Scînteia, iunie 1958 (Anul 27, nr. 4230-4254)

1958-06-01 / nr. 4230

Pag. 2 Să aplicăm hotărîrile consfătuirii de la Constanţa ! M e sommi mm mmmmil Pentru a afla cum se traduc în Viaţă în regiunea Bucureşti sarcinile consfătuirii de la Constanţa, un re­dactor al ziarului nostru a cerut tov. Ion Bădici, şeful secţiei agrare a Comitetului regional de partid Bucureştii să răspundă la cîteva în­trebări. ÎNTREBARE: Ce au întreprins organele şî organizaţiile de partid din regiunea Bucureşti pentru ca sarcinile puse de consfătuirea de la Constanţa să fie cunoscute şi tra­duse în viaţă ? RĂSPUNS: Comitetul regional de ■partid Bucureşti a luat măsuri pen­tru cunoaşterea prevederilor acestor documente de către toate organele şi organizaţiile de partid din regiune. Chiar a doua zi după sosirea delega­ţilor de la consfătuire, comitetul re­gional de partid a organizat două seminarii cu secretari ai comitetelor raionale de partid şi mai tîrziu con­sfătuiri raionale cu agitatorii frun­taşi. Participanţii la consfătuirea de la Constanţa au făcut numeroase ex­puneri despre problemele care s-au discutat. In adunări obşteşti ale ţă­ranilor muncitori, la căminele cul­turale, săteşti s-a citit chemarea con- , Sfătuirii de la Constanţa. încă de la 20 ianuarie a.c., cînd a avut loc consfătuirea cu fruntaşii din agricultura regiunii Bucureşti, comitetul regional de par­tid a întocmit un plan de măsuri pentru desfăşurarea muncii politice şi organizatorice în vederea dezvol­tării multilaterale a unităţilor agri­cole cooperatiste. In urma consfătui­rii de la Constanţa, acest plan de măsuri a fost îmbunătăţit. S-a pre­văzut sporirea numărului de animale proprietate obştească — creşterea numărului de vaci de lapte de la 1.304 la 5.000, al scroafelor cu 2000, al păsărilor cu 30.000 etc. Putem spune că s-au şi obţinut unele rezultate îmbucurătoare. De la începutul anului şi pînă acum, numărul de vaci din gospodăriile co­lective şi cooperativele agricole de producţie a crescut cu peste 1200, numărul scroafelor de prăsilă a cres­cut cu cca. 500 capete. Gospodăria colectivă „Pionierul“ din comuna Poiana şi-a cumpărat 40 vaci, G.A.C. Ghimpaţi — 28 vaci, G.A.C. Săpunari — 17 vaci. Gospodăriile colective s-au orien­tat şi spre dezvoltarea altor ramuri de producţie care aduc venituri mari: cultivarea viţei de vie şi a pomi­lor fructiferi, a plantelor tehnice etc. ÎNTREBARE: Ce s-a făcut pen­tru dezvoltarea avutului obştesc în gospodăriile colective ? RĂSPUNS: Anul trecut, fondul de bază al gospodăriilor colective din regiunea Bucureşti a crescut cu peste 18 milioane lei faţă de 1956. Această creştere este însă sub posi­bilităţi. Nu peste tot s-a înţeles că izvorul veniturilor este creşterea fondului de bază. Anul trecut, 30 de gospodării colective n-au reţinut ni­mic pentru fondul de bază. De aceea aceste gospodării s-au dezvoltat prea puţin. După consfătuirea de la Constan­ţa, activiştii de partid şi de stat au dat o mai mare atenţie lămuririi co­lectiviştilor asupra importanţei fondului de bază, sfătuindu-i să reţină pentru acesta un anu­mit procent nu numai din ve­niturile băneşti ci şi din veniturile în natură. Rezultatele concrete ale acestei munci se vor vedea însă abia la împărţirea veniturilor. In multe locuri, gospodăriile colective sunt îndrumate să folosească fondu­rile indivizibile în scopuri cît mai productive. Gospodăria colectivă „23 August“ din Sâlcioara, raionul Lehliu, și-a propus să cumpere un autocamion vechi şi 5 cai. Activiştii de partid au stat de vorbă cu colec­tiviştii şi i-au convins că este mai rentabil pentru gospodărie să cum­pere 20 scroafe de prăsilă şi 14 vaci de lapte. Calculele au arătat că din vînzarea produselor de la aceste ani­male către stat­ gospodăria ar putea să-şi mărească