Scînteia, mai 1963 (Anul 32, nr. 5879-5909)
1963-05-01 / nr. 5879
Bucurestiul, In ajunul zilei de 1 Mai. (Foto : A. Cartojan) GINDURI DIN MAI Gavrilă Berceanu miner — Petrila Deseori ortacii tineri fini pun întrebarea: „Spune, Gavrilă-baci, cum se sărbătorea pe vremuri ! Mai aici la noi, în Valea Jiului ?”. Adică in „Valea plîngerii“ — cum i se spunea pe atunci... Semne că vine ! Mai erau destule, întâi de toate, se înmulţea numărul jandarmilor şi al poliţailor. Printre noi se făceau arestări. Domnii din administraţia minei ne ţineau vorbiri mieroase, să fim cuminţi şi să ne vedem de treabă, să nu-i ascultăm pe comunişti. Noi însă altminteri ne pregăteam. Din abataj în abataj, de la o mină la alta se răspîndea chemarea : „De 1 Mai toată lumea la Surduc !“. Un loc pe malul Jiului, lîngă Livezeni, unde ne întâlneam noi, mineri din întreaga vale. Era un prilej de a sta de vorbă, de a ne cunoaşte necazurile, de a ne sfătui. Comuniştii ne arătau cum trebuie să ne unim şi să luptăm pentru condiţii de lucru mai bune, pentru salarii mai omeneşti. Sînt azi bătrîn. De cîţiva ani am schimbat ciocanul de abataj cu bastonul de pensionar. Dar cu toate că lipsesc din coloanele minerilor, sînt nelipsit la fiecare manifestaţie de 1 Mai. Şi mă gindesc : cum s-a mai schimbat, în anii din urnă, viaţa noastră ! S-au înălţat pentru noi 7 000 apartamente, iar pînă la sfîrşitul acestui an se vor mai ridica alte 1 400. Tot prin grija partidului, noi, minerii pensionari, avem o bătrineţe liniştită, la adăpost de lipsuri. Astăzi, fiii noştri au un institut de învăţămînt superior, 4 şcoli medii, 37 şcoli de 4 şi 8 ani, 3 şcoli profesionale. Aştern pe hîrtie toate aceste înfăptuiri ale socialismului şi gîndul mi se îndreaptă către tovarăşii noştri mineri din ţările capitaliste care au de purtat o luptă aspră, eroică. De curind, cînd am urmărit în ziare greva minerilor francezi, îmi ziceam că ziua noastră de azi va fi ziua lor de mîine, fiie de către guverne mai interesate în cursa înarmărilor decit in satisfacerea aspiraţiilor de cultură ale tineretului. Dar chiar şi dintre fericiţii care dobindesc acolo o diplomă, cîţi sunt aceia care-şi pot găsi plasament . O asemenea problemă nu şi-o pun absolvenţii noştri, cărora diploma le asigură perspectiva concretă de a lucra în specialitatea pe care şi-au ales-o, de a fi folositori societăţii. Nu peste multă vreme, cea mai tînără Universitate din ţara noastră se va instala într-o clădire nouă, modernă. Grija cu care suntem înconjuraţi ne creează nouă, tuturor, cadre didactice şi studenţi, fireasca obligaţie de a dobîndi rezultate şi mai bune in activitatea noastră, închinată răspândirii ştiinţei şi culturii socialiste. Victor Oprea şeful secţiei montaj general Uzina de tractoare-Braşov Nu voi uita niciodată acel 1 Mai 1947... Mi-a revenit atunci, în ziua manifestaţiei, marea cinste de a sta la volanul primului tractor românesc. Retrăiesc aevea bucuria şi mîndria care ne stăpîneau pe noi toţi, constructorii tractorului vestitor de vremuri noi în agricultura ţării noastre. Anul trecut, în ajun de 1 Mai, a ieşit pe poarta uzinei noastre al o sută miilea tractor. Vestea, comunicată la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale care a consfinţit încheierea colectivizării, a fost primită cu entuziasm de cei peste 11 000 de participanţi. Se ştie cît de mult a contribuit mecanizarea agriculturii la opera istorică de transformare socialistă a satului. Şi pe acest făgaş s-a confirmat încă o dată, cu tărie, justeţea politicii ştiinţifice a partidului nostru de creştere cu precădere a industriei grele, de făurire şi dezvoltare