Scȃnteia, decembrie 1952 (Anul 21, nr. 2519-2546)

1952-12-01 / nr. 2519

Pag. 2 Votăm pentru pace şi socialism Bucuria muncii paşnice NICOLAE MANOLACHE maistru turnător stahanovist — Zilele acestea, din preajma alegerilor, am pus faţă în faţă anii petrecuţi în robia capitalistă cu vre­mea de astăzi. E cu neputinţă să nu rămâi impresionat de uriaşa deosebire dintre aces­te două perioade, des­părţite, în timp, doar prin câţiva ani. Pe vremuri, când uzina era a capitalistului Voinea, munca era pentru mine un chin, un iad. Munceam for­ţat câte 10-12 ore pe zi pentru o bucată de pâine, atâta cât tre­buia ca să-mi pot târî filele de pe azi pe mâine. N’aveam de cele mai multe ori nici cu ce să plătesc chiria şi lumina şi deseori, datorită a­­menzilor, trebuia să mă împrumut chiar în ziua lefii, ca să am ce mânca. N’o să iuit niciodată zilele petrecute în carceră, pedepsit de vătafii pa­tronului în timp ce Voinea şi ceilalţi capitalişti huzureau prin străinătate cu banii storşi din sudoarea noastră. Şi iată, acum ! In uzina noastră, sute de muncitori şi tehni­cieni se străduesc să îndeplinească cu cinste sarcinile primu­lui cincinal. Uzina e acum un bun al nostru, al tuturor, e un bun al poporului muncitor. Rodul muncii mele îmi revine, pe căi directe şi indirecte, mie şi familiei mele, ca şi ridicării nivelului de viaţă şi cultură al celor ce muncesc. Vremea lui Voinea a rămas doar ca o amintire urâtă. Eliberaţi de robie, muncitorii, tehnicienii şi maiştrii luptă cu entuziasm pentru un înalt progres tehnic, pentru producerea a noi şi noi tipuri de maşini şi unelte care să creeze o industrie şi o agricultură puter­nică, înfloritoare. Uzina noastră, menită să joace un rol im­portant în lupta pentru fabricarea maşinilor necesare transfor­mării socialiste a agriculturii, şi-a sporit an de an capacitatea de producţie, se dezvoltă fără încetare. Parcă a fost un vis urât imaginea fabricii noastre aşa cum arăta altădată — nişte ma­gherniţe dărăpănate şi insalubre, ateliere mohorâte în care fa­bricam arme ucigătoare. Astăzi, locul lor l-au luat halele largi şi spaţioase, iar în locul tehnicii vechi neputincioase, s’a introdus tehnica înaintată sovietică, cu ajutorul căreia colectivul nostru luptă cu succes pentru făurirea vieţii noi, pentru pace. Familia mea duce o viaţă demnă şi îndestulată, eu însumi simt că întineresc odată cu aceste măreţe realizări. Toate aceste minunate transformări petrecute în viaţa noastră şi a uzinei noastre, ca şi în toate fabricile, uzinele, minei, patriei, vorbesc cu prisosinţă despre dorinţa de pace a po­porului nostru. Din dorinţa aceasta mare, fierbinte, s’a născut străduinţa noastră de a culege victorie după victorie în pro­ducţie, de a întări, prin munca noastră, statul de democraţie populară. Aşa cum a arătat iubitul conducător al partidului şi poporului nostru, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, numai cine doreşte cu adevărat pacea, numai cine are convingerea că pacea poate fi apărată, numai acela poate elabora şi înfăptui planuri de amploarea celor pe care noi le traducem în viaţă. Să ştie bandiţii imperialişti că nu există putere în lume care să ne întoarcă din drumul pe care am păşit: drumul păcii şi al fericirii poporului. Voi vota cu toată dragostea pe candidaţii Frontului Democra­ţiei Populare, conştient că în felul acesta votez pentru fericirea mea şi a copilului meu, pentru viitorul senin al patriei, pentru apărarea păcii. Pentru visurile noastre ZAHARIA VASILE student anul III — Facultatea de energetică Alături de alte zeci de mii de studenţi, alături de întregul popor, mă pregătesc de vot. In aceste zile din preajma alegeri­lor, mi s’au perin­dat în faţa ochilor imagini din anii pe care i-am trăit sub re­gimul