veniturile de la 85.000 lei la 120.000 lei la 100 de hai ÎNTREBARE : Ce măsuri s-au luat pentru sporirea cointeresării colectiviştilor în creşterea produc­ţiei agricole ? RĂSPUNS : Faţă de anul trecut, s-a făcut un pas înainte în ce priveş­te împărţirea de avansuri băneşti lunare şi trimestriale în contul zile­­lor-muncă fapt care face să crească cointeresarea colectiviştilor în parti­ciparea la muncă, în executarea la timp a lucrărilor agricole. Din cele 234 gospodării colective din regiune, 148 gospodării au şi împărţit avan­suri băneşti. Organele de partid şi de stat din regiune n-au dat însă atenţie îndru­mării gospodăriilor colective să apli­ce retribuirea suplimentară a colecti­viştilor pentru depăşirile de produc­ţie. In anii trecuţi, acest sistem nu s-a aplicat în niici o gospodărie co­lectivă din regiune. Şi, trebuie să re­cunoaştem, nici în acest an nu s-a făcut mare lucru pentru aplicarea sistemului de retribuire suplimen­tară. Plenara comitetului regional de partid din 19—20 mai a.c. a luat po­ziţie faţă de aceste lipsuri, trasînd comitetelor raionale de partid şi co­mitetelor executive ale sfaturilor populare sarcini concrete cu privire la munca organizatorică şi politică în vederea aplicării în cît mai multe gospodării colective a retribuţiei su­plimentare. ­omo- IVoi mod­ele de pluş Deşi tînără, secţia de electroplus a filaturii „Dacia“ din Capitală a început să producă noi articole şi modele. De unde la început în­treprinderea era nevoită să finiseze plusul la alte întreprinderi, acum, datorită iscusinţei unui colectiv de ingineri şi tehnicieni care a reuşit să complecteze utilajul pentru acest produs, întregul proces tehnologic se execută în fabrică. Producţia me­die zilnică în secţia de electroplus a crescut în ultimele luni cu 50 la sută; în prezent, în secţie se ex­perimentează fabricarea de impri­meuri pluşate, precum și unele ar­ticole cu fibre din material plastic care imită astrahanul. V­alea Moldoviţei începe de la confluenţa apei cu acelaşi nume cu soră-sa măi mare Mol­dova. E o vale îngustă pe alocuri, cu păduri care coboară pînă-n buza apei, cu lunci mărunte de arini tre­murători, cu sate şi fabrici de che­restea înşirate de-a lungul căii fe- . rate şi al drumului frămintat şi răs­­frămîntat de grele autocamioane în­cărcate cu buşteni. Aşezată la capătul liricei ferate­, la un fel de cumpănă a munţilor nordici, una din aceste fabrici, cea din Moldoviţa, a dat viaţă ţinutului­­ silvestru, odrăslind în jurul ei aşe-­­ zări de toată mina, care s-au dez­voltat considerabil în anii din urmă. Moldoviţa, centrul, a devenit un ade­vărat tîrguşor şi tinde să se trans­forme treptat, treptat într-un oră­şel pitoresc şi atrăgător. Oamenii locului au îmbrăţişat meseria de tăie­tori de pădure şi de lucrători de fa­brică pe „veci“, cum le place să spu­nă, pentru că ea le oferă astăzi si­guranţa existenţei şi continuitate, spre deosebire de trecut, cînd fa­bricile de cherestea funcţionau sezo­nier, după barometrul afacerilor — sau dispăreau pur şi simplu mistuite de flăcări pentru ca patronii să-şi poată încasa prima de asigurare care întrecea totdeauna valoarea ins­talaţiilor. Era şi asta o afacere... Intre doua cifre Am poposit mai deunăzi în partea aceasta a ţării, cu gîndul să-mi re­văd prietenii pe care nu-i mai vă­zusem de cîţiva ani. Unul din ei, e tovarăşul Constantin Musceac, di­rectorul, un bărbat smead şi mereu încărcat de treburi — care tocmai picase de la drum. Nu m-a slăbit o clipă : — Vino să vezi fabrica... O să ai ce vedea !... O cunoşteam de mult, din preaj­ma naţionalizării. Era o fabrică ve­che, cu instalaţii elementare, cu hala gaterelor­ dărăpănată, cu ma­şini uzate, o fabrică de mîna a şap­­tesprezecea, în care oamenii tre­buia să muncească