Scînteia, august 1959 (Anul 28, nr. 4590-4615)
1959-08-01 / nr. 4590
Pag. 2 Probleme ale plenarei C. C. al P. M. R. Prin folosirea mai buna a tehnicii Măsurile luate de plenara C.C. al P.M.R. din 13—14 iulie a.c. au însufleţit colectivul fabricii noastre la noi realizări, la noi căutări creatoare, la noi initiative pentru o mai largă valorificare a rezervelor interne existente în fiecare secţie, la fiecare loc de muncă. In momentul de faţă colective alcătuite din muncitori, tehnicieni şi ingineri — oameni cu iniţiativă şi spirit gospodăresc — studiază temeinic, cu activa participare a muncitorilor, posibilităţile existente la fiecare loc de muncă şi elaborează măsuri practice pentru punerea lor în valoare. Atenţia acestor colective este îndreptată în primul rînd spre valorificarea de noi rezerve de sporire a productivităţii muncii. Se ştie că introducerea tehnicii înaintate şi a procedeelor tehnologice noi este una din căile principale ale creşterii productivităţii muncii. Tocmai de aceea, acest lucru a stat şi stă permanent în centrul atenţiei noastre. In anul 1957—1958, datorită folosirii tehnicii noi şi îmbunătăţirii continue a procedeelor tehnologice, colectivul uzinei noastre a izbutit să producă în plus, peste sarcinile de plan, 41.500 bucăţi rulmenţi. De asemenea, în primul semestru al acestui an s-au produs 4200 rulmenţi peste plan. Tehnica înaintată o poate introduce fiecare muncitor la maşina sa de lucru, dacă este sprijinit să-şi îmbunătăţească necontenit calificarea în producţie, dacă este stimulată iniţiativa sa creatoare. In uzină devin din zi în zi tot mai familiare perfecţionările tehnice. Cabinetul tehnic al uzinei lansează teme de inovaţii şi raţionalizări, indicînd şi căile spre care să-şi îndrepte activitatea muncitorii şi tehnicienii pentru rezolvarea unor probleme esenţiale ale producţiei. Muncitorii Constantin Cartoş şi Ioan Petrache, de pildă, şi-au propus să realizeze o reducere a consumurilor de discuri de pilit. Ei au studiat documentaţia existentă la cabinetul tehnic, s-au sfătuit cu inginerii şi au izbutit să realizeze o perfecţionare tehnică importantă, au conceput un dispozitiv pentru călirea discurilor de pilit prin curenţi de înaltă frecvenţă cu ajutorul căruia se reduce simţitor consumul de discuri, economisindu-se în acelaşi timp săruri şi energie electrică în valoare de 200.000 lei anual. De asemenea strungarul Vasile Socola a conceput un dispozitiv — supapă pentru declanşarea automată la laminorul de 250 mm. — lucru ce prezintă o deosebită importanţă în procesul de fabricare a rulmenţilor. De curînd am ajuns la concluzia că metoda de obţinere a rolelor cilindrice şi conice pentru rulmenţi prin strunjire a devenit o metodă învechită, care nu-şi mai are rostul în fabrica noastră. Un colectiv de ingineri a înlocuit această metodă de strunjire prin metoda de obţinere a rolelor prin presare. Ca urmare, productivitatea muncii la această operaţie a crescut considerabil Colectivele de muncitori şi tehnicieni care studiază posibilităţile de valorificare a noi rezerve interne se orientează în mod special spre introducerea pe scară largă a mecanizării în fiecare sector al uzinei, spre îmbunătăţirea proceselor tehnologice şi spre alte probleme ale perfecţionării producţiei. Paralel cu eforturile pentru introducerea tehnicii înaintate şi aplicarea procedeelor tehnologice noi, colectivul nostru se străduieşte să folosească mereu mai bine maşinile şi utilajele existente. Aşa cum s-a subliniat la recenta plenară a C.C. al P.M.R., folosirea deplină a capacităţilor de producţie, a maşinilor şi