Scînteia, august 1959 (Anul 28, nr. 4590-4615)

1959-08-01 / nr. 4590

Pag. 2 Probleme ale plenarei C. C. al P. M. R. Prin folosirea mai buna a tehnicii Măsurile luate de plenara C.C. al P.M.R. din 13—14 iulie a.c. au însu­fleţit colectivul fabricii noastre la noi realizări, la noi căutări creatoare, la noi initiative pentru o mai largă va­lorificare a rezervelor interne existen­te în fiecare secţie, la fiecare loc de muncă. In momentul de faţă colective alcătuite din muncitori, tehnicieni şi ingineri — oameni cu iniţiativă şi spirit gospodăresc — studiază temei­nic, cu activa participare a muncito­rilor, posibilităţile existente la fiecare loc de muncă şi elaborează măsuri practice pentru punerea lor în va­loare. Atenţia acestor colective este în­dreptată în primul rînd spre valori­ficarea de noi rezerve de sporire a pro­ductivităţii muncii. Se ştie că introdu­cerea tehnicii înaintate şi a procedee­lor tehnologice noi este una din căile principale ale creşterii productivităţii muncii. Tocmai de aceea, acest lucru a stat şi stă permanent în centrul a­­tenţiei noastre. In anul 1957—1958, datorită folosirii tehnicii noi şi îmbu­nătăţirii continue a procedeelor tehno­logice, colectivul uzinei noastre a iz­butit să producă în plus, peste sar­cinile de plan, 41.500 bucăţi rulmenţi. De asemenea, în primul semestru al acestui an s-au produs 4200 rulmenţi peste plan. Tehnica înaintată o poate introduce fiecare muncitor la maşina sa de lu­cru, dacă este sprijinit să-şi îmbună­tăţească necontenit calificarea în pro­ducţie, dacă este stimulată iniţiativa sa creatoare. In uzină devin din zi în zi tot mai familiare perfecţionările tehnice. Cabinetul tehnic al uzinei lansează teme de inovaţii şi raţiona­lizări, indicînd şi căile spre care să-şi îndrepte activitatea muncitorii şi teh­nicienii pentru rezolvarea unor pro­bleme esenţiale ale producţiei. Mun­citorii Constantin Cartoş şi Ioan Pe­­trache, de pildă, şi-au propus să rea­lizeze o reducere a consumurilor de discuri de pilit. Ei au studiat docu­mentaţia existentă la cabinetul tehnic, s-au sfătuit cu inginerii şi au izbu­tit să realizeze o perfecţionare tehni­că importantă, au conceput un dis­pozitiv pentru călirea discurilor de pilit prin curenţi de înaltă frecvenţă cu ajutorul căruia se reduce simţitor consumul de discuri, economisindu-se în acelaşi timp săruri şi energie elec­trică în valoare de 200.000 lei anual. De asemenea strungarul Vasile Socola a conceput un dispozitiv — supapă pentru declanşarea automată la lami­norul de 250 mm. — lucru ce prezintă o deosebită importanţă în procesul de fabricare a rulmenţilor. De curînd am ajuns la concluzia că metoda de ob­ţinere a rolelor cilindrice şi conice pentru rulmenţi prin strunjire a de­venit o metodă învechită, care nu-şi mai are rostul în fabrica noastră. Un colectiv de ingineri a înlocuit această metodă de strunjire prin metoda de obţinere a rolelor prin presare. Ca urmare, productivitatea muncii la a­­ceastă operaţie a crescut considera­bil Colectivele de muncitori şi tehni­cieni care studiază posibilităţile de valorificare a noi rezerve interne se orientează în mod special spre intro­ducerea pe scară largă a mecanizării în fiecare sector al uzinei, spre îmbu­nătăţirea proceselor tehnologice şi spre alte probleme ale perfecţionă­rii producţiei. Paralel cu eforturile pentru intro­ducerea tehnicii înaintate şi aplicarea procedeelor tehnologice noi, colectivul nostru se străduieşte să folosească me­reu mai bine maşinile şi utilajele e­­xistente. Aşa cum s-a subliniat la re­centa plenară a C.C. al P.M.R., fo­losirea deplină a capacităţilor de pro­ducţie, a maşinilor