a ramurii constructoare de maşini. însăşi uzina noastră, care în anii din urmă s-a transformat intr-o unitate industrială dintre cele mai moderne din ţară, e o ilustrare vie a acestei politici. Producem astăzi, într-o singură zi, tot atîtea tractoare cîte am fabricat în cele 365 de zile ale primului an. N-a fost, desigur, uşor, însă colectivul nostru a reuşit să învingă treptat greutăţile începutului. Pentru noi, constructorii de maşini, ca şi pentru întregul nostru popor constituie un puternic izvor de tărie conştiinţa faptului că munca noastră este închinată înfloririi patriei, că prin activitatea noastră de zi cu zi ne aducem contribuţia la întărirea marii familii a ţărilor socialiste. Şi acum, de acest 1 Mai, ca şi în 1947, am cinstea să deschid coloana de tractoare. De astădată, la volanul unui nou tractor — maşină cu caracteristici îmbunătăţite ţiei agricole. Pămîntul am început să-l lucrăm după metode agrotehnice avansate , pe coastele dealurilor rodesc livezile plantate de cînd ne-am unit în gospodăria colectivă. Creştem, in gospodărie, aproape 1000 de bovine, 172 de scroafe, 2 800 de oi, mii de păsări; am ridicat zeci de construcţii gospodăreşti. Cum le-am înfăptuit pe toate acestea ? Prin munca noastră, folosind ajutorul dat de partid, de clasa muncitoare şi de statul nostru socialist. Pentru a răspunde ajutorului dat de clasa muncitoare, ne străduim să obţinem şi să vindem statului cantităţi tot mai mari de produse agricole. Kocsándi István maistru strungar la Uzina de maşini unelte „înfrăţirea”Oradea Tinerilor ce păşesc pentru întîia oară în uzina noastră le vine greu să-şi închipuie atelierele de odinioară — strimte, friguroase iarna, unde lumina se strecura cu zgîrcenie. Muncitorii mai vârstnici le amintesc cu diferite prilejuri acestor tineri cît de mult se deosebesc în bine faţă de trecut condiţiile în care lucrăm noi astăzi, cît de mult au sporit în aceşti ani muncitorii volumul producţiei şi au îmbunătăţit calitatea ei. Avem motive fireşti de mîndrie. Şi în viaţa uzinei noastre, în realizările mereu sporite, se oglindeşte justeţea politicii de industrializare socialistă pe care o înfăptuieşte partidul în folosul propăşirii ţării şi a tuturor celor ce muncesc. Una dintre amintirile mele cele mai scumpe este strîns legată de marea sărbătoare a frăţiei muncitorilor. 1 Mai 1956... In preajma acelei zile am fost primit în rîndurile candidaţilor de partid. Ca şi pe alţi tovarăşi, 1 Mai 1963 mă găseşte într-o locuinţă nouă, confortabilă, aşa cum în trecut un muncitor nu şi-ar fi putut-o visa. Ne-am cumpărat mobilă, covoare, aparat de radio, aragaz. Iar în viitorul apropiat vom lua loc în faţa micului ecran al televizorului... în această zi de 1 Mai gîndul meu plin de simpatie şi solidaritate se îndreaptă spre fraţii noştri de clasă, muncitorii din ţările capitaliste, spre oamenii muncii din aceste ţări, cărora le dorim deplin succes în lupta lor pentru un trai mai bun, democraţie şi progres social. Prof dr. Ion Curea rectorul Universităţii din Timişoara „Universitatea din Timişoara“ — iată o pancartă nouă care apare pentru întîia oară de lune Mai în coloana demonstranţilor din oraşul de pe Bega. Creată de curind, noua instituţie de învăţămint superior înmănunchează peste 1 200 de studenţi , viitoare cadre didactice şi cercetători ştiinţifici, cu înaltă calificare in diferite domenii. Mai există în Timişoara, in afară de Universitate, Institutul politehnic, autonomie, pedagogic şi de medicină ; ultimele trei pe care le-am amintit au fost create, de asemenea, în anii puterii populare. Avîntul învăţământului universitar