Scînteia, iunie 1958 (Anul 27, nr. 4230-4254)

1958-06-11 / nr. 4238

f Nr. 4238 S­C­E­N­T­E­I­A Pag. ^ UN DECENIU PE LA NATIOMAUZARE Ani de avînt ai industriei noastre petrolifere şi chimice 9 ÎNTREBARE : Care era situaţia in­dustriei petrolului şi chimiei pînă la naţionalizare ? RĂSPUNS: Petrolul, principala bo­ ECăţie naturală a subsolului ţării noas­tre, a fost exploatat prădalnic în tre­cut de către trusturile petrolifere străine. In anii antebelici, aceste trus­turi controlau 91,9 la sută din indus­tria petroliferă romînească. Nivelul producţiei petrolifere a scă­zut pînă la 3.500.000 tone în anul 1944 datorită secătuirii la maximum, în pe­rioada războiului, a rezervelor de ţi­­ţei. In primii ani după 23 august şi pînă la naţionalizare societăţile pe­trolifere străine au sabotat cit au pu­tut dezvoltarea industriei noastre pe­trolifere. Regimul democrat-popular, punînd capăt acestei stări grave, odată cu actul naţionalizării, a creat treptat condiţiile unei dezvoltări ritmice şi continue a industriei de petrol. încă din anul 1953 a fost depăşită pro­ducţia maximă atinsă sub regimul bur­­ghezo-moşieresc, iar la sfîrşitul anu­­lui 1956 s-au extras circa 11 milioane tone de ţiţei. Faţă de anul 1948 — a­­nul naţionalizării — producţia de ţiţei a crescut, la sfîrşitul anului 1957, în proporţie de 269 la sută. Industria noastră chimică este a­­proape în întregime o creaţie a re­gimului democrat-popular. înainte de 23 august 1944, cea mai mare parte din ramurile de azi ale industriei chi­mice erau inexistente. Eram tributarii trusturilor străine pentru o serie în­treagă de produse. Capitalul străin stăpînea 72 la sută din industria chimică. După naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, industria chi­mică s-a dezvoltat rapid, atin­­gînd la sfîrşitul anului 1957 o creştere a producţiei de aproape 7 ori faţă de anul 1948. In această perioadă au fost create ramuri noi ale industriei chi­mice, ca, de pildă, industria coloranţi­lor de sinteză, a medicamentelor,­­ în­ Convorbire cu tov. ins. ION VELEA, adjunct al ministrului Industriei Petrolului şi Chimiei grăşămintelor chimice, a tananţilor, a maselor plastice, a pietrelor de poli­zor­ etc. ÎNTREBARE : Ce întreprinderi noi au fost construite în ultimii 10 ani în industria petroliferă şi nu cea chi­mică , cum se vor dezvolta aceste ra­muri în viitor? RĂSPUNS: încă de la începutul primului cincinal au fost construite unităţi moderne în industria petroli­feră şi în industria chimică. Au fost construite şi date în funcţiune două rafinării noi, o instalaţie modernă pentru obţinerea uleiurilor de calitate superioară, iar în rafinăriile existente s-a realizat o serie de modernizări. Tot în acest interval industria chi­mică a fost dotată cu importante uni­tăţi noi ca uzinele : „Carbochim“-Cluj, fabrica de tananţi „Argeşul“-Piteşti, Combinatul chimic de îngrăşăminte minerale din oraşul Victoria, fabrica de antibiotice din Iaşi, fabrica de ne­gru de fum de la Copşa Mică, uzina de acid acetic din gaz metan, uzina de acizi graşi din parafină etc. Paralel cu aceasta au fost recon­struite uzinele vechi ale căror capa­cităţi de producţie au fost simţitor mărite, procesele tehnologice moderni­zate. Astfel de uzine sunt: Uzinele de îngrăşăminte minerale „Petru Poni“, Combinatului chimic din Tîrnăveni, u­­zinele de produse sodice din Ocna Mu­reşului, fabricile de coloranţi „Constan­tin Istrati“, „Colorom“-Codlea, u­­zina de anvelope „Victoria“-Floreşti, uzinele Chimice-Turda, uzinele „21 Decembrie“, Combinatul Chimic Nr. 1. In prezent se lucrează la construi­rea altor unităţi moderne. In indus­tria petroliferă s-a terminat construi­rea celei de-a doua linii de ulei, se construiesc instalaţii de cracare ca­talitică, instalaţii pentru separarea gazelor în vederea chimizării etc. In industria chimică se lucrează pe şantierul fabricii de acid sulfuric şi superfosfaţi de la Năvodari, care ur­mează să intre în funcţiune încă în acest an; se desfăşoară lucrările de construcţie şi montaj la fabrica de produse sodice de la Govora, iar în Moldova se construieşte o mare uzi­nă de îngrăşăminte azotoase. S-a deschis şantierul combinatului de cau­ciuc sintetic care va utiliza ca mate­rie primă gazele de rafinărie, precum şi şantierul fabricii de fibre sintetice relon de la Săvineşti, care va intra în funcţiune la sfîrşitul acestui an. La Brăila se desfăşoară lucrările de construcţie a fabricii de celuloză din stuf, prin care se va asigura valorifi­carea stufului din Delta Dunării. Acest combinat se construieşte în colaborare cu R. P. Polonă, R. D. Germană şi R. Cehoslovacă. Pe baza sarcinilor trasate de cel de-al II-lea Congres al P.M.R., se lucrează la elaborarea pla­nului de dezvoltare a industriei pe­trolifere și chimice pe o perioadă de 15 ani. Planul de perspectivă are în ve­dere: dezvoltarea lucrărilor geologice necesare sporirii rezervelor de ţiţei şi gaze; extinderea metodelor moderne de exploatare; modernizarea şi dezvolta­rea prelucrării ţiţeiului în scopul ob­ţinerii unor combustibili cu cifră oc­tanică cît mai ridicată şi a uleiurilor de calitate superioară; dezvoltarea cu precădere a ramurii petrochimice. Planul de perspectivă are, de ase­menea în vedere valorificarea unor cantităţi importante de rezerve mine­rale ca: sare, sulf, minereuri de metale neferoase, calcare şi a plante­lor anuale (stuf, paie etc.). Va­lorificarea acestor bogăţii naturale va avea ca scop: producerea unor canti­tăţi sporite de îngrăşăminte, produse pentru combaterea dăunătorilor şi a stimulatorilor de creştere, în vederea sporirii producţiei agricole; pro­ducerea de fibre sintetice, piele şi tal­pă sintetică, mase plastice, coloranţi, produse ajutătoare pentru industria textilă şi pielărie etc.; fabricarea de mase plastice pentru înlocuirea meta­lelor feroase şi neferoase, fabricarea de anvelope auto, chimicale pentru industria minieră şi petroliferă, e­­lectrozi, abrazive, chimicale pentru construcţia de maşini, carbid, lacuri etc.; fabricarea de medicamente, antibiotice, insecticide; producerea de hîrtie, cerneluri poligrafice, chi­micale necesare în radiotehnică şi cinematografie. La avîntul industriei noastre petro­lifere şi chimice a contribuit în mare măsură sprijinul substanţial primit din partea Uniunii Sovietice, care ne-a livrat uzine moderne şi utilaje perfecţionate. Pentru toate acestea oa­menii muncii din patria noastră poar­tă o adîncă recunoştinţă poporului sovietic. 109 de familii de fabricanţi, bancheri şi mo­şieri, în frunte cu nesăţioasa familie a Hohen­­zollernilor deţineau puterea economică şi politică, dictau milioanelor de oameni ai mun­cii din Romînia burghezo-moşierească. 