Scȃnteia, mai 1950 (Anul 19, nr. 1723-1746)
1950-05-01 / nr. 1723
Pag. % O simplă semnătură: Mafairl. Una dintre sutele de mii care se aştern zilnic în toate colţurile Franţei pe Apelul prin care’ se declară criminal de război guvernul care va folosi primul, arma atomică. Marain e docher în Brest. Ca şi tovarăşii săi de muncă a încrucişat braţele in fata fiecărui vapor ca armament american destinat „paşnicelor’ pregătiri de război. El ştie şi o spune cu dârzenie: „Fiecare cartuş descărcat e tin glonte Împotriva Uniunii Sovietice, împotriva copiilor mei. Pentru 1 Mai 1950 voi asvârli în ocean încărcături de armament american”. Poporul muncitor al Franţei trăeşte zile eroice. Nu numai la Brest, ci în toate porturile, în toate oraşele Franţei bate năvalnic inima de nebiruit a poporului luptător. Prima acţiune de mare răsunet a fost la Nissa. In toiul carnavalului a sosit un transport misterios. Oraşul răsuna de turbatele melodii ale iazurilor, de istericele ţipete ale miliardarilor beţivi. Nimeni nu credea că ar putea atrage cuiva atenţia namila curioasă, înaltă cam de 5—6 metri, aşezată în port. Era doar pretutindeni veselie, petrecere, voe bună. Numai că cei care nu petreceau, care priveau mânioşi la ospăţurile bancherilor, nu erau atât de orbiţi de carnaval încât să nu vadă ce se petrece în port. Ei au aflat că e vorba de o instalaţie de lansare a bombelor ,,V2” care urma să fie expediată lui Tito. In toate colţurile oraşului oamenii muncii au părăsit lucrul. Li s’au alăturat gospodine, bătrâni, copii. S’au revărsat ca un puhoi nesfârşit către port, i-au respins pe jandarmii care au încercat să le bareze calea şi au asvârlit instalaţia asasină în fundul apelor, să trăiască în bună frăţietate cu peştii şi mâlurile. In alt colţ al Franţei, la Grenoble Gara părea câ dormitează intr’un somn calm. Pe o linie mai depărtată odihnea un vagon stingher. Nimic nu părea neobişnuit. Dar iată apărând în piaţa gării o coloană de manifestanţi. In frunte o placardă roşie cu litere albe: „Pace în Vietnam!” Zadarnic au înconjurat jandarmii vagonul stingher. Manifestanţii l-au rostogolit de pe sine. Din el s’au scurs arme, arme multe... Faptele ’ acestea ^letelteie -asemeEffsfttr grăitoare. In inima docherului din Brest, a muncitorului din Grenoble, a gospodinei din Nissa ard ca nişte flăcări de nestins cuvintele rostite de Thorez în Adunarea Naţională : „POPORUL FRANŢEI NU VA LUPTA NICIODATĂ ÎMPOTRIVA UNIUNII SOVIETICE”. Ei simt în adâncul sufletului lor că Partidul Comunist Francez, Partidul lui Thorez şi Cachin, Duclos şi Marly, al lui Barbusse şi Péry îi călăuzeşte către pace şi fericire. Dragostea aceasta şi voinţa neînfrântă de fericire şi lumină se concretizează în milioanele de semnături franceze aşternute alături de cea a docherului Marain, acoperind liste după liste,‘ca nişte gloanţe care izbesc in inima călăilor de zeci de ori mai vârtos decât gloanţele năpustite dentis în pieptul tânăr al luiEdouard. Mazé. ★ Altă semnătură. De data aceasta a unei femei din Italia: văduva Mazzoni al cărei soţ — muncitor agricol — a fost ucis de poliţia lui Scelba. Marea „vină” a lui Mazzoni este de a fi luat parte la lupta ţăranilor şi muncitorilor agricoli din Italia pentru pământ şi pentru pace. „Terra e non guerra” — „Pământ, nu război” — sub «■ aceasta lozinca au manifestat Mazzoni şi tovarăşii săi. Au pornit ţăranii să-şi facă singuri dreptatea, împărţindu-şi pământul pe care tot ei trudeau. S’au unit oameni de toate credinţele religioase şi politice. Era doar vorba de fericirea lor şi a copiilor lor. Şi apoi aveau conştiinţa că izbind Îîi marii moşieri, izbesc într’una din clasele exploatatoare care târăsc Italia in aventuri războinice. In satul Melissa au înfruntat gloanţele călăilor guvernului americanizat un tânăr comunist alături de o catolică tocmai întoarsă de la biserică şi alături de un tânăr dintr’o organizaţie de dreapta. Docherii din Ancona sunt mândri de tradiţia lor revoluţionară, încă în anul 1920 au împiedicat plecarea unor vapoare încărcate cu soldaţi şi muniţii, trimise de guvernul imperialist italian în Albania. Nici de data aceasta n’au fost mai prejos. Braţe încrucişate — asta au găsit vapoarele americane care au ancorat la Ancona. Şi s’au intors frumuşel pe acelaş drum pe care au venit. Au primit în felul acesta un răsunător bobârnac înfumuraţii imperialişti americani care socoteau poporul italian o turmă de vite bună de înjugat. Doar „Business Week”, organul cercurilor afaceriste americane, declara încă anul trecut că: „Italia este un teritoriu american...