Scînteia, iunie 1960 (Anul 29, nr. 4848-4874)

1960-06-11 / nr. 4857

s­t.­­4857 LUMINĂ, CĂLDURĂ, PUTERE II .la 24 ianuarie 1959, in timp ce aten­ţia publicului şi a presei era reţinută de sărbătorirea pitorească a scurgerii unui veac de la Unire, la Focşani se petrecea, mai puţin vizibil, un eveni­ment care in perspectiva viitorului nu se va dovedi nici pe departe lipsit de importanţă : unirea celor două sisteme energetice ale Munteniei şi Mol­dovei. Astfel, după conectarea in 1954 a electricităţii Ardealului cu cea a Munteniei se făcea un mare pas înain­te in îndeplinirea sarcinii puse de par­tid­­ ca in 1960 să se încheie formarea unui sistem electro-energetic naţional al Rominiei. Acest eveniment apro­piat nu e decit un capitol dintr-un mare proces constructiv care se nu­meşte electrificarea Rominiei. Intr-un fel, ener­gia electrică este „moneda" produc­ţiei, este forma de energie­­ cea mai mobilă, cea mai suplă şi mai lesne transformabilă: din forţa mecanică a căderii apelor, din căldura arderii ga­­zului şi cărbunelui, curentul electric se naşte repede, poa­te fi divizat in rotii precise, e lesne de măsurat, se lasă transportat aproape Instantaneu in cantităţi mari, pe un simplu fir meta­lic, fiind singurul fel de energie care poate fi folosit în cantităţi nelimitate la mii de kilometri de locul unde a fost produs. S-ar fi putut crede că, odată cu tre­cerea la folosirea paşnică a energiei atomice, scînteia electrică va ceda pasul in favoarea atomului , dar, cu adevărată „energie", ea şi a subordonat atomul, l-a pus alături de apă, cărbune şi gaz printre sclavii care lucrează pentru ea, şi am văzut ast­fel prima centrală atomică produ­cea tot electricitate. E foarte probabil ca şi alte forme de energie pe care le vor descoperi în viitor oamenii să fie echivalate multă vreme de aci înco­lo sub forma energiei electrice, tot ast­fel cum­­ dacă e permisă o compara­ţie — vreme de mii de ani diferite comori şi bogăţii pe care le-a desco­perit omenirea n-au scos aurul din cir­cuitul economic. Darurile, forţele pe care le ascunde în sine electricitatea sint insă incom­parabil mai mari și mai binefăcătoare decit cele ale „aurului blestemat", iar popoarele care se trezesc azi la via­tă sint mai setoase de electricitate de­cit de aur. Pe drept cuvînt. Tot ce înseamnă azi industrie modernă înghite electricitate și se bizuie pe electricitate. Asta o pre­văzuse Marx încă în 1850: „Regele abur, care în veacul trecut revoluţionase lu­mea, şi-a trăit traiul, iar locul lui va fi luat de o forţă incomparabil mai revoluţionară : scinteia electrică". Noua forţă nu s-a mulţumit să ia in primire vechile domenii ale fostu­lui rege, ci a creat cu repeziciune domenii cu totul noi, care n-ar fi pu­tut exista fără ea: electronica, auto­matizarea, ramurile moderne ale chi­miei maselor plastice şi a fibrelor sin­tetice, radio-televiziunea sînt numai cî­­teva din acestea. lată de ce leninismul înţelege prin electrificare nu simpla introducere a curentului electric, ci aşezarea întregii economii pe temeliile marii producţii moderne, cuprinderea întregii economii în reţeaua dătătoare de progres. Şi iată cîteva din motivele pentru care a devenit o lege­­ oglindită şi în pro­iectul de Directive — ca la fiecare pro­cent de dezvoltare industrială să avem un procent şi mai mare de producţie electrică. Astfel, în vreme ce valoarea producţiei noastre industriale