pe brînci. Acum am găsit o altă fabrică. Gatere iuţi care despicau buştenii desfoindu-i în scînduri albe, circulare pe rul­menţi, strunguri acţionate de mo­toare, un întreg complex tehnic în cea mai mare parte realizat de teh­nicienii fabricii. In subsolul halei gaterelor directorul mi-a arătat nişte scocuri pe care le-a numit transportor de rumeguş, apoi m-a dus la rampa de încărcare a vagoa­nelor să văd trei elevatoare, în de­pozitul de buşteni să-mi arate noua reţea de linii de vagoneţi, exhausto­­rul care evacuează ruindguşul de la fierăstraiele panglică şi... „cea dinţii brigadă complexă din trust“, briga­da lui Petre Bodnar, care lucrează în bandă rulantă. Mărturisesc deschis că cele vă­zute mi s-au părut atît de simple şi mărunte încît mă contraria oarecum pasiunea cu care directorul îmi vor­bea despre ele și mai ales mă con­traria faptul că, adeseori, omul mă privea cam nemulțumit poate că nu aude nici un cuvînt de laudă. I-am împărtășit directorului senti­mentul care mă stăpînea. Tovarășul Musceac a zîmbit în doi peri. — Bine... Am să-ţi istorisesc ceva care poate are să te surprindă... O poveste adevărată cuprinsă între două cifre Poţi s-o intitulezi „De la -14 la sută, la +2,94 la sută...“ Şi-atunci poate o să-nţelegi ce rost au „mărunţişurile" pe care ţi le-am arătat... Aceste două cifre reprezintă de fapt un drum pe care l-a făcut o săgeată pe­ un grafic. Dar drumul acesta, care pare atît de simplu, a cerut muncă, a cerut energii, ini­ţiativă. A răsturnat calcule contabi­le, a schimbat firea unor oameni, şi, deşi nu s-a sfîrşit încă, ne-a adus un drapel de unitate fruntaşă pe trust... Şi iată acum : în 1957 fabri­ca noastră avea o depăşire a pre­ţului de cost de 400.000 lei, adică de ,, + 4 şi ceva la sută...“ Eram deci o unitate nerentabilă... Ba mai mult, urma să ajungem în vîrful cozii codaşilor... Ştii ce însemnează depăşirea preţului de cost ? Să nu-ţi poţi crea un fond premiat, să nu poţi investi nimic în realizări social-culturale, să nu poţi asigura o salarizare ca lumea muncitori­lor... Acest ,, + 4 şi ceva la sută“ ţinea pe loc construirea unei noi cantine, ţinea pe loc construirea blocurilor muncitoreşti, dezorganiza munca, ne scotea peri albi, ce mai încolo şi încoace ! Pe urmă aducea după sine şedinţe interminabile, in­specţii fără rezultat,­ drumuri la DRAGOŞ NICOL trust, nemulţumiri... Ne era ru­şine, pur şi simplu, ruşine Constantin Musceac îşi trecu mîna peste frunte şi-şi şterse o sudoare nevăzută şi cu ea amintirea frămîn­­tărilor de altă dată. — Şi? — Intr-o bună zi s-a convocat o şedinţă a organizaţiei de partid. Am invitat la ea pe toţi tehnicienii no­ştri. Şi am început să dezbatem si­tuaţia fabricii. Am hotărît să stu­diem atent posibilităţile pe secţii, şi să găsim soluţiile. Peste cîteva zile ne-am adunat din nou. S-au ri­dicat tehnicienii : Aurel Semaca — mecanicul şef Octavian Kopcenko — inginerul şef, Nicolae Balabasciuc — lăcătuşul mecanic şi — au arătat: trebuie să mecanizăm încărcatul vagoanelor, se pierd bani şi timp mult cu încărcatul manual; trebuie să găsim o formulă mecanică de eva­cuare a rumeguşului din subsolul halei gaterelor ; lucrează prea mulţi oameni acolo şi plătim salarii pe care le-am putea folosi cu succes în altă parte ; trebuie să resistema­­tizăm reţeaua de linii în depozitul de buşteni... şi multe altele. Am calculat sumele şi timpul ce s-ar putea recupera.. Şi am pornit bătălia. Cei mai de frunte, comu­niştii, au trecut la fapte. Secretarul de partid Ion Rizac, Aurel Semaca, Ion Zdrob, Niculae Suhale au trecut în secţii şi au început să muncească cu oamenii. Nicolae Balabasciuc a adaptat inovaţia lui Stanislav So­­bola de la trust, transportorul de rumeguş din subsolul halei gatere­lor . Koch Otto şi Caprioare