Scînteia, iunie 1958 (Anul 27, nr. 4230-4254)
1958-06-01 / nr. 4230
Pag. 2 Să aplicăm hotărîrile consfătuirii de la Constanţa ! M e sommi mm mmmmil Pentru a afla cum se traduc în Viaţă în regiunea Bucureşti sarcinile consfătuirii de la Constanţa, un redactor al ziarului nostru a cerut tov. Ion Bădici, şeful secţiei agrare a Comitetului regional de partid Bucureştii să răspundă la cîteva întrebări. ÎNTREBARE: Ce au întreprins organele şî organizaţiile de partid din regiunea Bucureşti pentru ca sarcinile puse de consfătuirea de la Constanţa să fie cunoscute şi traduse în viaţă ? RĂSPUNS: Comitetul regional de ■partid Bucureşti a luat măsuri pentru cunoaşterea prevederilor acestor documente de către toate organele şi organizaţiile de partid din regiune. Chiar a doua zi după sosirea delegaţilor de la consfătuire, comitetul regional de partid a organizat două seminarii cu secretari ai comitetelor raionale de partid şi mai tîrziu consfătuiri raionale cu agitatorii fruntaşi. Participanţii la consfătuirea de la Constanţa au făcut numeroase expuneri despre problemele care s-au discutat. In adunări obşteşti ale ţăranilor muncitori, la căminele culturale, săteşti s-a citit chemarea con- , Sfătuirii de la Constanţa. încă de la 20 ianuarie a.c., cînd a avut loc consfătuirea cu fruntaşii din agricultura regiunii Bucureşti, comitetul regional de partid a întocmit un plan de măsuri pentru desfăşurarea muncii politice şi organizatorice în vederea dezvoltării multilaterale a unităţilor agricole cooperatiste. In urma consfătuirii de la Constanţa, acest plan de măsuri a fost îmbunătăţit. S-a prevăzut sporirea numărului de animale proprietate obştească — creşterea numărului de vaci de lapte de la 1.304 la 5.000, al scroafelor cu 2000, al păsărilor cu 30.000 etc. Putem spune că s-au şi obţinut unele rezultate îmbucurătoare. De la începutul anului şi pînă acum, numărul de vaci din gospodăriile colective şi cooperativele agricole de producţie a crescut cu peste 1200, numărul scroafelor de prăsilă a crescut cu cca. 500 capete. Gospodăria colectivă „Pionierul“ din comuna Poiana şi-a cumpărat 40 vaci, G.A.C. Ghimpaţi — 28 vaci, G.A.C. Săpunari — 17 vaci. Gospodăriile colective s-au orientat şi spre dezvoltarea altor ramuri de producţie care aduc venituri mari: cultivarea viţei de vie şi a pomilor fructiferi, a plantelor tehnice etc. ÎNTREBARE: Ce s-a făcut pentru dezvoltarea avutului obştesc în gospodăriile colective ? RĂSPUNS: Anul trecut, fondul de bază al gospodăriilor colective din regiunea Bucureşti a crescut cu peste 18 milioane lei faţă de 1956. Această creştere este însă sub posibilităţi. Nu peste tot s-a înţeles că izvorul veniturilor este creşterea fondului de bază. Anul trecut, 30 de gospodării colective n-au reţinut nimic pentru fondul de bază. De aceea aceste gospodării s-au dezvoltat prea puţin. După consfătuirea de la Constanţa, activiştii de partid şi de stat au dat o mai mare atenţie lămuririi colectiviştilor asupra importanţei fondului de bază, sfătuindu-i să reţină pentru acesta un anumit procent nu numai din veniturile băneşti ci şi din veniturile în natură. Rezultatele concrete ale acestei munci se vor vedea însă abia la împărţirea veniturilor. In multe locuri, gospodăriile colective sunt îndrumate să folosească fondurile indivizibile în scopuri cît mai productive. Gospodăria colectivă „23 August“ din Sâlcioara, raionul Lehliu, și-a propus să cumpere un autocamion vechi şi 5 cai. Activiştii de partid au stat de vorbă cu colectiviştii şi i-au convins că este mai rentabil pentru gospodărie să cumpere 20 scroafe de prăsilă şi 14 vaci de lapte. Calculele au arătat că din vînzarea produselor de la aceste animale către stat gospodăria ar putea să-şi