100 de familii stăpîneau ţara. Deasupra lor stăteau însă marile monopoluri internaţionale din Occident. Monopolurile de peste hotare puseseră stăpînire pe avuţiile ţării ; ele fă­ceau şi desfăceau guverne, ele întocmeau legi. In faţa atotputernicilor rechini monopo­­lişti, în faţa lui Rockefeller sau Morgan, a lui Vickers sau Detterding, a lui Schneider- Creuzot sau Krupp, se tîrau pe brînci şi fa­bricanţii, bancherii sau moşierii, şi miniştrii Romîniei burghezo-moşiereşti şi, mai mult decît toţi, regele. Ca o caracatiţă uriaşă, capitalul monopolist din Occident înlănţuia economia romînească, strîngea între braţele sale hidoase princi­palele întreprinderi, storcea cu lăcomie, prin mii de ventuze, profituri considerabile de pe urma exploatării oamenilor muncii. Priviţi desenul de mai sus. El nu cuprinde decît cîteva dintre monopolurile care îşi înfipseseră ventuzele în trupul ţării; el nu cu­prinde decît unele dintre întreprinderile aca­parate de monopolurile occidentale, decît o parte din capitaliştii autohtoni care au jefuit ţara şi poporul în cîrdăşie cu marii magnaţi ai banului din Apus. Aşa a fost sub regimul burghezo-moşieresc. Acum 10 ani, la 11 iunie 1948, clasa muncitoare condusă de partid, după ce înlăturase din guvern pe ultimii reprezentanţi ai claselor exploatatoare, după ce a doborît monarhia urîtă de popor, după ce a proclamat repu­blica populară,­­ a înfăptuit naţionalizarea întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de asigurări, de transporturi. Eliberată de exploatare, clasa muncitoare sub călăuzirea înţeleaptă marxist-leninistă a partidului, a pornit cu avînt la înfăptuirea marii opere de construcţie socialistă. Graficul redă creşterea producţiei industriale globale a ţării în perioada 1948—1957 Ţara întreagă stătea pe un vul­can. In fruntea celor o mie de so­cietăţi anonime şi treizeci de trus­turi internaţionale se mai găseau, şi după fuga hoardelor naziste, aceleaşi o sută de familii de fabricanţi, mo­şieri şi bancheri care-şi apărau cu înverşunare averile, întocmai cum le păzeau pe acelea ale stăpînilor a­­mericani şi englezi, francezi şi o­­landezi, belgieni şi germani. Fami­lia Brătianu — adevărată dinastia despotică, — Maniu şi tribul său dis­puneau de mii de hectare de pămint şi de întreprinderi metalurgice, de bănci şi de fabrici de zahăr, de în­treprinderi de construcţii şi de mine, de fabrici de textile şi de fabrici de pielărie. Şi mai erau „prinţi“ : un Basarab-Brîncoveanu, un Mavrocor­­dat, un Ghyka, un Cantacuzino, un Ştirbey, un Sturza ; şi „baroni“: un Neumann ; şi „cavaleri“ : Neagoe da Flondor sau Dionisie de Anhauch; şi familii de stirpe nobilă : un Moc­­sony-Styrcea, un Bujoiu, un Gigurtu; şi rechini parveniţi: un Malaxa şi un Auschnit, un Izvoranu şi un Filder­­man, un Mociorniţă şi un Prodanof. O hidră uriaşă, cu braţe nenumărate şi setoasă de sînge. In amurgul răz­boiului, fiara a tresărit speriată. O clipă doar. Apoi a pornit la atac. Şi lupta a fost încordată, dramatică, fără menajamente. O luptă pe viaţă şi pe moarte. Cravaşa, bîta şi revolverul La Malaxa, directorul îi înjura şi îi batea pe muncitori. Dacă cineva îndrăznea să ridice privirile, scotea revolverul. Fascistul Fontana R. Umberto de la „Asam“ bătea și el. Directorul George Vasilescu a bătut muncitori și muncitoare de la „Mun­ca Textilă“. Voiau să se organizeze în sindicat. Sasul hitlerist Aurel Na­gel, rămas în conducerea abatorului, îi bătea pe muncitorii care declarau că vor să intre în sindicat. Autor moral al crimelor legionare din 1941, el avea „şcoală înaltă“. Ca şi con­ducătorii U.C.B.