Scînteia, iunie 1961 (Anul 30, nr. 5182-5211)
1961-06-01 / nr. 5182
Pac 4 Realităţi actuale din lumea capitalului — ll!!lll!l!l!!!!!l!lllllil!l!!llll!ll!lll!lllllllllllllllll!illlll>ll!l!!lllllllilllll!ll!l!lll!ll!iliilllllllllili!!!llllll!ll!lll!!l!l!!!il[llllll!!!!ll!l>!>lll!!ll!!illll!llllllll! Il!l!l!!llilllllll!llllllll!!ll!llllll!ll!ll!l!l!ilil!!llill!l!lill!!lll!l!lllll!l!ll!!!lllllllll!!lllllllll!l!lllll!!!llllllll!!ll!lllll!llllll!lllllllllll!l!^ CRIZĂ, CONTRADICŢII, MIZERIE Răsfoind presa occidentală „Conjunctura înarmărilor — criza Publicaţia vest germană „DIE ANDERE ZEITUNG“ scrie cu privire la situaţia economică din S.U.A. : „Imnurile de laudă la adresa vieţii minunate a muncitorilor americani au amuţit. Statistica oficială din S.U.A. anunţă 5,5 milioane de şomeri, la care se mai adaugă cei 1,7 milioane de muncitori parţiali. Nu se mai suflă nici un cuvînt despre „integrarea paşnică a societăţii industriale moderne în socialism". Economia americană se află într-o situaţie critică. In S.U.A. se vădeşte acum în faţa ochilor întregii lumi unde duce conjunctura înarmării la criză. Rezultatele palpabile nu sunt folosirea deplină a mîinii de lucru şi stabilitatea, ci şomajul şi falimentele. Tribunalul falimentelor din S.U.A. a făcut recent cunoscut că în anul 1960 s-a înregistrat cifra cea mai ridicată a falimentelor din întreaga istorie a S.U.A. (110.034 cazuri)“. ★ Ziarul „NEW YORK TIMES“ a scris recent că „primul trimestru al acestui an a fost o perioadă în care recesiunea începută cu aproape un an în urmă a continuat să rămînă puternică. Șomajul a ajuns la recorduri nefericite. Datele statistice de care dispunem nu ne dau putinţa să credem că producţia se va mări brusc sau că şomajul va scădea cu repeziciune... Pe scurt, este încă foarte probabil că şi la sfârşitul celui de al doilea semestru vom avea de făcut faţă problemei unei lînceziri generale a economiei“. U „Exact tonă cu tonă “ în întrecerea dintre U.R.S.R. şi S.U.A., decalajul în producţia de oţel se reduce considerabil „Pentru prima oară în istorie, uzinele metalurgice ale Uniunii Sovietice produc oţel — principala matesie primă pentru Industrie — aproape tonă cu tonă *) la nivelul Statelor Unite“ — astfel îşi începe comentariul despre activitatea industriei metalurgice a U.R.S.S. şi S.U.A. în primul trimestru al anului 1961. *) De fapt A. Glass a comis o greşeală elementară de aritmetică, legată de diferenţa de măsurători : el a luat producţia sovietică de oţel în tone metrice, iar cea americană — în tone americane scurte (907 kg.). Intr-o discuţie avută la telefon, corespondentul din New York al ziarului sovietic „Ekonomiceskaia Gazeta“, M. Lopuhin, i-a atras atenţia lui Glass asupra greşelii sale, iar acesta şi-a cerut scuze pentru greşeală şi a adăugat că la începutul articolului său ar fi trebuit să facă o rectificare. El a spus că ar fi trebuit ea scrie că producţia de oţel în Uniunea Sovietică se desfăşoară nu „aproape" ci „exact“ tonă cu tonă la nivelul S.U.A.". — In ceea ce mă priveşte, eu aş numi o criză... Din ziarulamerican „Tucson Daily Star", corespondentul ziarului „NEW YORK HERALD TRIBUNE“, A. J. Glass, în continuare el scrie : „Aceasta este cea mai mare apropiere de nivelul nostru, atinsă vreodată de Soviete, în străduinţa lor de a depăşi Statele Unite la producţia de oţel. La producţia de ţevi de oţel pentru industria petrolieră şi conducte de ţiţei, ruşii