Jivco, Kelici Mladen, Şir­­lea Maria, Screca Menea, Baciu Ni cola© şi Tocay Gheorghe. Primul , Jivco Milutinovîci. Are 20 de ani. Mic, brunet, cu părul cârlionţat, umblă veşnic cu zâmbetul pe buze şi primul la sport. L-am găsit pe terenul de fotbal, ca cel mai vajnic jucător al echipei gospodăriei colective, ce susţinea un aprig match... o­­bişnuit, cu echipa gospodăriei a­­gricole de Stat din comună. Pe teren vreo 30 de jucători de la 15 la 40 de ani strigau — nereglementat dealtfel, dar cine mai ţine seama? — în româneşte, nemţeşte, sârbeşte, ungureşte. In multe zile la arat Jivco a făcut câte două norme şi jumă­tate. E orfan de tată. Pe mai­­că-sa, Cristina, el a îndrumat-o şi convins-o să intre în gospodă­ria colectivă. Şirlea Maria e mărunţică, are 16 ani, ochi negri, codiţe lungi până la brâu. Lui Tocay Gheor­ghe îi ghiceşti naţionalitatea ma­ghiară numai privindu-i pălăria, cizmele şi mustaţa. Anii mulţi ce-i numără nu i-au fost stavilă pentru a fi al treilea clasat prin­tre fruntaşii în muncă din colec­­tiv. înainte vreme pe aici era aprins focul vrajbei naţionaliste. Şovi­­nistatul a împins pe unii chiar la crime. In ultimii ani legile făcute de clasa muncitoare, munca or­ganizaţiei de partid şi continua îngrădire şi demascare a chiabu­­rim­ii au făcut să se desvolte aci înţelegerea şi prietenia între oa­menii muncii de diferite naţio­nalităţi. Chiaburi ca Luciei Du­­şan ori Giura Jupânovici nu văd desigur cu ochi buni unirea ţăra­nilor muncitori— fără deosebire de naţionalitate—împotriva chia­burilor români şi sârbi şi caută pe ascuns să mai împrăştie otrava şovinismului şi să vorbească des­pre „unitatea naţională“ dintre stăpân şi slugă, dintre jefuitor şi jefuit. Dar mereu mai limpede apare, în faţa tuturor, hidoşenia lor sufletească. Intr’o seara, acum vreo zece zile, am stat de vorbă cu mai mulţi ţărani din Variaş. „Cunosc tovarăşi partizani de luptă şi suferinţă, car© acum zac în temniţele potate­ de Tito“, po­vestea Mladen, fost partizan în Iugoslavia. Mladen a vorbit des­pre cea mai neruşinată minciună a lui Tito, anume că el clădeşte acum în Iugoslavia „socialismul“, vânzând vlaga ţării pe dolari şi făcându-se frate de cruce cu chia­burii : — „Socialism cu „chiaburi“ !... Nu-i ştim noi şi pe chiaburii de la noi ?... Dac’ar putea ne-ar pune robi în lanţuri pe viaţă“. PRINTRE CRAŞOVENI ŞI ACASĂ LA RADIVOI ŢĂRANI Craşovenii erau priviţi de isto­ricii şi geograficii naţionalişti burghezi ca o „curiozitate“: „Cum se’ncumetă ei a se’mpo­­trivi acţiunii­­ de desnaţionali­­zare ?“­ Craşovenii sunt de naţio­nalitate croată, de religie cato­­­lică. Trăesc mai mult în câteva comune din jurul Caraşovei, la miază-zi de Reşiţa. Sunt câteva mii, pământul lor nu-i rodnic la suprafaţă aşa că ei se ocupă mai mult cu pomăritul, creşterea vi­telor şi muncesc pe la întreprin­derile industriale şi miniere din împrejurimi. Lupacul, localitate unde trăesc vreo 800 de craşoveni, este vestit prin mina sa de antracit şi marea majoritate a minerilor o formează craşovenii. Şi atei întrecerea în întâmpi­narea lui 1 Mai e în toi. Cei mai mulţi dintre fruntaşii din luna trecută ca Rădici Gheorghe, Ră­dici Crăciun şi