mărească veniturile de la 85.000 lei la 120.000 lei la 100 de hai ÎNTREBARE : Ce măsuri s-au luat pentru sporirea cointeresării colectiviştilor în creşterea producţiei agricole ? RĂSPUNS : Faţă de anul trecut, s-a făcut un pas înainte în ce priveşte împărţirea de avansuri băneşti lunare şi trimestriale în contul zilelor-muncă fapt care face să crească cointeresarea colectiviştilor în participarea la muncă, în executarea la timp a lucrărilor agricole. Din cele 234 gospodării colective din regiune, 148 gospodării au şi împărţit avansuri băneşti. Organele de partid şi de stat din regiune n-au dat însă atenţie îndrumării gospodăriilor colective să aplice retribuirea suplimentară a colectiviştilor pentru depăşirile de producţie. In anii trecuţi, acest sistem nu s-a aplicat în niici o gospodărie colectivă din regiune. Şi, trebuie să recunoaştem, nici în acest an nu s-a făcut mare lucru pentru aplicarea sistemului de retribuire suplimentară. Plenara comitetului regional de partid din 19—20 mai a.c. a luat poziţie faţă de aceste lipsuri, trasînd comitetelor raionale de partid şi comitetelor executive ale sfaturilor populare sarcini concrete cu privire la munca organizatorică şi politică în vederea aplicării în cît mai multe gospodării colective a retribuţiei suplimentare. omo- IVoi modele de pluş Deşi tînără, secţia de electroplus a filaturii „Dacia“ din Capitală a început să producă noi articole şi modele. De unde la început întreprinderea era nevoită să finiseze plusul la alte întreprinderi, acum, datorită iscusinţei unui colectiv de ingineri şi tehnicieni care a reuşit să complecteze utilajul pentru acest produs, întregul proces tehnologic se execută în fabrică. Producţia medie zilnică în secţia de electroplus a crescut în ultimele luni cu 50 la sută; în prezent, în secţie se experimentează fabricarea de imprimeuri pluşate, precum și unele articole cu fibre din material plastic care imită astrahanul. Valea Moldoviţei începe de la confluenţa apei cu acelaşi nume cu soră-sa măi mare Moldova. E o vale îngustă pe alocuri, cu păduri care coboară pînă-n buza apei, cu lunci mărunte de arini tremurători, cu sate şi fabrici de cherestea înşirate de-a lungul căii fe- . rate şi al drumului frămintat şi răsfrămîntat de grele autocamioane încărcate cu buşteni. Aşezată la capătul liricei ferate, la un fel de cumpănă a munţilor nordici, una din aceste fabrici, cea din Moldoviţa, a dat viaţă ţinutului silvestru, odrăslind în jurul ei aşe- zări de toată mina, care s-au dezvoltat considerabil în anii din urmă. Moldoviţa, centrul, a devenit un adevărat tîrguşor şi tinde să se transforme treptat, treptat într-un orăşel pitoresc şi atrăgător. Oamenii locului au îmbrăţişat meseria de tăietori de pădure şi de lucrători de fabrică pe „veci“, cum le place să spună, pentru că ea le oferă astăzi siguranţa existenţei şi continuitate, spre deosebire de trecut, cînd fabricile de cherestea funcţionau sezonier, după barometrul afacerilor — sau dispăreau pur şi simplu mistuite de flăcări pentru ca patronii să-şi poată încasa prima de asigurare care întrecea totdeauna valoarea instalaţiilor. Era şi asta o afacere... Intre doua cifre Am poposit mai deunăzi în partea aceasta a ţării, cu gîndul să-mi revăd prietenii pe care nu-i mai văzusem de cîţiva ani. Unul din ei, e tovarăşul Constantin Musceac, directorul, un bărbat smead şi mereu încărcat de treburi — care tocmai picase de la drum. Nu m-a slăbit o clipă : — Vino să vezi fabrica... O să ai ce vedea !... O cunoşteam de mult, din preajma naţionalizării. Era o fabrică veche, cu instalaţii elementare, cu hala gaterelor dărăpănată, cu maşini uzate, o fabrică de mîna a şaptesprezecea, în care oamenii trebuia să muncească pe