-ului, care foloseau carcerile întocmai ca înainte de 23 August 1944. „Sunt prea mulţi oa­meni în ţara asta, decreta colonelul Duma, acţionar şi director la In­dustria Bumbacului A. Cu cit o să triuriţi mai mulţi, cu atît o să fie HORIA UMAN mai multă pîine". Pasă-mi-te îi lip­sea plinea , dar era proprietarul unui bloc cu cîteva etaje. Muncito­rii îi ceruseră să instaleze ventila­toare la vopsitorie. Intr-un singur an, un inginer şi patru muncitori fuseseră ucişi în secţia „iadului“, de acizi şi aburi Dar colonelul Duma era ofiţer şi avea nervii tari. El cu­noştea un singur răspuns: „Cui nu-i place, să se care. Sunt oameni des­tui...“. Iar femeilor care cereau să se respecte ziua de muncă de opt ore le arăta trotuarul: „Nu vă pla­ce ? Ieşiţi în stradă. Mai sunteţi tinere“. Din drapel american... Pe turnul de răcire al Filaturii Ro­mâne de Bumbac s-a înălţat într-o zi un drapel american. Fabrica fu­sese proprietatea lui Giorgio Pos, fiul unui demnitar al lui Mussolini şi avea un consiliu de administraţie select: bioierul conservator Grigore Filipescu figura ca preşedinte, iar alături de el se aflau dr. Giorgio Pos, baronul Parilli (cumnatul lui Pos şi administratorul averii a­­cestuia din Franţa), Al. Pope­­scu-Necşeşti ginerele lui Stelian Po­pe­scu, Vladimir Donescu, fiul pri­marului liberal, avocatul Cory Stoi­­cescu, fost ministru de justiţie. Mun­citorii purtau în piept un număr de ordine, pentru a uşura aplicarea a­­menzilor (anchetele cereau timp). — Eram doar o „rasă inferioară“, îmi spune maistrul Mihăilescu Ma­rin, şi ne tratau de parcă am fi fost închiși în lagăr. — Iar dacă nu erai de acord cu salariile de mizerie, te concediau — adaugă maistrul Georgescu Octa­­vian. Tarif de salarizare nu exista Numai amenzile erau tarifate. Dacă te revoltai, le arestau, sau, în cel mai bun caz, te zvîrleau în stradă. — Dar cu steagul american ca a fost ? — Cînd au văzut că iau fiinţă sin­dicatele, comisiile de producţie, eco­­nomatele, patronii au luat măsuri de apărare. Un anume Ornstein, ce­tăţean american, a fost trecut pre­şedinte al consiliului de administra­ţie, pasă-mi-te în locul lui Filipescu. Steagul american a fost pus ca să-i camufleze pe adevăraţii stăpîni. Dar noi am înţeles cine şi ce se ascun­dea sub faldurile lui — şi am luptat cu energie sporită. Hugo Rîmnicea­­nu, noul patron pus de Giorgio Pos, a fugit, pare-se, în Franţa — încă pe la sfîrşitul lui ’47. Simţise ce-l aşteaptă. Aşa că, la noi, oarecum se naţionalizase fabrica înainte de... na­ţionalizare. Tragicomedie la „Mociorniţă“ Predescu Gheorghe, Şanta Petre, Mirea Gheorghe, Tănase Gheorghe — muncitori vechi în întreprindere — îşi deapănă molcom amintirile. Doar din cînd în cînd, ochii le scapără. — N-ați uitat nimic, tovarăşi ? Oamenii mă privesc contrariaţi. — Să uităm ? Niciodată. Asta nu se uită nici în mormînt. ...Dumitru Mociorniţă purta ghete lăcuite şi cu scîrţ. Cînd îi auzeau paşii, abia de puteau desluşi, cu pri­viri furişate, mustaţa răsucită, ochii mici şi ascuţiţi umbriţi sub şapca de birjar, halatul alb pe care-l purta ziua întreagă. — Lucraţi, bă, sau vă boieriţi ?! Oamenii nu-şi ridicau privirile. Inginerul Schwolb, directorul Tibe­­riu ii amendau pentru o nimica toa­tă. „Naşu-n maşină, puturoşilor!