“ ş Minunată şi gaăfetoare pildă,, de^soMgrifcrtţa, i^ternatională«» este scrisoarea tranisă de docherii Anconei către docherii francezi din Dunkerque, Saint- Nazaire, Marsilia. Ca un jurământ limpede şi dârz sună cuvintele scrisorii: „...nu lipsesc printre noi aţâţătorii la război care zic că descărcarea armelor ar putea însemna pentru noi muncă şi pâine. Dar noi nu vom accepta niciodată o leafă de sceleraţi .Mai bine am muri de foame”. Aceeaşi dârzenie au vădit-o şi muncitorii de la uzinele „Fiat” şi „Mirafiori” care au refuzat să muncească pentru fabricarea armelor războinice sau muncitorii de la uzina de maşini „Terni” care s’au declarat solidari cu tovarăşii lor docheri şi feroviari care refuză să descarce armamentul. Şi în Italia e vie epopeea braţelor încrucişate” care-i nnebuneşte pe imperialişti, îi face să urce, de, mai fie., ,Cup săi nu-ţi tresalte inima de mândrie, cititorule, când simţi că alături de tine luptă pentru pace şi aceşti viteji muncitori şi ţărani italieni, că izbânzile tale în producţie le întăresc lor încrederea şi voinţa de a birui, că prin lupta lor ei stăvilesc asaltul imperialiştilor spre fericirea pe care noi ne-o clădim. Semnătura văduvei lui Mazzoni pe Apel nu e un lucru de glumă. Să ştie domnii imperialişti! E lupta unui popor... Şi iată Încă o semnătură : de astă dată a unui olandez: Berend Blockzijl. Un muncitor din Amsterdam, ales în conducerea sindicatelor progresiste. Glasul lui a răsunat răspicat: „Muncitorii Olandei nu vor lua armele împotriva eroilor dela Stalingrad. Din contra, ei vor lupta alături de ei pentru un viitor fericit. Să ia aminte aţâţătorii la război...” Când într’o clădire monumentală din Haga avea loc conferinţa militară a şefilor de state majore şi a miniştrilor de război ai statelor pactului Atlantic — conferinţă care punea la punct amănuntele desfăşurării „viitorului război” — pe străzile capitalei olandeze vuia o mare de capete. Erau adunate femei din Haga, Amsterdam, Utrecht, Hilverson care strigau cu toată forţa glasului lor de mame: „Afară cu Bradley şi Johnson! Nu ne vom da fiii pentru războaie împotriva Uniunii Sovietice”. Iar când a sosit vice-amiralul american Forrester, un muncitor bătrân al companiei de transporturi „Nederland” zicea aceste cuvinte tovarăşilor săi: „Desigur că nebunii războinici sunt primejdioşi. Forrestal... n'a sărit el oare deila al 16-lea etaj?... Dar iată că ni se trimite din America un alt nebun care se numeşte Forrestel şi care e vice-amiral. Ce va face ăsta la noi? Ooay nimera ,casfc*cuUS ^3el $H„Qlas4fc!../\ m*. $s \ * ' ■k Iată semnătura imul om care nu s’a mulţumit numai să iscălească, ci a adunat şi semnături ale altora: muncitorul Gey din oraşul Petersberg (Germania Occidentală). împreună cu soţia şi cu fiica sa a umblat şi a strâns în două ore 200 de semnături. Şi-a luat angajamentul să strângă încă 800. Asemenea lui Gey, mulţi alţi oameni cinstiţi din Germania Occidentală’ semnează Apelul care îi înfierează pe aţâţătorii la război. Şi asta în ciuda terorii deslănţuite cu o furie nemaiîntâlnită de stăpânitorii Trizoniei şi de unei rele lor hitleriste. Primarul Hamburgului, social-democratul de dreapta Brauer, a oferit chiar o recompensă de 200 de mărci celor care vor denunţa pe acele persoane care răspândesc manifeste şi afişe în legătură cu apărarea păcii, in ziua când a apărut pe ziduri anunţul cu recompensa, alături de el s’au ivit ca din senin şi manifestele cu lupta pentru pace, şi mai ales o iniţială cu o deosebită forţă mobilizatoare, atrăgând privirile ca un magnet: „F” dela „Frieden” (pace). ★ Iată şi semnătura americanului Flatcher, profesor la şcoala episcopală teologică din Cambridge (Statele Unite). Domnul Flatcher e departe de a fi comunist. Totuşi în lupta pentru o pace trainică el se află alături de comunişti. La un congres recent, domnul Flatcher a spus: „E- lementel© progresiste din America muncesc şi luptă pentru pace împotriva imperialismului american care se camuflează prin aşa numitul „plan Marshall”. Aceste cuvinte exprimă un gând care prinde rădăcini din ce în ce mai puternice în viaţa de fiece zi a Americii. Azi soseşte o veste că 2500 intelectuali din Statele Unite au adresat lui Truman o petiţie împotriva bombei de hidrogen, care de fapt nu există. Mâine afli că 12 savanţi de seamă din domeniul atomic s-au alăturat protestului. Poimâine afli că a protestat marele savant Albert Einstein şi cunoscutul scriitor Thomas Mann. Poporul american se frământă, dornic să se salveze de pe marginea prăpastiei către care îl împing conducătorii săi