brînci. Acum am găsit o altă fabrică. Gatere iuţi care despicau buştenii desfoindu-i în scînduri albe, circulare pe rulmenţi, strunguri acţionate de motoare, un întreg complex tehnic în cea mai mare parte realizat de tehnicienii fabricii. In subsolul halei gaterelor directorul mi-a arătat nişte scocuri pe care le-a numit transportor de rumeguş, apoi m-a dus la rampa de încărcare a vagoanelor să văd trei elevatoare, în depozitul de buşteni să-mi arate noua reţea de linii de vagoneţi, exhaustorul care evacuează ruindguşul de la fierăstraiele panglică şi... „cea dinţii brigadă complexă din trust“, brigada lui Petre Bodnar, care lucrează în bandă rulantă. Mărturisesc deschis că cele văzute mi s-au părut atît de simple şi mărunte încît mă contraria oarecum pasiunea cu care directorul îmi vorbea despre ele și mai ales mă contraria faptul că, adeseori, omul mă privea cam nemulțumit poate că nu aude nici un cuvînt de laudă. I-am împărtășit directorului sentimentul care mă stăpînea. Tovarășul Musceac a zîmbit în doi peri. — Bine... Am să-ţi istorisesc ceva care poate are să te surprindă... O poveste adevărată cuprinsă între două cifre Poţi s-o intitulezi „De la -14 la sută, la +2,94 la sută...“ Şi-atunci poate o să-nţelegi ce rost au „mărunţişurile" pe care ţi le-am arătat... Aceste două cifre reprezintă de fapt un drum pe care l-a făcut o săgeată pe un grafic. Dar drumul acesta, care pare atît de simplu, a cerut muncă, a cerut energii, iniţiativă. A răsturnat calcule contabile, a schimbat firea unor oameni, şi, deşi nu s-a sfîrşit încă, ne-a adus un drapel de unitate fruntaşă pe trust... Şi iată acum : în 1957 fabrica noastră avea o depăşire a preţului de cost de 400.000 lei, adică de ,, + 4 şi ceva la sută...“ Eram deci o unitate nerentabilă... Ba mai mult, urma să ajungem în vîrful cozii codaşilor... Ştii ce însemnează depăşirea preţului de cost ? Să nu-ţi poţi crea un fond premiat, să nu poţi investi nimic în realizări social-culturale, să nu poţi asigura o salarizare ca lumea muncitorilor... Acest ,, + 4 şi ceva la sută“ ţinea pe loc construirea unei noi cantine, ţinea pe loc construirea blocurilor muncitoreşti, dezorganiza munca, ne scotea peri albi, ce mai încolo şi încoace ! Pe urmă aducea după sine şedinţe interminabile, inspecţii fără rezultat, drumuri la DRAGOŞ NICOL trust, nemulţumiri... Ne era ruşine, pur şi simplu, ruşine Constantin Musceac îşi trecu mîna peste frunte şi-şi şterse o sudoare nevăzută şi cu ea amintirea frămîntărilor de altă dată. — Şi? — Intr-o bună zi s-a convocat o şedinţă a organizaţiei de partid. Am invitat la ea pe toţi tehnicienii noştri. Şi am început să dezbatem situaţia fabricii. Am hotărît să studiem atent posibilităţile pe secţii, şi să găsim soluţiile. Peste cîteva zile ne-am adunat din nou. S-au ridicat tehnicienii : Aurel Semaca — mecanicul şef Octavian Kopcenko — inginerul şef, Nicolae Balabasciuc — lăcătuşul mecanic şi — au arătat: trebuie să mecanizăm încărcatul vagoanelor, se pierd bani şi timp mult cu încărcatul manual; trebuie să găsim o formulă mecanică de evacuare a rumeguşului din subsolul halei gaterelor ; lucrează prea mulţi oameni acolo şi plătim salarii pe care le-am putea folosi cu succes în altă parte ; trebuie să resistematizăm reţeaua de linii în depozitul de buşteni... şi multe altele. Am calculat sumele şi timpul ce s-ar putea recupera.. Şi am pornit bătălia. Cei mai de frunte, comuniştii, au trecut la fapte. Secretarul de partid Ion Rizac, Aurel Semaca, Ion Zdrob, Niculae Suhale au trecut în secţii şi au început să muncească cu oamenii. Nicolae Balabasciuc a adaptat inovaţia lui Stanislav Sobola de la trust, transportorul de rumeguş din subsolul halei gaterelor . Koch Otto şi Caprioare