burghezo-mo­­ş­­eresc. Am fost unul din nenumăraţii uce­nici flămânzi şi umi­liţi. Am dus o viaţă de câine. Doream din adân­cul inimii să învăţ, dar pentru cărţi şi taxe şcolare era ne­­voe de o grămadă de bani, aşa că învăţă­tura era un privilegiu al feciorilor de fabri­canţi, moşieri şi mari negustori. Am fost nevoit să renunţ la învăţătură. Şi iată că azi în ţara noastră, eliberată pentru totdea­una din jugul exploatatorilor, se împlinesc visurile scumpe de em­. Prin grija partidului şi guvernului s-au creat fiilor oameni­lor muncii posibilităţi nevisate în trecut, de a studia la fa­cultate. Numărul facultăţilor a crescut dela 36, cât era în 1938, la 135 în anul universitar în curs, iar cel al studenţilor dela 28.000 la 62.000. Statul asigură studenţilor merituoşi, fii al oamenilor muncii, condiţii tot mai bune de trai şi învăţătură. Numai gândindu-ne la traiul de mizerie şi suferinţe pe care îl îndură şi azi studenţii în ţările capitaliste ne putem da seama cu adevărat de marea fericire de a fi tânăr în Republica Populară Română. Profitând de mizeria în care se zbat stu­denţii în America, Anglia, Franţa, imperialiştii se străduesc să-i convingă că singura posibilitate de ,,salvare" este să se lase folosiţi drept carne de tun în războaiele banditeşti împo­triva eroicului popor al Coreei, în războiul tâlhăresc din Vietnam, etc. In ţările occidentale programul şcolilor e pus in slujba războiului. Toate aceste măsuri au drept scop crea­rea unei generaţii de asasini, lucru mărturisit pe faţă într’un manifest difuzat de autorităţile militare americane printre noii recruţi, în care se spune textual : ,,Vei fi instruit pentru a deveni un asasin nemilos şi experimentat..." In timp ce canibalii imperialişti intensifică pregătirile de război, poporul nostru îşi închină toate forţele apărării păcii. Măreţele construcţii ale socialismului, planul cincinal şi planul de electrificare a ţării, grandioasa operă de reconstrucţie socia­listă a Capitalei şi celorlalte oraşe ale ţării sunt o dovadă stră­lucită a voinţei noastre de pace. Făurind viitorul luminos al patriei noastre, noi suntem hotărîţi să dăm riposta meritată agre­sorilor imperialişti. De curând am primit bursa „Gh. Gheorghiu-Dej", dovadă grăitoare a grijii părinteşti pe care partidul şi guvernul o arată studenţimii. Mă voi strădui din răsputeri ca, dovedindu-mi dra­gostea şi recunoştinţa faţă de statul nostru democrat-popular, nu-mi însuşesc temeinice cunoştinţe­ ştiinţifice pentru ca mâine să-mi dau din plin contribuţia la înfăptuirea măreţului plan de electrificare a ţării, la construirea metrou­lui din Bucureşti şi la alte minunate construcţii ale socialismului. Voi vota pentru strălucitul viitor al patriei, având adânc săpate în minte şi in inimă inspiratele cuvinte ale conducătorului iubit al poporului nostru, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej : „Zorii unei vieţi noi s­au ■ridicat deasupra patriei noastre. Un viitor luminos se deschide în faţa poporului nostru muncitor. Pentru făurirea acestui viitor merită să ne dăm fiecare toate forţele, toate cunoştinţele, tot elanul revoluţionar !" Pentru pace — ţăran muncitor, comuna Tudor Vladimirescu, raionul Galaţi pentru viitorul fericit al ţărănimii Astăzi este o zi însemnată în viaţa noa­stră, a oamenilor muncii. Suntem chemaţi să ne alegem deputaţii în Marea Adunare Naţională. Alegerile de azi sunt un prilej de sărbătoare. Ele se deosebesc ca de la cer la pământ de cele din trecut, când se închideau satele şi votau morţii, iar cio­­măgaşii duhnind a ţuică speteau oamenii în bătăi. Eu sunt hotărît să votez în aceste alegeri pentru cei mai buni fii ai patriei noastre, pentru cei care îşi pun întreaga lor muncă şi viaţă in slujba noastră, a celor ce