utilajelor existente în întreprinderi constituie o rezervă importantă pentru creşterea necontenită a productivităţii muncii. Colectivele de muncitori, tehnicieni şi ingineri discută acum cu fiecare muncitor ce anume trebuie făcut, cum să fie organizată mai bine munca pentru ca maşinile şi instalaţiile, spaţiile de producţie să fie folosite la întreaga lor capacitate, cu maximum de eficacitate economică. Este adevărat că în domeniul folosirii mai bune a utilajelor, noi am obţinut şi în acest an rezultate însemnate. Indicii de utilizare a maşinilor în primul semestru au sporit cu 3,2 la sută în plus faţă de indicii planificaţi. S-ar putea crede, la prima vedere, că în această direcţie n-ar mai fi nimic de făcut. Dar colectivele însărcinate cu descoperirea şi valorificarea de noi rezerve interne au şi început să facă calcule. Anume au constatat că indicele cel mai ridicat îl au maşinile principale. Analizînd cauzele care au făcut ca unele maşini să aibă indici de utilizare mai scăzuţi, aceste colective au început să stabilească unele măsuri tehnico-organizatorice privitoare la aprovizionarea ritmică a locurilor de muncă cu materii prime şi materiale, la crearea stocurilor tampon necesare şi organizarea mai bună a reparaţiilor. In acelaşi timp, comitetul de întreprindere, la indicaţia organizaţiei de partid, a trecut la răspîndirea largă a experienţei şi metodelor de lucru ale muncitorilor fruntaşi. Muncitorii desfăşoară acum întrecerea sub lozinci : „Toate maşinile la nivelul indicilor înalţi !“. In secţia forjă, de pildă, s-au organizat schimburi de experienţă între forjori. Sunt aici echipe de forjori care lucrează simultan 2-3 piese la un ciocan de forjare, metodă înaintată de muncă care urmează să fie însuşită treptat şi de restul muncitorilor din secţie. Paralel cu găsirea de noi căi pentru folosirea mai bună a capacităţilor de producţie existente, colectivele de muncitori şi tehnicieni studiază posibilităţile de reducere a rebuturilor de către fiecare muncitor Dat fiind că unii muncitori dau rebuturi mai mici decât alţii, se caută ca metodele folosite de cei mai buni muncitori să fie cunoscute şi aplicate de toţi ceilalţi, pentru ca procentul de rebuturi să scadă şi mai mult sub cel admis. Introducerea tehnicii noi, grija pentru mai buna folosire a tehnicii existente, constituie cheia succeselor noastre în producţie. Numai în acest an colectivul fabricii noastre a izbutit să sporească simţitor productivitatea muncii şi să realizeze economii în valoare de peste 4.000.000 lei, însufleţit de măsurile recentei plenare a C.C. al P.M.R., colectivul fabricii noastre este hotărît să obţină în întrecerea pe care o desfăşoară în cinstea zilei de 23 August noi şi însemnate realizări în muncă. ŞTEFAN DUMITRESCU directorul fabricii de rulmenţi Birlad Întîlnirea Era îndată după 23 August 1944. Nu trecuse mai mult de-o săptămână. Un răsuflet de eliberare le umfla pieptul oamenilor ca şi cum ar fi scăpat de sub o înăbuşitoare povară. O vreme, poate o zi, poate două, domni pe câmpuri o linişte neobişnuită. Mă aflam în satul Brătuleşti, la vreo 30 kilometri de Capitală. In noaptea zilei de 23 August satul clocotise, încă nedumerit, ca un om care a fost mult timp în închisoare şi de-o dată se vede liber şi parcă nu ştie ce să facă acum cu libertatea lui. Apoi izbucniră nădejdile, gîndul că în sfîrşit poporul are de dus războiţii lui, lupta contra fasciştilor. De dincolo de Ploeşti — se zicea că de la întorsura Buzăului — se auzeau bubuituri surde de tun şi pămîntul aici se scutura spasmodic ca de-o fierbere dinăuntru. Dinspre răsărit, de