şi utilajelor exis­tente în întreprinderi constituie o re­zervă importantă pentru creşterea ne­contenită a productivităţii muncii. Colectivele de muncitori, tehnicieni şi ingineri discută acum cu fiecare muncitor ce anume trebuie făcut, cum să fie organizată mai bine munca pen­tru ca maşinile şi instalaţiile, spaţiile de producţie să fie folosite la întrea­ga lor capacitate, cu maximum de e­­ficacitate economică. Este adevărat că în domeniul folosirii mai bune a uti­lajelor, noi am obţinut şi în acest an rezultate însemnate. Indicii de utili­zare a maşinilor în primul semestru au sporit cu 3,2 la sută în plus faţă de indicii planificaţi. S-ar putea crede, la prima vedere, că în această direcţie n-ar mai fi nimic de făcut. Dar co­lectivele însărcinate cu descoperirea şi valorifica­rea de noi rezerve interne au şi început să facă calcule. Anume au constatat că indicele cel mai ridicat îl au maşinile principale. Analizînd cauzele care au făcut ca unele maşini să aibă indici de utilizare mai scăzuţi, aceste colective au început să sta­bilească unele m­ăsuri tehnico-organi­­zatorice privitoare la aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă cu ma­terii prime şi materiale, la crearea stocurilor tampon necesare şi organi­zarea mai bună a reparaţiilor. In acelaşi timp, comitetul de între­prindere, la indicaţia organizaţiei de partid, a trecut la răspîndirea largă a experienţei şi metodelor de lucru ale muncitorilor fruntaşi. Muncitorii desfăşoară acum întrece­rea sub lozinci : „Toate maşinile la nivelul indicilor înalţi !“. In secţia forjă, de pildă, s-au organizat schim­buri de experienţă între forjori. Sunt aici echipe de forjori care lucrează si­multan 2-3 piese la un ciocan de for­jare, metodă înaintată de muncă care urmează să fi­e însuşită treptat şi de restul muncitorilor din secţie. Paralel cu găsirea de noi căi pentru folosirea mai bună a capacităţilor de producţie existente, colectivele de muncitori şi tehnicieni studiază posi­bilităţile de reducere a rebuturilor de către fiecare muncitor Dat fiind că unii muncitori dau rebuturi mai mici decât alţii, se caută ca metodele folo­site de cei mai buni muncitori să fi­e cunoscute şi aplicate de toţi ceilalţi, pentru ca procentul de rebuturi să scadă şi mai mult sub cel admis. Introducerea tehnicii noi, grija pen­tru mai buna folosire a tehnicii exis­tente, constituie cheia succeselor noas­tre în producţie. Numai în acest an colectivul fabricii noastre a izbutit să sporească simţitor productivitatea muncii şi să realizeze economii în va­loare de peste 4.000.000 lei, însufle­ţit de măsurile recentei plenare a C.C. al P.M.R., colectivul fabricii noastre este hotărît să obţină în întrecerea pe care o desfăşoară în cinstea zilei de 23 August noi şi însemnate realizări în muncă. ŞTEFAN DUMITRESCU directorul fabricii de rulmenţi Birlad Întîlnirea Era îndată după 23 August 1944. Nu trecuse mai mult de-o săptămâ­nă. Un răsuflet de eliberare le um­fla pieptul oamenilor ca şi cum ar fi scăpat de sub o înăbuşitoare po­vară. O vreme, poate o zi, poate două, domni pe câmpuri o linişte neobişnuită. Mă aflam în satul Brătuleşti, la vreo 30 kilometri de Capitală. In noaptea zilei de 23 August satul clo­cotise, încă nedumerit, ca un om care a fost mult timp în închisoare şi de-o dată se vede liber şi parcă nu ştie ce să facă acum cu liberta­tea lui. Apoi izbucniră nădejdile, gîndul că în sfîrşit poporul are de dus războiţii lui, lupta contra fas­ciştilor. De dincolo de Ploeşti — se zicea că de la întorsura Buzăului — se auzeau bubuituri surde de tun şi pămîntul aici se scutura spasmodic ca de-o fierbere dinăuntru. Dinspre