Vasile au modernizat strungurile şi circu­larele, Gheorghe Cîrdei a perfec­ţionat transportul în depozitul de buşteni, şi tot aici Petre Bodnar a pornit prima brigadă complexă... iar la încărcatul vagoanelor s-au ivit cele trei elevatoare... Şi-acum să-ţi fac un calcul. Toate aceste lucruri „mărunte“ au împins săgeata pînă la 1 ianuarie 1953, de la + 4 şi ceva la sută, la +2,94 la, sută"... întreprinderea a recuperat 143.946 lei !... Şi iată că datorită a­­cestui drum am putut împărţi în luna martie premii în valoare de 12.524 lei, am putut ajunge la sa­larii între 771 şi 1200 lei, am putut începe construirea cantinei de 1­300 locuri şi... ne-am depărtat de vîrful cozii codaşilor.... Şi, ceea ce-i mai important, oamenii au înţeles că de munca lor, de bunul mers al produc­ţiei, depinde în cea mai mare mă­sură îmbunătăţirea situaţiei mate­riale a tuturor şi a fiecăruia, de aceea lupta cu cei 2,94 la sută con­tinuă. Vrem ca Moldoviţa noastră să devină rentabilă reducînd preţul de cost... O istorioara ...a lui Niculae Uhren şi a echipei lui. Am aflat-o în depozitul de bu­şteni de la nişte retezători cu care am stat la taclale. Dacă s-a alcătuit brigada com­plexă a lui Petre Bodnar, a intrat şi Niculae Uhren cu echipa lui de retezători la lucru în brigadă. Tre­buie să se ştie că retezătorii au în­tr-un fel în mîna lor întreaga pro­ducţie a fabricii. Ei secţionează buştenii pentru gatere. Dacă ei muncesc încet, şi brigada, şi fabrica muncesc încet. Dar echipa lui Ni­colae Uhren nu se prea omoară cu lucrul. „Viaţa-i lungă lire!... Şi doară nu dau turcii!" se gîndeau pesemne cei din echipă. Pe urmă, vorba ceea, leafa merge, că doar ceea ce cîştigă brigada în acord se împarte la toţi. Deci, cătinel, cătinel, fraţilor că-i lungă săptămîna... De unde să ştie dumnealor că lui Petre Bodnar, lui Mihai Bodnar şi lui Vasile Popovici le scăpăra mă­seaua de necaz. Dulcea lene a ce­lorlalţi scădea cîştigurile brigăzii şi-i scădea şi renumele şi prestigiul. Dulcea lene i-a cuprins pe urmă şi pe alţii. Şi iată că banda rulantă se poticnea ori „rula“ cu încetineală de melc. S-au sfătuit atunci Petre şi Mihai Bodnar cu Vasile Popovici şi s-au pus pe capul lui Niculae Uhren. — Bine, măi omule, tu nu vrei să cîştigi mai acătării? — Ciştig! — Cîştigi din ceea ce muncim noi!... Te ducem în spate... Şi nu ne convine. — Pe mine nu mă duce nimeni In spate... — Ba te ducem noi cu echipă cu tot... Intîi şi întîi Uhren s-a înfuriat. Pe urmă s-a dat pe brazdă. Mai ales cînd cei trei s-au gîndit nu numai să-l certe ci şi să-l înveţe cum trebuie să se muncească într-o brigadă. Cu ajutorul celor trei fruntaşi, echipa lui Uhren s-a ridi­cat după o vreme la randamentul brigăzii. S-au ridicat şi alţii. Şi a­­cum brigada depăşeşte zilnic norma cu douăzeci la sută şi fiecare ins primeşte mai mulţi bani la chen­zină... Povestea lui Nicolae Uhren şi a altora — deşi nu reprezintă o cifră — se cuprinde şi ea între cele două cifre: „ +4 şi ceva la sută şi + 2,94...“ Dar cîte alte poveşti nu se cuprind, cîte frămîntări şi cîtă muncă n-a cerut aceea simplă, în aparentă mişcare a săgeţii de pe grafic... La sfîrşitul acestor istorisiri i-am mărturisit tovarăşului Constantin Musceac că am înţeles rostul aces­tor „mărunte“ lucruri de care el era atît de mîndru. N-or fi făcut mi­nuni în tehnică oamenii de la Mol­­doviţa, dar au schimbat ceva din vechi în ceva nou, au descoperit e­­nergii pe care le-au pus în mişcare şi s-au descoperit pe ei înşişi... Co­muniştii de la Moldoviţa şi-au pro­pus ca în cel mai scurt timp să se ajungă la normal. Şi pentru asta bătălia continuă... ...Plecînd de-acolo, din împărăţia pădurilor verzi şi a cerului albastru, am simţit în inimă fiorul unei tul­burătoare poezii... Poezia creaţiei modeste, vrednice, ce