reflectă, în sens mai larg, cerinţele pe care le ridică ritmul impetuos de dezvoltare a economiei şi culturii din patria noastră. Avem nevoie, în toate sectoarele, de oameni bine pregătiţi, multilateral formaţi, care să stăpînească temeinic tehnica nouă, punîndu-şi întreaga lor capacitate in slujba vastului şantier al desavîrşirii construcţiei socialiste. Şi iată, răsărind, o nouă Universitate pe harta Romîniei. Este ştiut că în lumea capitalistă activitatea multor instituţii de învăţămînt e adeseori gituită datorită faptului că li se acordă sume in Maria Mohora brigadieră, gospodăria colectivă din Furculeşti, raionul Alexandria La noi acum, de 1 Mai, întregul cîmp este lucrat ca o grădină. Am terminat însămînţările de primăvară. Doar in cîţiva ani, în cele două sate — Furculeşti şi Spătărei — ale comunei noastre s-a făcut mai mult decit în citeva vieţi: zeci de case noi, spital, şcoli, cămin cultural, magazine, dispensar. Dintre toate, însă, cel mai însemnat lucru este că am aşezat temelie puternică creşterii produc tal tatăi manea Hodelung aşteptată, primăvara a explodat în văzduhul pur, în pământul mustind de sevă, în sîngele vegetal al arborilor, în privirile şi în mişcările oamenilor. E ceva simbolic în această aşteptare şi în această împlinire, în decorul naturii reînnoite, decorul pe care-l asociem firesc și necesar sărbătorii noastre, zilei în care inimile tuturor celor ce muncesc bat la unisonul nădejdii și încrederii, al mândriei de-a fi — împreună — forța cea mai de preț a acestei epoci. Sărbătorile nu obligă întotdeauna scrutarea trecutului, cu atît mai mult cu cît viaţa ne-a obişnuit să ne îndreptăm privirile spre viitor, şi totuşi amintirea acelui 1 Mai 1945, „primul 1 Mai liber“, bate cu insistenţă la poarta memoriei, pentru că cine ar putea uita emoţia şi bucuria cu care am salutat în zori cerul radios, cine ar putea uita soarele puternic şi furia reacfiunii care ar fi dorit dezlănţuirea stihiilor şi înecarea elanului nostru sărbătoresc fie măcar sub un potop de ploaie. Cine ar putea uita, mai ales, imaginea patriei din anul acela, greutăţile, ruinele, sărăcia, dar mai ales uriaşul efort prin care cei care defilau atunci sub lozincile păcii, înfrăţirii muncitoreşti şi demnităţii naţionale au răspuns chemării partidului de a construi prin muncă şi abnegaţie ţara nouă de astăzi ? Despre ceea ce s-a înfăptuit la noi vorbesc astăzi pînă şi aceia care cu extrema greutate ar putea fi bănuiţi măcar de-o umbră de simpatie fata de sistemul nostru social. Şi în adevăr, nici neprietenii n-ar putea contesta dezvoltarea furtunoasă a unei ţări care nu numai că a vindecat rănile nenumărate ale unui trecut apăsător, dar păşeşte cu calm şi seriozitate, cu înţelepciune şi pricepere pe drumul care i se cuvine — druritul demnităţii, fericirii şi belşugului. In această vară, munca eliberată a devenit cel mai înalt titlu de nobleţe. Dărîmînd toate privilegiile, partidul a făcut din munca liberă, singurul privilegiu, nobleţea cea mai curată a omului. Partidul a realizat unitatea de nezdruncinat a întregului popor, a tuturor forţelor sale creatoare în jurul steagului său de luptă, pe faldurile căruia sunt înscrise aspiraţiile, nădejdile şi certitudinile omenirii muncitoare. Ceea ce timp de secole a fost blestemul condiţiei umane, pedeapsa „divină“ a păcatului originar de-a se fi născut, lanţul nevăzut al cărui zăngănit însoţea o viaţă fără orizont şi fără bucurii — viaţa adevăraţilor şi singurilor creatori ai tuturor bunurilor acestei lumi, bunuri din care la împărţirea roadelor abia dacă le cădeau cîteva resturi — a devenit în zilele noastre, pretutindeni