imperialişti. Savantul progresist Dexon Carter scrie: „Se dau savanţilor americani milioane de dolari pentru fabricare de noi instrumente ale morţii, un locul fiecărei jumătăţi de dolar pe care ar dobândi-o pentru lupta împotriva cancerului şi a altor boli”. Această dorinţă a tot mai mulţi oameni simpli din Statele Unite este întărită prin zeci de mii de semnături adunate pe Apelul pentru interzicerea armei atomice. E de ajuns să amintim că toate sindicatele afiliate la C.I.O. au creat comitete speciale pentru strângerea de semnături. Şi semnăturile se înmulţesc. Ele îl vor face pe Truman să-şi simtă fotoliul prezidenţial clătinat pe valurile unei mări care fierbe în adâncimi. ★ „De unde această febră a luptei pentru pace?” întreba deunăzi ziarul „New York Journal”. Acestei candide întrebări îi răspund cu aceleaşi cuvinte docherul din Brest şi ţăranul din Marche, muncitorul din Amsterdam şi profesorul din Cambridge: „Vrem să trăim în pace pentru ca să ne dă- ojip g,yjstă„îpaj ferisiită‘^,,, par litpta, docherului care inaruciseazä‘'Bratele în Brest e' una şi* aceeaşi cu lupta lui Gherendi Iuliu de la Sovromtractor care depăşeşte zilnic normele aplicând metoda sovietică, după cum lupta ţâranului italian care împarte pământul moşierului e una şi aceeaşi cu lupta brigadierului Negoiţă, fruntaş in muncă la gospodăria colectivă din Pechea-Covurlui. Aceleaşi simţăminte îi însufleţesc, aceleaşi gânduri îl înflăcărează. In inimile lor trăeşte aceeaşi flacără de nestins: dragostea şi încrederea neţărmurită în Uniunea Sovietică — chezăşia de granit a păcii. Imperialiştii se sbat, urlă, îşi rânjesc colţii ca nişte tigri încolţiţi. In furia lor dementă ei sunt în stare să abată asupra lumii cumplitul măcel. De aceea nicium efort nu e de prisos în lupta pentru pace, pentru că fiece efort le taie din ghiare, le zădărniceşte putinţa de a asvârli globul în vâlvătăile incendiului atomic, îi împinge tot mai aproape de abisul care se cască înaintea lor, negru ca smoala. Victor Bârlădieaicu O revistă săptămânală americană de tiraj a deschis recent o mare anchetă printre cititorii săi în jurul următoarei întrebări: „Ce credeţi că ar spune Abraham Lincoln dacă s-ar reîntoarce pentru douăzeci şi patru de ore în Statele Unite?“ Nu cunoaştem prea multe din răspunsurile primite, dar opinia profesorului Herbert Moley din San Francisco merită a fi reprodusă: „Nu cred că Abraham Lincoln ar avea prea multe de spus. Fiindcă n’ar apuca să circule liber douăzeci şi patru de ore. Ar avea grijă de asta Edgar Hoover”. Nu vrem să intrăm pentru moment în amănunte şi să stabilim după câte ore. Edgar Hoover, şeful biroului ierderal de investigaţii poliţiste, i-ar lua lui Lincoln amprentele digitale, ci vrem să mai cităm un singur răspuns trimis redacţiei revistei de către Thomas Lodge, student la universitatea din Columbia şi reprezentant tipic al „modului de viaţă american” : „Lincoln? Nu cunosc. Nu figurează pe lista nici unei echipe de polo”. Departe de a fi o glumă studenţească, noi credem în totala sinceritate a studentului Lodge Lincoln? Sunt doar atâţia ani de la moartea lui şi cei ce încearcă să determine azi curentul oficial de opinie din Statele Unite ,ştiu ceea ce trebue să fie făcut uitat... De aceea poate că revista ar fi întreprins o anchetă cu rezultate mai fructuoase dacă-şi întreba cititorii: „Ce-ar spune azi dacă s’ar reîntoarce pentru douăzeci și patru de ore în Statele Unite, Franklin Delano Roosevelt ?” Iată, s’au împlinit la 12 Aprilie 1950, cinci ani, numai cinci ani, de când în valea râului Hudson îşi doarme somnul, acela care la 6 ianuarie 1941 în faţa congresului dădea expresie, sentimentelor poporului american, spunând: „Obiectivele noastre sunt clare. Obiectivul de a sdrobi militarismul, de a elibera naţiunile subjugate, de a asigura eliberarea omului de nevoi şi de teamă în întreg cuprinşi;] lumii”. Ce ar spune astăzi preşedintele Roosevelt dacă trecând pe la ministerul de finanţe ar afla că s’a alocat suma de optsute cincizeci de milioanede dolari numai pentru purtarea unei propagande deşănţate, odioase, de defăimare ticăloasă împotriva acelei ţări pe care el a numit-o „ţara celei mai gigantice şi mai măreţe experienţe a istoriei, Ţara Socialismului, Uniunea Sovietică ?“ II văd pe preşedinte deschizând o carte. Se numeşte „In umbra Fort-Nox-ului” şi aparţine publicistului progresist german1‘J.1 Friedbach.» 