pe aeroportul de la Otopeni, mereu se înălţau avioane nemţeşti de bombardament. Se ridicau, zburau la doi paşi, deasupra Bucureştiului, şi de la mică înălţime lăsau bombe. Apoi, în citeva minute se înapoiau să plece iar. Nu încercau nici un risc. Era o sinistră paradă a laşităţii şi cruzimii. Distrugerile şi asasinatele nu le mai puteau servi la nimic altceva decît să le astîmpere setea de sînge şi de răzbunare Şi se aşternu linişte ! Tancurile sovietice care tăiau Bărăganul, venind tot mai aproape dinspre Urziceni, nu se văzuseră încă. Porumburile înalte, aproape coapte, ca nişte reliefuri în aramă, mascau drumurile de ţară, tupilate între haturi cu troscot şi pelin uscat. Pe unul din aceste drumuri, într-o Zi, se zări întîi un om călare, apoi alţi călăreţi şi, în urma lor, o coloană nesfîrşită de ostaşi sovietici. Am simţit că vine de demult şi de departe. De mii de kilometri, tot aşa lent, hotărît, irezistibil și c’ merge la fel mai departe, lent, hotărît. Irezistibil. Printre ogoarele de porumb arămiu, de abia se putea distinge. Venea dinspre Tîncăbeşi. Capul co- DEMOSTENE BOTEZ Ioanei s-a oprit la o fîntînă din preajma căsuţelor sărace ce împrejmuiau conacul boierului, altfel izolat, în cîmp. Şi, încet, încet, s-a oprit toată coloana. Cumpăna fîntînii a început să facă mătănii tot mai dese în adâncul pământului. S-au adunat acolo soldaţi mulţi să bea apă. Erau oameni blonzi, cu faţa largă, cu ochi albaştri-deschişi, cu mustaţă ca pănuşa de porumb căzută pe buze. Mustăţile se înmuiau în ciutură, apa picura apoi din mustăţi, sclipind cristalin în lumină. Nici nu ştiu cînd răsăriţi ca din pămînt au apărut şi s-au adunat un cârd de copii, băieţi şi fete, veniţi de pe haturi şi mirişti, de la păzit oile sau viţeii. S-au strîns şi oameni din sat, şi au rămas în preajma soldaţilor cu mîinile încrucişate pe piept, cu fruntea înălţată. La început era un fel de sfială. Pe urmă au venit şi nişte femei, aducînd căldări şi ulcele ca să poată bea soldaţii omeneşte şi, fără vorbire legată, oamenii s-au amestecat. Se amesteca astfel grai rusesc şi grai românesc, întovărăşit însă, pentru mai multă siguranţă de înţelegere, de gesturi, de rîsete. Mai ales rîsetele făceau înţelegerea generală. Erau două popoare care se întîlneau, ca printr-un fel de delegaţi: ţărani muncitori săraci — de-o parte, soldaţi-ţărani şi muncitori — de cealaltă parte. Şi se întîlneau tovărăşeşte, cu bucurie. Mai la o parte, un ofiţer studia harta. O boare uşoară de vînt o tot îndoia nefiresc, răsfrîngîndu-i colţurile, şi el căuta s-o desfacă, intorcindu-se cu spatele la vînt. Urmărea vinele roşii de pe hîrtia scorţoasă, cu vîrful unui creion. Dar se vede că el căuta alte drumuri, mai de-a dreptul şi mai puţin umblate că, la un timp, începu să întrebe pe ruseşte arătând cu mina spre zare, de deasupra Brătuleştilor. De-odată unul avu o idee : — Domnu' pictor ştie ceva ruseşte! Şi fu expediat spre sat, un copilaş, încins cu un brîuleţ roşu. Toată lumea rămase uimită uitîndu-se după el, cum îi scăpărau, pe asfaltul şoselei, călcîile goale. Pictorul locuia la marginea satului. Era un om foarte înţelept. Iubea viaţa simplă din sat şi poate că mai e şi acum în Brătuleşti. Pictorul veni repede. Toată lumea îi înconjură pe el şi pe ofiţer. Cînd întinse mâna ofiţerului, spuse un cuvînt rusesc şi numele lui. Cuvîntul n-am să-l uit niciodată: „Hudojnic“. Cînd rosti cuvîntul acesta, fata ofiţerului se lumină de un zîmbet nespus de prietenesc şi repetă de citeva ori arătind cu degetul cînd spre el, cînd spre pictorul nostru : — Hudojnic ! Hudojnic ! Şi, îndată îl