au întrecut S.U.A. în primul trimestru al anului 1981... Aceasta s-a întîmplat pentru prima oară“. „Realizările comuniştilor In întrecerea la producţia de oţel — spune în continuare autorul — n-a fost o senzaţie da tipul ştirii despre primul sputnik sesit despre Iuti Gagarin, dar în viitor, ele vor deveni, desigur, chiar mai importante în hotărirea destinelor Răsăritului şi Apusului". In legătură cu aceasta, A. Glass relevă că, potrivit datelor din ultimul an, PARTEA OŢELULUI AMERICAN IN PRODUCŢIA MONDIALĂ A SCĂZUT PINA LA 26,3 LA SUTA, IAR PARTEA ŢARILOR SOCIALISMULUI A CRESCUT PINA LA 23,9 LA SUTA. „întrecerea în domeniul producţiei de oţel, principalul element al dezvoltării economice — setie in încheiere autorul — este in mod inevitabil obiectul unei deosebite atenţii a multor state neutre. Ele urmăresc mersul ei, întrucît sînt convinse că societatea care va cîş- tiga această întrecere corespunde mai deplin tipului de stat capabil să satisfacă nevoile cresclnde ale populaţiei în utilaj capital şi mărfuri de consum". SCÎNTEIA Declinul lirei sterline Ziarul londonez „THE TIMES" scrie : „După ce a scăzut treptat timp de o săptămînă, cursul lirei sterline s-a încheiat în seara zilei de 20 mai la 2,79/ dolari, adică la nivelul cel mai scăzut din ziua de 27 septembrie 1857, cînd scontul Băncii Angliei a fost de 7 la sută. Astfel, în ciuda unui oarecare sprijin oficial, cursul lirei sterline a scăzut sub nivelul la care a fost menţinut (cu o pierdere substanţială pentru rezerve) după reevaluarea mărcii vest-germane, în luna martie. In cursul ultimelor două săptămini, speranţele unor centre din străinătate intr-o reducere a scentului Băncii Angliei, împreună cu unele comenzi de dolari pentru cumpărături de petrol au provocat o oarecare scădere a cursului lirei sterline-dolar , dar adevărata neplăcere provine din faptul că puţini deţinători sunt dispuşi în prezent să deţină prea multe lire sterline. Cunoaşterea tot mai largă în străinătate a deficitului continuu al plăţilor Marii Britanii nu este de natură să-i vină în ajutor“. „Dificultăţile monetare britanice — scrie săptămînalul „FRANCE OBSERVATEUR“ — datează de mai multe luni. Ministerul de Finanţe al Angliei a publicat recent o Carte Albă care expune foarte clar datele fundamentale ale problemei : 1) . Deficitul balanţei comerciale care nu era decit de 69 milioane lire sterline în 1959, a atins 365 milioane lire în 1960, adică cifra cea mai ridicată din anul de criză 1951 şi pînă acum, înrăutăţirea situaţiei schimburilor externe se datoreşte in acelaşi timp creşterii importurilor (+14*/1) şi insuficientei creşteri a exporturilor (+6°/o). 2) . Balanţa schimburilor financiare acoperea pînă acum soldul deficitar al schimburilor comerciale, dar balanţa de conturi n-a înregistrat în 1960 decit un sold beneficiar de 22 milioane lire sterline, faţă de 120 în 1959. Ţinind seama de aceste elemente defavorabile, rezervele de schimb ale Angliei au ajuns la un nivel foarte scăzut. Ele ar putea scădea sub limita de securitate de 1.000 milioane lire, dacă exodul capitalurilor continuă. In realitate, dificultăţile britanice nu sunt numai de ordin monetar. Slăbirea lirei sterline nu face decit să reflecte pe plan financiar insuficienţele notorii ale activităţii industriale.