urmează să fie in 1965 de 2,1 ori mai mare decit în 1959, producţia de energie electrică va creşte de 2,7 ori. Aceasta înseamnă că cu cit ai o producţie mai bine pusă la punct, cu atit curge mai puţină sudoare omenească şi mai mult curent electric. In veacul nostru ener­gia electrică a devenit ambasadoarea progresului tehnic. In Europa, doar Turcia, Grecia şi Portugalia iz­butiseră să în­treacă înapoie­rea regatului Ro­mâniei in ce priveşte produc­ţia de energie e­­lectrică. Debila putere electrică de atunci a re­gatului Hohenzollernilor era împrăş­tiată în sute de centrale pitice, ale mai fiecărei fabrici în parte, care dădeau curent scump ; aceste mici centrale ar­deau combustibili preţioşi, cum ar fi păcura, prăpădeau mult pentru curent puţin. Sună ciudat, dar aşa era: bogâ­­ţia ţării devenea izvor de sărăcie şi înapoiere, căci trusturilor străine, ca şi capitaliştilor băştinaşi, le convenea mult mai mult să aibă câştiguri rapide şi mari prin prădarea la un preţ de nimica a petrolului, pădurilor, cimpurilor de gaze. Regimul burghez a dat concesii regionale unor societăţi străine, pen­tru construirea de centrale electrice, dar trusturile, din 700.000 kilowaţi proiec­taţi, n-au realizat decit... 6.000 ! Toate acestea împiedicau mai mult de trei pătrimi din populaţia ţă­rii să se bucure de binefacerile elec­tricităţii , căci în lipsa unui consuma­tor industrial, extinderea reţelei publi­ce era foarte scumpă, iar trusturilor fur­nizoare de gaz lampant, ca şi socie­tăţilor care foloseau gazul de iluminat, lucrul acesta nu le displăcea de loc. In 62 de ani­­ din 1883, cînd a fost iluminat electric prima oară Cişmigiul, odată cu Teatrul Naţional, pînă in 1945 — lumina electrică încă nu pă­trunsese nici măcar în majoritatea străzilor mărginaşe ale Bucureştiului, ca să nu mai vorbim de sate, dintre care aveau curent electric doar 535. Orice bucureştean din jurul virstei de 30 de ani poate să-şi mai amintească de „lampagiii” care mergeau cu pompa să aprindă felinarele ; doar am mai văzut fel­inarele şi în timpul războiului, vop­site in albastru fumuriu. Aceste realităţi intunecate se traduc in două cifre : după eliberare şi pînă în 1950, puterea totală instalată a Ro­miniei nu atingea decit 740.000 kw, din care doar 600.000 puteau fi folo­siţi, restul de 20 la sută fiind uzat, de­teriorat de bombardamente etc. Planul de electrificare elaborat de partid pe baza principiilor leniniste a fost primul nostru plan pe un soroc mai lung şi a jucat rolul unui proiec­tor puternic care arăta cum putem scoate ţara din înapoierea moştenită şi cum poate ea să fie plasată pe drumul progresului tehnic modern. Reacţionarii socoteau că, de vreme ce electricitatea nu se mănincă şi nu se bea, oamenii muncii nu vor înţelege de ce primul pas înainte trebuie să-l facem cu electrificarea. Insă poporul munci­tor nu numai că înţelesese, dar a şi muncit cu abnegaţie şi entuziasm , iar aceste sentimente, acest fel de a munci s-au tradus în îndeplinirea pla­nului cu un an mai devreme. Sorocul de 10 ani - care acelora ce nu erau obişnuiţi cu posibilităţile socialismului le părea foarte îndepărtat - iată că este lingă noi,­­ am ajuns, şi încă mai ieftin, cu investiţii mai mici decit cele planificate. Azi producem de 7 ori mai multă energie decit in 1938 - circa 7,7 miliarde KWh pe anul 1960, şi de 3,5 ori mai mult decit la începutul planului ! Aceste mari