îmbrăţişa, bătîndu-l cu palmele pe spate şi sărutîndu-l pe amîndoi obrajii. Pe urmă pictorul şi ofiţerul, au vorbit de calea de urmat şi coloana a pornit înainte, în acelaşi ritm lent, hotărît şi irezistibil, perindîndu-se multă vreme prin faţa noastră... De atunci, iată, au trecut mai bine de 14 ani, dar întâmplarea asta, frîntură din întîlnirea a două popoare, n-am uitat-o. Şi n-am s-o uit niciodată. Pentru mine e o pagină de istorie vie, trăită. Dar n-am uitat şi n-am să uit nici cuvîntul acela, pe care l-am auzit atunci pentru întiia oară : „Hudojnic...“ şi nici îmbrăţişarea prietenească, spontană, caldă, bărbătească, ce a urmat, ca după cel mai fierbinte cuvînt de dragoste. De atunci artiştii noştri s-au întîlnit de nenumărate ori cu cei sovietici : scriitori cu scriitori, cîntăreţi cu cîntăreţi... Aşa, toate aceste manifestări care ne apropie tot mai mult îmi desluşesc mereu, cu fiecare, sensul întreg, încărcat de nebănuite înţelesuri, al îmbrăţişării aceleia de la fîntîna din Brătuleşti şi magia cuvîntului „Hudojnic“ pe care l-am auzit atunci întiia oară, şi care căpătase atunci o imensă semnificaţie. Flori de cîmp In vara anului trecut veneam dinspre Turda , pe-un drum care trebuia să mă scoată la Aiud. Era mai mult un drum de ţară decât o şosea. Poate că asta e numai impresia care mi-a rămas din pricina unei singurătăţi a locurilor. Drumul îşi îngîna cursul cu albia unui pîrîu care curgea printre coline. Dealurile erau destul de înalte pentru ca acelea dinspre apus in amurgul acela, să pară întunecate şi să culce umbra lor pînă departe peste șesul îngust al pîrîului. Coasta celuilalt șir de dealuri din față, întinsă spre soareapune, era încă luminată viu, atît de viu că se deosebeau bine toate detaliile pămîntului cu văgăuni, cu dâmburi, cu cărări paralele, bătătorite de cârdurile de oi, cu pilcuri de spini. Contrastul acesta de alb şi negru nu era lipsit de măreţie şi de pitoresc. Era ceasul când răcoarea înserării se lăsase binefăcătoare peste tot cîmpul ca o uşoară năframă udă şi când oamenii zoreau căci era ora prielnică în care finul nu se fărîmă de uscăciune. Asemenea privelişti mai văzusem şi altădată prin preajma Agapiei şi pe Valea Moldovei sau a Bistriţei, dar aici costumele oamenilor, pălăriile femeilor menite să le apere de arşiţă sporeau pitorescul cu ceva inedit pentru mine. Din mers am văzut pe costişa bătută de soare, pe un mic promontoriu, ca un platou anume ridicat, pietrele albe aliniate ale unui cimitir de război. Am oprit şi am urcat costişa. Era un cimitir al soldaţilor sovietici căzuţi în luptele de alungare a fasciştilor de pe pămîntul patriei noastre. Prin jertfa ostaşilor sovietici şi romîni, înfrăţiţi în lupta împotriva fascismului, era acum cu putinţă munca tihnită, voioasă, ca un joc a colectiviştilor din vale. Prin jertfa lor se plămădise viaţa dreaptă în care plugarii noştri se simţeau liberi şi stăpîni pe munca lor. Cine ar fi putut să alcătuiască harta oraşelor şi satelor din Uniunea Sovietică, din care porniseră soldaţii strînşi acum aici, laolaltă, prin lupta şi sacrificiul pentru acelaşi ideal ? Dacă ar fi fost să tragi cite o linie din locul acesta fără nume al cimitirului, pînă la casele fiecărui erou înmormîntat în el, razele acestea ar fi însumat mii de kilometri. Şi totuşi, cînd m-am apropiat, lângă o piatră care însemna un mormânt, am găsit, proaspăt, un buchet de flori de cîmp, un bucheţel mic, naiv parcă şi plăpînd, de abia tremurând uşor în boarea imperceptibilă a serii. Erau rămurele de sînziene, margarete albe, mici garoafe roşii de cîmp»i ca nişte steluţe amestecate