răsărit, de pe aeroportul de la Otopeni, mereu se înălţau a­­vioane nemţeşti de bombardament. Se ridicau, zburau la doi paşi, dea­supra Bucureştiului, şi de la mică înălţime lăsau bombe. Apoi, în cite­va minute se înapoiau să plece iar. Nu încercau nici un risc. Era o si­nistră paradă a laşităţii şi cruzimii. Distrugerile şi asasinatele nu le mai puteau servi la nimic altceva decît să le astîmpere setea de sînge şi de răzbunare Şi se aşternu linişte ! Tancurile sovietice care tăiau Bă­răganul, venind tot mai aproape dinspre Urziceni, nu se văzuseră încă. Porumburile înalte, aproape coapte, ca nişte reliefuri în aramă, mascau drumurile de ţară, tupilate între haturi cu troscot şi pelin us­cat. Pe unul din aceste drumuri, într-o Zi, se zări întîi un om călare, apoi alţi călăreţi şi, în urma lor, o co­loană nesfîrşită de ostaşi sovietici. Am simţi­t că vine de demult şi de departe. De mii de kilometri, tot aşa lent, hotărît, irezistibil și c­’­ merge la fel mai departe, lent, hotărît. Ire­zistibil. Printre ogoarele de porumb arămiu, de abia se putea distinge. Venea dinspre Tîncăbeş­i. Capul co- DEMOSTENE BOTEZ Ioanei s-a oprit la o fîntînă din preajma căsuţelor sărace ce împrej­­muiau conacul boierului, altfel izo­lat, în cîmp. Şi, încet, încet, s-a oprit toată coloana. Cumpăna fîntînii a început să facă mătănii tot mai dese în adâncul pământului. S-au adunat acolo soldaţi mulţi să bea apă. Erau oameni blonzi, cu faţa largă, cu ochi albaştri-deschişi, cu mustaţă ca pănuşa de porumb căzută pe buze. Mustăţile se înmu­­iau în ciutură, apa picura apoi din mustăţi, sclipind cristalin în lumină. Nici nu ştiu cînd răsăriţi ca din pămînt au apărut şi s-au adunat un cârd de copii, băieţi şi fete, veniţi de pe haturi şi mirişti, de la păzit oile sau viţeii. S-au strîns şi oameni din sat, şi au rămas în preajma sol­daţilor cu mîinile încrucişate pe piept, cu fruntea înălţată. La în­ceput era un fel de sfială. Pe urmă au venit şi nişte femei, aducînd căl­dări şi ulcele ca să poată bea solda­ţii omeneşte şi, fără vorbire legată, oamenii s-au amestecat. Se ameste­ca astfel grai rusesc şi grai româ­nesc, întovărăşit însă, pentru mai multă siguranţă de înţelegere, de gesturi, de rîsete. Mai ales rîsetele făceau înţelegerea generală. Erau două popoare care se întîlneau, ca printr-un fel de delegaţi: ţărani muncitori săraci — de-o parte, sol­­daţi-ţărani şi muncitori — de cealal­­tă parte. Şi se întîlneau tovărăşeşte, cu bucurie. Mai la o parte, un ofiţer studia harta. O boare uşoară de vînt o tot îndoia nefiresc, răsfrîngîndu-­i colţurile, şi el căuta s-o desfacă, intorcindu-se cu spatele la vînt. Ur­mărea vinele roşii de pe hîrtia scor­­ţoasă, cu vîrful unui creion. Dar se vede că el căuta alte drumuri, mai de-a dreptul şi mai puţin umblate că, la un timp, începu să întrebe pe ruseşte arătând cu mina spre zare, de deasupra Brătuleştilor. De-odată unul avu o idee : — Domnu' pictor ştie ceva ruseşte! Şi fu expediat spre sat, un copi­laş, încins cu un brîuleţ roşu. Toa­tă lumea rămase uimită uitîndu-se după el, cum îi scăpărau, pe asfal­tul şoselei, călcîile goale. Pictorul locuia la marginea satu­­lui. Era un om foarte înţelept. Iubea viaţa simplă din sat şi poate că mai e şi acum în Brătuleşti. Pictorul veni repede. Toată lumea îi înconjură pe el şi pe ofiţer. Cînd întinse mâna ofiţerului, spu­se un cuvînt rusesc şi numele lui. Cuvîntul n-am să-l uit niciodată: „Hudojnic“. Cînd rosti cuvîntul acesta, fata ofiţerului se lumină de un zîmbet nespus de prietenesc şi repetă de citeva ori arătind cu degetul cînd spre el, cînd spre pictorul nostru : — Hudojnic ! Hudojnic ! Şi, îndată