cantităţi de energie electrică s-au „materializat" in mai tot ceea ce vedem in jurul nostru, în oţel, in case, in uzine, în tractoare, in mai tot ce înseamnă direct sau in­direct industrializare, transformare so­cialistă a agriculturii şi ridicare a ni­velului de trai. S-au născut Doiceş­­tii, care din cărbune inferior dă e­­nergie electrici pentru petrolul roma­nesc şi pentru capitala ţării. Paroşenii, care în prezent, împreună cu Sîngeor­­giu de pădure, reprezintă cea mai mare centrală în funcţie şi foloseşte in principal deşeurile cărbunelui de pe Valea Jiului, apoi centrale ca Ovi­­diu, Moroeni, Sadu V, Văliug, Hune­doara II, Victoria, Comăneşti - schim­­bînd toate faţa energetică a Rominiei. Apropiata intrare în joc a Creatului va sălta procentul de folosire a celei mai ieftine surse de energie — apa. S-au plantat stîlpi de înaltă tensiune pe mii de kilometri, in ţara care altă­dată n-avea nici 150 km. de reţea de 110 KV. I Inchipuiţi-vă singuri cite mii de ki­lometri de fire electrice a trebuit să se producă, cite mii de stîlpi; a fost ne­voie să se nască o întreagă industrie electrotehnică, producătoare de ma­şini electrice, agregate de su­dură, aparataj electric pentru mine şi cîmpuri petroliere, la care puteţi a­­dăuga utilajul pe care îl ve­deţi în jurul dvs. : troleibuze, ascensoa­re, utilaj telefonic şi radio, frigidere, maşini de spălat, fiare electrice, re­­şouri şi multe altele, a căror producţie şi calitate se vor mări şi perfecţiona neîncetat. Dar poate că unii dintre cititori nu văd în jurul lor toate acestea - poate că trăiesc intr-unul dintre satele unde încă n -a pătruns forţa electricităţii. Ritmul de electrificare se accelerea­ză insă intr-atîta an de an, incit încă înainte de sfîrşitul programului economic de perspectivă, în următorii 10-15 ani, electricitatea urmează să străbată şi ultimul sat al ţării. Aceasta va însemna pătrunderea metodelor moderne de producţie în cele mai vechi ramuri de muncă ome­nească şi va înlesni obţinerea marilor cantităţi de bunuri alimentare prevă­zute în proiectul de Directive. Dar asta în acelaşi timp înseamnă şi va însemna o mare victorie a luminii asu­pra întunericului, nu numai o treptată eliberare a muncitorului agricol de toanele naturii şi de unele corvezi neproductive, dar şi un ajutor vigu­­ros pentru eliberarea de orice fel de prejudecăţi, superstiţii, de neştiinţă. Scinteia electri­că pătrunde trep­tat şi intr-altul din cele mai vechi domenii ale muncii o­­meneşti care e totodată dintre cele mai nepro­ductive : robia casnică, despre care Lenin vorbea cu atîta revoltă, munca aceea grea care adesea ab­soarbe in întregime viaţa unei femei. Maşinile de spălat, călcat, uscat, tocat, rîşnit, aspiratoarele, frigiderele sînt me­nite să devină adevăratul rob al ca­sei, care îndeplineşte in cîteva mi­nute munci ce înainte ar fi cerut ore. Mărirea centralelor pe care le avem şi crearea unui milion şi 340 mii kilo­waţi prin noile centrale de la Bicaz, Ploeşti, Luduş, Craiova, Oradea, Tg. Mureş, Iaşi ş.a., vor da hrana energetică de care au nevoie viitorul combi­nat siderurgic de la Galaţi, indus­tria petrolului şi chimiei, transpor­turile, construcţia de locuinţe, toa­te domeniile de activitate omeneas­că ce asigură industrializarea, progresul economic, ridicarea standardului de viaţă. Dacă în 1975 producţia globală a Rominiei va fi de 26 ori mai mare decit in 1938, in