se desprinde din strădania oamenilor, din întîm­­plări în care se rînduiesc şi cifrele şi întîmplările de la Moldoviţa. Şi odată cu acest fior, am simţit dorinţa de a reveni printre oamenii aceştia, de a-i revedea curînd, cînd vor fi a­­juns la capătul bătăliei pentru cuce­rirea „normalului“... Poate că acestui gînd îi răspundea de departe Moldo­­viţa, petrecîndu-mă la drum cu vuie­tul neîntrerupt al gaterelor şi cu si­lueta înaltă a coşului ridicată ca un braţ prietenesc şi puternic deasupra nesfîrşitelor cetinişuri... Drumul un lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllilllllllillllllllllllllllllllllllllillllllllllllllllillliHlllllllllllllllll!llllllllllllllllllllllllllllllllllllllll!IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIHII|l'l|ll|llllllll' C-✓llllllllllllll lllllllllll S C î N T E I A MONUMENTUL DE LA PANTELIMON Floren Tenţer, tehnician constructor în fostul trust 10, acum T.R.C.L.-Con­­stanţa, are toate şansele să intre in istorie. A construit Un castel de apă la S.M.T.-Pantelimon, ra­ionul Hîrşova, mai ceva decît vestitul turn încli­nat din Pisa. Mai ceva, deoarece turnul din Pisa este înclinat dar stă. Stă de şapte secole şi mai bine. Iar castelul din Pan­­telimon abia a început să se încline, în schimb are o calitate incontesta­bilă : curge ca o... stropi­toare şi are zidurile veş­nic umede. Oamenii, se vede treaba, nerecunoscători, nu apre­ciază la justa lui valoare acest monument construit în pofida tuturor reguli­lor de construcţie. Ba, mai mult, fac şi ocol larg în jarul lui. Cine ştie... ar putea să se dărîme. Cît despre Marin Ciobanu, di­rectorul S.M.T.-ului, ace­stuia îi vine ameţeală ori de cite ori se gîndeşte la costul castelului şi-l vede pe tractoristul Gheorghe Apăseacă, sacagiul oficial al staţiunii, cum remor­chează cisternele de apă pentru S.M.T. şi le plim­bă de la un capăt la ce­lălalt al satului, cum se cheltuiesc bănuţii ca să fie umplută fiecare cistern­­ă cu găleţile. Să mai spună cineva că Florea Tenţer şi colabora­torii săi nu sunt zilnic po­meniţi de cei de la Pan­­telimon, care, nu ne în­doim, vor cere ca toţi a­­ceşti „meşteri fără frică, care în loc să dreagă, stri­că“ să fie răsplătiţi după merit de mărunţişul de 25 sau 50 de bani şi chiar un leu­, cu ocazia plăţii drepturilor lor, să se prezinte...“ ulterior, vrea să spună avizul, pentru a-i ridica. Adică a 2-a, a 3-a zi. La prima plată a sala­riilor, după afişarea avi­zului cînd s-au prezentat unii muncitori să-şi ri­dice restul, casierul le-a răspuns binevoitor: „N-am fraţilor decît hîrtii de 3 lei. Cum să vi le împart în 25 şi 50 de bani, cînd n-am mărunţiş". După alte cîteva plăţi acelaşi casier le răspundea con­cret : „Bănuţul vostru, oameni buni, dar nu am monede decît de 5 lei, sau de 10, sau chiar de 25 lei. Mărunţiş nu mă pot face ! — ofta el a... deznă­dejde, rămînînd cu mă­runţişul din care aduna sume frumoase în fundul buzunarelor. Vorba aceea: „Dacă nu curge, — pică“ — îşi spunea el. Şi aşa tot îi pică de vreo cîţiva ani, la fiecare plată a salarii­lor. Bine ar fi, zic muncito­rii, ca sâ-i pice din par­tea conducerii şi cuvenita tragere la răspundere. =♦♦4= O construcţie recentă: Staţia de degazolinare din Ţicleni. (regiunea Craiova). (Foto R. COSTIN) DACA NU CURGE, PICA minteşte întotdeauna cu veneraţie de un strălucit moment de inspiraţie din viaţa lui. Era în urmă cu 5 ani. Pardon, cu 6 ani! Făcea plata salariilor. Greu ! Făcuse scurtă sub braţ tot numărînd. Trans­pirase tot. Atunci însă i-a venit ideea salvatoa­re ! A prins deasupra ca­sei un carton pe care scria­: „Aviz! Salariaţii întreprinderii care nu au primit restul de bani mă­runţi (nimeni nu primes-Rudolf Trisnelder, ca­sier la fabrica „Solven­­tul“-Timişoara, îşi rea­ PACHT CA VACILE N-AU GRAI ? Ce-ar fi dacă numărul funcţionarilor unei gospo­dării de stat s-ar restrin­­ge ? Ar rămîne birouri goale, care ar trebui rea­­menajate pentru nevoile de producţie ale gospodă­riei, magazii, crescătorii de păsări, porci etc. Ce s-ar întîmpla însă dacă ar creşte numărul celor de la administrativ ? Un lu­cru tot atît de logic. Graj­durile, aşa cum s-a întîm­­plat la G.A.S.