unde popoarele şi-au luat soarta în propriile lor mîini, motorul vieţii, suprem criteriu de etică şi de frumuseţe, sursă de nesecat eroism cotidian. Fiecare clasă şi-a creat un ideal de existenţă, ascunzîndu-şi contradicţiile şi viciile interne, ideal pe care căuta să-l impună celor asupriţi prin intermediul filozofiei, culturii sau religiei : sălbaticii seniori feudali pozau în „cavaleri fară frică TITUS POPOVICI şi fără prihană“, în „apărători ai văduvelor şi orfanilor“ ; burghezul calculat, cinic şi necruţător se vrea în fotografia idilică de blajin fată de familie, „părinte şi prieten al salariaţilor săi“ ; epoca noastră a fost şi este martoră pînă şi la idealizarea celui mai sinistru tip care a dezonorat-o : asasinul de tip fascist (fie că el a fost cătană SS, fie că este criminal de drept comun din „Legiunea străină“ sau pirat contrarevoluţionar cuban). Numai clasa muncitoare, cucerind prin nenumărate sacrificii libertatea şi demnitatea muncii, a redat omului libertatea şi demnitatea lui, făcînd din ceea ce-i este propriu — dreptul şi bucuria muncii creatoare — sursa adevăratei valori omeneşti. Şi astfel, sub ochii noştri se naşte acel tip uman pe care l-au visat, l-au dorit şi uneori l-au prevăzut marii gînditori şi creatori de-a lungul istoriei — omul complet, omul căruia „nimic din ceea ce este omenesc nu-i e străin“, pentru că între el şi cunoaşterea neîncetat îmbogăţită a lumii infinite nu se interpun interesele de clasă ale exploatatorilor, iar interesele de clasă ale muncitorimii sânt interesele întregii omeniri. Socialismul realizează astfel sinteza între muncă şi cultură, dărîmînd (şi niciodată n-a existat dărâmare mai creatoare !) bariera care le despărţea Toate valorile pe care omenirea le-a creat în decursul zbuciumatei sale istorii — şi mai întotdeauna cu preţul unor sacrificii — devin parte integrantă a universului spiritual al omului muncitor. Clasele dominante, după ce i-au umilit pe creatorii de bunuri spirituala (răsplătindu-i de obicei cu o cruntă mizerie, cu neîncetate jigniri, cu cîte-un pat de spital, cu groapa comună şi uneori cutemniţa şi jugul) s-au străduit să şi-i însuşească, despărţindu-i de cei cărora li se adresau căutările, visurile, nădejdile şi truda lor, făcînd din ei „proprietate privată“, obiect de lux şi de desfătare egoistă. Revoluția socialistă a redat culturii întreaga ei nobleţe, făcînd-o să pătrundă în viaţa zilnică a celor ce muncesc, să le deschidă cele mai înalte orizonturi, să le devină sfătuitor şi prieten în ceasuri de bucurie sau de cumpănă. Opera de construire a unei lumi noi, drepte, a una, lumi în care oamenii se simt fraţi, răspunzători unul faţă de toţi şi toţi faţă de unul, părtaşi la bine şi la greu, este cel mai mare act da cultură posibil. (^S ocialismul şi cultura sunt cu OF adevărat de nedespărjit. Faptul este evident nu numai în cifrele impresionante la îndemîna oricui, dar şi în aspectele pe care le întâlnim în viaţa de fiecare zi a ţării. Odinioară, ridată du căderea serii, sate întregi se mistuiau în întuneric, iar întunericul acesta echivala pe plan spiritual cu neştiinţa de carte, cu gîndurile chinuitoare pentru ziua de mîine. Iar astăzi ? Să ne gîndim numai la faptul că opt sute de mii de colectivişti au urmat în iarna aceasta cursurile primului an în învățămîntul agrozootehnic de masă. Intîmplarea a făcut să-mi cadă în mînă un studiu tipărit în urmă cu trei decenii. Trata despre şcoala satului şi îşi propunea să demonstreze... inutilitatea cărţii pentru fiul de sătean. M-am oprit asupra acestor rânduri desprinse parcă dintr-un catehism al evului mediu. Cartea — scrie autorul — reprezintă „o utilitate foarte relativă la pregătirea viitorului sătean gospodar... Copilul de burghez poate să-şi ocupe primii ani ai copilăriei saie cu cartea... dar copilul de țăran ce zor are să-l imite pe burghez ?