schimb producţia de energie electrică de atunci - 65-70 miliarde KWh. - va fi cu­ aceea a vreo 60 de foste Românii din vremea re­gimului burghezo-moşieresc. înseamnă că - in medie - la fiecare an şi ju­mătate vom fi căpătat atita producţie de energie electrică cit putuse să a­­tingă în 60 de ani vechiul regim. SERGIU FARCAŞAN * (Continuare în pag. IV-a, col. 1—2) ---------------O ■■■ ' - ' ■ Culesul cireşelor la G.A.S. Petreşti,regiunea Galaţi. (Foto Gh. Vinţilă) S­C­E­N­T­E­I­A Carnet cultural FRATELE MAI MIC Al CINEMATOGRAFULUI Diafilmul, fratele mai mic al cinematografului", găseşte o uti­lizare tot mai largă in şcoli şi in­stitute de invătămînt superior, in sălile de conferinţe etc. Stu­dioul cinematografic „Alexandru Sahia" a realizat pină acum o serie de diafilme interesante cu teme din diferite domenii de ac­tivitate. Printre acestea se numără dia­­fUm­ele: „O vizită la Săvi­nești". ..Muzeul romino-rus" (in trei serii), „Istoricul descoperiri­lor geografice" etc. Pentru copii au fost realizate diafilme cu bas­mele: „Păţaniile lui Frr­guşor“, „Turtiţă“ şi altele. Pentru a se înlesni difuzarea şi­­ mai largă a diafilmului, în ulti­­­­ma vreme s-a efectuat o impor­­­­tantă reducere a preţurilor de­­ vinzare a benzilor. ÎNDRUMĂRI PENTRU MEMBRII -------------------------------------—A­I BRIGĂZILOR ARTISTICE DE AGITAŢIE I Studioul artistului amator din­­ cadrul Casei de creaţie populară a Capitalei organizează săptă­­minal seri de îndrumare a mem­brilor brigăzilor artistice de a­­gitaţie. In cadrul cursului de per­fecţionare a instructorilor au fost programate lecţiile „Problemele muzicii in spectacolul de briga­dă". (conferenţiar: compozitorul H. Mălineanu) şi „Rolul şi con­tribuţia regizorului la spectacolul de estradă şi brigadă" (confe­renţiar: regizorul N. Dinescu). Membrii brigăzilor artistice de agitaţie de la fabrica de ţigare­te „Bucureşti". I.C.A.R., Direc­ţia P.T.T.R. şi Fabrica de chibri­turi iau parte la aceste lecţii şi convorbiri. TEATRUL DIN BIRLAD IN TURNEU LA SATE Teatrul de Stat „Victor Ion Popa" din Birlad a prezentat in ultimul timp numeroase specta­cole la căminele culturale şi la casele raionale de cultură din regiunea Iaşi. La Murgeni, Ne­greşti şi în alte localităţi a fost prezentată piesa „Sălbaticii“ de S. Mihalkov, iar la Huşi şi Vas­lui au fost prezentate spectaco­lele „Toboşara“ de A. Salinski şi „Esop" de Figueiredo. Ţăranii muncitori din Periani, Băcani, Zorleni, Dragalina şi din acte comune au vizionat cu in­teres piesa „Nuntă mare" de Si­mon Magda. In ultimele 30 de zile, la spec­tacolele date de teatrul de stat birlădean pe scenele căminelor culturale și ale caselor raionale de cultură au participat peste 4.000 de spectatori. mm­mnnn rszn* „George Enescu“­ ­ (Colecţia „Viaţa in imagini“) Deşi redus ca dimensiuni, albu­mul reuşeşte să cuprindă o imagine reprezentativă a vieţii şi activităţii marelui nostru compozitor. Fotogra­fii şi documente din anii copilăriei lui G. Enescu, portrete ale părinţi­lor săi, ale prietenilor, profesorilor şi apoi ale elevilor, aspecte de la concertele din ţară şi de peste ho­tare, reproduceri şi facsimile după autografe şi scrisori, formează îm­preună un tablou biografic închegat, de mare interes pentru oricine vrea să cunoască viaţa şi opera lui George Enescu. (Editura Muzicală). „Antonio Dvorák“ (Colecţia „Viaţa in imagini") Albumul despre viaţa şi opera ma­relui