-Periş, ar fi transformate în birouri. In această gospodărie bi­rourile s-au dovedit a fi neîncăpătoare; trebuia în­treprins ceva pentru mă­rirea spaţiului. Şi cînd e vorba de administraţie nu există problemă care să nu poată fi rezolvată. S-a găsit soluţia: graj­dul vacilor va fi trans­format în birouri şi alte acareturi. „Mai scăpăm şi de mirosul de bălegar, care-i sub nasul nostru" şi-au zis cei din birouri. S-a găsit şi motivarea : „grajdul este infectat de boli şi trebuie să i se dea altă destinaţie". S-a trecut la treabă. Vacile au fost duse în mijlocul cîmpului. Instalaţia pentru mulsul mecanic, pentru care s-au cheltuit mari sume de bani, a fost demontată şi acum zace grămadă in­tr-o magazie. Sperăm ca pe această cale să afle şi Trustul re­gional Gostat cite ceva despre G.A.S. Periş. Dar, unii spun că trustul ştie, ba chiar a şi aprobat. Un condamnat la moarte A EVADAT Filmul are la bază un fapt auten­tic, petrecut în timpul războiului în Franţa ocupată de hitlerişti. Este re­latarea aproape documentară a eva­dării unui luptător din Rezistenţă, condamnat la moarte şi întemniţat în fortul Montluc. „Un condamnat la moarte a eva­dat“ are un singur personaj princi­pal — locotenentul Fontaine, (inter­pret , actor neprofesionist), un sin­gur decor — închisoarea , călăii na­zişti aproape că nici nu apar pe e­­cran, iar schingiuirile, interogatoriile gestapoului sunt — în cea mai mare parte — doar sugerate. Şi totuşi, de la prima şi pînă la ultima imagine, filmul acesta fără „intrigă“, în care aproape că nu există acţiune şi în care mai că nu se vorbeşte, cre­ează o puternică tensiune, solicită din plin atenţia spectatorului. Duşman declarat al teatralismului, în arta filmului, al efectelor gratui­te, al retorismului, regizorul Robert Bresson şi-a propus să exprime cît mai mult, spunînd cît mai puţin. Este, într-un anumit sens, o demon­straţie de cinematografie, o afirma­re a posibilităţilor aparatului de fil­mat de a dezvălui gîndurile, psiho­logia personajelor, dramatismul in­terior al faptelor. „Pentru mine un film înseamnă descoperirea omului“ — spunea regizorul francez şi, în­­tr-adevăr, cu mare economie de mij­loace, el descoperă în locotenentul Fontaine omul, omul din Rezistenţă, patriotul antifascist. Două cuvinte schimbate la spălă­tor cu tovarăşii săi, un gest sau o privire încurajatoare şi filmul ne sugerează că Fontaine nu e singur, că hotărîrea şi tenacitatea lui, încre­derea lui în reuşita evadării înglo­bează hotărîrea şi tenacitatea, încre­derea şi speranţele nenumăraţilor luptători pentru libertate închişi, ca şi el, în temniţele gestapoului. Pri­vită prin această prismă, evadarea încetează de a mai fi un act izolat, personal, ci primeşte o semnificaţie largă — iar filmul de o fac­tură cu totul particulară a lui Ro­bert Bresson încetează, de asemenea, de a fi un simplu tur de virtuozi­tate cinematografică. Distins cu pre­miul pentru regie la Festivalul de la Cannes, în 1957, „Un condamnat la moarte a evadat“ este o operă realistă, profund umană. Ar fi greu și, mai cu seamă, inutil să povestim succesiunea faptelor. Să arătăm, bunăoară, cum desprinde deţinutul o tăblie din uşa celulii sale, cum îşi confecţionează frînghi­­ile, cârligele necesare temerarei în­cercări de salvare? Iar amănuntele evadării propriu-zise sunt, la fel, lip­site de spectaculos, pentru că chiar atunci cînd