îl îmbrăţişa, bătîndu-l cu palmele pe spate şi sărutîndu-l pe amîndoi obrajii. Pe urmă pictorul şi ofiţerul, au vorbit de calea de urmat şi coloana a pornit înainte, în acelaşi ritm lent, hotărît şi irezistibil, perindîndu-se multă vreme prin faţa noastră... De atunci, iată, au trecut mai bine de 14 ani, dar întâmplarea asta, frîntură din întîlnirea a două po­poare, n-am uitat-o. Şi n-am s-o uit niciodată. Pentru mine e o pagină de istorie vie, trăită. Dar n-am uitat şi n-am să uit nici cuvîntul acela, pe care l-am auzit atunci pentru întiia oară : „Hudoj­nic...“ şi nici îmbrăţişarea priete­nească, spontană, caldă, bărbătească, ce a urmat, ca după cel mai fier­binte cuvînt de dragoste. De atunci artiştii noştri s-au întîl­­nit de nenumărate ori cu cei sovie­tici : scriitori cu scriitori, cîntăreţi cu cîntăreţi... Aşa, toate aceste manifestări care ne apropie tot mai mult îmi deslu­şesc mereu, cu fiecare, sensul întreg, încărcat de nebănuite înţelesuri, al îmbrăţişării aceleia de la fîntîna din Brătuleşti şi magia cuvîntului „Hudojnic“ pe care l-am auzit a­­tunci întiia oară, şi care căpătase atunci o imensă semnificaţie. Flori de cîmp In vara anului trecut veneam din­spre Turda , pe-un drum care tre­buia să mă scoată la Aiud. Era mai mult un drum de ţară decât o şosea. Poate că asta e numai impresia care mi-a rămas din pricina unei singu­rătăţi a locurilor. Drumul îşi îngîna cursul cu albia unui pîrîu care curgea printre coline. Dealurile erau destul de­ înalte pentru ca acelea dinspre apus in amurgul acela, să pară întunecate şi să culce umbra lor pînă departe peste șesul îngust al pîrîului. Coasta celuilalt șir de dealuri din față, întinsă spre soare­­apune, era încă luminată viu, atît de viu că se deosebeau bine toate detaliile pămîntului cu văgăuni, cu dâmburi, cu cărări paralele, bătăto­rite de cârdurile de oi, cu pilcuri de spini. Contrastul acesta de alb şi negru nu era lipsit de măreţie şi de pitoresc. Era ceasul când răcoarea înseră­rii se lăsase binefăcătoare peste tot cîmpul ca o uşoară năframă udă şi când oamenii zoreau căci era ora prielnică în care finul nu se fărîmă de uscăciune. Asemenea privelişti mai văzusem şi altădată prin preajma Agapiei şi pe Valea Moldovei sau a Bistriţei, dar aici costumele oamenilor, pălă­riile femeilor menite să le apere de arşiţă sporeau pitorescul cu ceva inedit pentru mine. Din mers am văzut pe costişa bă­tută de soare, pe un mic promonto­­riu, ca un platou anume ridicat, pie­trele albe aliniate ale unui cimitir de război. Am oprit şi am urcat­ costişa. Era un cimitir al soldaţilor sovie­tici căzuţi în luptele de alungare a fasciştilor de pe pămîntul patriei noastre. Prin jertfa ostaşilor sovietici şi romîni, înfrăţiţi în lupta împotriva fascismului, era acum cu putinţă munca tihnită, voioasă, ca un joc a colectiviştilor din vale. Prin jertfa lor se plămădise viaţa dreaptă în care plugarii noştri se simţeau li­beri şi stăpîni pe munca lor. Cine ar fi putut să alcătuiască harta oraşelor şi satelor din Uniu­nea Sovietică, din care porniseră soldaţii strînşi acum aici, laolaltă, prin lupta şi sacrificiul pentru acelaşi ideal ? Dacă ar fi fost să tragi cite o linie din locul acesta fără nume al cimitirului, pînă la casele fiecărui erou înmormîntat în el, razele acestea ar fi însumat mii de kilometri. Şi totuşi, cînd m-am apropiat, lângă o piatră care însemna un mor­­mânt, am găsit, proaspăt, un buchet de flori de cîmp, un bucheţel mic, naiv parcă şi plăpînd, de abia tre­murând uşor în boarea impercepti­bilă a serii. Erau rămurele de sîn­­ziene, margarete albe, mici garoafe roşii de cîmp»i ca nişte steluţe ames­tecate