Vasile au modernizat strungurile şi circularele, Gheorghe Cîrdei a perfecţionat transportul în depozitul de buşteni, şi tot aici Petre Bodnar a pornit prima brigadă complexă... iar la încărcatul vagoanelor s-au ivit cele trei elevatoare... Şi-acum să-ţi fac un calcul. Toate aceste lucruri „mărunte“ au împins săgeata pînă la 1 ianuarie 1953, de la + 4 şi ceva la sută, la +2,94 la, sută"... întreprinderea a recuperat 143.946 lei !... Şi iată că datorită acestui drum am putut împărţi în luna martie premii în valoare de 12.524 lei, am putut ajunge la salarii între 771 şi 1200 lei, am putut începe construirea cantinei de 1300 locuri şi... ne-am depărtat de vîrful cozii codaşilor.... Şi, ceea ce-i mai important, oamenii au înţeles că de munca lor, de bunul mers al producţiei, depinde în cea mai mare măsură îmbunătăţirea situaţiei materiale a tuturor şi a fiecăruia, de aceea lupta cu cei 2,94 la sută continuă. Vrem ca Moldoviţa noastră să devină rentabilă reducînd preţul de cost... O istorioara ...a lui Niculae Uhren şi a echipei lui. Am aflat-o în depozitul de buşteni de la nişte retezători cu care am stat la taclale. Dacă s-a alcătuit brigada complexă a lui Petre Bodnar, a intrat şi Niculae Uhren cu echipa lui de retezători la lucru în brigadă. Trebuie să se ştie că retezătorii au într-un fel în mîna lor întreaga producţie a fabricii. Ei secţionează buştenii pentru gatere. Dacă ei muncesc încet, şi brigada, şi fabrica muncesc încet. Dar echipa lui Nicolae Uhren nu se prea omoară cu lucrul. „Viaţa-i lungă lire!... Şi doară nu dau turcii!" se gîndeau pesemne cei din echipă. Pe urmă, vorba ceea, leafa merge, că doar ceea ce cîştigă brigada în acord se împarte la toţi. Deci, cătinel, cătinel, fraţilor că-i lungă săptămîna... De unde să ştie dumnealor că lui Petre Bodnar, lui Mihai Bodnar şi lui Vasile Popovici le scăpăra măseaua de necaz. Dulcea lene a celorlalţi scădea cîştigurile brigăzii şi-i scădea şi renumele şi prestigiul. Dulcea lene i-a cuprins pe urmă şi pe alţii. Şi iată că banda rulantă se poticnea ori „rula“ cu încetineală de melc. S-au sfătuit atunci Petre şi Mihai Bodnar cu Vasile Popovici şi s-au pus pe capul lui Niculae Uhren. — Bine, măi omule, tu nu vrei să cîştigi mai acătării? — Ciştig! — Cîştigi din ceea ce muncim noi!... Te ducem în spate... Şi nu ne convine. — Pe mine nu mă duce nimeni In spate... — Ba te ducem noi cu echipă cu tot... Intîi şi întîi Uhren s-a înfuriat. Pe urmă s-a dat pe brazdă. Mai ales cînd cei trei s-au gîndit nu numai să-l certe ci şi să-l înveţe cum trebuie să se muncească într-o brigadă. Cu ajutorul celor trei fruntaşi, echipa lui Uhren s-a ridicat după o vreme la randamentul brigăzii. S-au ridicat şi alţii. Şi acum brigada depăşeşte zilnic norma cu douăzeci la sută şi fiecare ins primeşte mai mulţi bani la chenzină... Povestea lui Nicolae Uhren şi a altora — deşi nu reprezintă o cifră — se cuprinde şi ea între cele două cifre: „ +4 şi ceva la sută şi + 2,94...“ Dar cîte alte poveşti nu se cuprind, cîte frămîntări şi cîtă muncă n-a cerut aceea simplă, în aparentă mişcare a săgeţii de pe grafic... La sfîrşitul acestor istorisiri i-am mărturisit tovarăşului Constantin Musceac că am înţeles rostul acestor „mărunte“ lucruri de care el era atît de mîndru. N-or fi făcut minuni în tehnică oamenii de la Moldoviţa, dar au schimbat ceva din vechi în ceva nou, au descoperit energii pe care le-au pus în mişcare şi s-au descoperit pe ei înşişi... Comuniştii de la Moldoviţa şi-au propus ca în cel mai scurt timp să se ajungă la normal. Şi pentru asta bătălia continuă... ...Plecînd de-acolo, din împărăţia pădurilor verzi şi a cerului albastru, am simţit în inimă fiorul unei tulburătoare poezii... Poezia creaţiei