Scînteia, iunie 1961 (Anul 30, nr. 5182-5211)

1961-06-01 / nr. 5182

Pac 4 Realităţi actuale din lumea capitalului — ll!!lll!l!l!!!!!l!lllllil!l!!llll!ll!lll!lllllllllllllllll!illlll>ll!l!!lllllllilllll!ll!l!lll!ll!iliilllllllllili!!!llllll!ll!lll!!l!l!!!il[llllll!!!!ll!l>!>lll!!ll!!illll!llllllll! Il!l!l!!llilllllll!llllllll!!ll!llllll!ll!ll!l!l!ilil!!llill!l!lill!!lll!l!lllll!l!ll!!!lllllllll!!lllllllll!l!lllll!!!llllllll!!ll!lllll!llllll!lllllllllll!l!^ CRIZĂ, CONTRADICŢII, MIZERIE Răsfoind presa occidentală „Conjunctura înarmărilor — criza Publicaţia vest germană „DIE ANDERE­­ ZEITUNG“ scrie cu pri­vire la situaţia economică din S.U.A. : „Imnurile de laudă la adresa vieţii minunate a muncitorilor ame­ricani au amuţit. Statistica oficială din S.U.A. anunţă 5,5 milioane de şomeri, la care se mai adaugă cei 1,7 milioane de muncitori parţiali. Nu se mai suflă nici un cuvînt des­pre „integrarea paşnică a socie­tăţii industriale moderne în socia­lism". Economia americană se află în­tr-o situaţie critică. In S.U.A. se vădeşte acum în faţa ochilor în­tregii lumi unde duce conjunctura înarmării­ la criză. Rezultatele pal­pabile nu sunt folosirea deplină a mîinii de lucru şi stabilitatea, ci şo­majul şi falimentele. Tribunalul fa­limentelor din S.U.A. a făcut recent cunoscut că în anul 1960 s-a înre­gistrat cifra cea mai ridicată a fali­mentelor din întreaga istorie a S.U.A. (110.034 cazuri)“. ★ Ziarul „NEW YORK TIMES“ a scris recent că „primul trimestru al acestui an a fost o perioadă în care recesiunea începută cu aproape un an în urmă a continuat să rămînă puternică. Șomajul a ajuns la recor­duri nefericite. Datele statistice de care dispunem nu ne dau putinţa să credem că producţia se va mări brusc sau că şomajul va scădea cu repeziciune... Pe scurt, este încă foarte probabil că şi la sfârşitul ce­lui de al doilea semestru vom avea de făcut faţă problemei unei lînce­­ziri generale a economiei“. U „Exact tonă cu tonă “ în întrecerea dintre U.R.S.R. şi S.U.A., decalajul în producţia de oţel se reduce considerabil „Pentru prima oară în istorie, uzi­nele metalurgice ale Uniunii Sovie­tice produc oţel — principala ma­­tesie primă pentru Industrie — a­­proape tonă cu tonă *) la nivelul Statelor Unite“ — astfel îşi începe comentariul despre activitatea indus­triei metalurgice a U.R.S.S. şi S.U.A. în primul trimestru al anului 1961. *) De fapt A. Glass a comis o gre­şeală elementară de aritmetică, legată de diferenţa de măsurători : el a luat producţia sovietică de oţel în tone metrice, iar cea americană — în tone americane scurte (907 kg.). Intr-o discuţie avută la telefon, co­respondentul din New­ York al ziaru­lui sovietic „Ekonomiceskaia Gazeta“, M. Lopuhin, i-a atras atenţia lui Glass asupra greşelii sale, iar acesta şi-a ce­rut scuze pentru greşeală şi a adău­gat că la începutul articolului său ar fi trebuit să facă o rectificare. El a spus că ar fi trebuit ea scrie că pro­ducţia de oţel în Uniunea Sovietică se desfăşoară nu „aproape" ci „exact“ tonă cu tonă la nivelul S.U.A.". — In ceea ce mă priveşte, eu aş numi­ o criză... Din ziarul­­american „Tucson Daily Star", corespondentul ziarului „NEW YORK HERALD TRIBUNE“, A. J. Glass, în continuare el scrie : „Aceasta este cea mai mare apropiere de nivelul nostru, atinsă vreodată de Soviete, în străduinţa lor de a depăşi Sta­tele Unite la producţia de oţel. La producţia de ţevi de oţel pentru in­dustria petrolieră şi conducte de ţiţei, ruşii