'Anu Roosevelt n’a aurit de publicistul Friedbach a cărui carte a apărut în 1948, dar cuvântul „Fort-Nox” îi spune multe. E o clădire joasă şi cenuşie, în statul Kentouky în care sunt acumulate rezervele de aur ale Americii. Din acest Fort-Nox, considerat astăzi „loc sfânt”, o Mecca a lumii capitaliste, din umbra acestui fort întunecat în care zace îngropat aurul lumii dar şi durerile şi suferinţele celor exploataţi, furaţi în munca şi în viaţa lor, din umbra Fort- Nox-ului se încearcă instaurarea dominaţiei capitaliste a celor câţiva stăpânitori ai trusturilor, asupra întregii omeniri. Din umbra acestui Fort-Nox, mereu nesăţios, mereu flămând de aur, se ţes planurile de agresiune împotriva umanităţii, aici se hotărăşte soarta de mizerie a poporului american. „E adevărat — spune Friedbach, unul din bunii cunoscători ai „modului de viaţă american” — că America este o ţară bogată şi că pentru o anumită parte a unei pături de americanii privilegiaţi există acolo posibilităţi mari”. Dar care este adevărata stare a majorităţii covârşitoare a poporului? Imense masse umane se sbat în lipsuri sfâşietoare. Şomajul bântuie cu furie, asistenţa socială e o batjocură, iar răspunsul guvernului la valul de nemulţumiri se inspiră fidel din politica lui Himmler. „America trăieşte astăzi — scrie Friedbach — fenomenele tipice statelor poliţiste: teroarea, arestările, concedierile, interogatoriile, denunţurile au devenit chestiuni de toate zilele în viaţa socială a Americii”. Nicio parte a pământului nu cunoaşte o împărţire mai sângeroasă între cei ce au şi cei ce n’au ca Statele Unite de astăzi. Deoparte e America proprietarilor enormelor monopoluri cu beneficii de milioane — profitori atât de puţini la număr încât pot fi mutaţi toţi într’un singur hotel — şi de partea cealaltă milioanele de exploataţi lipsiţi de bunurile elementare. Venitul mediu al unui american ce trebue să întreţină o familie de patru suflete nu depăşeşte suma de 1150 de dolari anual, în timp ce minimul de existenţă, în condiţiile tuturor jertfelor, cere 5000 de dolari pe an. Ultima statistică oficială arată că nici măcar o şeptime din populaţie nu ajunge la 4000 de dolari, numărătoarea excluzând bineînţeles din calcul pe cei peste şasesprezece milioane de şomeri totali şi parţiali, care încurcă până într’atât socotelile cârmuitorlor de astăzi ai Americii, încât sunt scoşi din recensământ şi notaţi într’un codicil special cu un titlu elocvent : „poveri”. Oricare om de bună credinţă care ar lua in serios constituţia Statelor Unite s’ar mira când ar afla că întreaga Americă este un imens cazan, i s’ar părea curioase grevele muncitoreşti, meetingurile de protest, valul mişcării populare, s’ar mira când ar afla—■ conform statisticii oficiale — că în America la fiecare opt ore zece mii de oameni încrucişează braţele ca un protest împotriva exploatării şi mizeriei, şi că la fiecare zece ore mii de femei ies în pieţe publice cerând pâine ? Alte lucruri i s’ar părea şi mai de neînţeles omului de bună credinţă. Răspunsul cârmuitorilor de astăzi ai Americii la contradicţiile interne care macină temelia capitalismului transoceanic vine pe calea unei furibunde terori îndreptate împotriva clasei muncitoare americane şi a conducătorilor ei, împotriva populaţiei robite de mizerie, şi care nu mai vrea să se împace cu această soartă. Recent, la o şedinţă a subcomisiei pentru alocări de fonduri de,pe lângă Camera Reprezentanţilor din Statele, , Unite a luat cuvântul Edgar Hoover, conducătorul biroului federal de cercetări din U.S.A. împotriva intenţiilor sale desigur, conducătorul poliţiei secrete americane a făcut un tablou al statului fascist, condus după toate principiile gestapoului, în care se transformă rapid Statele Unite. — „Numai intr’un singur an bugetar — a declarat Himmlerul preşedintelui Truman— în urma activităţii biroului federal de cercetări au fost date: 8415 sentinţe de condamnare, cu un total de douăzeci de mii de ani temniţă. Nu intră bineînţeles în această sumă condamnările la moarte, şi nici condamnările la muncă silnică pe viaţă”. Deasemeni Hoover nu includea în acest tablou cele peste 16.000 de dosare ale celor aflaţi în curs de cercetare şi de arest preventiv. Dar raportul lui Hoover merită să fie urmărit. Până la 1 Decembrie 1949 numărul amprentelor digitale luate de poliţia federală americană a atins cifra de 113.057.485, urmând ca de la această dată, luarea de amprente să se intensifice după modelul statului California în care luarea fişei dactiloscopice a devenit obligatorie nu numai pentru acei ce „nutresc sentimente pro-comuniste”, dar pentru toţi acei ce „împrăştie aşa zisele idei progresiste”. „Pentru noi, a declarat Hoover, pentru noi toţi acei cărora Providenţa le-a