cu fire de iarbă. Cine ştie ce fetiţă din vale, la po­pasul amiezii, a urcat pină aici să aducă această ofrandă simplă dar pură a recunoştinţei şi înfrăţirii. Poate că, aşa cum spuneam, tatăl ei îi trecuse în sînge sentimentul adânc pe care-1 va fi trăit în război lingă mormântul unui soldat sovietic căzut alături de el. Fetiţa din nu ştiu ce sat din preaj­ma Turciei suplinise cu dragoste ges­­tul patetic şi sublim pe care nu-1 putea face fetiţa ostaşului sovietic căzut acolo, de la cei 6—7000 de km. unde trăia, în cine ştie ce sat, a­­du­nând şi ea flori pe marginea unui pîrîu, acolo... Fire nevăzute Eram la Govora, pe la începutul lui septembrie, acum vreo 5 ani. Fusesem repartizat într-o vilă mare, cu etaj, în marginea staţiunii. Vila avea mai multe camere, toate ocu­pate de muncitori din Orașul Stalin, de la uzina pe atunci numită „Trac­torul“. In prima seară, întoreîndu-mă a­­casă, am găsit doi dintre ei, stînd de vorbă pe terasa de la etaj. Am rămas și eu pe terasă. Unul dintre cei doi istorisea celuilalt că­lătoria pe care o făcuse în Uniunea Sovietică. Cel care istorisea izbutise să pună viaţă în ceea ce povestea, subliniind tot climatul primirii grupului de tu­rişti romîni de către tovarăşii so­vietici şi, mai cu seamă, acea spon­taneitate, acel entuziasm atît de ca­racteristic omului sovietic. Mi s-a întipărit bine însă în minte că musafirul sovieticilor rămăsese într-o strînsă corespondenţă cu noii lui prieteni din Uniune. Dar nu în­­tr-una pur lirică, doar de schimb de vorbe amicale, ci într-un adevărat schimb de experienţă prin scrisori. De atunci sunt câţiva ani şi-mi lip­sesc din minte amănuntele, dar ştiu că am stat pînă tîrziu ascultîndu-i. M-am gândit atunci, în liniştea a­­celei nopţi senine, cit de adinei sînt, zi de zi, legăturile dintre poporul sovietic şi cel român. S­C­Î­N­T­E­I­A Vedere exterioară a teatrului de vară din Roman care a fost dat în folosință în primăvara acestui an. Cîntece pentru marea sărbătoare Zilei de 23 August, marea sărbătoare a eliberării patriei noastre de sub jugul fascist, compozitorii noştri i-au închinat numeroase lucrări muzicale. Sub titlul „Puternică, liberă, pe soartă stăpînă“, Editura Muzi­cală a Uniunii Compozitorilor din R. P. Romînă a publicat o culegere de coruri. Cîntecele în­mănuncheate în acest caiet poar­tă semnăturile compozitorilor noştri de frunte; unele dintre ele sunt scrise pe versurile câ­torva dintre poeţii noştri cei mai cunoscuţi. Culegerea cuprinde 14 coruri , şi anume : „In noaptea de au­gust­“ de Dumitru Bughici, pe versuri de Vladimir Colin; „Cîntec de dragoste pentru ţara sovietică“ de D. D. Botez, pe versuri de Maria Banuş ; „Eli­berare“ de Vasile Popovici, pe versuri de Andi Andrieş ; „Să fii partidului oştean !“ de Ma­tei Socor, pe versuri de Mihai Beniuc ; „Aşa te ştiu, partidul meu“ de Alfred Mendelsohn, pe versuri de Ion Socol; „Sub steagul slăvit“ de Tiberiu Olah, pe versuri de Nina Cassian; „Drapelul“ de Sergiu Sarchi­­zov, pe versuri de Vlaicu Barna; „In cei 15 ani“ de Sabin V. Drăgoi, pe versuri de Cicerone Theodorescu; „Patrie-nsorită“ de Vasile Timiş, pe versuri în limba romînă de Violeta Zamfi­­rescu, iar în limba maghiară de Sziklai Eugen; „Dobrogea de aur“ de Ion I. Chirescu, pe versuri de Radu Bourescu; „Legămint de pace“ de Hilda Jerea, pe versuri de Cicerone Theodorescu ; „Ţară scumpă, să trăieşti !