compozitor ceh Antonin Dvorák cuprinde în introducere un studiu dezvoltat, semnat de Igor Belza, des­pre condiţiile istorice în care a trăit şi a creat Dvorák, în album sunt re­produse fotografii ale compozitoru­lui şi ale personalităţilor cu care a venit în contact Dvorák, partituri, afişe etc. ilustrînd activitatea sa multilaterală. (Editura Muzicală). A. Alsvang: „Beethoven“ Despre titanul muzicii universale, Beethoven, s-au scris multe cărţi de popularizare, printre care mult apre­ciată de amatorii de muzică este lu­crarea lui Romain Rolland, reedi­tată la noi, nu demult. Volumul apărut de curind in Edi­tura Muzicală este o traducere după cartea muzicologului sovietic A. Alsvang. Cartea are meritul că prezintă sistematic şi pe baza unui număr impresionant de documente diferite aspecte ale vieţii şi activi­tăţii compozitorului. Departe de a avea un caracter academic, lucrarea lui Alsvang foloseşte materialul do­cumentar în cadrul unei povestiri antrenante, care cucereşte atenţia cititorului şi dă culoare evocării. Cartea se adresează atit amatorilor de muzică cu cunoştinţe avansate, cit şi celor care se iniţiază în tainele acestei arte. Volumul cuprinde la sfîrşit o listă a tuturor compoziţiilor lui Beet­hoven. La plimbare, în Parcul de cultură și odihnă I. V. Stalin, \i -090- Personalitatea artistică a realiza­torului spaniol Juan Antonio Bar­­dem este bine cunoscută publicului nostru. Coscenarist al filmului „Bun venit d-le Marshall“, realizator al u­­nor filme — care au rulat și la noi — ca „Moartea unui ciclist“ sau „Strada Mare“, Bardem s-a impus în toată lumea ca una din figurile cele mai interesante ale cinemato­r­om, Bardem nu se mulţumeşte cu o simplă relatare a „zilelor unei e­­chipe de secerători“. El încearcă să pătrundă în esenţa lucrurilor, dez­văluind mizeria în care sunt ne­voiţi să trăiască muncitorii agricoli, exploataţi, întregul film al lui Bar­dem — prin imaginile sale, iar nu prin teoriile confuze pe care le emi­te un scriitor care apare într-o sce­nă episodică — este o convingă­toare pledoarie pentru ideea că singura ieşire din mizerie este unitatea de luptă a proletariatului a­­gricol. In peregrinările ei, echi­pa de secerători ajunge pe o moşie unde capătă de îndată de­­ lucru. Fără să ştie, cei din echipă devin astfel spărgători ai li­nei greve organizate. Dar în momen­tul în care îşi dau seama de aceas­ta, ei părăsesc lucrul, alăturîndu-se greviştilor şi abia acum, datorită so­lidarităţii tuturor muncitorilor li se satisfac revendicările. Scena aceasta conţine, cu limpezime exprimată, ideea majoră a filmului. In complec­­tarea ei vine deznodămîntul conflic­tului dramatic dintre Juan Diaz (ac­torul Jorge Mistral) şi Luis „Sucitul“ (Raf Valone), primul renunţînd la răzbunarea care-i otrăvea sufletul, nu numai din respect pentru dra­gostea pe care sora sa Andréa (Car­men Sevilla) o nutreşte pentru Luis, ci şi pentru că între timp, lucrind cot la cot, între ei se creează o soli­daritate bazată pe munca şi inte­resele comune. Lucrat cu aceeaşi măiestrie cu care Bardem ne-a obişnuit, cu aceeaşi ca­pacitate de a pătrunde în psihologia eroilor săi, de a ţine încordată aten­ţia spectatorilor — „Răzbunarea“ — dincolo de anumite lungimi care în­greunează filmul este o nouă şi emoţionantă încercare a realizato­rului ca, în ciuda terorii franchiste, să exprime cinematografic idei so­ciale înaintate. M. POP ----------------‡•­‡--------------- 1 „RĂZBUNAREA“ occidentaîe.greS1De ■'IIII1IIIHI»IIIII»I!III1III',’'I»1 11II||1|III»'|II'|H»111»11'111»11"111»1"'11111 data aceasta avem prilejul să ur­mărim un film al său închinat vie­­ţii muncitorilor a­­gricoli din Spania „Răzbunarea“ relatează, cu mijloace puternic realiste, un aspect esenţial, tipic, al vieţii rurale spaniole, „în fiecare an — povesteşte Bardem, au­tor şi al scenariului — atunci cînd griul se coace, oamenii din Estrema­dura, Cuence, din teritoriile înalte ale Andaluziei se duc pînă în cele două Castilii. Este vorba de o imi­grare temporară şi logică (logică pentru că este singurul prilej pentru aceşti muncitori de a-şi cîştiga exis­tenţa mizeră), veche ca pămîntul nostru şi pîinea noastră, care se re­petă cu precizie în fiecare an... A­­cest film vrea să povestească simplu munca, zilele unei „cuadrilla“ (e­­chipe) de secerători“. Cunoscător al acestor realităţi, deoarece a fost iniţial inginer agro- Pc ECRANELE CINEMATOGRAFELOR Sosirea in Capitală a corului de copii şi bărbaţi al Filarmonicii din Poznan In cadrul convenţiei Corul, alcătuit din 95 a raionului Gh. Gheor­de colaborare culturală de persoane, va rămîne ghiu-Dej, în ziua de 12 dintre R. P. Romînă şi în ţara noastră timp de iunie, şi în sala Ate-R. P. Polonă, vineri din două săptămîni. El va noului R. P. Româno, în mineaţa a sosit în Ca- susţine trei concerte în ziua 13 iunie, după pitală Corul de copii şi Bucureşti - în sala Mi-­TM C incerte “în bărbaţi ai Filarmonicii nisterului Transportu- oraşele Sibiu Stalin, din Poznan, sub condu­­rilor şi Telecomunica­­rg. Secuiesc, Sf. Gheor­­cerea dirijorului prof. fiilor, în ziua de 11 iu­­gle, Sinaia şi Ploeşti. Ştefan Stuhigrosz.­nie, la Casa de cultură (Agerpres) In perspectiva anilor Cu condiţia sâ-l priveşti de la o anumită depărtare în timp, dintr-un anumit unghi şi cu anumiţi ochi, cău­­tînd să înţelegi ce conţine el ca ex­perienţă folositoare oamenilor, trecutul a fost, şi va fi totdeauna, un dascăl al viitorului. Să nu uităm că şi noi, cei de astăzi, alunecăm pe nesimţite în trecut, şi că nu dorim altceva decît ca munca şi experienţa noastră să fo­losească celor ce vor veni după noi. Nouă însă trecutul de silnicie, vre­mea boierilor şi a burgheziei ne fo­loseşte ca termen de comparaţie, vă­dind mai clar sensul faptelor noas­tre şi proporţiile reale ale măreţei construcţii socialiste pe care poporul o înalţă astăzi înfăptuind cuvîntul par­tidului. Aşa că, oprindu-ne o clipă în faţa drumului spre mai sus, spre tot mai sus, pe care ni-l deschide proiectul de Directive al apropiatului Congres al Partidului Muncitoresc Romin, nu strică să ne întoarcem privirea către trecutul nu tocmai îndepărtat, din care se desprind atîtea triste amintiri. ^"Vălâ toceam des, într-o vreme, de ^"'la Iaşi la Bucureşti şi îndărăt. Călătoream totdeauna ziua, „ca să văd“, şi totdeauna aveam o strîngere de inimă cind mă apropiam, mai ales la întoarcere, de Birlad. Dealuri sterpe, de o apăsătoare tris­teţe. Oraşul işi întorcea spre gară o faţă amărîtă, cu măhălăli aproape tot­deauna inundate, cu bălţi verzi şi cu gîşte murdare, cu un cimitir bătrîn şi cu un început de stradă colbăită, pe care porneau spre „centru" tră­suri vaste şi hodorogite ca nişte coră­bii ale lui Noe. Apoi alt cimitir şi alte dealuri sterpe. Acesta era Birladul văzut din tren , oraşul dintre două cimitire. Intr-o