“ In această ordine de idei, autorul articolului subliniază că in 1960 în Anglia, creşterea acesteia a fost foarte slabă, de 2,5 la sută. In ianuarie 1961, se revenise chiar la ritmul din ianuarie 1960. Stagnarea activităţii se observă îndeosebi în industria de automobile, în construcțiile navale, în industria cărbunelui, in Industria firelor artificiale, în producția de ciment. „Noi, cei 170 milioane de săraci ai Americii Latine...“ Publicăm fragmente din notele de călătorie prin ţările Americii Centrale ale lui G. Troeller şi C. Deffarge, apărute cu titlul de mai sus in revista vest-germană „DER STERN“. In proprietatea particulară a lui Somoza „Nicaragua. O ţară cu lacuri, vulcani şi păduri virgine, între Oceanul Pacific şi Marea Caraibilor. La fel de mare ca şi Grecia, dar are numai 1,5 milioane locuitori. Dictatorul Nicaraguei este Luiz Somoza. El guvernează cu ajutorul armatei, organizată şi comandată de fratele său. Cei doi fraţi au moştenit puterea de la tatăl lor. Totodată, acesta a lăsat ca moştenire 60 milioane dolari , bani pe care a reuşit să-i acumuleze în cursul domniei sale de 20 de ani. Nicaragua a devenit feuda sa particulară. Iar acum, fiii lui o administrează în acelaşi mod : îşi umplu buzunarele fiind asociaţi la toate afacerile ce aduc venit în această ţară. Ei îşi aruncă adversarii în închisoare, apârîndu-şi moştenirea lăsată de părintele lor, fără să cruţe vieţile omeneşti. Din 1912 pînă în 1932, ţara a fost ocupată de trupele infanteriei marin© americane. Ele au controlat vămile, au organizat poliţia şi armata, au supravegheat alegerile care, desigur, au fost întotdeauna cîştigate de un preşedinte prieten al americanilor. înainte de a părăsi ţara ei l-au numit pe un anume Somoza ca şef al Gărzii naţionale, ceea ce i-a dat posibilitatea să se autoproclame dictator în 1936. El a administrat ţara ca pe o mare moşie particulară, a controlat 117 întreprinderi şi fabrici. Casa Albă i-a oferit recepţii fastuoase, l-a aprovizionat cu arme şi medalii. In 1956 a fost împuşcat de un student liberal. De atunci, fiul său Luiz conduce mai departe afacerile familiei. Ambasadorul american Whelan şi misiunea militară americană constituie pentru el un reazim sigur. Ne aflăm pe Rio Coco. Parcurgem 89 km. pe rîu şi nu întîlnim nici un crocodil, nu vedem nici un peşte. Mergem prin pădure şi nu întîlnim nici un animal. Ceea ce însă putem studia, în forma sa cea mai pură, este un animal al faunei economice denumit „colonist". Nu naţionalitatea contează, ci mentalitatea. Este o familie de suedezi stabilită la Vaspan, cea mai mare localitate pe cursul superior al rîului Rio Coco. Fiind singurii ce ştiau să scrie şi să citească şi care aveau legături cu lumea exterioară, comerţul s-a concentrat automat în mîinile „coloniştilor“. Au cumpărat produsele ţăranilor, vînzîndu-le gumă de mestecat, ghete, Coca-Cola şi pantaloni. Totul pare normal... Unul din căpeteniile satului ne-a povestit însă : — „Colonistul ne-a spus : „Trebuie să semănaţi mult orez. Cumpăr orice cantitate. Vă dau 50 cordobas (valuta ţării — n.r.) pentru un chintal“. Asta înseamnă mulţi bani. Am lucrat deci un an întreg. Cînd am ajuns cu luntrile noastre pline la Vaspan, suedezul ne-a zis : „Nu vă dau decit 5 cordobaş pentru un chintal“. De 10 ori mai puţin decit ni s-a promis, senior. Ce puteam face ! Să cărăm orezul acasă, să mucegăiască ? Nimeni altul nu se mai găsea să ni-l cumpere. Ne era şi frică de suedez să facem aşa. Trebuia să acceptăm preţul. Şi pentru că eram necăjiţi, am cumpărat la el rachiu şi