cu fire de iarbă. Cine ştie ce fetiţă din vale, la popasul amiezii, a urcat pină aici să aducă această ofrandă simplă dar pură a recunoştinţei şi înfrăţirii. Poate că, aşa cum spuneam, tatăl ei îi trecuse în sînge sentimentul adânc pe care-1 va fi trăit în război lingă mormântul unui soldat sovietic căzut alături de el. Fetiţa din nu ştiu ce sat din preajma Turciei suplinise cu dragoste gestul patetic şi sublim pe care nu-1 putea face fetiţa ostaşului sovietic căzut acolo, de la cei 6—7000 de km. unde trăia, în cine ştie ce sat, adunând şi ea flori pe marginea unui pîrîu, acolo... Fire nevăzute Eram la Govora, pe la începutul lui septembrie, acum vreo 5 ani. Fusesem repartizat într-o vilă mare, cu etaj, în marginea staţiunii. Vila avea mai multe camere, toate ocupate de muncitori din Orașul Stalin, de la uzina pe atunci numită „Tractorul“. In prima seară, întoreîndu-mă acasă, am găsit doi dintre ei, stînd de vorbă pe terasa de la etaj. Am rămas și eu pe terasă. Unul dintre cei doi istorisea celuilalt călătoria pe care o făcuse în Uniunea Sovietică. Cel care istorisea izbutise să pună viaţă în ceea ce povestea, subliniind tot climatul primirii grupului de turişti romîni de către tovarăşii sovietici şi, mai cu seamă, acea spontaneitate, acel entuziasm atît de caracteristic omului sovietic. Mi s-a întipărit bine însă în minte că musafirul sovieticilor rămăsese într-o strînsă corespondenţă cu noii lui prieteni din Uniune. Dar nu într-una pur lirică, doar de schimb de vorbe amicale, ci într-un adevărat schimb de experienţă prin scrisori. De atunci sunt câţiva ani şi-mi lipsesc din minte amănuntele, dar ştiu că am stat pînă tîrziu ascultîndu-i. M-am gândit atunci, în liniştea acelei nopţi senine, cit de adinei sînt, zi de zi, legăturile dintre poporul sovietic şi cel român. SCÎNTEIA Vedere exterioară a teatrului de vară din Roman care a fost dat în folosință în primăvara acestui an. Cîntece pentru marea sărbătoare Zilei de 23 August, marea sărbătoare a eliberării patriei noastre de sub jugul fascist, compozitorii noştri i-au închinat numeroase lucrări muzicale. Sub titlul „Puternică, liberă, pe soartă stăpînă“, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. P. Romînă a publicat o culegere de coruri. Cîntecele înmănuncheate în acest caiet poartă semnăturile compozitorilor noştri de frunte; unele dintre ele sunt scrise pe versurile câtorva dintre poeţii noştri cei mai cunoscuţi. Culegerea cuprinde 14 coruri , şi anume : „In noaptea de august“ de Dumitru Bughici, pe versuri de Vladimir Colin; „Cîntec de dragoste pentru ţara sovietică“ de D. D. Botez, pe versuri de Maria Banuş ; „Eliberare“ de Vasile Popovici, pe versuri de Andi Andrieş ; „Să fii partidului oştean !“ de Matei Socor, pe versuri de Mihai Beniuc ; „Aşa te ştiu, partidul meu“ de Alfred Mendelsohn, pe versuri de Ion Socol; „Sub steagul slăvit“ de Tiberiu Olah, pe versuri de Nina Cassian; „Drapelul“ de Sergiu Sarchizov, pe versuri de Vlaicu Barna; „In cei 15 ani“ de Sabin V. Drăgoi, pe versuri de Cicerone Theodorescu; „Patrie-nsorită“ de Vasile Timiş, pe versuri în limba romînă de Violeta Zamfirescu, iar în limba maghiară de Sziklai Eugen; „Dobrogea de aur“ de Ion I. Chirescu, pe versuri de Radu Bourescu; „Legămint de pace“ de Hilda Jerea, pe versuri de Cicerone Theodorescu ; „Ţară scumpă, să trăieşti !