vreme, pe unul din dealuri In­ OTILIA CAZIMIR cepuse să se ridice o clădire mare, ca o făgăduială a nu ştiu cărei feri­ciri ce se pregătea să cadă pe capul bătrînului tîrg moldovenesc. Clădirea însă s-a oprit din mers şi, înnegrită de ploi şi de vînturi, şi-a luat curînd locul cuvenit, de vechitură, intre ve­chituri, mucigaiuri şi umezeli. Bîrladul de astăzi te întîmpină, ti­nereşte ostentativ, cu vastul cartier al Fabricii de rulmenţi - oraş nou su­prapus peste cel „de lîngă al Doco­­linei vad" - şi cu uriaşul Complex şcolar, răsărit pe neştiute, ca din pă­mînt şi ca din poveşti. Apa Bîrladului se mai scurge uneori în bălţi, de a lungul căii ferate, cimitirele nu s-au clintit de la locul lor. Dar cine le mai vede ? In spatele gării înflorite cla­xonează autobuze­­ şi ştim că tot ce a fost vechi şi trist e pe cale să dispară, rămînînd doar în amintirea citorva dintre noi, ca un simplu ter­men de comparaţie. Intre Birlad şi Tecuci, şi pînă din­colo de Tecuci, se desfăşura cel mai jalnic peisaj rural din toată ţara. Ni­căieri nu se puteau vedea bordeie de lut mai strîmbe şi mai calice, acope­rişuri de paie mîncate de vite, gospo­­dării fără urmă de îngrăditură şi ste­­guleţe de strujeni mai zburlite şi mai înnegrite. Călătoream o dată in acelaşi com­partiment cu doi necunoscuţi. Unul era român şi-l însoţea pe celălalt, francez, într-o plimbare prin ţară. Străinul se uita pe fereastră, amuzat şi puţin ironic. Lîngă cumpăna unei fîntîni înecată în bălţi stătute, un băieţaş numai In durligi trăgea de fringhie o văcuţă prăpădită, care se speriase de tren şi încerca s-o ia razna. Dar ultima oară cînd am trecut pe acele locuri, două secerători culcau la pămînt brazde grele de aur, printre li­vezi tinere se desluşeau case cu a­­coperişuri de olane roşii. Şi m­-am gîn­­dit că n-ar fi exclus ca tractoristul puţintel încruntat, care tocmai întor­cea secerătoarea in dreptul boltei, să fie acelaşi băieţel care-şi muştruluia pe vremuri, lingă cumpăna unei fîn­­tîni, văcuţa speriată. H­e Moş-Toader — un fel de văr de-al mamei de prin părţile Ro­manului­­ nu-l văzusem de mult. După moartea babei, a Todiresei, plecase din Miclăuşenii lui trăgindu-se la cei doi feciori, care se gospodăriseră mai sus de Piatra şi făceau plutărie. De­prins cu văile domoale şi cu lumina dulce de peste luncile Siretului, Moş­ Toader le ducea dorul : — Că, vezi mata, Bistriţa nu-i ca apele noastre cele cuminţi. Ii nebună şi ră. Cînd o apucă năbădăile, răs­toarnă pluta cu butuci și ucide omul ca pe-o ginganie !... In primăvara asta a venit cu fecio­rul cel mare la lași, să se opereze la ochi. — Iaca, m-a adus băietu, — mi a spus, arătînd spre omul cu părul ca şi al lui de alb,­­ să nu care cumva să-mi prăpădesc tocmai acuma lumina ochilor. Băieţii lucrează la Bicaz , aista la „mîment", cealalalt la baraj, iară eu mă mai învîrt împrejurul lor şi-l mai ţin din scurt, ca pe nişte copchii ce sînt, că alta nu mai pot face. Da’ de murit tot nu mă-ndur să mor, şi nici de orbit să orbesc. Că am eu o socoteală veche cu Bistriţa, de pe cînd mi-o fărmat doi fraţi deo­dată, de-am rămas singur la mămu­­ca.„­ Iaca, de-aceea vreau să trăiesc şi să văd cu ochii iştia cum au să-i puie oamenii şaua pe şale şi au s-o m fie la muncă, duşmanca ! Da ! Bistriţa cea nebună „cu şaua pe şale", bine strînsă în chingi de be­ton, va porni la muncă spre bucuria şi belşugul „gîngăniilor” pe care le „făcea“ pînă mai ieri. Profesorul Ibrăileanu spunea ade­sea, şi totdeauna aruncînd o privire subţire spre mine, care nu fusesem, şi n-am fost nici de atunci încoace, la Cheile Bicazului .