au întrecut S.U.A. în pri­mul trimestru al anului 1981... Acea­sta s-a întîmplat pentru prima oară“. „Realizările comuniştilor In între­cerea la producţia de oţel — spune în continuare autorul — n-a fost o senzaţie da tipul ştirii despre pri­mul sputnik sesit despre Iuti Gaga­rin, dar în viitor, ele vor deveni, desigur, chiar mai importante în hotărire­a destinelor Răsăritului şi Apusului". In legătură cu aceasta, A. Glass relevă că, potrivit datelor din ultimul an, PARTEA OŢELULUI AMERICAN IN PRODUCŢIA MON­DIALĂ A SCĂZUT PINA LA 26,3 LA SUTA, IAR PARTEA ŢARILOR SO­CIALISMULUI A CRESCUT PINA LA 23,9 LA SUTA. „întrecerea în domeniul produc­ţiei de oţel, principalul element al dezvoltării economice — setie in încheiere autorul — este in mod inevitabil obiectul unei deosebite atenţii a multor state neutre. Ele urmăresc mersul ei, întrucît sînt convinse că societatea care va cîş- tiga această întrecere corespun­de mai deplin tipului de stat capa­bil să satisfacă nevoile cresclnde ale populaţiei în utilaj capital şi mărfuri de consum". S­C­Î­N­T­E­I­A Declinul lirei sterline Ziarul londonez „THE TIMES" scrie : „După ce a scăzut treptat timp de o săptămînă, cursul lirei sterline s-a încheiat în seara zilei de 20 mai la 2,79­/­ dolari, adică la nivelul cel mai scăzut din ziua de 27 septembrie 1857, cînd scontul Băncii Angliei a fost de 7 la sută. Astfel, în ciuda unui oarecare spri­jin oficial, cursul lirei sterline a scă­zut sub nivelul la care a fost men­ţinut (cu o pierdere substanţială pentru rezerve) după reevaluarea mărcii vest-germane, în luna martie. In cursul ultimelor două săptă­­mini, speranţele unor centre din străinătate intr-o reducere a scen­­tului Băncii Angliei, împreună cu unele comenzi de dolari pentru cum­părături de petrol au provocat o oarecare scădere a cursului lirei sterline-dolar , dar adevărata neplă­cere provine din faptul că puţini de­ţinători sunt dispuşi în prezent să deţină prea multe lire sterline. Cunoaşterea tot mai largă în străi­nătate a deficitului continuu al plă­ţilor Marii Britanii nu este de na­tură să-i vină în ajutor“. „Dificultăţile monetare britanice — scrie săptămînalul „FRANCE OB­­SERVATEUR“ — datează de mai multe luni. Ministerul de Finanţe al Angliei a publicat recent o Carte Albă care expune foarte clar datele fundamen­tale ale problemei : 1) . Deficitul balanţei comerciale care nu era decit de 69 milioane lire sterline în 1959, a atins 365 milioa­ne lire în 1960, adică cifra cea mai ridicată din anul de criză 1951 şi pînă acum, înrăutăţirea situaţiei schimburilor externe se datoreşte in acelaşi timp creşterii importurilor (+14*/1) şi insuficientei creşteri a ex­porturilor (+6°/o). 2) . Balanţa schimburilor financia­re acoperea pînă acum soldul def­i­citar al schimburilor comerciale, dar balanţa de conturi n-a înregis­trat în 1960 decit un sold beneficiar de 22 milioane lire sterline, faţă de 120 în 1959. Ţinind seama de aceste elemente defavorabile, rezervele de schimb ale Angliei au ajuns la un nivel foarte scăzut. Ele ar putea scădea sub li­mita de securitate de 1.000 milioane lire, dacă exodul capitalurilor con­tinuă. In realitate, dificultăţile britanice nu sunt numai de ordin monetar. Slăbirea lirei sterline nu face de­cit să reflecte pe plan financiar in­suficienţele notorii ale activităţii in­dustriale.