“ de Anatol Vieru, pe versuri de Nina Cassian, „Brigadierii magistralei“ de Mauriciu Vescan, pe versuri de Nicolae Nasta, „Floare roşie“ de Marţian Negrea, pe versuri de Ion Boldici. Ansamblurile corale, cît şi echipele artistice de amatori, care pregătesc spectacole cu prilejul sărbătoririi celei de-a 15-a aniversări a eliberării patriei noastre, au la îndemână un ajutor prețios în alegerea cîntecelor pe care le vor include în programele lor. * La secţia cocserie a Combinatului metalurgic Reşiţa a fost data în folosinţă o nouă instalaţie pentru dubla măcinare a unor sorturi de cărbuni. Noua instalaţie are o capacitate de 25 tone pe oră şi, cu ajutorul ei, se îmbunătăţeşte simţitor calitatea cocsului pentru furnale.De la PAVEL JUICA, muncitor). • La Otelul Roşu au fost începute, cu câtva timp în urma, lucrările de construcţii a încă trei blocuri muncitoreşti — unul cu 24 de apartamente, celelalte două, cu câte 36 de apartamente. Lucrările sînt executate de şantierul nr. 6 din cadrul Trustului regional de construcţii Timişoara. (De la C-TIN ROŞCHIŢA, impegat de mişcare). • Acum citeva luni de zile şcoala de 7 ani din comuna Ciocăneşti, raio-----------pro-------------nul Călăraşi, a fost mutată într-un local nou. După terminarea construcţiei propriu-zise, părinţii şi elevii au muncit voluntar la amenajarea curţii. S-a construit un gard de 180 m, s-a amenajat o alee, s-a construit un complex sportiv, au fost plantaţi pomi. (De la PETRE CRISTEA — directorul şcolii elementare de 7 ani). -0*0-PE SCURT de la corespondenţii voluntari NE SCRIU CITITORII Inovaţii neluate în seamă De mai mulţi ani lucrez la abatorul din Craiova. Cei care nu cunosc specificul muncii noastre ar putea spune că aici nu se ridică probleme deosebite în legătură cu inovaţiile şi raţionalizările, astfel ca pe baza lor procesul de producţie să se îmbunătăţească. Cu toate acestea şi la noi lucrătorii işi pun asemenea probleme. Cu cîtva timp în urmă, am construit un dispozitiv pentru amestecat untura pentru care am fost recompensat cu 5000 lei. . Am făcut şi alte raţionalizări care au fost aplicate în procesul de producţie. Din păcate, nu întotdeauna se dă sprijinul cuvenit propunerilor menite să îmbunătăţească procesul de producţie. Iată citeva exemple : Am propus construirea unui dispozitiv cu ajutorul căruia, în timpul topirii, grăsimea n-ar mai trebui să fie învirtită manual. Conducerea întreprinderii spune că nu are fonduri. Nu a nevoie de cine ştie ce cheltuieli. Aplicarea acestui dispozitiv ar face însă ca procesul de producţie să se scurteze şi ar aduce mari economii. Alte trei propuneri de-ale mele, a căror aplicare ar fi adus economii de timp şi de muncă, nu s-au bucurat nici ele de sprijinul necesar din partea conducerii , au avut aceeaşi soartă, au fost amînate. Tov. director Eugen Trompeta şi tov. Ion Răileanu, inginer şef, nu spun că aceste propuneri nu sunt bune. Dimpotrivă, afirmă că merită toată atenţia. Dar... că pentru traducerea lor in fapte se cer fonduri şi timp. Cred că aici este vorba de tărăgănarea aplicării unor propuneri menite să contribuie la îmbunătăţirea procesului de producţie şi la realizarea de economii. ŞTEFAN EPURE muncitor la abatorul din Craiova O expoziţie a tinerilor gravori Săptămîna viitoare la Clubul CF.R. — „Griviţa Roşie“ din Capitală va fi deschisă o expoziţie de gravură organizată de Galeriile de artă ale fondului plastic. Explziţia va cuprinde un ciclu de gravuri cu aspecte din lupta minerilor din Valea Jiului, care a culminat cu greva din 1929 de la Lupeni. Aici vor fi expuse şi gravuri înfăţişînd aspecte din viaţa nouă a minerilor. In total vor fi expuse peste 50 de lucrări. Gravurile sunt executate de către un colectiv de tineri artişti plastici “din Petroşani, absolvenţi ai Institutului de artă plastică din Cluj, printre care: Tellman Iosif, Fodor Kalman, Silvester