ne-am îmbătat. Aşa ne-a tras el pe sfoară Cîţiva ani". — Nu există nici o autoritate căreia să vă adresaţi ? — Autorităţile procedează la fel, cu vitele noastre, cu fasolea, cu răşina pe care o stringem din copaci, din care se face gumă de mestecat. Dacă un spaniol (aşa denumesc indienii din Nicaragua pe orice alb) a trăit aici doi ani, se îmbogăţeşte şi pe urmă se întoarce acasă. ...Trecem prin faţa unei colibe, pe care scrie : „şcoală“. — Poate v-ar putea ajuta învăţătorul, spunem noi. Bătrînul zimbeşte trist: — El vine numai cîteva săptămîni pe an. Clnd pleacă, fiicele noastre rămîn gravide, dar nici una nu ştie să citească. La sfîrşitul călătoriei prin Nicaragua, autorii au fost invitaţi la un cocteil. „Ne-am hotărît ferm — scriu el — să nu vorbim despre călătoria noastră în interiorul ţării. Sărăcie, tuberculoză, exploatare, corupţie, asasinate — puţine alte lucruri am putut vedea — nu cadrau cu un cocteil... O femeie micuţă ne-a tras de mînecă : „Soţul meu ar vrea să vă dea cîteva sfaturi. Veniţi cu mine“. — „Primul sfat — spune soţul, ai cărui ochi sticlesc de băutură , trage întotdeauna primar, altminteri eşti repede un om mort. Al doilea sfat: nu te lega de Somoza. Ţine minte: preşedintele, frăţiorul lui şi consorţii. Altminteri te Înhaţă. Nicaragua este proprietatea particulară a familiei Somoza — şi cu asta basta. Al treilea sfat: sărăcie nu există pe aici. Oamenii umblă în zdrenţe numai pentru că le este cald. Al patrulea sfat: ei sunt clini leneşi. Nimeni nu vrea să muncească. V-aţi Întipărit toate astea In continuare, Troeller şi Dellarge notează: Totul aparţine companiei „United Fruit"... „Costa Rica. De o oră mergem cu trenul prin plantaţiile companiei „United Fruit“... Din cînd în clnd, trenul opreşte lîngă un lagăr de muncitori, 40-50 de barăci şi o prăvălie. „Şi acestea aparţin companiei „United Fruit“ — ne spune Carlos (un muncitor costarican cu care autorii articolului au stat de vorbă — n.r.) de fiecare dată, parcă ar avea o idee fixă. „Aceşti gringos (americani — N.R.) înţeleg ce înseamnă organizare. Ei ne pun la munci şi ne plătesc ca abia să ne putem hrăni. Apoi ne vînd alimentele şi cîştigă şi la asta...** „Golfiţa este un mic port în partea de sud a ţării. Aparţine companiei „United Fruit“, la fel ca şi trenul în care ne aflăm. Această societate americană — unul din cele mai mari concerne din lume — se ocupă, în special, cu cultivarea şi comerţul bananelor. Ea dispune în toate ţările Americii Centrale de oraşe, porturi, căi ferate, de uriaşe plantaţii de banane, cu sate şi lagăre de muncitori. Pretutindeni este un stat în stat. Puterea ei este atît de mare încît dictează, în majoritatea ţărilor, cursul politicii. Dacă în America Centrală oamenii vorbesc despre „imperialismul american“, ei se gîndesc în primul rînd la „United Fruit“. Carlos nu-i poate suferi, deşi lucrează pentru ei, sau poate tocmai de aceea. Orice ar face Carlos, oricît ar lucra — patru ore mai mult sau trei mai puţin — viaţa lui nu se poate schimba. El nu va ajunge să aibă un minimum de existenţă şi acel sentiment al siguranţei, fără care nu există bucuria muncii“. Autorii relatează o convorbire cu cîţiva oameni intr-un birt din Villa Nelly. Unul din ei le-a spus: „Cînd Fidel Castro, în plin New York, le-a aruncat americanilor în faţă întregul său dispreţ, ziarele voastre s-au enervat. Ele ar trebui însă să reflecteze asupra impresiei ce a produs