­­ Cine nu s-a învrednicit să vadă măcar o dată in viaţa lui Cheile, de­geaba mai trăieşte ! Mă simţeam umilită : această lipsă de la datorie mă punea în inferiori­tate faţă de întreaga „Viaţă Romi­­nească" de pe atunci. Astăzi, insă, nu mă mai simt umi­lită. Ştiu că le voi vedea, odată cu hidrocentrala , de o parte frumuseţea sălbatică din vechi străfundul vremii, a Cheilor, de alta frumuseţea nouă, realizată de mina omului pentru fe­ricirea oamenilor - tot atît de tulbu­rătoare şi de măreţe amîndouă. ^^înd vii dinspre Roman şi treci dincoace de Cucuteni, pe-acolo pe unde nu de mult dădeai in gropi ziua-n amiaza mare, şi cind in locul scailor te întîmpină Fabrica de anti­biotice laşi — cărui moldovean nu-i creşte inima de bucurie ? Galaţii i-am văzut o singură dată, din treacăt, după cutremurul cel mare din 1940. Străzi întregi cu casele sprijinite in proptele și, la capătul lor, cite o frîntură de Dunăre sclipind ne­­păsătoare în lumina verii... De atunci n am mai fost pe acolo. Imaginea portului dunărean, pe jumătate năruit, nu avea nimic atrăgător. Și iată că, doar peste ciţiva ani, Galaţii vor adăposti un mare combi­nat siderurgic, iar dacă imaginea nouă, de uriaş centru industrial, o con­trazice şi o desfiinţează pe cea veche, de port cu adîncă pecete orientală - e semnul unei încă mari şi neaşteptate biruinţe. Despre Borzeşti, cu termocentrala care ne luminează astăzi Moldova nu cunoşteam decît o poveste din cartea de clasa a doua primară, cu un stejar bătrîn şi cu un copil care-a fost să fie, mai tîrziu, Ştefan Vodă cel mare. Dar povestea cea nouă, care nu-i poveste, a întunecat-o pe cea veche. Cine auzise, pînă acum cîţiva ani, de Săvineşti ? Şi eite alte obscure sate moldoveneşti nu vor ieşi din a­­nonimat şi nu-şi vor înscrie numele pe răbojul lung al realizărilor pe care ni le făgăduiesc proiectul de Di­rective ale Congresului - cu atit mai mult cu cît ele vor spori pe parcurs şi se vor extinde, luind pro­porţii nebănuite ? Cine poate să ştie ce rezultate vor da sondajele care scormonesc adînc pămintul bătrinei Moldove, şi ce industrii noi vor trebui să se nască ? Tabloul e atrăgător : la suprafaţă, o agricultură şi o industrie in plin elan de dezvoltare. In adînc, comori, ascunse parcă anume pentru noi din ere străvechi,­­ iar la mijloc omul, omul nou, omul muncitor, stăpîn pe toate şi pe sine însuşi. Frumuseţea nebănuită a vieţii noi a îmbrăcat şi va continua să îmbra­ce şi Moldova ca şi intreaga ţară in haină de sărbătoare. Dar nu in hla­midă domnească, demodată şi ridico­lă d­­in haina muncii, in salopetă. Moldova nu mai are ce face cu ad­miraţia stearpă şi declamatorie, cu care i se închidea gura, pînă mai ieri, de cite ori o deschidea ca să-şi stri­ge păsurile. Moldova de astăzi, şi mai ales cea de miine, şi-a ciştigat drep­tul la o admiraţie deschisă, băr­bătească, ce se răsfrînge asupra tu­turor celor care au iniţiat şi au rea­lizat, cu mintea lucidă, cu palmele lor aspre şi cu voinţa lor neclintită, a­­ceastă mare operă de înălţare a tu­turor regiunilor rămase în urmă, a „provinciei" sărace, oropsite şi umilite. Şi, in împlinirea nădejdilor noastre, noi nu ne putem dori decît să trăim vre­ţi să vedem. PU. 3

Next