Victor ș.a. FILMELE SĂPTÂMINII IIIMIIIIIIIIilIlllllllllilIIIIIIIIIIIIIIIIIHMPlIIIIIIIIIIIIlIIIIIIM „Fatima“ In decorul natural al munţilor Caucazulii, printre crestele misterioase ale stîncilor şi întinderile ameţitor de unduitoare ale vegetaţiei sălbatice, se petrece dureroasa poveste de dragoste a Fatimei. Zbuciumul femeii nevoite să aleagă între împlinirea dragostei şi îndeplinirea unei datorii umane şi materne, este subiectul filmului de fată, inspirat după poemul clasicului literaturii osetine, Kosta Hetagurov. Suntem în plină atmosferă romantici, gesturile largi, neobişnuite, punctează momentele de mare pasiune. Cînd Djambulat, fiul cneazului şi iubitul Pitimei, pleacă la război, fata îi oferă un medalion drept talisman. Tînărul îl înroşeşte la foc pentru a-l stringe apoi în palmă; medalionul s-ar putea să se piardă, dar semnul lui, ars în palmă, ii va rămîne veşnic ! Ibrahim, sluga cneazului, îndrăgostit şi el nebuneşte de Fatima, află la un moment dat că fata urmează să se căsătorească cu Djambulat. Pentru a-şi potoli durerea care îi arde sufletul el îşi pricinuieşte un chin trupesc, tăindu-şi un deget. La aceeaşi intensitate trăieşte şi Fatima. Ea i-a făgăduit iubitului ei, plecat în luptele cu turcii, că îi va aştepta vreme de cinci ani iar apoi, potrivit datinei, se va căsători, dar cu cel mai sărac om din sat . Cei cinci ani se scurg fără ca Djambulat să se înapoieze şi Fatima îşi ţine jurămîntul, cel mai sărac locuitor al satului fiind întîmplător tocmai Ibrahim. Cînd peste ani şi ani Djambulat se va întoarce totuşi pe neaşteptate, Fatima îşi va sacrifica sentimentele, renunţînd la dragostea lui pentru a rămîne credincioasă soţului ei şi copilului pe care l-a născut între timp. Nu este vorba aici de un gest impus de convenienţe, ci de un sincer şi profund sentiment al datoriei. Faptele o dovedesc căci în momentul în care, Djambulat, pe care Fatima nu a încetat să-l iubească, îşi dă seama la întoarcere că Ibrahim stă în calea fericirii sale, el îl provoacă la duel şi-l ucide. Fatima însă, departe de a împărtăşi bucuria lui, îşi pierde minţile. Eroii filmului îşi trăiesc aşadar pasiunile la cele mai înalte temperaturi proprii romantismului. Calităţile morale apar cu o pregnanţă deosebită. Bătrînul cneaz Alimbek, tatăl Fatimei, e decis să acorde mina fetei sale aceluia dintre pretendenţi care datorită iscusinţei şi vitejiei sale va izbuti să ciştige o cursă tradiţională foarte dificilă, semnul cîştigătorului fiind o eşarfă smulsă adversarului şi oferită logodnicei. Cu care cîştigă cursa este Ibrahim, care cunoscând însă dragostea Fatimei pentru Djambulat, o respectă şi predă acestuia m eşarfa, stăpînindu-şi durerea. Această nobleţe sufletească a lui Ibrahim o va determina mai tîrziu pe Fatima să nu îl părăsească, renunţînd la dragostea ei pentru Djambulat. La bogăţia plastică a filmului, pe lingă decoruri, se adaugă o suită de scene în care frumuseţea actorilor se îmbină cu strălucirea costumelor, obiceiurilor şi dansurilor populare. „Oameni şi lupi“ In ultimii ani filmele neorealiste italiene au prezentat imaginea, unei Italii care în afara monumemtelor artistice şi a plajelor elegante, este caracterizată de fapt de mizeria în care trăiesc milioane şi milioane de obidiţi. Unul din cei mai valoroşi reprezentanţi ai acestei şcoli, care îşi face un punct de onoare din a demasca viciile societăţii capitaliste, este regizorul Giuseppe de Santis. Cunoscut publicului nostru ca realizator al apreciatelor filme „Nu e pace sub măslini", sau „Roma ora 11“, de Santis este acum prezent pe ecranele noastre ca regizor