asupra noastră — noi, cei 170 de milioane de oameni săraci din America Latină — cuvîntarea lui Castro. Americanii ne numesc cu dispreț „the latins“ — latinii. Echivalează cu negru. Dar iată, un mic latin se ridică şi spune cu curaj ce gîndim toţi. Mai mult încă , el alungă compania „United Fruit“ şi îndrăzneşte, cu cîteva milioane de cubani, să se opună unei mari puteri. Ceea ce poate stîrni aceasta în America Latină nu-şi poate imagina nici un străin... Credeţi poate că sînt comunist. Nu, nu sînt. Dar nici nu sínt un adept al capitalismului. Trebuie numai să priveşti ce a făcut capitalismul din ţările noastre. De secole este aici stăpîn atotputernic. A avut deci toate şansele. Trebuie să recunoaşteţi însă : rezultatul este catastrofal. De ce ? Unicul său ţel a fost îmbogăţirea, fără să cruţe ţările noastre şi oamenii“. Intr-o casă de ţărani din Nicaragua Ruhr-ul neliniştit Intr-o corespondenţă din Essen, Jean Creiser scrie în ziarul francez „LE FIGARO“ despre o serie de aspecte ale situaţiei economice din Germania occidentală şi despre ascuţirea contradicţiilor dintre uniunile monopoliste mondiale şi trusturile vest-germane. „Lupta este strînsă — scrie autorul. Miza este imensă. Companiile petroliere caută să cucerească piaţa (vest) germană, unul dintre marile bastioane ale energiei produse de cărbune. Ca în numeroase alte ţări, mazutul vrea să ia şi aici locul cărbunelui. Cifrele se prezintă astfel : în 1953, industria internaţională de petrol a vîndut în Germania 600.000 de tone combustibil. Anul trecut, numai după şapte ani, ea a vîndut aproape 14 milioane tone. Partea cărbunelui reprezenta, în 1950, 90 la sută din energia primară folosită. Astăzi, ea nu mai reprezintă decît 74 la sută. In schimb, partea petrolului a sporit de la 5,1 la sută în 1950, la 22 la sută în 1960 , consumul său a crescut de patru ori în 20 deani. Pentru a cuceri piaţa, companiile petroliere practică un veritabil dumping. Combustibilul greu costă circa 130 franci noi tona în Franţa, 150 în Anglia şi chiar 160 în Belgia. In Germania, el este vîndut la mai puţin de 100 de franci noi tona, în care se cuprinde o taxă care reprezintă o treime din preţ. Chiar la Essen, în centrul Ruhr-ului, în sfînta sfintelor cărbunelui, hectolitrul de combustibil casnic transportat la domiciliu este vîndut cu 12 mărci, la jumătate faţă de preţul din Franţa sau Anglia. Industria carbonîtară germană este astăzi in plină criză. Stocurile se acumulează in apropierea minelor. S-a ajuns la 17 milioane tone de cărbune nevindut. Incepînd din 1357 numărul salariaţilor a scăzut cu 20 la sută, 125.000 de mineri au trebuit să-şi caute un alt serviciu. 12 mine importante şi alte 60 de mine mici au fost închise incepînd din 1357, şase alte mine, cu o producţie mare, vor fi închise în acest an sau în anii viitori. Mari concentrări de mine s-au realizat, pe de altă parte. Criza pare că n-a atins totuşi încă apogeul... O nouă reducere a capacităţii cu 10—11 milioane tone pare inevitabilă. Conducătorii minelor din Ruhr nu-şi ascund neliniştea“. In apropierea minelor din Ruhr se acumulează stocurile de cărbune nevindut intre „cei şase** şi cei şapte“ O CAPCANĂ Revista „THE ECONOMIC REVIEW“ a Institutului naţional britanic de cercetări economice şi sociale arăta recent că, „din cauza concurenţei ţărilor membre ale „pieţei comune“, precum şi a Japoniei şi S.U.A., Anglia este îndepărtată într-o măsură tot