dat misiunea să apere viitorul Americii, este o obligaţie să urmărim de aproape pe toţi acei ce vorbesc prea mult de progres, fiindcă acest lucru miroase a revoluţie”. Şi concluzia a fost: „atenţie, atenţie faţă de suspecţi”. Dar fascizarea evidentă pe care caută s-o impună Statelor Unite slugile smerite ale Wall Streetului nu se limitează la arestări, înscenări de procese şi sentinţe abjecte ce cumulează mii de ani de închisoare, ci ca şi forma orânduirii „legale”, în care crimele împotriva umanităţii cearcă să se bazeze pe texte de legi. Aşa zisul proiect de lege Muncii, aprobat de curând de comisia judiciară a senatului american precizează obligativitatea pentru membrii partidului comunist american şi ai altor organizaţii progresiste, de a se prezenta la Ministerul Justiţiei spre a fi înmatriculaţi. Nerespectarea acestei dispoziţii se pedepseşte cu temniţa.’ Orice locuitor din Statele Unite care nu este de acord cu politica guvernului este socotit „subversiv” şi pasibil de o pedeapsă mergând până la 10 ani detenţiune şi 10.000 de dolari amndă, după cum orice om care vorbeşte d despre pace riscă , să devină un primejdios duşman al „ordinei americane”, împotriva căruia nici o pedeapsă nu e prea aspră. Declaraţia congresului de luptă pentru drepturile civile a demascat faţa josnică a legii Muncii. „Orice preot care stărue ca bomba atomică să fie declarată în afara legii, orice membru al sindicatului care luptă pentru sporirea salariului său, orice negru care cere drepturi civile depline şi drepturi omeneşti este ameninţat cu închisoarea”. Deci nu pedeapsă pentru cei ce se înfruptă din munca a milioane de oameni, nicio cercetare juridică împotriva acelora cu beneficii fabuloase, în timp ce marea majoritate a poporului suferă cele mai crâncene privaţiuni, nicio urmărire în contra celora ce întreţin o atmosferă de aţâţare la război, nimic din toate astea. Ci lege împotriva acelora ce cer dreptul la muncă şi la un salariu omenesc, dreptul la linişte, la pâine şi la cultură, egalitate cetăţenească pentru oamenii de culoare, împotriva acestora, judecăţi, temniţă şi uneori moartei. Americanul de rând care deschide ziarul pentru a afla ceea ce e nou citeşte despre fapte din cele mai groaznice. Iată o asemenea mostră. Washington 3 iulie 1949 : Ziarele anunţă că în ultima vreme bande de huligani mascaţi au răpit şi schingiuit numeroşi cetăţeni negri în statul Alabama. Una din recentele victime ale bandelor Ku- Klux-Klanului a fost veteranul de război, negrul Willie Horton din Ashland. El a fost răpit împreună cu fratele său de un grup de huligani îmbrăcaţi în uniforme de ofiţeri care i-au schingiuit până la sânge. Horton purta pe piept opt decoraţii din timpul războiului. Erau buni negrii în timpul războiului, erau buni pe vremea aceea. Sângele lor vărsat pe câmpiile Europei sau în Pacific nu era analizat cu lupa şi n’avea altă culoare decât al albilor. Fiindcă atunci era nevoie de ei. Astăzi însă, când trebue întreţinută diversiunea rasială, pentru ca la adăpostul ei să se săvârşească atâtea, fărădelegi, astăzi sângele lor e negru şi spurcat. Iată că ochii lui caak pe altă telegramă: New York, 16 Iunie 1949. In Statele Unite linşajul continuă să facă victime sub ochii autorităţilor. Faimosul Ku-Klux-Klan îşi exercită nestânjenit activitatea. La o „ceremonie de iniţiere” ţinută în aer liber la Stone Mountain, „marele dragon” al Klanului din Statul Georgia, un oarecare Green a declarat textual: „Dumnezeu a despărţit rasele Şi nu există lege a congresului sau a autorităţilor din Statul Georgia care să poată trece peste legile Domnului”. Tribunalul din Greenville (Carolina de Sud) a achiat pe huliganii care linşaseră pe un şofer negru deşi criminalii îşi recunoscuseră crima. Cine este preşedintele Statelor Unite, acela care patronează toate aceste fapte demne de canibali? Despre Harry Truman se ştie câ şi-a început viaţa ca negustor de îmbrăcăminte în Cansas City şi bilanţul primului său negoţ a fost un faliment fraudulos de pe urma căruia şi-a pă- gubit creditorii cu 20.000 de dolari. Nu poate fi deci mirare că în timp ce monopoliştii evazionişti ai fiscului sunt achitaţi de o justiţie îngenunchiată, în timp ce criminalii negrilor sunt liberaţi cu scuzele curţilor respective, iată ce scrie o telegramă de zilele trecute. „Washington : După cum transmite France Fresse, Curtea Supremă a confirmat cordarboarea la un alt,’ îţichisoare!,şi,11000 dolari arandă, pronunţata împotriva lui Eugene Dennis, secretarul general al Partidului Comunist din Statele Unite, pentru „ultra gi» adus