“ In această ordine de idei, autorul articolului subliniază că in 1960 în Anglia, creşterea acesteia a fost foar­te slabă, de 2,5 la sută. In ianuarie 1961, se revenise chiar la ritmul din ianuarie 1960. Stagnarea activităţii se observă îndeosebi în industria de automobile, în construcțiile navale, în industria cărbunelui, in Industria firelor artificiale, în producția de ciment. „Noi, cei 170 milioane de săraci ai Americii Latine...“ Publicăm fragmente din notele de călătorie prin ţările Americii Centrale ale lui G. Troeller şi C. Deffarge, apărute cu titlul de mai sus in revista vest-germană „DER STERN“. In proprietatea particulară a lui Somoza „Nicaragua. O ţară cu lacuri, vul­cani şi păduri virgine, între Ocea­nul Pacific şi Marea Caraibilor. La fel de mare ca şi Grecia, dar are numai 1,5 milioane locuitori. Dictatorul Nicaraguei este Luiz Somoza. El guvernează cu ajutorul armatei, organizată şi comandată de fratele său. Cei doi fraţi au moş­tenit puterea de la tatăl lor. Totoda­tă, acesta a lăsat ca moştenire 60 milioane dolari , bani pe care a reuşit să-i acumuleze în cursul dom­niei sale de 20 de ani. Nicaragua a devenit feuda sa particulară. Iar acum, fiii lui o administrează în a­­celaşi mod : îşi umplu buzunarele fiind asociaţi la toate afacerile ce aduc venit în această ţară. Ei îşi aruncă adversarii în închisoare, apârîndu-şi moştenirea lăsată de părintele lor, fără să cruţe vieţile omeneşti. Din 1912 pînă în 1932, ţara a fost ocupată de trupele infanteriei ma­rin© americane. Ele au controlat vă­mile, au organizat poliţia şi arma­ta, au supravegheat alegerile care, desigur, au fost întotdeauna cîşti­­gate de un preşedinte prieten al a­­mericanilor. înainte de a părăsi ţara ei l-au numit pe un anume So­moza ca şef al Gărzii naţionale, ceea ce i-a dat posibilitatea să se autoproclame dictator în 1936. El a administrat ţara ca pe o mare mo­şie particulară, a controlat 117 în­treprinderi şi fabrici. Casa Albă i-a oferit recepţii fastuoase, l-a aprovi­zionat cu arme şi medalii. In 1956 a fost împuşcat de un student libe­ral. De atunci, fiul său Luiz conduce mai departe afacerile familiei. Am­basadorul american Whelan şi mi­siunea militară americană consti­tuie pentru el un reazim sigur. Ne aflăm pe Rio Coco. Parcurgem 89 km. pe rîu şi nu întîlnim nici un crocodil, nu vedem nici un peşte. Mergem prin pădure şi nu întîlnim nici un animal. Ceea ce însă putem studia, în forma sa cea mai pură, este un a­­nimal al faunei economice denumit „colonist". Nu naţionalitatea con­tează, ci mentalitatea. Este o familie de suedezi stabili­tă la Vaspan, cea mai mare loca­litate pe cursul superior al rîului Rio Coco. Fiind singurii ce ştiau să scrie şi să citească şi care aveau legături cu lumea exterioară, comer­ţul s-a concentrat automat în mîini­­le „coloniştilor“. Au cumpărat pro­dusele ţăranilor, vînzîndu-le gumă de mestecat, ghe­te, Coca-Cola şi pantaloni. Totul pare normal... U­­nul din căpete­niile satului ne-a povestit însă : — „Colonistul ne-a spus : „Tre­buie să semănaţi mult orez. Cumpăr orice cantitate. Vă dau 50 cordobas (valuta ţării — n.r.) pentru un chin­tal“. Asta înseam­nă mulţi bani. Am lucrat deci un an întreg. Cînd am ajuns cu luntrile noastre pline la Vaspan, suedezul ne-a zis : „Nu vă dau decit 5 cordo­baş pentru un chintal“. De 10 ori mai puţin decit ni s-a promis, senior. Ce puteam face ! Să cărăm orezul a­­casă, să mucegă­­iască ? Nimeni al­tul nu se mai­ gă­sea să ni-l cumpe­re. Ne era şi frică de suedez să fa­cem aşa. Trebuia să acceptăm pre­ţul. Şi pentru că eram necăjiţi, am cumpărat la