muncim, pentru candidaţii Frontului Democraţiei Populare. Adeseori mă gândesc cu obidă la viaţa pe care am dus-o pe vremea când în ţara noastră stăpâneau fabricanţii şi ciocoii. Eu de flăcău m’am pomenit slugărind în curtea chiaburului Ion Vlădescu. Mai târziu am muncit la chiaburi cu nevasta şi cu copilul. Inafară de mălai, nu mai primeam nimic de la chiaburi. Bucurie în casa noastră n'a fost niciodată şi cum putea să fie când eram flămânzi şi dezbrăcaţi ? Curgeau zdrenţele de pe noi, de parcă am fi fost prinşi pe apa Siretului. Pe vremea aceea, stăpânii satului erau chiaburii, per­ceptorul şi jandarmii. Perceptorul, chia­burul Dumitru Bostan, încasa impozitul de câte două-trei ori, căci nu ştiau oame­nii buchea cărţii şi nu pricepeau socote­lile lui tâlhăreşti. Când n’aveam cu ce plăti ne lua şi ţoalele de ne rămânea casa goală, troacă. Am mai fi dus noi viaţa asta de amar şi nevoi dacă nu ar fi fost Uniunea Sovietică să ne elibereze, dacă clasa munci­toare condusă de partid nu le-ar fi smuls puterea fabricanţi­lor şi ciocoilor. Multe s’au făcut pentru noi în anii aceştia din urmă. Traiul nostru s’a schimbat, a devenit mai bun. Uite, de pildă, eu cu familia mea aveam în trecut două hectare de pă­mânt. Cum s’ar zice, eram proprietar, dar ce proprietar eram numai eu ştiu. Niciodată n’am fost stăpân deplin pe pământul meu şi nu m’am putut bucura da rodul lui. Acum, în statul de democraţie populară, pământul este al nostru, al celor ce-l mun­cim, roadele muncii sunt ale noastre. Sta­tul mi-a dat ajutor să-mi ai pământul cu tractorul, mi-a dat sămânţă bună, m-a în­văţat cum să lucrez mai bine ogorul. In anul acesta, de pe cele două hectare de pă­mânt am cules roade bogate. Numai po­rumb, după ce mi-am dat cota către stat, mi-a rămas mai bine de 2.000 kg. boabe. Până acum n’am avut niciodată în casa mea atâtea bucate. Pentru apărarea sănătăţii noastre s'a construit în sat un dispensar unde ni se dă îngrijire gratuită. Nevestele noastre nu mai nasc pe câmp sau în ogradă pentru că avem acum în sat casă de naşteri. Dacă tatăl meu ar fi trăit până azi, ar fi învă­ţat şi el să scrie şi să citească, aşa cum a învăţat nevastă-mea care până anul tre­cut „semna" cu degetul. Şi dacă azi ar stăpâni tot bogătanii în sat şi în ţară, fiul meu Alexandru n’ar urma Liceul teoretic din Galaţi fără să plătească un ban, ci şi-ar pune şi el semnătura pe hârtie, ca şi bu­nicul său, cu degetul muiat în cerneală. Tot în anii aceştia din urmă am văzut şi eu, ca şi ceilalţi ţărani muncitori, pentru prima dată un film. Dar nu la oraş, cum poate ar crede unii ci aici, la noi un sat. Era un film sovietic : „Bătălia Stalingra­­dului". Mi-e dragă această viaţă, mi-e dragă ţara în care trăiesc acum, îmi sunt dragi oamenii care muncesc şi luptă pentru înflorirea ei. De aceea sunt hotărît să lupt din toate puterile pentru apărarea păcii, pentru apărarea acestei vieţi noi ca şi a vieţii mai fericite care va veni mâine, împotriva oricăror uneltiri de război ale fabri­canţilor din America şi Anglia care adună munţi de aur din sângele popoarelor folosite drept carne de tun. Pentru aceasta, acum, în ziua asta mare, eu îmi dau votul candidaţilor Frontului Democraţiei Populare.. . ALEXANDRU TRIFAN SCÂNTEIA La sfat cu aleg Pe oamenii aceştia îi vedeam prima oară. Veneau în faţă-mi bărbaţi cu chipuri as­pre purtând haine groase din postav ce­nuşiu peste cămeşile albe. Şoptind înce­tişor, se îndesau în băncile de şcoală scunde şi neîncăpătoare pentru ei. Cei so­siţi mai la urmă se rânduiră în fund şi pe delături rezemaţi de perete. Femei se aflau mai puţine; ochii lor ageri cătau scrutător pe sub streaşină broboadelor de lână. Vestmintele pătrunse de ploaie fu­megau molcom la căldura plăcută a încă­perii. Preşedintele