“. Nici la vecinul tău nu te puteai uita. Şi carcerile erau şi ele pline. Mo­ciorniţă lucra pentru stat şi milita­rizase întreprinderea. Era mai pru­dent, aşa. Colonelul Arapu îl scutea de o mulţime de neplăceri. Fabrica Mociorniţă era un gheto. Muncitorii purtau banderole cu ste­le. Aşa îi plăcea lui Arapu. Iar cînd îndrăznea cineva să vorbească de­spre revendicări, se oțăra la el, zbîr­­lit ca un cocoș : „Ce, mă ? Zi mersi că nu te-am trimis pe front !“. Dar la carceră tot îl băga. Dimineața, sirena mașinii lui „dom’ Ionel“, fiul patronului, se au­zea încă de la Lemaître. Abia dacă apuca Bobei să deschidă poarta, că mașina și zbucnea ca un bolid nă­­pustindu-se peste muncitorii care se întîmplau prin curtea desfundată. Atunci începea „spectacolul". — Marine ! Vasile ! Florică ! Hai la curse ! Fiul mai mare al lui „dom’ Miti­că“ avea fantezie : îi dezbrăca pe muncitori la piele şi-i obliga să înca­lece pe nişte măgari. Biciuite din urmă de patronul înveselit la cul­me, dobitoacele goneau prin incinta fabricii ridicînd nori de praf sau improşcind cu noroi. Şi nu odată s-a întîmplat ca să tropăie peste trupurile „călăreţilor" care nu şi-au mai putut păstra echilibrul. Excitat, domn’ Ionel năvălea în birouri şi-şi apostrofa funcţionarii: — „Mama voastră de trântori, mie mi-e cald şi voi ardeţi gazu’ de pomană. Ia veniţi să-mi faceţi vînt!“. Se trîntea într-un fotoliu, cu pi­cioarele întinse pe masă. Iar oa­menii, temîndu-şi posturile, îl „ră­coreau“ cu dosarele, dispuşi în semi­cerc. Angajările le făcea însuşi patro­nul. Şi numai după ce lăsa zecile de oameni livizi să aştepte în faţa por­ţii 4 şi 5 săptămîni. Venea diminea­ţa şi făcea trierea , cei mai noi ve­niţi — afară, cei a căror figură i se întipărise mai demult în minte — în curte. — Tu. Cum te cheamă ? Unde-ai lucrat ? Aha, la „Talpa“ ! Marş a­­fară ! Puţin mai înainte, la „Talpa" iz­bucnise o grevă. Dumitru Mociorni­ţă nu voia să angajeze „bolşevici“. — Altu’! Cum te cheamă ? Ce me­serie ai ? Zarzavagiu ? Bine, treci colo, printre ăia angajaţi. — Dar ăsta nu cunoaşte meseria, îndrăznea vreunul dintre oamenii pămîntii din faţa porţii. — Nu-i nimic, răspundea patronul, şi voi aţi fost tîmpiţi la început, da' tot aţi învăţat. ...La ora 11 primeau o pauză pen­tru masă. In fabrică nu puteau mîn­­ca, pentru că „făceau şoareci” , în curte de asemenea, pentru că „fă­ceau murdărie“. Şi oamenii mîncau pe stradă, aşezaţi pe vreo ladă sau pe bordura trotuarului. Cînd comu­niştii şi comitetul de întreprindere i-au impus să facă cantină, i-a în­grămădit într-un fel de magazie în­tunecoasă, lipsită de aer, cu mese de campanie, în faţa cărora se îndesau pe băncile de scînduri negeluite. Pe un perete ardea veşnic uleiul sub o icoană. Farfuriile erau înlocuite cu castroane ruginite de metal. După opinia lui „domn’ Mitică”, tăbăcarii „nu e obişnuiţi cu ele şi sparge far­furiile". Masa nu se servea, pînă nu venea patronul. Cu ochii închişi, plin de evlavie, el rostea o scurtă şi originală rugăciune, pe care munci­torii trebuiau s-o repete, în picioa­re : „Mulţumescu-ţi ţie, doamne, că m-ai săturat de toate bunurile pă­­mînteşti“. Cînd paşii lui cu scîrţ se îndepăr­tau, oamenii aruncau lingurile ru­ginite în castroanele cu zd­uri şi viermi şi înjurau amarnic, întărîta­­ţi, cu lumini sumbre în ochii înfri­guraţi. Era o urmărire mută, încăr­cată cu ameninţări, o luptă drama­tică din care — simţeau prea bine — trebuiau să iasă învingători. Marea