el rachiu şi ne-am îm­bătat. Aşa ne-a tras el pe sfoară Cîţiva ani". — Nu există nici o autoritate că­reia să vă adresaţi ? — Autorităţile procedează la fel, cu vitele noastre, cu fasolea, cu răşina pe care o stringem din copaci, din care se face gumă de mestecat. Dacă un spaniol (aşa denumesc indienii din Nicaragua pe orice alb) a trăit aici doi ani, se îmbogăţeşte şi pe urmă se întoarce acasă. ...Trecem prin faţa unei colibe, pe care scrie : „şcoală“. — Poate v-ar putea ajuta învăţăto­rul, spunem noi. Bătrînul zimbeşte trist: — El vine numai cîteva săptămîni pe an. Clnd pleacă, fiicele noastre ră­­mîn gravide, dar nici una nu ştie să citească. La sfîrşitul călătoriei prin Nica­ragua, autorii au fost invitaţi la un cocteil. „Ne-am hotărît ferm — scriu el — să nu vorbim despre călătoria noastră în interiorul ţării. Sărăcie, tuberculoză, exploatare, corupţie, a­­sasinate — puţine alte lucruri am putut vedea — nu cadrau cu un cocteil... O femeie micuţă ne-a tras de mî­­necă : „Soţul meu ar vrea să vă dea cîteva sfaturi. Veniţi cu mine“. — „Primul sfat — spune soţul, ai cărui ochi sticlesc de băutură , tra­ge întotdeauna primar, altminteri eşti repede un om mort. Al doilea sfat: nu te lega de Somoza. Ţine minte: preşedintele, frăţiorul lui şi consor­ţii. Altminteri te Înhaţă. Nicaragua este proprietatea particulară a fami­liei Somoza — şi cu asta basta. Al treilea sfat: sărăcie nu există pe aici. Oamenii umblă în zdrenţe numai pentru că le este cald. Al patrulea sfat: ei sunt clini leneşi. Nimeni nu vrea să muncească. V-aţi Întipărit toate astea In continuare, Troeller şi Dellarge notează: Totul aparţine companiei „United Fruit"... „Costa Rica. De o oră mergem cu trenul prin plantaţiile companiei „United Fruit“... Din cînd în clnd, trenul opreşte lîngă un lagăr de muncitori, 40-50 de barăci şi o pră­vălie. „Şi acestea aparţin compa­niei „United Fruit“ — ne spune Carlos (un muncitor costarican cu care autorii articolului au stat de vorbă — n.r.) de fiecare dată, parcă ar avea o idee fixă. „Aceşti gringos (americani — N.R.) înţeleg ce în­seamnă organizare. Ei ne pun la munci şi ne plătesc ca abia să ne putem hrăni. Apoi ne vînd alimen­tele şi cîştigă şi la asta...** „Golfiţa este un mic port în partea de sud a ţării. Aparţine com­paniei „United Fruit“, la fel ca şi trenul în care ne aflăm. Această societate americană — unul din cele mai mari concerne din lume — se ocupă, în special, cu cultivarea şi comerţul bananelor. Ea dispune în toate ţările Americii Centrale de oraşe, porturi, căi ferate, de uriaşe plantaţii de banane, cu sate şi la­găre de muncitori. Pretutindeni este un stat în stat. Puterea ei este atît de mare încît dictează, în majori­tatea ţărilor, cursul politicii. Dacă în America Centrală oamenii vor­besc despre „imperialismul ameri­can“, ei se gîndesc în primul rînd la „United Fruit“. Carlos nu-i poate suferi, deşi lu­crează pentru ei, sau poate tocmai de aceea. Orice ar face Carlos, oricît ar lu­cra — patru ore mai mult sau trei mai puţin — viaţa lui nu se poate schimba. El nu va ajunge să aibă un minimum de existenţă şi acel sen­timent al siguranţei, fără care nu există bucuria muncii“. Autorii relatează o convorbire cu cîţiva oameni intr-un birt din Villa Nelly. Unul din ei le-a spus: „Cînd Fidel Castro, în plin New York, le-a aruncat americanilor în faţă întregul său dispreţ, ziarele voastre s-au enervat. Ele ar trebui însă să re­flecteze asupra impresiei ce a pro­dus