Fontaine răpune un paz­nic hitlerist, fapta nu este arătată ci vedem numai, după aceea, fugitiv, pușca mitralieră și o parte din cor­pul nazistului doborît. Or, tocmai în aceasta constă arta originală a lui Bresson — priceperea de a pune în valoare dramatismul lucrurilor care nu se spun și nu se văd pe e­­cran... ...Atmosfera închisorii, teroarea, sunt zguduitor redate deşi, după cum spuneam, călăii aproape că nu apar în film. Aici merită de relevat fe­lul în care regizorul foloseşte ilus­traţia sonoră, clinchetul unor chei ciocnite de balustrada scării, bocăni­tul sacadat al unor cizme, o uşă de celulă trîntită cu violenţă — şi sim­ţim, aproape fîzic, prezenţa gardie­nilor din S.S. Iar momentele de tă­cere, de linişte absolută sînt încăr­cate, şi ele, de un mare potenţial dramatic, sugerînd tensiunea clipe­lor de aşteptare. Cea mai mare parte a filmului îl înfăţişează pe Fontaine singur, în celula sa, pregătindu-şi pînă în cele mai mici amănunte evadarea. Loco­tenentul tace tot timpul, dar este într-un permanent dialog cu sine însuşi, mereu atent la lumea aceas­ta de zgomote din afară care, pen­tru el, are înţelesuri şi semnificaţii deosebite. Va reuşi ? Nu va fi oare descoperit ? Oare nu este totul za­darnic ? Trebuie să izbutească ! Cu orice risc ! Frămîntările lui, îndoie­lile, momentele de slăbiciune, apoi din nou încrederea şi dîrzenia fără seamăn care îl animă, — aceste os­cilaţii psihologice sînt astfel înfăţi­şate incit suplinesc lipsa aparentă de acţiune, de mişcare, iar filmul ca­pătă un ritm viu, este emoţionant şi convingător. ...în anul 1945, imediat după eli­berarea Franţei, un tînăr regizor — René Clément — a început turnarea unui film documentar închinat evo­cării Rezistenţei antihitleriste. Sub presiunea faptelor, filmul acesta a devenit o adevă­rată epopee a lup­tei poporului fran­cez împotriva fas­cismului­­ şi astfel s-a născut „La bataille du rail“, capodoperă a cine­matografiei franceze. In „Un condam­nat la moarte a evadat“, mişcarea populară de Rezistenţă nu este nici pe departe înfăţişată cu asemenea amploare. Rezistenţa este — după cum arată şi creatorul filmului — nu subiectul, ci cadrul istoric în care se petrece acţiunea. Totuşi, prin sim­pla descriere a amănuntelor unei evadări cineaştii sugerează cu forţă atmosfera războiului, a ocupaţiei naziste, solidaritatea patriotică a poporului francez în lupta antifas­cistă. Locotenentul Fontaine a exis­tat in realitate — personajul întru­chipează un erou autentic al Rezis­tenţei, de altfel chiar co-autor al scenariului acestui film. Cineaştii îl arată înfruntînd şi învingînd greu­tăţi, primejdii nenumărate şi, fără îndoială, dacă n-ar fi fost animat de încrederea neţărmurită în victo­rie şi în viaţă, de ură sfîntă împo­triva ocupanţilor, a fascismului, dacă ar fi fost lipsit de sprijinul moral al tovarăşilor săi, încercarea lui ar fi fost sortită eşecului. Tema Rezistenţei este inepuiza­bilă şi mereu actuală pentru creato­rii de filme. Filmul „Un con­damnat la moarte a evadat“ ne aminteşte că există mulţi locotenenţi Fontaine, ne dă convingerea că po­porul francez, marele Erou al Rezis­tenţei, — va şti să preîntîmpine — cu aceeaşi dîrzenie neînfrîntă ca în trecut primejdia fascismului şi a războiului. D. COSTIN Cronica cinematografică (Urmare din pag. 1­ a)­ ­0*D­IN PLIN SEZON primeşte cantităţi destul de mari de cherestea fie de dimensiuni prea mici, fie de dimensiuni prea mari. Ca să iasă la socoteală gestionarul Alexandru Stingă a găsit o „soluţie“ care, pe bună dreptate, îi nemulţu­meşte pe cumpărători: la cherestea bună dă şi 10 la sută scurtături. Mai mult, ca să scape de cozile de topor, primite în cantităţi foarte mari, la o căruţă de ţiglă dă cumpărătorului şi cîte... 5 cozi de topor. Aşa, ca să