modeste, vrednice, ce se desprinde din strădania oamenilor, din întîmplări în care se rînduiesc şi cifrele şi întîmplările de la Moldoviţa. Şi odată cu acest fior, am simţit dorinţa de a reveni printre oamenii aceştia, de a-i revedea curînd, cînd vor fi ajuns la capătul bătăliei pentru cucerirea „normalului“... Poate că acestui gînd îi răspundea de departe Moldoviţa, petrecîndu-mă la drum cu vuietul neîntrerupt al gaterelor şi cu silueta înaltă a coşului ridicată ca un braţ prietenesc şi puternic deasupra nesfîrşitelor cetinişuri... Drumul un lllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllllilllllllillllllllllllllllllllllllllillllllllllllllllillliHlllllllllllllllll!llllllllllllllllllllllllllllllllllllllll!IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIHII|l'l|ll|llllllll' C-✓llllllllllllll lllllllllll S C î N T E I A MONUMENTUL DE LA PANTELIMON Floren Tenţer, tehnician constructor în fostul trust 10, acum T.R.C.L.-Constanţa, are toate şansele să intre in istorie. A construit Un castel de apă la S.M.T.-Pantelimon, raionul Hîrşova, mai ceva decît vestitul turn înclinat din Pisa. Mai ceva, deoarece turnul din Pisa este înclinat dar stă. Stă de şapte secole şi mai bine. Iar castelul din Pantelimon abia a început să se încline, în schimb are o calitate incontestabilă : curge ca o... stropitoare şi are zidurile veşnic umede. Oamenii, se vede treaba, nerecunoscători, nu apreciază la justa lui valoare acest monument construit în pofida tuturor regulilor de construcţie. Ba, mai mult, fac şi ocol larg în jarul lui. Cine ştie... ar putea să se dărîme. Cît despre Marin Ciobanu, directorul S.M.T.-ului, acestuia îi vine ameţeală ori de cite ori se gîndeşte la costul castelului şi-l vede pe tractoristul Gheorghe Apăseacă, sacagiul oficial al staţiunii, cum remorchează cisternele de apă pentru S.M.T. şi le plimbă de la un capăt la celălalt al satului, cum se cheltuiesc bănuţii ca să fie umplută fiecare cisternă cu găleţile. Să mai spună cineva că Florea Tenţer şi colaboratorii săi nu sunt zilnic pomeniţi de cei de la Pantelimon, care, nu ne îndoim, vor cere ca toţi aceşti „meşteri fără frică, care în loc să dreagă, strică“ să fie răsplătiţi după merit de mărunţişul de 25 sau 50 de bani şi chiar un leu, cu ocazia plăţii drepturilor lor, să se prezinte...“ ulterior, vrea să spună avizul, pentru a-i ridica. Adică a 2-a, a 3-a zi. La prima plată a salariilor, după afişarea avizului cînd s-au prezentat unii muncitori să-şi ridice restul, casierul le-a răspuns binevoitor: „N-am fraţilor decît hîrtii de 3 lei. Cum să vi le împart în 25 şi 50 de bani, cînd n-am mărunţiş". După alte cîteva plăţi acelaşi casier le răspundea concret : „Bănuţul vostru, oameni buni, dar nu am monede decît de 5 lei, sau de 10, sau chiar de 25 lei. Mărunţiş nu mă pot face ! — ofta el a... deznădejde, rămînînd cu mărunţişul din care aduna sume frumoase în fundul buzunarelor. Vorba aceea: „Dacă nu curge, — pică“ — îşi spunea el. Şi aşa tot îi pică de vreo cîţiva ani, la fiecare plată a salariilor. Bine ar fi, zic muncitorii, ca sâ-i pice din partea conducerii şi cuvenita tragere la răspundere. =♦♦4= O construcţie recentă: Staţia de degazolinare din Ţicleni. (regiunea Craiova). (Foto R. COSTIN) DACA NU CURGE, PICA minteşte întotdeauna cu veneraţie de un strălucit moment de inspiraţie din viaţa lui. Era în urmă cu 5 ani. Pardon, cu 6 ani! Făcea plata salariilor. Greu ! Făcuse scurtă sub braţ tot numărînd. Transpirase tot. Atunci însă i-a venit ideea salvatoare ! A prins deasupra casei un carton pe care scria: „Aviz! Salariaţii întreprinderii care nu au primit restul de bani mărunţi (nimeni nu primes-Rudolf Trisnelder, casier la fabrica „Solventul“-Timişoara, îşi rea PACHT CA VACILE N-AU GRAI ? Ce-ar fi dacă numărul funcţionarilor unei gospodării de stat s-ar restringe ? Ar rămîne birouri goale, care ar trebui reamenajate pentru nevoile de producţie ale gospodăriei, magazii, crescătorii de păsări, porci etc. Ce s-ar întîmpla însă dacă ar creşte numărul celor de la administrativ ? Un lucru tot atît de logic. Grajdurile, aşa cum s-a întîmplat la G.A.S.