asupra noastră — noi, cei 170 de milioane de oameni săraci din America Latină — cuvîntarea lui Castro. Americanii ne numesc cu dispreț „the latins“ — latinii. Echi­valează cu negru. Dar iată, un mic latin se ridică şi spune cu curaj ce gîndim toţi. Mai mult încă , el alun­gă compania „United Fruit“ şi în­drăzneşte, cu cîteva milioane de cubani, să se opună unei mari pu­teri. Ceea ce poate stîrni aceasta în America Latină nu-şi poate ima­gina nici un străin... Credeţi poate că sînt comunist. Nu, nu sînt. Dar nici nu sínt un adept al capitalis­mului. Trebuie numai să priveşti ce a făcut capitalismul din ţările noas­tre. De secole este aici stăpîn atot­puternic. A avut deci toate şansele. Trebuie să recunoaşteţi însă : re­zultatul este catastrofal. De ce ? U­­nicul său ţel a fost îmbogăţirea, fără să cruţe ţările noastre şi oa­menii“. Intr-o casă de ţărani din Nicaragua Ruhr-ul neliniştit Intr-o corespondenţă din Essen, Jean Creiser scrie în ziarul francez „LE FIGARO“ despre o serie de as­pecte ale situaţiei economice din Ger­mania occidentală şi despre ascuţi­rea contradicţiilor dintre uniunile monopoliste mondiale şi trusturile vest-germane. „Lupta este strînsă — scrie auto­rul. Miza este imensă. Companiile petroliere caută să cucerească pia­ţa (vest) germană, unul dintre ma­rile bastioane ale energiei produse de cărbune. Ca în numeroase alte ţări, mazutul vrea să ia şi aici lo­cul cărbunelui. Cifrele se prezintă astfel : în 1953, industria internaţională de pe­trol a vîndut în Germania 600.000 de tone combustibil. Anul tre­cut, numai după şapte ani, ea a vîndut aproape 14 milioane tone. Partea cărbunelui reprezenta, în 1950, 90 la sută din energia pri­mară folosită. Astăzi, ea nu mai re­prezintă decît 74 la sută. In schimb, partea petrolului a sporit de la 5,1 la sută în 1950, la 22 la sută în 1960 , consumul său a crescut de patru ori în 20 de­­ani. Pentru a cuceri piaţa, companiile petroliere practică un veritabil dum­ping. Combustibilul greu costă circa 130 franci noi tona în Franţa, 150 în Anglia şi chiar 160 în Belgia. In Germania, el este vîndut la mai puţin de 100 de franci noi tona, în care se cuprinde o taxă care re­prezintă o treime din preţ. Chiar la Essen, în centrul Ruhr-ului, în sfînta sfintelor cărbunelui, hectolitrul de combustibil casnic transportat la domiciliu este vîndut cu 12 mărci, la jumătate faţă de preţul din Franţa sau Anglia. Industria carbonîtară germană este astăzi in plină criză. Stocurile se acumulează in apropierea mine­lor. S-a ajuns la 17 milioane tone de cărbune nevindut. Incepînd din 1357 numărul sala­riaţilor a scăzut cu 20 la sută, 125.000 de mineri au trebuit să-şi caute un alt serviciu. 12 mine im­portante şi alte 60 de mine mici au fost închise incepînd din 1357, şase alte mine, cu o producţie mare, vor fi închise în acest an sau în anii viitori. Mari concentrări de mine s-au realizat, pe de altă parte. Criza pare că n-a atins totuşi încă apogeul... O nouă reducere a capacităţii cu 10—11 milioane tone pare inevitabilă. Conducătorii minelor din Ruhr nu-şi ascund neliniştea“. In apropierea minelor din Ruhr se acumulează stocurile de cărbune nevindut intre „cei şase** şi cei şapte“ O CAPCANĂ Revista „THE ECONOMIC RE­VIEW“ a Institutului naţional bri­tanic de cercetări economice şi so­ciale arăta recent că, „din cauza concurenţei ţărilor membre ale „pie­ţei comune“, precum şi a Japoniei şi S.U.A., Anglia este îndepărtată în­­tr-o măsură tot mai mare