Sfatului — om voinic, cu mustaţă tăiată scurt — deschise întruni­rea. El vorbi, în puţine cuvinte, despre marea sărbătoare de la 30 Noembrie şi des­pre tânărul candidat „care scrie poezii din viaţa poporului, în graiul nostru popu­lar, ca să le putem înţelege mai bine". Prin sală trecu o mişcare ca o undă de vânt; câţiva se ridicară de pe locurile lor ca să poată vedea mai bine. — E tânăr feciorul! — şuşoti o mătu­­şică uscăţivă către vecina sa. Apoi se uită spre mine lung, cântărindu-mă parcă din ochi. La început, sătenii ascultau tăcuţi. Când veni vorba despre muncă şi des­pre noile maşini agricole, adunarea se în­sufleţi dintr’odată. Oamenii urmăreau cu încordare povestea adevărată a primelor tractoare româneşti. Cătau înainte, pufnind uneori cu mânie, parcă ar fi văzut aevea uzinele şi fabricile ţării distruse de război şi pe patronii de ieri fierbând ca un vies­par, ticluind piedici noi la tot pasul. — Dar poate stăvili cineva colţul ierbii să răsarră pe câmp primăvara ? — între­bai eu către mulțimea din sală. — Ba nici dracu’ ! — răspunse un glas hotărît din ultimele bănci. Era ţăranul acela tomnatic pe care-1 ţintisem mai toată vremea. Acum avea altă faţă. — Aşa nu poate nici clica­ imperialistă să stăvilească mersul partidului, care în­drumă poporul spre bucurie. Tractoarele s’au făcut şi se fac: aţi Început să vă deprindeţi cu duduitul motoarelor puter­nice, le auziţi cântând a belşug primă­vara şi toamna. Dacă asculţi cu băgare de seamă şi te gândeşti bine, parcă nu bătaia motorului se aude , parcă în maşi­nile astea bate inima vitează a clasei noas­tre muncitoare... ★ S’a ridicat un ţăran mărunţel, nici tânăr nici bătrân, şi a grăit cu glas domol: — Eu sunt din sat dela Izvorani, unde a fost mai înainte moşia Brătienilor, şi vreau să vă spun că noi am dus-o greu mai ’nainte... Câinii dela conacul boieresc trăiau mai bine ca noi. Să nu vă fie cu supărare da’ eu vreau să vă spun ,nişte fapte din trecut, că tovarăşul candidat e tânăr şi n’are de unde şti câte le ştim, noi — că noi le-am trăit. Tuşi să-şi dreagă răguşala şi zăbovi câteva clipe cu privirea în podele, ca şi cum s’ar fi cufundat dintr’odată în iazul amintirii — apoi urmă iar cu o voce schim­bată : — Era la noi un moş sărac — îi zicea Toader Pârjol. Intr’o iarnă, prin ’35, a venit mare ger şi moşul n’avea aşchie în casă. Ce să facă el — s'a dus la pădure după uscături, că lemne bune, să fi vrut şi nu putea să care — era bătrân, avea peste 60 de ani... Şi cum umbla el şi aduna la vreascuri, hop, dă peste el Pleşoianu, administratorul Brătienilor. II bate ăla de-l sminteşte şi-l duce la curte să-l închiză’n pimniţă. Aveau acolo nişte beciuri adânci, cu câte patruzeci şipatru de trepte — şi cum deschide gârliciul pimniţei îl ia pe bietul moş Pârjol şi-l brânceşte pe scări... şi moşu’ tocma’n fund s’a oprit, cu ţeasta crăpată de lespezi. A doua zi i-au trimis vorbă nevesti-si să vină să-l ia de acolo, să şi-l îngroape... Cui să ceară femeia socoteală de moartea omului ? A bocit ea, a blestemat săraca şi alt nimic n’a avut ce face — că pâinea şi cuţitul era în mâna ciocoilor. Tăcu puţin, să mai răsufle şi înălţând capul adăugi cu obidă : — Acu’, când venea vreo alegere, numa' ce-i vedeai că umblă prin sat boierii şi cotarlele lor, şi se băteau cu pumnii’n piept că-s fraţi cu noi — vai de capul nostru ! — şi să le dăm votul că ne-or umple de bunătate... Da’ eu n’am de lucru, zic către Pleşoianu, cum umbla el odată şi ne descânta, zic, da’ cu moş Pârjol, tot frate ai fost, cinstite cucoane ? ...M'au dus atunci la postul de Jandarmi, trei zile m’au ţinut închis numai cu apă şi cu snopeală, şi la urmă mi-au zis ei mie : „Mă, tu ţine minte, al’dată să nu mai latri unde nu trebue“... Aşa am trăit noi