-Periş, ar fi transformate în birouri. In această gospodărie birourile s-au dovedit a fi neîncăpătoare; trebuia întreprins ceva pentru mărirea spaţiului. Şi cînd e vorba de administraţie nu există problemă care să nu poată fi rezolvată. S-a găsit soluţia: grajdul vacilor va fi transformat în birouri şi alte acareturi. „Mai scăpăm şi de mirosul de bălegar, care-i sub nasul nostru" şi-au zis cei din birouri. S-a găsit şi motivarea : „grajdul este infectat de boli şi trebuie să i se dea altă destinaţie". S-a trecut la treabă. Vacile au fost duse în mijlocul cîmpului. Instalaţia pentru mulsul mecanic, pentru care s-au cheltuit mari sume de bani, a fost demontată şi acum zace grămadă intr-o magazie. Sperăm ca pe această cale să afle şi Trustul regional Gostat cite ceva despre G.A.S. Periş. Dar, unii spun că trustul ştie, ba chiar a şi aprobat. Un condamnat la moarte A EVADAT Filmul are la bază un fapt autentic, petrecut în timpul războiului în Franţa ocupată de hitlerişti. Este relatarea aproape documentară a evadării unui luptător din Rezistenţă, condamnat la moarte şi întemniţat în fortul Montluc. „Un condamnat la moarte a evadat“ are un singur personaj principal — locotenentul Fontaine, (interpret , actor neprofesionist), un singur decor — închisoarea , călăii nazişti aproape că nici nu apar pe ecran, iar schingiuirile, interogatoriile gestapoului sunt — în cea mai mare parte — doar sugerate. Şi totuşi, de la prima şi pînă la ultima imagine, filmul acesta fără „intrigă“, în care aproape că nu există acţiune şi în care mai că nu se vorbeşte, creează o puternică tensiune, solicită din plin atenţia spectatorului. Duşman declarat al teatralismului, în arta filmului, al efectelor gratuite, al retorismului, regizorul Robert Bresson şi-a propus să exprime cît mai mult, spunînd cît mai puţin. Este, într-un anumit sens, o demonstraţie de cinematografie, o afirmare a posibilităţilor aparatului de filmat de a dezvălui gîndurile, psihologia personajelor, dramatismul interior al faptelor. „Pentru mine un film înseamnă descoperirea omului“ — spunea regizorul francez şi, într-adevăr, cu mare economie de mijloace, el descoperă în locotenentul Fontaine omul, omul din Rezistenţă, patriotul antifascist. Două cuvinte schimbate la spălător cu tovarăşii săi, un gest sau o privire încurajatoare şi filmul ne sugerează că Fontaine nu e singur, că hotărîrea şi tenacitatea lui, încrederea lui în reuşita evadării înglobează hotărîrea şi tenacitatea, încrederea şi speranţele nenumăraţilor luptători pentru libertate închişi, ca şi el, în temniţele gestapoului. Privită prin această prismă, evadarea încetează de a mai fi un act izolat, personal, ci primeşte o semnificaţie largă — iar filmul de o factură cu totul particulară a lui Robert Bresson încetează, de asemenea, de a fi un simplu tur de virtuozitate cinematografică. Distins cu premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes, în 1957, „Un condamnat la moarte a evadat“ este o operă realistă, profund umană. Ar fi greu și, mai cu seamă, inutil să povestim succesiunea faptelor. Să arătăm, bunăoară, cum desprinde deţinutul o tăblie din uşa celulii sale, cum îşi confecţionează frînghiile, cârligele necesare temerarei încercări de salvare? Iar amănuntele evadării propriu-zise sunt, la fel, lipsite de spectaculos, pentru că chiar