se găsească la casa omului ! Buna aprovizionare a depozitelor nu este o simplă chestiune admini­­strativ-organizatorică. Ea prezintă şi un mare interes cetăţenesc. Faptul că în depozite nu se găsesc la timp unele sortimente de materiale de construcţie duce în unele cazuri la întîrzierea intrării în folosinţă a ca­selor şi la depăşirea termenelor pla­nificate de către Banca de Investiţii beneficiarilor de credite. Este de da­toria forurilor răspunzătoare de a­­provizionarea depozitelor să facă tot ce le stă în putinţă pentru a nu crea greutăţi oamenilor muncii în ce priveşte utilizarea creditelor pen­tru construcţii de locuinţe. Multe din neajunsurile semnalate ar putea fi lichidate dacă Direcţia generală a comerţului cu ridicata pentru produse metalo-chimice şi materiale de construcţie din Mini­sterul Comerţului, şi mai cu seamă întreprinderile producătoare ar lua fără întîrziere măsuri corespunză­toare. Materialele să fie repartizate mai judicios Iată o cerinţă de cea mai mare însemnătate, care ar evita stocarea unor sortimente acolo unde nu sunt de trebuinţă, în timp ce în alte locuri, unde sunt solicitate, lipsesc. In regiunea Suceava, nici O.C.L.-pro­­duse industriale, nici comitetele executive ale sfaturilor populare regional şi raionale n-au luat mă­suri pentru a asigura o judicioasă repartizare a materialelor în regiu­ne. In unele raioane de munte, de unde pleacă în toată ţara cherestea şi materiale de tot felul, nu func­ţionează încă depozite de materiale de construcţii. Un cetăţean din Cîm­­pulung Moldovenesc sau din Vatra Dornei care vrea să-şi cumpere a­­semenea materiale se vede nevoit să plece în alte raioane. Conducerea O.C.L.-produse indus­triale Suceava (merceolog cu mate­rialele de construcţii tov. Sub­inei) afirmă că sfatul popular orăşenesc e vinovat, fiindcă nu a repartizat te­renul necesar construirii depozitului. Tovarăşii de la sfat spun că moti­vul adevărat este lipsa de interes a celor de la O.C.L.-produse industri­ale Suceava. La ultima sesiune a Sfatului popular orăşenesc Vatra Dornei s-a hotărît, în sfîrşit, reparti­zarea unui teren pentru construirea depozitului , rămîne numai ca acesta să fie amenajat cît mai grabnic. îmbunătăţirea aprovizionării depo­zitelor cu materiale de construcţii în sortimentele căutate depinde în bună măsură de străduinţa comite­telor executive ale sfaturilor popu­lare regionale şi secţiilor comerciale. Multe din lipsurile semnalate ar putea fi înlăturate, fără ca aceasta să ceară eforturi prea mari, prin folosirea posibilităţilor locale, îndeo­sebi pe seama dezvoltării largi a industriei locale de materiale de construcție în toate regiunile ţării, M. C. Nr. 4¥id ------­ IN REGIUNEA AUTONOMA MAGHIARA Un libret C. E. C. la fiecare al 7-lea locuitor Ca în întreaga ţară, şi în Re­giunea Autonomă Maghiară tot mai mulţi cetăţeni devin depunători la casele de economii. în primele 4 luni ale acestui an, numărul depu­nătorilor la C.E.C. a crescut cu 12.738, ajungînd la un total de 101.270 de­punători in întreaga regiune. Rapor­tată la numărul populaţiei această cifră arată că fiecare al 7-lea locui­tor este depunător la C.E.C. Au sporit de asemenea depunerile populaţiei la casele de economii din regiune. In raionul Gheorghieni de­punerile în perioada 1 ianuarie—30 aprilie au fost cu 67 la sută mai mari decît în perioada corespunză­toare a anului trecut, în raionul Miercurea Ciuc cu 24 la sută mai mari, iar în raioanele Tg. Secuiesc şi Sf. Gheorghe depunerile Cetăţe­nilor din mediul sătesc au fost de două ori mai mari. Pentru a asigura deservirea de­punătorilor în condiţii cît mai bune, reţeaua C.E.C. a fost extinsă ajun­gînd la 702 unităţi Zilele acestea în Piaţa Stalin din Tg. Mureş s-a deschis cea de-a 763-a unitate C.E.C.

Next