mai mare de pe pieţele sale tradiţionale, mai ales din ţările „zonei lirei sterline". Revista citează date care dovedesc că ponderea Angliei pe pieţele „zonei lirei sterline" a scăzut considerabil. Astfel cota Angliei pe piaţa australiană a scăzut la produsele manufacturiere de la 71,7 la sută in 1954, la 50,7 la sută în 1960. în Uniunea Sud-Africană ponderea Angliei a scăzut de la 52,8 la sută în 1954, la 41,2 la sută în 1960. In 1960 cota parte a ţărilor „pieţei comune" pe această piaţă a fost de 27,8 la sută. (Cota parte a Germaniei occidentale reprezentînd 15,6 la sută). Ponderea Angliei pe pieţele Indiei şi Pakistanului a scăzut de la 48,3 la sută în 1954, la 36,5 la sută în 1980. In acelaşi timp ponderea ţărilor „pieţei comune" a crescut pe aceste pieţe pe seama Angliei de la 22,4 la sută la 32,9 la sută. In ritm şi mai rapid cedează Anglia terenul în ţările „pieţei comune“. Exporturile ei în aceste ţări sunt periclitate totmai mult de barierele vamale pe care le ridică acest bloc economic împotriva ţărilor neparticipante la el, înlăturarea treptată a Angliei de pe pieţele „zonei lirei sterline“, teama cercurilor de afaceri engleze de a fi eliminate complet de pe pieţele ţărilor „pieţei, comune", precum şi presiunile S.U.A. care urmăresc „integrarea politică" a Europei au determinat guvernul englez să încline din ce în ce mai mult spre negocieri în vederea aderării Angliei la „piaţa comună“. „Piaţa comună" — scrie în această privinţă ziarul englez „Tribune“ — nu înseamnă cituşi de puţin un corn al abundenţei, ci o capcană“. Alarmă în Canada Săptămînalul vest-german „DEUTSCHE WOCHE“ scrie : „Numeroşi canadieni văd cu îngrijorare că anumite grupuri financiare din S.U.A. acaparează majoritatea Întreprinderilor industriale importante din ţara lor. Dependenţa economiei canadiene de capitalul american a dat foc în ultimii ani îa urmări deosebit de neplăcute. Canada a avut de suferit de pe urma efectelor recesiunii din S.U.A. mai mult decit oricare altă ţară din emistera occidentală“. în ce priveşte repartiţia procentuală a capitalului străin în economia canadiană, articolul prezintă cîteva date furnizate de „Bank of Canada“. Astfel, „48 la sută din întreaga industrie prelucrătoare a țării se află în proprietatea străinilor. In numeroase ramuri importante ale industriei cota-parte a străinilor reprezintă chiar 30 sau 100 la sută“ — îndeosebi capitalului american. Sub titlul „INVESTIȚIILE S.U.A. IN STRĂINĂTATE — O STRADA CU DOUA SENSURI" revista cercurilor de afaceri americane „U. S. NEWS AND WORLD REPORT" publica un grafic care arată că în deceniul 1951— 1989 monopolurile americane au investit în străinătate suma de 12,2 miliarde dolari și că în aceeaşi perioadă au revenit în S.U.A. sub formă de dividende, dobînzi şî profituri 21,3 miliarde dolari, adică cu 9,1 miliarde dolari mai mult. Bineînţeles, revista micşorează intenţionat cifra reprezentînd totalul profiturilor stoarse de monopolurile americane in străinătate. In realitate, potrivit economistului american Victor Ferro, „calculele arată că totalul investiţiilor făcute în străinătate de monopolurile din S.U.A. şi de statul american se ridică pînă in prezent la 199 miliarde dolari, care aduc profituri directe şi indirecte de aproximativ 10 miliarde dolari anual". (Vezi „Scînteia" Nr. 5946 din 16 I 1961). Businessment vîră anual un buzunar cea mai mare parte din suma de 20 miliarde