“ de Anatol Vieru, pe versuri de Nina Cassian, „Bri­gadierii magistralei“ de Mauri­­ciu Vescan, pe versuri de Nico­­lae Nasta, „Floare roşie“ de Marţian Negrea, pe versuri de Ion Boldici. Ansamblurile corale, cît şi echipele artistice de amatori, care pregătesc spectacole cu prilejul sărbătoririi celei de-a 15-a aniversări a eliberării pa­triei noastre, au la îndemână un ajutor prețios în alegerea cînte­­celor pe care le vor include în programele lor. * La secţia cocserie a Combinatului metalur­gic Reşiţa a fost data în folosinţă o nouă insta­laţie pentru dubla măci­nare a unor sorturi de cărbuni. Noua instalaţie are o capacitate de 25 tone pe oră şi, cu ajuto­rul ei, se îmbunătăţeşte simţitor calitatea cocsu­lui pentru furnale.­­De la PAVEL JUICA, mun­citor). • La Otelul Roşu au fost începute, cu câtva timp în urma, lucrările de construcţii a încă trei blocuri muncitoreşti — unul cu 24 de aparta­mente, celelalte două, cu câte 36 de apartamente. Lucrările sînt executa­te de şantierul nr. 6 din cadrul Trustului regional de construcţii Timişoara. (De la C-TIN ROŞCHI­­ŢA, impegat de mişcare). • Acum citeva luni de zile şcoala de 7 ani din comuna Ciocăneşti, raio­-----------pro-------------­nul Călăraşi, a fost mu­tată într-un local nou. După terminarea con­strucţiei propriu-zise, pă­rinţii şi elevii au muncit voluntar la amenajarea curţii. S-a construit un gard de 180 m, s-a amenajat o alee, s-a construit un complex sportiv, au fost plantaţi pomi. (De la PETRE CRISTEA — di­rectorul şcolii elementare de 7 ani). -0*0-P­E SCURT de la corespondenţii voluntari NE SCRIU CITITORII Inovaţii neluate în seamă De mai mulţi ani lucrez la aba­torul din Craiova. Cei care nu cunosc specificul muncii noastre ar putea spune că aici nu se ri­dică probleme deosebite în legă­tură cu inovaţiile şi raţionaliză­rile, astfel ca pe baza lor proce­sul de producţie să se îmbunătă­ţească. Cu toate acestea şi la noi lucrătorii işi pun asemenea pro­bleme. Cu cîtva timp în urmă, am construit un dispozitiv pen­tru amestecat untura pentru care am fost recompensat cu 5000 lei. . Am făcut şi alte raţionalizări care au fost aplicate în procesul de producţie. Din păcate, nu întotdeauna se dă sprijinul cuvenit propunerilor menite să îmbunătăţească proce­sul de producţie. Iată citeva e­­xemple : Am propus construirea unui dispozitiv cu ajutorul că­ruia, în timpul topirii, grăsimea n-ar mai trebui să fie în­virtită manual. Conducerea întreprinde­rii spune că nu are fonduri. Nu a nevoie de cine ştie ce cheltuieli. Aplicarea acestui dispozitiv ar face însă ca procesul de producţie să se scurteze şi ar aduce mari e­­conomii. Alte trei propuneri de-ale mele, a căror aplicare ar fi adus eco­nomii de timp şi de muncă, nu s-au bucurat nici ele de sprijinul necesar din partea conducerii , au avut aceeaşi soartă, au fost amînate. Tov. director Eugen Trompeta şi tov. Ion Răileanu, inginer şef, nu spun că aceste propuneri nu sunt bune. Dimpotrivă, afirmă că merită toată atenţia. Dar... că pentru traducerea lor in fapte se cer fonduri şi timp. Cred că aici este vorba de tărăgănarea apli­cării unor propuneri menite să contribuie la îmbunătăţirea pro­cesului de producţie şi la realiza­rea de economii. ŞTEFAN EPURE muncitor la abatorul din Craiova O expoziţie a tinerilor gravori Săptămîna viitoare la Clubul C­F.R. — „Griviţa Roşie“ din Capi­tală va fi deschisă o expoziţie de gravură organizată de Galeriile de artă ale fondului plastic. Explziţia va cuprinde un ciclu de gravuri cu aspecte din lupta mineri­lor din Valea Jiului, care a culminat cu greva din 1929 de la Lu­peni. Aici vor fi expuse şi gravuri înfăţişînd aspecte din viaţa nouă a minerilor. In total vor fi expuse peste 50 de lu­crări. Gravurile sunt executate de către un colectiv de tineri artişti plastici “din Petroşani, absolvenţi ai Institutului de artă plastică din Cluj, printre care: Tellman Iosif, Fodor Kalman, Silvester