al coproducţiei italo-franceze „Oameni şi lupi“. Orientarea puternic progresistă a realizatorului apare evidentă şi de data aceasta. „Oameni şi lupi“ este povestea a doi vârtători de lupi care-şi aleg această grea şi primejdioasă meserie pentru a-şi putea asigura un minimum de trai. Mizeria îi împinge spre o asemenea îndeletnicire, aşa cum dorinţa de a-şi mări cîştigul îl va împinge la moarte pe unul dintre ei. Dar „Oameni şi lupi" nu este monografia unei profesiuni. Autorii filmului creează personaje interesante, descriu sentimentele lor, povestesc o gingaşă poveste de dragoste. Sînt pline de amărăciune scenele în care ni se dezvăluie mizeria celor doi vînători, pline de poezie scenele în care înfloreşte o dragoste de o puritate remarcabilă, precum sînt suculente momentele de caldă ironie din film. La reuşita filmului contribuie în mare măsură actorii şi în primul rînd cunoscutul artist Yves Montand. Imaginea frumoasă, expresivă, este concepută astfel încît să exploateze posibilităţile ecranului lat. „Oameni şi lupi“ oferă spectatorilor posibilitatea de a cunoaşte, prin intermediul artei, o nouă zonă a tristeţei oamenilor săraci ai Italiei. ION BARNA -0*0-Muncitori la odihnă pe litoral (Urmare din pag. l a) de atelier că la întoarcere le va descrie totul. In liniştea după-amiezii de vară, colindind de la etaj la etaj, am mai vorbit şi cu tovarăşa Maria Mălai, strungăriţă la Tg. Jiu, cu Maria Banbauer, funcţionară din Oraşul Stalin, cu doctorul Cornel Popescu din CUii, cu studentul Mircea lonescu din Galaţi. ■Cîţiita dintre locatarii blocului 11 ne-au rugat să-i fotografiem plimbîndu-se pe alei. — Da’ să se vadă şi casa noastră, spune Maria Mălai, strungăriţă. Casa noastră! Cu adevăr şi cită firească mîndrie sunt cuprinse în cuvintele acestei femei, care în urmă cu 15 ani trăia undeva, într-un sat oropsit şi care, în zilele de vară fierbinte, se uita lung la colbul stîrnit de maşina moşierului plecat la odihnă pe litoral. Complexul nou, adăugat celui ridicat anul trecut, ştrandul de lingă „Belona“ cu pavilioanele sale cochete, restaurantele moderne şi cele două cinematografe în aer liber, bogatul program oferit de clubul staţiunii — toate laolaltă asigură oamenilor muncii o odihnă plăcută, de neuitat-Este frumoasă Eforia dar, la drept vorbind, nici Mangalia nu se lasă mai prejos. Vechea Mangalie, cam prăfuită, cam ponosită, și-a lepădat botinele de cenușăreasă, azvirlindu-le in apa mării. O Mangalie nouă, tînără și elegantă, te întîmpină ospitalieri. Cine ar crede oare la prima vedere că tot ce este acum la Mangalia, pe faleză, s-a construit doar în nouă luni ? Cinci blocuri noi, unul mai frumos decât altul, o cantină restaurant cu o linie arhitectonică plăcută şi originală, clubul şibiblioteca, vastele spaţii verzi, plaja cu nisipul ei fin, îmbietor la odihnă, faleza, iluminaţia fluorescentă au făcut Mangalia de nerecunoscut. Tot ce s-a ridicat aici este doar începutul. Acum se află în Curs de construcţie o altă serie de vile, un parc sportiv, un cinematograf, iar în curind vor fi construite şi două unităţi sanatoriale, dintre care una va funcţiona şi iarna. Eforia, Mangalia, Mamaia şi-au schimbat înfăţişarea in ultimii ani. Ritmul in care se construieşte, frumuseţea complexelor de odihnă, toate amenajările de pe litoral sint caracteristica,primii noastre, grijii partidului şi statului democrat-popular pentru oamenii muncii, stăpînii ţi creatorii tuturor bogăţiilor ţării. Perlele mării împodobesc astăzi ca un colier de preţ litoralul. Zi de caniculă. Chiar cînd eşti pe plaja mării, un duş rece nu strică. Nr. 4590