Congresului”. Den-nis a fost condamnat pentrucă refuzase să răspundă întrebărilor puse de aşa numita comisie pentru cercetarea activităţii antiamericane”. Opera lui Truman şi a lui Hoover! Ce au făcut aceştia din Maurice Travis ? Bătrân muncitor şi vechi luptător al cauzei celor ce muncesc, Maurice Travis, secretar-casier al sindicatului minerilor, laminorilor și topitorilor din Statele Unite, a fost atacat lângă Bessemer în statul Alabama de doisprezece huligani. „Na, iată ce meriţi tu pentru prietenia ta cu negrii“ , au strigat asasinii şi au tăbărît asupra lui. In urma loviturilor primita Maurice Travis si-a pierdut ochiul drept. ’ In „cultură“ aceleaşi simptome de fascizare. In biblioteca universitară din statul Illinois cărţile cele mai răspândite sunt: „Aur şi Sânge” de Alfred Rosenberg, Evreul şi hotarele răsăritene” de Herman Erik Seifert, „Evreul printre fronturi, rasse şi culturi” de acelaş autor sau „Combaterea duşmanului lumii” de celălalt odios corifeu al leprei antisemite Julius Streicher. rk „Ce ar spune Franklin Delano Roosevelt dacă s’ar afla douăzeci şi patru de ore din nou în viaţă?“ Roosevelt, cel pe care l-am cunoscut în anii războiului, şi-ar îndepărta privirile de la Casa Albă şi ar sta, aşa cum stă şi continuatorul politicii sale, Wallace, de partea acelor oameni, bărbaţi şi femei ai patriei sale, care vor linişte, pâine, libertate şi pace. Şi ar rămâne cu ochii în zare preşedintele Roosevelt, căutând cu privirea acea ţară a „celei mai gigantice şi mai măreţe experienţe a istoriei”, Uniunea Sovietică. Căci Roosevelt, omul politic burghez cu vederi progresiste, era pentru prietenia şi colaborarea dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Şi poate că pe unul din apelurile pentru Pace ale Congresului de la Stockholm o mână tremurândă ar scrie cu emoţie şi mândrie încă im nume : Franklin Delano Roosevelt. ,;ns i I - r-r-i ii I rrtl n. - UIV") . Fascism made în U. S. A. de Aurel Baranga Ilustraţie pe un manifest al Comitetului de acţiune al docher nerr din portul Anvers (Belgia). Până la Socol, comună din partea de Miazăzi a judeţului Caraş, drumul dela Moldova Veche te poartă aproape tot timpul pe malul Dunării. Uneori calea a fost tăiată in stâncă. In această comună s-au format două gospodării agricole colective: „Drapelul Roşu“ şi „Scânteia“. Multe mi-a povestit despre gospodăriile colective de aici Costea Draşcovici, om în vârstă. El a intrat în colectiv cu vreo 11 lanţe de pământ. Era mijlocaş. „La sfârşitul iernii, când am terminat sol construirea grajdurilor şi-am adus vitele în ele, a fost sărbătoare mare. Gospodarii au împodobit boii şi caii cu panglici şi mergeau pe uliţe cântând şi chiuind de s’auzea până lîn satul de peste graniţă. De fapt ştiu ei cei de acolo, ce zac sub jugul lui Tito, că la noi îi viaţă nouă şi că toate minciunile lui Moşe Prade sunt la fel de neobrăzate. Degeaba se întărâtă chiaburii titoişti s’arunce cu noroi asupra Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară, că nu-i crede poporul iugoslav“. Intr’adevăr, la Socol viaţa oamenilor muncitori se transformă adânc. Şi înfăţişarea satului se schimbă. Să priveşti de pildă grajdurile mari şi încăpătoare, noi, acoperite cu ţiglă, remizele noi pentru uneltele agricole. Pe câmp, o mare de grâu verde, înalt de câteva palme şi unduit în vânt. Un şir lung de femei păşesc încet şi cu băgare de seamă privind rarele fire de buruieni. Şi la gospodăriile colective,Scânteia” şi Drapelul Roşu” campania însămânţărilor s’a desfăşurat sub semnul unei întreceri încordate. Această întrecere s’a aprins îndeosebi în preajma lui 1 Mai. Insămânţările au fost terminate până la 26 Aprilie, în afara unei părţi la culturile de zarzavat. O caracteristică a acestei întreceri între cele două gospodării agricole colective o formează faptul că a fost continuu însoţită de schimb de experienţă. Membrii gospodăriilor colective îşi vizitau reciproc arăturile, grajdurile, sediile şi tot ce se realiza bine într-o parte se făcea pe dată şi dincolo. Şi zilnic auzeai: — ,,Ei tovarăşi, aţi văzut ce-au făcut cei de la „Drapelul Roşu ” ori — „Daţi-i zor că ne-o iau înainte cei de la „Scânteia“. Acest lucru nemaiîntâlnit în satele din jur, întrecerea socialistă care îi poartă mereu înainte către belşug, fericire, socialism, a aprins sufletele ţăranilor sârbi din colectiv , care atât amar de ani au îndurat exploatarea chiaburească. Tractoarele S. M. T.