dolari, pe care o pierd țările slab dezvoltate în urma schimburilor comerciale neechivalente. Nr. 5182 „Suedia se teme de descompunerea zonei liberului schimb*" în publicaţia vieneză „DTE PRESSE“ Walter Bauer-Heyd scrie: „în capitalele scandinave domneşte îngrijorare în privinţa faptului dacă rezerva şi prudenţa sporită care se fac simţite in ultimele ştiri cu privire la eventuala aderare a Marii Britanii la „Piaţa Comună Europeană“, trebuie interpretate ca expresia unei schimbări de opinie la Londra, sau pur şi simplu ca o manevră tactică menită să împrăştie neliniştea crescîndă care se manifestă în rindul ţărilor neutraliste din cadrul zonei liberului schimb: Suedia, Elveţia şi Austria. Anumite cercuri guvernamentale din Suedia asigură că intenţia atribuită Angliei — şi anume că ea ar dori să se alăture pe cont propriu „celor şase", lăsindu-i pe „cei şapte" în voia soartei — s-ar fi dovedit, chipurile, o bănuială cu totul neîntemeiată. Dimpotrivă, Danemarca şi Norvegia nu sînt nicidecum atit de sigure că declaraţiile precedente ale unor membri de seamă ai cabinetului britanic au fost într-adevăr atît de pripite. In cercurile guvernamentale cu răspundere de la Stockholm îngrijorările cu privire la viitoarea evoluţie a problemei integrării n-au fost nicidecum risipite“. „Războiul automobilelor „Anul 1960 a fost un an greu pentru industria de automobile a ţărilor vest-europene. Concedierea celor 3.000 de muncitori de la Uzinele Renault—scrie ziarul elveţian „La TRIBUNE DE GENEVE" —nu a fost un caz izolat. Aceeaşi soartă au avut-o şi muncitorii de la uzinele „Panhard", „Vauxhall", „Morris", „Standard Triumph“, „British Motor Corporation“, în ultimele săptămîni ale anului trecut, continuă ziarul, au avut loc numeroase concedieri și reduceri ale zilelor de lucru. Patronii încercau prin aceasta să micşoreze stocurile foarte mari de automobile nevîndute. Anul trecut, industria de automobile a Europei occidentale a trecut printr-o criză economică resimţită greu de constructori. Creşterea stocurilor de automobile nevîndute, precizează ziarul, se datorează în cea mai mare parte obstacolelor puse în calea exportului de maşini al ţărilor vest-europene de către Statele Unite. Ca urmare a restricţiilor impuse de către acestea, nu mai puţin de un an, exportul de automobile al Angliei în S.U.A. a scăzut cu 66 la sută". „In acelaşi timp, arată „La Tribune de Geneve", americanii au deja filiale puternica în Europa occidentală. Constructorii americani deţin 46,5 la sută din producţia britanică de automobile. Uzinele engleze „Vauxhall" sînt controlate în proporţie de 95 la sută de „General Motors", iar Uzinele britanice „Ford" aparţin de cîteva săptămîni in întregime „Fordului“ american. Filialele americane deţin 28,5 la sută din producţia naţională vestgermană de automobile. Pentru a face faţă concurenţei crescinde a monopolurilor americane, societăţile vest-europene de automobile caută să ajungă la înţelegeri Intermonopoliste in cadrul ţărilor respective. Pe această bază s-a realizat un acord între societăţile franceze „Simca" şi „Citroen“, între „Peugeot“ şi „Renault“ etc. Acestea nu sunt decit primele măsuri ale unei mari mişcări — scrie in încheiere ziarul. Ele sínt Insă semnificative pentru starea de spirit care marchează o etapă importantă într-o industrie ale cărei dificultăți sunt numeroase și ale cărei perspective viitoare sunt departe de a fi luminoase".