de pe pie­ţele sale tradiţionale,­­ mai ales din ţările „zonei lirei sterline". Revista citează date care dovedesc că ponderea Angliei pe pieţele „zo­nei lirei sterline" a scăzut conside­rabil. Astfel cota Angliei pe piaţa australiană a scăzut la produsele manufacturiere de la 71,7 la sută in 1954, la 50,7 la sută în 1960. în Uniunea Sud-Africană ponderea An­gliei a scăzut de la 52,8 la sută în 1954, la 41,2 la sută în 1960. In 1960 cota parte a ţărilor „pieţei comune" pe această piaţă a fost de 27,8 la sută. (Cota parte a Germaniei occi­dentale reprezentînd 15,6 la sută). Ponderea Angliei pe pieţele Indiei şi Pakistanului a scăzut de la 48,3 la sută în 1954, la 36,5 la sută în 1980. In acelaşi timp ponderea ţărilor „pieţei comune" a crescut pe aceste pieţe pe seama Angliei de la 22,4 la sută la 32,9 la sută. In ritm şi mai rapid cedează An­glia terenul în ţările „pieţei co­mune“. Exporturile ei în aceste ţări sunt periclitate tot­­mai mult de barierele vamale pe care le ridică acest bloc economic îm­potriva ţărilor neparticipante la el, înlăturarea treptată a Angliei de pe pieţele „zonei lirei sterline“, tea­ma cercurilor de afaceri engleze de a fi eliminate complet de pe­ pieţele ţărilor „pieţei, comune", precum şi presiunile S.U.A. care urmăresc „in­tegrarea politică" a Europei au de­terminat guvernul englez să încli­ne din ce în ce mai mult spre ne­gocieri în vederea aderării Angliei la „piaţa comună“. „Piaţa comună" — scrie în aceas­tă privinţă ziarul englez „Tribune“ — nu înseamnă cituşi de puţin un corn al abundenţei, ci o capcană“. Alarmă în Canada Săptămînalul vest-german „DEU­TSCHE WOCHE“ scrie : „Numeroşi canadieni văd cu în­grijorare că anumite grupuri finan­ciare din S.U.A. acaparează majori­tatea Întreprinderilor industriale importante din ţara lor. Dependen­ţa economiei canadiene de capita­lul american a dat foc în ultimii ani îa urmări deosebit de neplăcute. Canada a avut de suferit de pe urma efectelor recesiunii din S.U.A. mai mult decit oricare altă ţară din e­­mistera occidentală“. în ce priveşte repartiţia procen­tuală a capitalului străin în econo­mia canadiană, articolul prezintă cîteva date furnizate de „Bank of Canada“. Astfel, „48 la sută din în­treaga industrie prelucrătoare a ță­rii se află în proprietatea străinilor. In numeroase ramuri importante ale industriei cota-parte a străinilor reprezintă chiar 30 sau 100 la sută“ — îndeosebi capitalului american. Sub titlul „INVESTIȚIILE S.U.A. IN STRĂINĂTATE — O STRADA CU DOUA SENSURI" revista cercurilor de afaceri americane „U. S. NEWS AND WORLD REPORT" publica un grafic care arată că în deceniul 1951— 1989 monopolurile americane au in­vestit în străinătate suma de 12,2 mi­liarde dolari și că în aceeaşi perioadă au revenit în S.U.A. sub formă de di­vidende, dobînzi şî profituri 21,3 mili­arde dolari, adică cu 9,1 miliarde do­lari mai mult. Bineînţeles, revista micşorează in­tenţionat cifra reprezentînd totalul profiturilor stoarse de monopolurile americane in străinătate. In realitate, potrivit economistului american Vic­tor Ferro, „calculele arată că totalul investiţiilor făcute în străinătate de monopolurile din S.U.A. şi de statul american se ridică pînă in prezent la 199 miliarde dolari, care aduc profi­turi directe şi indirecte de aproxima­tiv 10 miliarde dolari anual". (Vezi „Scînteia" Nr. 5946 din 16 I 1961). Bu­­sinessment­ vîră anual un buzunar cea mai mare parte din suma de 20 miliarde dolari, pe