mai .’nainte — uite, lumea asta-i faţă şi poate Dan Deşliu să spună... Da’ vezi că pân’ la urmă Ple­şoianu s’a pustiit cu boierii lui cu tot şi noi am rămas. Acum îi altă rânduială: văduva lui Pârjol e astăzi în gospodăria colectivă şi eu tot acolo sunt —■ și-mi cin­stesc capul ăsta că m’a ’ndemnat să mă'n­­scriu tn gospodărie şi bine m'a'ndem­nat ! Obrazul i se mai îmblânzise, şi privin­­du-mă'n luminile ochilor, un zâmbet moale îi miji pe buze. — Tovarăşe candidat al nostru — mai zise în sfârşit — eu unul văd că vorbeşti frumos şi ai gânduri bune, că partidul te’nvaţă de bine şi eu aşa zic că să vii cât mai des în mijlocul nostru, nu doar acu’ de alegeri — şi să stai la sfat cu ţăranii, să’n­­veţi şi dumneata dela noi şi noi dela dum­neata, să facem lucru de treabă. Şi te rugăm să spui aşa tovarăşilor muncitori, că pe pământul nostru n’o mai călca în vecii vecilor papucul Brătienilor — aşa să spui, dela noi... Acum, când povestesc, îmi vin în minte chipurile multor vorbitori şi parcă le-aud glasul. ...Iată o femeie scundă şi negricioasă, ale cărei cuvinte parcă’s înroşite în foc. — Ce-am fost eu altădată ? întreabă dânsa întinzând mâinile spre cel de faţă, ca şi cum i-ar chema ca martori. întâi am fost slugă la părinţi, apoi la chiaburi şi la bărbat. Am rămas văduvă din război, cu şase copii de crescut. Acum sunt depu­tată în sfatul popular al comunei şi mă simt mândră că trăiesc în Republica noa­stră ! Dragi tovarăşi, am auzit că bogătanii răspândesc iarăşi zvonuri de război, ca să înfricoşeze pe unii din noi, să nu meargă la vot la 30 Noembrie. Dar pe noi, — zice femeia râzând şi îndreptându-şi cu o miş­care uşoară basmaua—pe noi nu ne sperie cu una cu două . O să votăm cu drag pe candidaţii noştri, şi n’au decât să facă spume la gură duşmanii: ăsta-i semn că noi mergem pe drumul cel bun, iar ei se simt cu un picior în groapă —• albe parte de dânsa ! ★ Beleţi-Negreşti e o aşezare vârîtă între dealuri, cu căsuţe mărunte, agăţate parcă de povârnişuri. Sunt locuri prea puţin prielnice agriculturii: nădejdea ţăranilor stă mai mult în livezile de pomi şi în creş­terea vitelor. — Numa’ asta-i rău — zice Dumitru Pahonţu — că pomii şi vitele noastre n’au mare spor. Când se întâmplă un an mai bun, atunci mai e cum mai e, da’ ’n alţi ani mai nimica nu dobândim. Uite, noi din starea asta vrem să ieşim cât­ mai degrabă! — Pământu-i slab — întăreşte careva cu glas tărăgănat. Aşa-i felul locului pe la noi. Acu, dacă tovarăşul candidat ne-a spus că vrea să afle despre viaţa noastră, noi acu’ i le arătăm pe toate, adevărat, după cum şi este ! ...Iată aproape două ore de când ascult pe oamenii de aici, dintre dealuri, şi am în mine un simţământ ciudat. Cum să vă spun ? Parcă îmi umflă inima o bucurie din adâncuri, văzând felul în care vorbesc oamenii aceştia despre lipsuri şi greutăţi, ca despre ceva care poate şi trebue să fie învins. Din spusele lor scapără dârzenie şi încredere în calea cea nouă a patriei. Unele fapte le-au arătat numai în treacăt: că în sat se construește o școală nouă, că la Geamăna s'a inaugurat acum o săptămână un cămin cultural, că la Mălureni chiar astăzi se dă drumul la electricitate... Dar eu văd limpede că din toate câte s’au înfăptuit numai în ultimii ani pentru a îmbunătăţi traiul ţăranilor noştri mun­citori, a crescut ca un trunchi vânjos de stejar lucrul cel mai de preţ : încrederea lor neclintită în politica partidului. Şi apoi, te bucură felul cum vorbesc: des­chis, prieteneşte, fără acea diplomaţie pre­văzătoare cu­ care întâmpinau altădată pe omul „de la oraş". Mi-a plăcut mai ales ce a vorbit un gospodar voinic, cu obraz roşcovan şi cu privirea ca seninul cerului. Avea o frunte boltită, plină de gânduri. — Este la noi o apă — a zis omul acela — care se ţine de blestemăţii, se umflă de ploaie şi ne strică pământurile. Eu m’am gândit c'ar fi bine s’o îndiguim şi s'o ţinem din scurt, iar când o fi uscă­ciune să-i dăm drumul să iasă­­pe şanţuri, numai atât cât ne trebue. Unii săteni au râs de mine, cică vreau să mă fac inven­tator... Da’ eu aşa m’am gândit, că dacă’n ţara noastră se taie canaluri să poată merge pe ele vapoare, vom putea şi noi să îndreptăm o bucată de râu în folosul ătorii comunei. Noi, cu lipsurile ce le mai avem, nu vrem să ducem casă! II ascultam cu atenţie şi-mi ziceam: într’adevăr, asemenea oameni ştiu pentru ce-au să voteze ! La urmă mi-am amintit că’s dator o lămurire lui Dumitru Pahonţu, cel cu livada şi cu vitele. — Dragi prieteni, le-am spus, —.aflaţi că eu am văzut comuna dumneavoastră aşa cum o să arate nu peste lungă vreme ! Bag de samă că vă miraţi şi nu vă vine a crede. Totuşi aşa-i cum vă spun. Acum doi ani, vizitând Gruzia Sovietică, am trecut printr’un ţinut deluros, unde locu­­rile’s foarte asemănătoare cu cele de pe aici. Am văzut livezi nesfârşite, grele de poame, şi turme de oi cu lână creaţă, de soiul cel mai bun. Podgorii îmbelşugate se căţărau pe costişele dimprejur şi în lumina livezilor săgetau albine ca nişte scânteioare de aur. Ale cui sunt toate a­­cestea ? am întrebat. Mi s’a răspuns : Ale colhozului cu numele lui Stalin. Eram uimit de câte le vedeam, pen­­tru că şi eu ştiam, ca şi unii dintre cei de faţă, că în astfel de locuri ogorul e sărac şi dă roadă puţină. Mi-am zis însă că pe acolo o fi fost altă socoteală a pă­mântului, încă din vechi. — Ba nu ! — ne răspunseră zâmbind colhoznicii gruzini, acum 30 de ani pe aici era o paragină secetoasă. Câte le ve­deţi împrejur, le-am făcut noi cu mâinile noastre în anii Puterii Sovietice. Stalin ne-a învăţat să îndrăznim : el ne-a îndru­mat pe drumul ştiinţei miciuriniste. Iată roadele drumului: vă poftim ca să gus­taţi din ele ! Gândindu-mă la cuvintele „inventato­rului", îmi făceam socoteala că nu-i departe ziua când voi simţi iarăşi aroma acelor livezi fericite, însă de astădată aici, în valea Negreştilor, pe care munca oameni­lor o va preschimba într'o grădină înflori­toare... Pe semne că cei din sală gândeau ca şi mine , unii dintr’ânşii s’au ridicat zi­când că sunt şi ei de aceeaşi părere. ★ Aşa m’am sfătuit zilele acestea cu alegă­torii din mai multe comune. Era vreme rea, căci a plouat zi şi noapte, o ploaie re­pede şi măruntă ca’n toate toamnele. Dar oamenii au venit prin zloata şleahurilor, străbătând uneori kilometri întregi. Au venit pe jos ţărani din sate mai depărtate, aducând cu ei îndemnuri şi cuvinte calde şi angajamente de muncă înteţită — ca nişte flori ale dragostei lor pentru sărbă­toarea alegerilor. Am văzut bărbaţi şi fe­mei care ,au făcut drumul până la sfatul popular de câteva ori, c­a să se încredin­ţeze că au fost înscrişi cum se cuvine în listele electorale ; la Mălureni venise o bă­trână cu nepotul­ său , femeia nu ştia carte şi-l îndemna pe copil: „Citeşte măi Io­nică, să mai auz odată cu urechile mele !". Şi prichindelul silabisea încet, ca’ntr’un abecedar: — Număru’ 428, Iconaru Profira...­La întâlnirea dela Dobreşti a venit şi o delegaţie de pionieri. In sunetul tobelor ve­sele mi-au dăruit un buchet de crăiţe tom­natice. A luat apoi cuvântul o fetiţă cu obraji rumeni şi codiţe subţiri, bălaie. Avea un glăscior mic, dar glăsuia cu străş­nicie : — In cinstea alegerilor — a spus ea —, ne luăm angajamentul ca niciun pionier din grupa noastră să nu rămână în urmă la învăţătură, şi vă urăm să munciţi cu spor, sub îndrumarea partidului, pentru o viaţă fericită a oamenilor muncii, pentru biruinţa socialismului în patria noastră dragă. O priveam lung, cu ochii umeziţi...