atunci cînd Fontaine răpune un paznic hitlerist, fapta nu este arătată ci vedem numai, după aceea, fugitiv, pușca mitralieră și o parte din corpul nazistului doborît. Or, tocmai în aceasta constă arta originală a lui Bresson — priceperea de a pune în valoare dramatismul lucrurilor care nu se spun și nu se văd pe ecran... ...Atmosfera închisorii, teroarea, sunt zguduitor redate deşi, după cum spuneam, călăii aproape că nu apar în film. Aici merită de relevat felul în care regizorul foloseşte ilustraţia sonoră, clinchetul unor chei ciocnite de balustrada scării, bocănitul sacadat al unor cizme, o uşă de celulă trîntită cu violenţă — şi simţim, aproape fîzic, prezenţa gardienilor din S.S. Iar momentele de tăcere, de linişte absolută sînt încărcate, şi ele, de un mare potenţial dramatic, sugerînd tensiunea clipelor de aşteptare. Cea mai mare parte a filmului îl înfăţişează pe Fontaine singur, în celula sa, pregătindu-şi pînă în cele mai mici amănunte evadarea. Locotenentul tace tot timpul, dar este într-un permanent dialog cu sine însuşi, mereu atent la lumea aceasta de zgomote din afară care, pentru el, are înţelesuri şi semnificaţii deosebite. Va reuşi ? Nu va fi oare descoperit ? Oare nu este totul zadarnic ? Trebuie să izbutească ! Cu orice risc ! Frămîntările lui, îndoielile, momentele de slăbiciune, apoi din nou încrederea şi dîrzenia fără seamăn care îl animă, — aceste oscilaţii psihologice sînt astfel înfăţişate incit suplinesc lipsa aparentă de acţiune, de mişcare, iar filmul capătă un ritm viu, este emoţionant şi convingător. ...în anul 1945, imediat după eliberarea Franţei, un tînăr regizor — René Clément — a început turnarea unui film documentar închinat evocării Rezistenţei antihitleriste. Sub presiunea faptelor, filmul acesta a devenit o adevărată epopee a luptei poporului francez împotriva fascismului şi astfel s-a născut „La bataille du rail“, capodoperă a cinematografiei franceze. In „Un condamnat la moarte a evadat“, mişcarea populară de Rezistenţă nu este nici pe departe înfăţişată cu asemenea amploare. Rezistenţa este — după cum arată şi creatorul filmului — nu subiectul, ci cadrul istoric în care se petrece acţiunea. Totuşi, prin simpla descriere a amănuntelor unei evadări cineaştii sugerează cu forţă atmosfera războiului, a ocupaţiei naziste, solidaritatea patriotică a poporului francez în lupta antifascistă. Locotenentul Fontaine a existat in realitate — personajul întruchipează un erou autentic al Rezistenţei, de altfel chiar co-autor al scenariului acestui film. Cineaştii îl arată înfruntînd şi învingînd greutăţi, primejdii nenumărate şi, fără îndoială, dacă n-ar fi fost animat de încrederea neţărmurită în victorie şi în viaţă, de ură sfîntă împotriva ocupanţilor, a fascismului, dacă ar fi fost lipsit de sprijinul moral al tovarăşilor săi, încercarea lui ar fi fost sortită eşecului. Tema Rezistenţei este inepuizabilă şi mereu actuală pentru creatorii de filme. Filmul „Un condamnat la moarte a evadat“ ne aminteşte că există mulţi locotenenţi Fontaine, ne dă convingerea că poporul francez, marele Erou al Rezistenţei, — va şti să preîntîmpine — cu aceeaşi dîrzenie neînfrîntă ca în trecut primejdia fascismului şi a războiului. D. COSTIN Cronica cinematografică (Urmare din pag. 1 a) 0*DIN PLIN SEZON primeşte cantităţi destul de mari de cherestea fie de dimensiuni prea mici, fie de dimensiuni prea mari. Ca să iasă la socoteală gestionarul Alexandru Stingă a găsit o „soluţie“ care, pe bună dreptate, îi nemulţumeşte pe cumpărători: la cherestea bună dă şi 10 la sută scurtături. Mai mult, ca să scape de cozile de topor, primite în cantităţi foarte mari, la o căruţă de ţiglă dă cumpărătorului şi cîte... 5 cozi de topor. Aşa, ca