Victor ș.a. FILMELE SĂPTÂMINII IIIMIIIIIIIIilIlllllllllilIIIIIIIIIIIIIIIIIHMPlIIIIIIIIIIIIlIIIIIIM „Fatima“ In decorul natural al munţilor Cau­­cazulii, printre crestele misterioase ale stîncilor şi întinderile ameţitor de unduitoare ale vegetaţiei sălbatice, se petrece dureroasa poveste de dragoste a Fatimei. Zbuciumul femeii nevoite să aleagă între împlinirea dragostei şi înde­plinirea unei datorii umane şi ma­terne, este subiectul filmului de fată, inspirat după poemul clasicului literaturii osetine, Kosta Hetagurov. Suntem­ în plină atmosferă roman­tici, gesturile largi, neobişnuite, punctează momentele de mare pasiu­ne. Cînd Djambulat, fiul cneazului şi iubitul Pitimei, pleacă la război, fata îi oferă un medalion drept talisman. Tînărul îl înroşeşte la foc pentru a-l stringe apoi în palmă; medalionul s-ar putea să se piardă, dar semnul lui, ars în palmă, ii va rămîne veşnic ! Ibrahim, sluga cneazului, îndrăgostit şi el nebuneşte de Fatima, află la un moment dat că fata urmează să se căsătorească cu Djambulat. Pen­tru a-şi potoli durerea care îi arde sufletul el îşi pricinuieşte un chin tru­pesc, tăindu-şi un deget. La aceeaşi intensitate trăieşte şi Fatima. Ea i-a făgăduit iubitului ei, plecat în luptele cu turcii, că îi va aştepta vreme de cinci ani iar apoi, potrivit datinei, se va căsători, dar cu cel mai sărac om din sat . Cei cinci ani se scurg fără ca Djambulat să se înapoieze şi Fa­tima îşi ţine jurămîntul, cel mai să­rac locuitor al satului fiind întîmplă­­tor tocmai Ibrahim. Cînd peste ani şi ani Djambulat se va întoarce totuşi pe neaşteptate, Fatima îşi va sacrifica sentimentele, renunţînd la dragostea lui pentru a rămîne credincioasă so­ţului ei şi copilului pe care l-a născut între timp. Nu este vorba aici de un gest impus de convenienţe, ci de un sincer şi profund sentiment al dato­riei. Faptele o dovedesc căci în mo­mentul în care, Djambulat, pe care Fatima nu a încetat să-l iubească, îşi dă seama la întoarcere că Ibrahim stă în calea fericirii sale, el îl pro­voacă la duel şi-l ucide. Fatima însă, departe de a împărtăşi bucuria lui, îşi pierde minţile. Eroii filmului îşi trăiesc aşadar pa­siunile la cele mai înalte temperaturi proprii romantismului. Calităţile mo­rale apar cu o pregnanţă deosebită. Bătrînul cneaz Alimbek, tatăl Fatimei, e decis să acorde mina fetei sale ace­luia dintre pretendenţi care datorită iscusinţei şi vitejiei sale va izbuti să ciştige o cursă tradiţională foarte di­ficilă, semnul cîştigătorului fiind o eşarfă smulsă adversarului şi oferită logodnicei. Cu care cîştigă cursa este Ibrahim, care cunoscând însă drago­stea Fatimei pentru Djambulat, o respectă şi predă acestuia m eşarfa, stăpînindu-şi durerea. Această nobleţe sufletească a lui Ibrahim o va deter­mina mai tîrziu pe Fatima să nu îl părăsească, renunţînd la dragostea ei pentru Djambulat. La bogăţia plastică a filmului, pe lingă decoruri, se adaugă o suită de scene în care frumuseţea actorilor se îmbină cu strălucirea costumelor, obi­ceiurilor şi dansurilor populare. „Oameni şi lupi“ In ultimii ani filmele neorealiste italiene au prezentat imaginea, unei Italii care în afara monumemtelor ar­tistice şi a plajelor elegante, este ca­racterizată de fapt de mizeria în care trăiesc milioane şi milioane de obi­diţi. Unul din cei mai valoroşi reprezentanţi ai acestei şcoli, care îşi face un punct de onoare din a demasca viciile societăţii capitaliste, este regi­zorul Giuseppe de Santis. Cunoscut publicului nostru ca realizator al a­­preciatelor filme „Nu e pace sub mă­slini", sau „Roma ora 11“, de Santis este acum prezent pe ecranele noastre ca regizor al coproducţiei