­­Parcă-i vedeam pe copiii aceştia, care cresc odată cu marile construcţii, intrând cu pas mândru în clădirile măreţe ale noilor In­stitute, din care unele sunt astăzi abia nişte proiecte pe planşeta arhitectului. Da, copii dragi, vom munci cu râvnă pentru ca să păşim cu un ceas mai de­vreme în ţara minune, pentru ca să se îm­plinească mai grabnic visul zugrăvit în cu­vinte înaripate de primul candidat al po­porului nostru. ......Apele Dunării vor înainta spre Mare prin canalul navigabil Dunăre-Marea Nea­gră ; vor apare orașe noi, moderne, pe harta patriei. Va începe construirea cana­lului navigabil București-Dunăre, care va face ca Bucureştiul să devină port la mare. Marile şi puternicele gospodării agricole socialiste vor face câmpiile să rodească din belşug. Zeci de mii de tractoare, combaine, secerătoare vor brăzda­ ogoarele patriei". ...Ce lucru minunat — şi ce adâncă răs­pundere totodată, să primești asemenea sar­cini de luptă din partea viitorului ! Nr. Cu conştiinţa că servesc pat Acad. prof. GH. MACOVEI Trăesc acum alături de întregul popor muncitor clipe de a­­devărată bucurie. In întreaga ţară, oame­nii muncii îşi aleg azi reprezentanţii pentru Marea Adunare Na­ţională. Ei votează as­tăzi pe candidaţii pe care i-au propus cu săptămâni în urmă, pentru meritele lor deosebite în muncă, candidaţii Frontului Democraţiei Popu­lare, candidaţii pă­cii şi fericirii oame­nilor muncii. Pe lângă bucuria acestei mari sărbători populare a cetăţeni­lor din patria noas­tră, eu personal am avut zilele acestea încă o mare bucurie : activitatea mea ştiin­ţifică a fost distinsă cu Premiul de Stat. Am primit ac veste cu deosebită emoţie, socotind-o ca o mare­­ ce îmi este acordată. Consider că această cinste se răsfr­oi asupra colaboratorilor mei de la Comitetul Geologic şi Institutul de Mine şi asupra Academiei R.P.R., al cărei mei activ sunt, precum şi asupra tuturor acelora care, în cele îndepărtate colţuri ale ţării, smulg pământului bogăţii nebăn Lucrez in domeniul geologiei de mai bine de 45 ani. I­rică regimului de democraţie populară, munca mea şt a­­­ror geologilor a căpătat un sens nou : descoperirea a cât multe surse de bogăţii şi materii prime necesare dezvoltări­dustriei noastre, necesare ridicării nivelului de trai al intr­­ui popor muncitor. Am căutat şi caut, pe cât mă ajută f­rile, să servesc această disciplină, astfel ca prin realizările ţinute să contribui la dezvoltarea şi progresul economiei şi la bunăstarea poporului muncitor. In ţara noastră, în i se­ construeşte o viaţă nouă, întreaga activitate a muncitor şi a oamenilor de ştiinţă este călăuzită de ideia progresuli mersului înainte spre socialism, de ideia bunei stări şi a cirii oamenilor muncii, care cu mâinile şi cu mintea lor rău viitorul luminos. Pentru a înfăptui tot ce visăm avem ne de pace. Noi dorim fierbinte pacea şi suntem hotărîţi să u­­­răm. Oamenii de ştiinţă îşi dau mai bine ca oricine seamă lucru monstruos înseamnă punerea ştiinţei în slujba morţii, aşa cum fac cei ce aţâţă la război — şi ce forţă minunată, ori înseamnă ştiinţa în ţările lagărului păcii, ştiinţa pusă în şir construcţiei paşnice, a fericirii omului. Merg la vot cu sufletul plin de această ideie măreaţă a­l a colaborării paşnice între popoare. Candidaţii noştri, fie muncitori, ţărani muncitori, artişti şi literaţi sau activişti tărâmul ştiinţei, ca mine, cunosc munca paşnică a popor muncitor de pe întreg cuprinsul ţării. Ca reprezentanţi ai porului în Sfatul cel mare al ţării, ei vor apăra această mu­ paşnică şi o vor dezvolta către culmile cele mai înalte. E ceea, dau cu dragă inimă şi cu toată încrederea votul meu s­didaţilor F.D.P., convins că astfel contribui la întărirea pă la construirea socialismului în patria noastră. Pentru viaţa