conspiraţie Oraşul fierbea La Ministerul de Finanţe, la Ministerul Industriei, la Oficiile Economice, cavalerii indus­triei aveau audienţă, foştii politi­cieni făceau intervenţii pentru între­prinderile pe care le oblăduiau, se duceau conciliabile între mărimile mai vechi şi liberalii adiulaţi în fruntea economiei ţării, se încheiau tranzacţii, se puneau la cale afaceri de sute de milioane. In acelaşi timp, la clubul miliardarilor, în vile somp­tuoase, în localurile unor Misiuni străine, aveau loc întilniri secre­te, discuţii tăinuite, care, toate, ur­măreau un singur ţel: dezorganiza­rea economiei naţionale. Ecoul lor, mai apropiat sau mai îndepărtat, era înregistrat de ziare, zi de zi — şi era ecoul luptei pe care oficiile industriale, comitetele de întreprin­dere, muncitorii organizaţi o duceau cu înverşunare împotriva patrona­tului organizat. O luptă corp la corp, uneori făţişă, la lumina zilei, alteori tulbure, ca într-o negură, cînd comuniştii abia de ii ghiceau pe duşmani, cînd loviturile se aba­teau perfide, fără veste, sau erau prevenite încă înainte de a ieşi din oarba lor urzeală subterană. La Reşiţa, la Titan-Nadrag-Călan, la I.M.S. Hunedoara, un cuptor Sie­mens-Martin a fost scos din func­ţiune, o centrală electrică a fost incendiată, patru furnale para­lizate, macarale stricate, instalaţii distruse, maşini deteriorate, motoa­re demontate şi sustrase din uzine, producţia lipsită de materii prime. In industria petroliferă, comitetul pentru coordonarea acţiunilor de sa­botaj şi spionaj („Management Co­mite­t") a redus încă din 1945, în mod sistematic, activitatea de foraj şi a­­ceea de explorare, a împiedicat ra­finăriile să producă derivatele ce­rute de interesele de stat, a dezor­ganizat transporturile, a mutat din loc în loc cadrele de răspundere şi muncitori calificaţi, a abandonat un număr mare de sonde şi altele le-a ţinut „în reparaţie" fără ca aceasta să fi fost necesar. Organele contro­lului economic au descoperit frau­de de milioane la Asociaţia dără­citorilor de lînă, peste 11 vagoane cuvenite statului au fost vîndute la bursa neagră. La Malaxa, materia primă intirzia cu regularitate, se a­­runca nisip în struguri şi în compre­­soare, se sustrăgeau motoare la fre­ze, la strunguri, la raboteze, se re­fuza introducerea prevederilor de protecţie a muncii. „Cum aţi lucrat atîţia ani, mai lucraţi şi acum", răs­pundeau invariabil directorii Epura şi Dan Dragomirescu. Comuniştii îi demascau fără cru­ţare pe afacerişti, pe sabotori. Şi ziarele partidului înregistrau cu mi­nte, cerînd sancţionarea crimelor fără de număr: la fabrica Industrii Optică Romînă, din 24 strunguri funcţionează numai cinci, la ,,Faro­­la“ Braşov, din 8 secţii lucrează nu­mai 2, maşinile şi piesele ruginesc; la „Metrom“­Braşov şi „Remet“­­Bucureşti controlul economic a des­coperit o mare afacere de sabotaj : a fost sustrasă o cantitate de cupru electrolitic şi zinc electrolitic in va­loare de un miliard şi jumătate de lei; fraţii Herdan au dosit zeci de vagoane de făină, pesmeţi, tărîţe de grîu, încă din 1945, lăsîndu-le să mucegăiască, să fie mîncate de găr­găriţe şi şobolani; miliardele sta­tului se scurgeau prin canale nevă­zute de la Banca Naţională la gang­sterii marii industrii, leii erau trans­formaţi în devize şi transferurile de valută se operau cu febrilitate, îngroşînd conturile deschise în stră­inătate pe numele marilor