Şera Milea sunt şi acum în fruntea întrecerii. Şera Milea are casa sus spre deal, în Lupacul vechi. E potrivit de statură şi negricios la faţă. Are un băiat frumos , cu nu­mele tot Milea. Şera a depăşit norma în ultima perioadă în mod regulat cu peste 50%­. Mite po­vestit despre viaţa grea din trecut a minerilor din Lupac, despre lă­comia patronilor şi despre viaţa ce-a început acum să se înalţe. Privea la copil şi spunea: — „El n’o să trăiască aşa cum am trăit eu... învaţă acum carte în limba noastră, o să se lumi­neze şi o să aibă sprijin să-şi do­bândească altă soartă“. O pildă pentru locuitorii satu­lui este tovarăşul Musalin. De peste 30 de ani munceşte în In­dustrie. A lucrat şi la Reşiţa ca intuitor. Suferinţele din trecut l-au betegat. Merge cu greutate, deși are abia 47 de ani. De aceea lucrează la mină, la suprafață. — „Uite tovarășe, îmi spunea el. Lupacul nostru se electrifică. Va veni­­lumină, tot, mai multă în casele­ noastre... Ii multă nevoq. Suntem­ croați, dar mulți nici nu trial știau unei tije vreme ce erau...“ Şi după o vreme de gân­dire : — „Şi Tito este croaii, dar e un ticălos... Vor şti fraţii noş­tri să-l judece pentru toate fără­delegile lui !“ Dela Lupac la Reşiţa sunt doar vreo 10 kilometri, de serpentină mărginită de prăpăstii. La Reşiţa voiam să revăd pe Radivoi Ţă­­ranu, prim-topitorul dela cuptorul III Siemens-Martin. Aflasem că de curând, în cadrul întrecerii de 1 Mai, deşi ar© vatra cuptorului veche, a obţinut o şarjă în 6 ore şi câteva minute. Fiindcă lu­crează în schimbul de noapte, m’am dus pe acasă, unde ştiam că stă. Vecinii mi-au spus că s’a mutat de curând într’un bloc nou construit în cartierul Lunca Pomosului. Printre zecile de blocuri noi am găsit şi pe acela unde locuia Radivci, oţelarul sârb. M-a întâmpinat la uşă soţia lui.­— „Intră tovarăşe, chiar acum s‘a trezit“, înăuntru curăţenie şi lumină. Apartamentul, compus din două camere, bucătărie, baie şi depen­dinţe, are un balcon frumos şi larg. Intr’un colţ un aparat de radio. Radivoi mi-a spus că aş­teaptă să-i iasă şi mobila din fa­brică, deoarece cea de acum este veche. L-am întrebat cum s-a simţit când a primit decoraţia „Ordinul Muncii“. A răspuns zâmbind că la început nu-i venea să creadă că munca sa a găsit o atât de înaltă preţuire. — „Şi când mă gândesc la toate calomniile pe care le a­­runcă banda­­ lui Tito, că în Republica noastră Populară Ro­mână populaţia sârbă nu s’ar bu­cura de întreaga libertate... Câ-s minciuni neruşinate toate celea se poate vedea chiar din cazul meu“. Radivoi a mai povestit despre entuziasmul cu care muncitorii oţelari au semnat Apelul pentru interzicerea armei atomice şi cum întăresc ei semnătura lor pentru pace prin noi şi noi rea­lizări în producţie. — „Ştiu oţelarii noştri să apere pacea“, a spus Radivci plin de hotărîre. „Zilnic avem noi vic­torii în producţie. Şi asta în­seamnă mult pentru ţară şi pace“. Priveam figura chipeşă şi mân­­dră a acestui muncitor de naţio­nalitate sârbă. In ochi i se citea încrederea nestrămutată în viito­rul luminos spre care îl poartă Partidul sub steagul lui Lenin și Stalin. IVMihai Pumitriu Prin satele Banatului m SCÂNTEI­A Nr. 1723

Next