fericită a copiilor noştri PARASCHIVA ZABALOVICI mamă a Acum câteva zile am luat parte la o adunare în cadrul căreia noi, alegătorii circumscripţiei elec­torale „Casa Scân­teii", ne-am întâlnit cu candidatul nostru, unul din cei mai apro­piaţi tovarăşi de luptă ai tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej, cu tov. I. Chişinev­­schi. Candidatul nostru ne-a vorbit despre minunatele înfăptuiri ale regimului nostru de democraţie popu­lară. Dacă nu aş fi văzut cu ochii mei câte s’au făcut chiar in comuna mea : o nouă şcoală, două dis­pensare, introducerea luminii electrice, li­nia de troleibuz, etc., nici nu mi-ar fi venit să cred că în opt ani de zile partidul şi guvernul nostru au înfăptuit atâtea lucruri spre bucuria poporului muncitor. Pentru noi, mamele, deosebit de însemnate sunt mai e seamă realizările în domeniul învăţământului. Numai cine , cunoscut amărăciunea de a nu-şi putea da copiii la şcoli, îş dă seama cu adevărat ce înseamnă faptul că azi porţile şcolilor celor mai înalte sunt deschise fiilor muncitorilor şi ţăranilor muncitori, că aproape 2.400.000 tineri învaţă azi în şcoli de­ toate gradele, mulţi dintre ei pe socoteala statului. Eu sun mamă a nouă copil. Trei dintre copiii mei mai mici sunt elev la şcoala elementară din comună, iar doi băieţi urmează 1a şcoli medii tehnice unde au întreţinere gratuită. Câte­odată, uitându-mă la copii, îmi amintesc de viaţa mea din trecut. Ble lul tata n’a putut să-şi dea la învăţătură cel opt copil. Eu n’am urmat decât câteva clase. Cui îi păsa pe atunci de copiii noş­tri, ai oamenilor muncii ? Pe atunci şi eu şi bărbatul meu mun­ceam la boierul Radu Belu din comuna Pravla, din Prahova, stă­­pân a sute şi sute de hectare cu vie, livezi de pomi, sere de flori, ba şi de sonde petrolifere. Să fi îndrăznit vreunul din­tre noi să ne fi plâns că ne mor copiii de foame, că numai ce-i auzeai: ,,Da’ ce, voi vreţi să mâncaţi ca noi, boierii?” Acum, însă când puterea nu se mai află în mâinile capitalişti­lor şi ale moşierilor ci în mâna poporului muncitor, s’a schimb­­at mult viaţa noastră şi a copiilor noştri. Şi acum ne sângeră inima amintindu-ne de vremea în care ne vedeam copiii stingând­­u-se de boală şi n’aveam bani să-i ducem la doctor. Iar acum s’au înfiinţat cămine, creşe, grădiniţe sezoniere, mamele cu­ mulţi copii sunt decorate şi primesc ajutorul familial de stat* Cu adevărat simţim zi de zi grija părintească a partidului. Peste vreo 15—20 de ani, Capitala patriei noastre va fi de nerecunoscut. Vor pluti vapoare pe canalul Bucureşti—Dunăre* va fi construit metroul, vor răsări clădiri minunate, copiii nu se vor mai bălăci în noroaiele mahalalelor, ci vor zburda în gră­dini şi parcuri, vor vizita grădina zoologică şi grădina botanică, vor trăi în locuinţe frumoase, confortabile, nu in bordee cum am trăit noi. Pentru toate acestea voi vota la 30 Noembrie* Dar mai cu seamă voi vota pentru cee­a ce este mai scump decât orice unei inimi de mamă , pentru pace. Tot ce zidim în ţara noastră e clădit în numele păcii, iar pentru ca visurile noastre minunate să prindă cât mai curând viaţă, avem nevoie de pace, aşa cum avem nevoie de aer. Nu vrem să ne găsim copiii sfâr­tecaţi de bombe, sub ruinele caselor. Nu pentru ca să fie măcel­­ăriţi în războaie i-am născut şi i-am crescut cu atâtea sufe­­rinţe, ci ca­­să cunoască azi marea fericire de a trăi liberi. Dar dacă ucigaşii de popoare, călăii americani, ar încerca să se atingă de toate câte le făurim prin munca noastră paşnică, să ştie că milioane şi milioane de mame se vor ridica împotriva lor cu asemenea ură, încât se vor înspăimânta ei înşişi. Voi vota pentru pacea copiilor şi a mamelor, pentru pacea ş­i fericirea poporului nostru şi a tuturor popoarelor.

Next