-ului au făcut arătură bună, seminţele au dat rod. Belici Spasa, Radosavlevici Stanca ori Nicolici Milan sunt numai câţiva dintre sutele de sârbi din Socol, ţărani luptători pentru transformarea socialistă a agriculturii noastre. Ţi se umple inima de încredere privindu-1 pe Pojeriavsciki Spasa, brigadierul brigăzii a II-a de la „Drapelul Roşu". In 1944 a fost partizan în Iugoslavia. Este unul din sutei şi sutele de sârbi din ţara noastră care în acel an, după eliberarea României de către glorioasele Armate Sovietice, au mers şi s’au înrolat ca partizani pentru a lupta alături de ostaşii roşii pentru distrugerea fascismului. Adesea spune: „Ştiu cu cât sânge au fost alungate oştile lui Hitler din Slovenia, din toată Iugoslavia, şi îs sigur că popoarele iugoslave care au dat atunci dovadă de eroism vor şti şi acum să-l doboare pe slugoiul şi spionul imperialist „ Tito, urmaşul lui Hitler“. Spasa are în brigada sa 64 de oameni. Toţi îl cunosc şi-l preţuesc căci el cunoaşte greul vieţii, înainte vreme, din pământul ce-l avea nu putea trăi. A argăţit mulţi ani la chiaburul Vuieţi ci Obran, care în afară de dijmă îi pretindea în fiecare an câteva coşuri de porumb pentru că era.... atât de bun, că-l primea pe Spasa să-l robească pe ogor. Dar să nu credem că chiaburii stau de pomană. La începutul primăverii a fost descoperită o fiouă mârşăvie de-a lor. Din ura pentru gospodăriile agricole colective ce le taie posibilităţile de exploatare, chiaburii, ca de pildă Valetici Obran, mergeau la târg cu saci cu porumb de vânzare şi se văitau în gura mare: „ „Vai fraţilor, eu care-s... membru la colectiv, vă spun că tare o mai ducem prost...“ Şi începeau chiaburii mincinoşi, care nici nu fuseseră lăsaţi să se apropie de colectiv, sa defăimeze gospodăria colectivă. Asta până ce au fost prinşi şi demascaţi. GRAI ROMANESC, SÂRBESC, UNGURESC ŞI GERMAN Intr’un capăt opus al Banatului, dincolo de Timişoara, înspre Sânnicolaul Mare, se găseşte un sat frumos şi deosebit de bogat, Variaşul. Aici pământul are o fertilitate neasemuită în întreaga regiune. Zeci şi zeci de chiaburi au strâns înainte vreme chimice doldora de aur şi şi-au înălţat case mândre, cu ziduri groase de fortăreţe, mai ales depe urma creşterii şi îngrăşării porcilor de rasă. In timp ce o parte din ţărănimea muncitoare din comună rămânea primăvara fără făină şi porumb în sac şi mergea să-şi zălogească braţele de muncă, chiaburii îngrăşau cu porumb circa 10.000 de porci. — „Oamenii trăiau mult mai rău decât porcii chiaburilor“ spun adesea ţăranii muncitori. In Varias auzi pe stradă grai românesc, alături de cel sârbesc, unguresc şi german. Aici s’a format în primăvară o gospodărie colectivă — „Flacăra Roşie”. Ca semn de preţuire şi de dovedire a faptului că singura cumpănă a meritelor în gospodăria Colectivă este hărnicia, a fost ales preşedinte sârbul Domocoş Svetozar. Organizator de partid este tovarăşul Crudu, muncitor ceferist. Din primele zile demuncă s’au ivit fruntaşii, ca de pildă Milutinovici Jivco, Kelici Mladen, Şirlea Maria, Screca Menea, Baciu Ni cola© şi Tocay Gheorghe. Primul , Jivco Milutinovîci. Are 20 de ani. Mic, brunet, cu părul cârlionţat, umblă veşnic cu zâmbetul pe buze şi primul la sport. L-am găsit pe terenul de fotbal, ca cel mai vajnic jucător al echipei gospodăriei colective, ce susţinea un aprig match... obişnuit, cu echipa gospodăriei agricole de Stat din comună. Pe teren vreo 30 de jucători de la 15 la 40 de ani strigau — nereglementat dealtfel, dar cine mai ţine seama? — în româneşte, nemţeşte, sârbeşte, ungureşte. In multe zile la arat Jivco a făcut câte două norme şi jumătate. E orfan de tată. Pe maică-sa, Cristina, el a îndrumat-o şi convins-o să intre în gospodăria colectivă. Şirlea Maria e mărunţică, are 16 ani, ochi negri, codiţe lungi până la brâu. Lui Tocay Gheorghe îi ghiceşti naţionalitatea maghiară numai privindu-i pălăria, cizmele şi mustaţa. Anii mulţi ce-i numără nu i-au fost stavilă pentru a fi al treilea clasat printre fruntaşii în muncă din colectiv. înainte vreme pe aici era aprins focul vrajbei naţionaliste. Şovinistatul a împins pe unii chiar la crime. In ultimii ani legile făcute de clasa muncitoare, munca organizaţiei de partid şi continua îngrădire şi demascare a chiaburimii au făcut să se desvolte aci înţelegerea şi prietenia între oamenii muncii de diferite naţionalităţi. Chiaburi ca Luciei Duşan ori Giura Jupânovici nu văd desigur cu ochi buni unirea ţăranilor muncitori— fără deosebire de naţionalitate—împotriva chiaburilor români şi sârbi şi caută pe ascuns să mai împrăştie otrava şovinismului şi să vorbească despre „unitatea naţională“ dintre stăpân şi slugă, dintre jefuitor şi jefuit. Dar mereu