care o pierd țările slab dezvoltate în urma schimburilor comerciale neechivalente. Nr. 5182 „Suedia se teme de descompunerea zonei liberului schimb*" în publicaţia vieneză „DTE PRESSE“ Walter Bauer-Heyd scrie: „în capitalele scandinave dom­neşte îngrijorare în privinţa fap­tului dacă rezerva şi prudenţa sporită care se fac simţite in ultimele ştiri cu privire la even­tuala aderare a Marii Britanii la „Piaţa Comună Europeană“, trebuie interpretate ca expresia unei schim­bări de opinie la Londra, sau pur şi simplu ca o manevră tactică me­nită să împrăştie neliniştea crescîn­­dă care se manifestă în rindul ţă­rilor neutraliste din cadrul zonei li­berului schimb: Suedia, Elveţia şi Austria. Anumite cercuri guverna­mentale din Suedia asigură că in­tenţia atribuită Angliei — şi anume că ea ar dori să se alăture pe cont propriu „celor şase", lăsindu-i pe „cei şapte" în voia soartei — s-ar fi dovedit, chipurile, o bănuială cu totul neîntemeiată. Dimpotrivă, Da­nemarca şi Norvegia nu sînt nici­decum atit de sigure că declaraţiile precedente ale unor membri de sea­mă ai cabinetului britanic au fost într-adevăr atît de pripite. In cercurile guvernamentale cu răspundere de la Stockholm îngri­jorările cu privire la viitoarea evo­luţie a problemei integrării n-au fost nicidecum risipite“. „Războiul automobilelor „Anul 1960 a fost un an greu pen­tru industria de automobile a ţări­lor vest-europene. Concedierea celor 3.000 de muncitori de la Uzinele Re­nault—scrie ziarul elveţian „La TRI­BUNE DE GENEVE" —nu a fost un caz izolat. Aceeaşi soartă au avut-o şi muncitorii de la uzinele „Pan­­hard", „Vauxhall", „Morris", „Stan­dard Triumph“, „British Motor Cor­poration“, în ultimele săptămîni ale anului trecut, continuă ziarul, au avut loc numeroase concedieri și reduceri ale zilelor de lucru. Patronii încercau prin aceasta să micşoreze stocurile foarte mari de automobile nevîndute. Anul trecut, industria de automo­bile a Europei occidentale a trecut printr-o criză economică resimţită greu de constructori. Creşterea stocurilor de automobile nevîndute, precizează ziarul, se da­torează în cea mai mare parte obsta­colelor puse în calea exportului de maşini al ţărilor vest-europene de către Statele Unite. Ca urmare a restricţiilor impuse de către acestea, nu mai puţin de un an, exportul de automobile al Angliei în S.U.A. a scăzut cu 66 la sută". „In acelaşi timp, arată „La Tribu­ne de Geneve", americanii au deja filiale puternica în Europa occiden­tală. Constructorii americani deţin 46,5 la sută din producţia britanică de automobile. Uzinele engleze „Vauxhall" sînt controlate în pro­porţie de 95 la sută de „General Mo­tors", iar Uzinele britanice „Ford" aparţin de cîteva săptămîni in în­tregime „Fordului“ american. Filialele americane deţin 28,5 la sută din producţia naţională vest­­germană de automobile. Pentru a face faţă concurenţei crescinde a monopolurilor ameri­cane, societăţile vest-europene de automobile caută să ajungă la înţelegeri Intermonopoliste in ca­drul ţărilor respective. Pe această bază s-a realizat un acord între so­cietăţile franceze „Simca" şi „Citro­en“, între „Peugeot“ şi „Renault“ etc. Acestea nu sunt decit primele mă­suri ale unei mari mişcări — scrie in încheiere ziarul. Ele sínt Insă semnificative pentru starea de spi­rit care marchează o etapă impor­tantă într-o industrie ale cărei difi­cultăți sunt numeroase și ale cărei perspective viitoare sunt departe de a fi luminoase".

Next