fabrican­ţi, pe numele bancherilor şi al mo­şierilor fără patrie. Forfota neîntre­ruptă a traficanţilor de valută, a mi­­siţilor, a escrocilor, a metreselor şi codoşilor sporea nebuna agitaţie de la bursa oficială şi aceea „neagră", din birourile băncilor şi din cabi­netele capitonate. Contraofensiva Au fost ani grei, cînd toate aces­tea se petreceau aevea. Foştii stă­pîni ar fi şters şi lumina soarelui de pe cer, şi spuza milioanelor de stele, şi luna. Iar natura concura cu ei, complice, aducînd pîrjolul u­­nei secete pustiitoare. Dar în sediile organizaţiilor de partid, oameni pa­lizi de nesomn, cu ţepii bărbilor în­­tunecindu-le obrajii, munceau neo­bosiţi, noapte de noapte, zi de zi, cu o neînduplecată înverşunare. Undeva, în curtea unei întreprin­deri, într-o piaţă publică, comuni­ştii vorbeau mulţimilor flămînde şi întărîtate : ,,Boierii nu renunţă la huzurul lor, cu una cu două, tova­răşi. Nu vedeţi ? Ei nu cunosc decît o singură lege: banul. Ei nu sa­crifică­ nici o centimă. Numai nouă ne cer sacrificii. Sînge am vărsat destul: în anii fascismului, în în­chisori, cînd am luat cu asalt pre­fecturile, cînd am făcut reforma a­­grară, cînd ne-a împroşcat Rădescu cu gloanţe“. Comuniştii se sprijineau pe bra­ţul oamenilor simpli, ei chemau la luptă împotriva spiritelor înceţoşa­te, bîntuite de stihii. Şi piaţa pu­blică, fabrica înfiorată, deveneau o mare, o imensă inimă fierbinte, ne­­astîmpărată. Chemarea comunişti­lor pătrundea adine în uzine, în mine, in ateliere, acolo unde mul­ţimile aspre şi pătimaşe înfruntau fără preget lipsurile insuportabile ca şi loviturile perfide ale duşma­nului. In mai 1948, muncitorii şi tehnicienii din industria siderurgică şi a materialelor de construcţie au depăşit programele de producţie de la 101 pînă la 126 la sută. La 10 iu­nie 1948 anunţau depăşirea progra­melor de producţie: Steaua Romi­na, Astra Romînă, Romîno-Ameri­­cana. Fugiseră peste graniţă Fr. Gartner, şi J. C. Fitzgerald, şi F.W.G. Bolderdijk, iar Alexander Walter Evans, după ce şi-a însuşit 8.200 000 lei stabilizaţi, a încercat să părăsească ţara. „Management Co­­mitee“ fusese spulberat de pumnul muncitorilor petrolişti. Şi complotul lui Popp, al lui Bujoiu îşi număra zilele. Regii industriei grele româ­neşti — Auschnitt şi Malaxa — lua­seră şi ei drumul lui Mihai I, dru­mul străinătăţii. In Valea Jiului lupta comuniştilor fusese încunu­nată de succes. Ştirile veneau ca­ nişte comunicate de pe front: la Petrila norma a fost depăşită cu 438%, la Lonea — cu 627,25%, la Aninoasa — cu 1185%. Iar pe şan­tierele naţionale de la Bumbeşti-Li­­vezeni, Salva Vişeu şi Lunca Prutu­lui munceau cu abnegaţie 270 de studenţi şi profesori din Tg. Mureş, 500 veniţi din Timişoara, 2950 por­niţi de la Iaşi, 8250 de la Bucureşti. In fruntea lor, înfruntînd zările ca o pădure tînără, se aflau comuni­ştii. Se apropia ceasul al doisprezece­lea al marii încleştări. Banca Na­ţională fusese etatizată, oficiile in­dustriale reglementau producţia în­treprinderilor, comitetele de între­prindere, îndrumate de organizaţii­le de partid, strîngeau tot mai mult în chingi pe patroni, îi obligau să respecte programele de producţie, îi împiedicau să se îndese liniştiţi în fotolii, le zădărniceau planurile da sabotaj, le stingeau pe buze zîmbe­­tele de superioritate, li se substitu­­iau. Calm şi grav a răsunat, în ziua 7­7 (Continuare in pag. 4-a, col. 1-2)

Next