mai limpede apare, în faţa tuturor, hidoşenia lor sufletească. Intr’o seara, acum vreo zece zile, am stat de vorbă cu mai mulţi ţărani din Variaş. „Cunosc tovarăşi partizani de luptă şi suferinţă, car© acum zac în temniţele potate de Tito“, povestea Mladen, fost partizan în Iugoslavia. Mladen a vorbit despre cea mai neruşinată minciună a lui Tito, anume că el clădeşte acum în Iugoslavia „socialismul“, vânzând vlaga ţării pe dolari şi făcându-se frate de cruce cu chiaburii : — „Socialism cu „chiaburi“ !... Nu-i ştim noi şi pe chiaburii de la noi ?... Dac’ar putea ne-ar pune robi în lanţuri pe viaţă“. PRINTRE CRAŞOVENI ŞI ACASĂ LA RADIVOI ŢĂRANI Craşovenii erau priviţi de istoricii şi geograficii naţionalişti burghezi ca o „curiozitate“: „Cum se’ncumetă ei a se’mpotrivi acţiunii de desnaţionalizare ?“ Craşovenii sunt de naţionalitate croată, de religie catolică. Trăesc mai mult în câteva comune din jurul Caraşovei, la miază-zi de Reşiţa. Sunt câteva mii, pământul lor nu-i rodnic la suprafaţă aşa că ei se ocupă mai mult cu pomăritul, creşterea vitelor şi muncesc pe la întreprinderile industriale şi miniere din împrejurimi. Lupacul, localitate unde trăesc vreo 800 de craşoveni, este vestit prin mina sa de antracit şi marea majoritate a minerilor o formează craşovenii. Şi atei întrecerea în întâmpinarea lui 1 Mai e în toi. Cei mai mulţi dintre fruntaşii din luna trecută ca Rădici Gheorghe, Rădici Crăciun şi Şera Milea sunt şi acum în fruntea întrecerii. Şera Milea are casa sus spre deal, în Lupacul vechi. E potrivit de statură şi negricios la faţă. Are un băiat frumos , cu numele tot Milea. Şera a depăşit norma în ultima perioadă în mod regulat cu peste 50%. Mite povestit despre viaţa grea din trecut a minerilor din Lupac, despre lăcomia patronilor şi despre viaţa ce-a început acum să se înalţe. Privea la copil şi spunea: — „El n’o să trăiască aşa cum am trăit eu... învaţă acum carte în limba noastră, o să se lumineze şi o să aibă sprijin să-şi dobândească altă soartă“. O pildă pentru locuitorii satului este tovarăşul Musalin. De peste 30 de ani munceşte în Industrie. A lucrat şi la Reşiţa ca intuitor. Suferinţele din trecut l-au betegat. Merge cu greutate, deși are abia 47 de ani. De aceea lucrează la mină, la suprafață. — „Uite tovarășe, îmi spunea el. Lupacul nostru se electrifică. Va venilumină, tot, mai multă în casele noastre... Ii multă nevoq. Suntem croați, dar mulți nici nu trial știau unei tije vreme ce erau...“ Şi după o vreme de gândire : — „Şi Tito este croaii, dar e un ticălos... Vor şti fraţii noştri să-l judece pentru toate fărădelegile lui !“ Dela Lupac la Reşiţa sunt doar vreo 10 kilometri, de serpentină mărginită de prăpăstii. La Reşiţa voiam să revăd pe Radivoi Ţăranu, prim-topitorul dela cuptorul III Siemens-Martin. Aflasem că de curând, în cadrul întrecerii de 1 Mai, deşi ar© vatra cuptorului veche, a obţinut o şarjă în 6 ore şi câteva minute. Fiindcă lucrează în schimbul de noapte, m’am dus pe acasă, unde ştiam că stă. Vecinii mi-au spus că s’a mutat de curând într’un bloc nou construit în cartierul Lunca Pomosului. Printre zecile de blocuri noi am găsit şi pe acela unde locuia Radivci, oţelarul sârb. M-a întâmpinat la uşă soţia lui.— „Intră tovarăşe, chiar acum s‘a trezit“, înăuntru curăţenie şi lumină. Apartamentul, compus din două camere, bucătărie, baie şi dependinţe, are un balcon frumos şi larg. Intr’un colţ un aparat de radio. Radivoi mi-a spus că aşteaptă să-i iasă şi mobila din fabrică, deoarece cea de acum este veche. L-am întrebat cum s-a simţit când a primit decoraţia „Ordinul Muncii“. A răspuns zâmbind că la început nu-i venea să creadă că munca sa a găsit o atât de înaltă preţuire. — „Şi când mă gândesc la toate calomniile pe care le aruncă banda lui Tito, că în Republica noastră Populară Română populaţia sârbă nu s’ar bucura de întreaga libertate... Câ-s minciuni neruşinate toate celea se poate vedea chiar din cazul meu“. Radivoi a mai povestit despre entuziasmul cu care muncitorii oţelari au semnat Apelul pentru interzicerea armei atomice şi cum întăresc ei semnătura lor pentru pace prin noi şi noi realizări în producţie. — „Ştiu oţelarii noştri să apere pacea“, a spus Radivci plin de hotărîre. „Zilnic avem noi victorii în producţie. Şi asta înseamnă mult pentru ţară şi pace“. Priveam figura chipeşă şi mândră a acestui muncitor de naţionalitate sârbă. In ochi i se citea încrederea nestrămutată în viitorul luminos spre care îl poartă Partidul sub steagul lui Lenin și Stalin. IVMihai Pumitriu Prin satele Banatului m SCÂNTEIA Nr. 1723