italo-fran­­ceze „Oameni şi lupi“. Orientarea puternic progresistă a realizatorului apare evidentă şi de data aceasta. „Oameni şi lupi“ este povestea a doi vârtători de lupi care-şi aleg această grea şi primejdioasă me­serie pentru a-şi putea asigura un mi­nimum de trai. Mizeria îi împinge spre o asemenea îndeletnicire, aşa cum do­rinţa de a-şi mări cîştigul îl va îm­pinge la moarte pe unul dintre ei. Dar „Oameni şi lupi" nu este mono­grafia unei profesiuni. Autorii filmu­lui creează personaje interesante, des­criu sentimentele lor, povestesc o gingaşă poveste de dragoste. Sînt pline de amărăciune scenele în care ni se dezvăluie mizeria celor doi vînători, pline de poezie scenele în care înfloreşte o dragoste de o puri­tate remarcabilă, precum sînt suculen­te momentele de caldă ironie din film. La reuşita filmului contribuie în mare măsură actorii­ şi în primul rînd cunoscutul artist Yves Montand. Imaginea frumoasă, expresivă, este concepută astfel încît să exploateze posibilităţile ecranului lat. „Oameni şi lupi“ oferă spectatorilor posibilitatea de a cunoaşte, prin in­termediul artei, o nouă zonă a tris­­teţei oamenilor săraci ai Italiei. ION BARNA -0*0-Muncitori la odihnă pe litoral (Urmare din pag. l­ a) de atelier că la întoarcere le va des­crie totul. In liniştea după-amiezii de vară, colindind de la etaj la etaj, am mai vorbit şi cu tovarăşa Maria Mălai, strungăriţă la Tg. Jiu, cu Maria Banbauer, funcţionară din Oraşul Stalin, cu doctorul Cornel Popescu din CUii, cu studentul Mircea lo­­nescu din Galaţi. ■Cîţiita dintre locatarii blocului 11 ne-au rugat să-i fotografiem plim­­bîndu-se pe alei. — Da’ să se vadă şi casa noastră, spune Maria Mălai, strungăriţă. Casa noastră! Cu­ adevăr şi cită firească mîndrie sunt cuprinse în cuvintele acestei femei, care în ur­mă cu 15 ani trăia undeva, într-un sat oropsit şi care, în zilele de vară fierbinte, se uita lung la colbul stîrnit de maşina moşierului plecat la odihnă pe litoral. Complexul nou, adăugat celui ri­dicat anul trecut, ştrandul de lingă „Belona“ cu pavilioanele sale coche­te, restaurantele moderne şi cele două cinematografe în aer liber, bo­gatul program oferit de clubul sta­ţiunii — toate laolaltă asigură oa­menilor muncii o odihnă plăcută, de neuitat-Este frumoasă Eforia dar, la drept vorbind, nici Mangalia nu se lasă mai prejos. Vechea Mangalie, cam prăfuită, cam ponosită, și-a lepădat botinele de cenușăreasă, azvirlindu-le in apa mării. O Mangalie nouă, tî­­nără și elegantă, te întîmpină ospita­lieri. Cine ar crede oare la prima vedere că tot ce este acum la Mangalia, pe­­ faleză, s-a construit doar în nouă luni ? Cinci blocuri noi, unul mai frumos decât altul, o cantină res­taurant cu o linie arhitectonică plă­cută şi originală, clubul şi­­biblio­teca, vastele spaţii verzi, plaja cu nisipul ei fin, îmbietor la odihnă, faleza, iluminaţia fluorescentă au făcut Mangalia de nerecunoscut. Tot ce s-a ridicat aici este doar începu­tul. Acum se află în Curs de con­strucţie o altă serie de vile, un parc sportiv, un cinematograf, iar în cu­­rind vor fi construite şi două uni­tăţi sanatoriale, dintre care una va funcţiona şi iarna. E­foria, Mangalia, Mamaia şi-au­ schimbat înfăţişarea in ulti­mii ani. Ritmul in care se constru­ieşte, frumuseţea complexelor de odihnă, toate amenajările de pe li­toral sint caracteristica,primii noas­tre, grijii partidului şi statului de­mocrat-popular pentru oamenii mun­cii, stăpînii ţi creatorii tuturor bo­găţiilor ţării. Perlele mării împodobesc astăzi ca un colier de preţ litoralul. Zi de caniculă. Chiar cînd eşti pe plaja mării, un duş rece nu strică. Nr. 4590

Next