să se găsească la casa omului ! Buna aprovizionare a depozitelor nu este o simplă chestiune administrativ-organizatorică. Ea prezintă şi un mare interes cetăţenesc. Faptul că în depozite nu se găsesc la timp unele sortimente de materiale de construcţie duce în unele cazuri la întîrzierea intrării în folosinţă a caselor şi la depăşirea termenelor planificate de către Banca de Investiţii beneficiarilor de credite. Este de datoria forurilor răspunzătoare de aprovizionarea depozitelor să facă tot ce le stă în putinţă pentru a nu crea greutăţi oamenilor muncii în ce priveşte utilizarea creditelor pentru construcţii de locuinţe. Multe din neajunsurile semnalate ar putea fi lichidate dacă Direcţia generală a comerţului cu ridicata pentru produse metalo-chimice şi materiale de construcţie din Ministerul Comerţului, şi mai cu seamă întreprinderile producătoare ar lua fără întîrziere măsuri corespunzătoare. Materialele să fie repartizate mai judicios Iată o cerinţă de cea mai mare însemnătate, care ar evita stocarea unor sortimente acolo unde nu sunt de trebuinţă, în timp ce în alte locuri, unde sunt solicitate, lipsesc. In regiunea Suceava, nici O.C.L.-produse industriale, nici comitetele executive ale sfaturilor populare regional şi raionale n-au luat măsuri pentru a asigura o judicioasă repartizare a materialelor în regiune. In unele raioane de munte, de unde pleacă în toată ţara cherestea şi materiale de tot felul, nu funcţionează încă depozite de materiale de construcţii. Un cetăţean din Cîmpulung Moldovenesc sau din Vatra Dornei care vrea să-şi cumpere asemenea materiale se vede nevoit să plece în alte raioane. Conducerea O.C.L.-produse industriale Suceava (merceolog cu materialele de construcţii tov. Subinei) afirmă că sfatul popular orăşenesc e vinovat, fiindcă nu a repartizat terenul necesar construirii depozitului. Tovarăşii de la sfat spun că motivul adevărat este lipsa de interes a celor de la O.C.L.-produse industriale Suceava. La ultima sesiune a Sfatului popular orăşenesc Vatra Dornei s-a hotărît, în sfîrşit, repartizarea unui teren pentru construirea depozitului , rămîne numai ca acesta să fie amenajat cît mai grabnic. îmbunătăţirea aprovizionării depozitelor cu materiale de construcţii în sortimentele căutate depinde în bună măsură de străduinţa comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale şi secţiilor comerciale. Multe din lipsurile semnalate ar putea fi înlăturate, fără ca aceasta să ceară eforturi prea mari, prin folosirea posibilităţilor locale, îndeosebi pe seama dezvoltării largi a industriei locale de materiale de construcție în toate regiunile ţării, M. C. Nr. 4¥id ------ IN REGIUNEA AUTONOMA MAGHIARA Un libret C. E. C. la fiecare al 7-lea locuitor Ca în întreaga ţară, şi în Regiunea Autonomă Maghiară tot mai mulţi cetăţeni devin depunători la casele de economii. în primele 4 luni ale acestui an, numărul depunătorilor la C.E.C. a crescut cu 12.738, ajungînd la un total de 101.270 depunători in întreaga regiune. Raportată la numărul populaţiei această cifră arată că fiecare al 7-lea locuitor este depunător la C.E.C. Au sporit de asemenea depunerile populaţiei la casele de economii din regiune. In raionul Gheorghieni depunerile în perioada 1 ianuarie—30 aprilie au fost cu 67 la sută mai mari decît în perioada corespunzătoare a anului trecut, în raionul Miercurea Ciuc cu 24 la sută mai mari, iar în raioanele Tg. Secuiesc şi Sf. Gheorghe depunerile Cetăţenilor din mediul sătesc au fost de două ori mai mari. Pentru a asigura deservirea depunătorilor în condiţii cît mai bune, reţeaua C.E.C. a fost extinsă ajungînd la 702 unităţi Zilele acestea în Piaţa Stalin din Tg. Mureş s-a deschis cea de-a 763-a unitate C.E.C.