“ Dacă rîndurile acestea nu ne-ar aduce înaintea ochilor situația tragică a trecutului, ne-ar stîrni zîmbete ! Omul de la ţară, „gospodarul“ sutelor şi miilor de hectare demonstrează astăzi că în munca lui de fiecare zi cartea a devenit de o „utilitate“ vitală. Cît despre omul de la strung şi raboteză, el tinde să-şi însuşească astăzi o cultură de specialitate ce presupune cunoştinţe din domenii ce păreau accesibile altă dată doar unor specialişti. Şi semnificativ mi se pare nu faptul că un muncitor sau altul învaţă, îşi înalţă calificarea, ci caracterul de masă al acestui proces. Silbe venind căpîn pe tehnica urmană, perfecționîndu-se în domeniul său de specialitate, omul muncii își apropie deopotrivă bunuri spirituale la care odinioară nu avea acces. Este firesc pentru muncitorul de astăzi să-și odihnească privirea pe o reproducere după Da Vinci şi Rafael, să viseze seara pe acordurile unui concert de Beethoven sau să umple sălile de spectacol. El trăieşte într-o puternică ambianţă de cultură. Un scriitor dintre cele două războaie, înfățişa într-un ziar de atunci aspectul dezolant al librăriilor de provincie, în care nu se vindeau decit penie şi sugativă, cartea fiind un articol nerentabil, necerut. „Cartea la locul de muncă“ sau „cartea prin poştă”, „caravana cărţii“ puteau părea atunci himere! Şi iată că astăzi tiraje de 50 şi 100 de mii de exemplare se epuizează repede. Treci prin librării şi vezi oameni interesaţi nu numai de romane ci şi de cărţi „grele“. Enciclopedia, dicţionarul, tratatul de istoria artei sau culturii îşi au astăzi locul în rafturile a nenumărate biblioteci „personala“. In sinteza creatoare dintre cultură şi muncă, cultura se ridică pe o treaptă superioară, chemată să răspundă uriaşelor necesităţi ale oamenilor, să satisfacă setea lor de îmbogăţire spirituală, să se hrănească din efortul conştient, neîncetat, mereu aţintit spre viitor al oamenilor muncii, să devină armă de cunoaştere, exploratoare a vieţii în nesfârşitele ei ipostaze, să sprijine bătălia atît de largă pentru fericire şi adevăr, pentru fraternitatea celor care n-au avut de pierdut decît lanţurile şi o lume întreagă de cîştigat. Tradiţionala „ieşire la iarbă verde“ capătă astăzi proporţii simbolice. Pajiştea unde muncitorimea lumii se întâlneşte este însăşi planeta noastră, ca a treia parte a căreia flutură, în bătaia vântului viu de primăvară, steagurile roşii ale muncii libere, a tuturora pentru toţi. Blocuri noi In cartierul Balta Albă din Capitala. D Întotdeauna, imaginea primăverilor bucureştene a fost asociată cu cea a ramurilor Înmugurite şi a milioanelor de flori deschise ca într-o jerbă de culori în parcurile sau pe bulevardele acestui „oraş-grădină". Dar, de la o vreme încoace, frumosul anotimp se recomandă şi prin „florile" construcţiilor noi ca au crescut, tot mai multe de la un an la altul, împînzind cartierele Bucureştiului socialist. Cînd au alcătuit hărţile oraşului, topografii au măsurat sute de străzi, de la bulevardele centrale pina la cele mai îndepărtate cartiere. La o altă „scară“ — în înălţime — constructorii au dat şi dau mereu noi dimensiuni acestor harţi, măsurate acum şi în kilometri de frumuseţe. Insufleţitor decor pentru largile coloane care, la marile demonstraţii, se revarsă spre inima Capitalei. Tinerilor aflaţi la vârsta cravatelor roşii li se pare firesc să străbată noul peisaj al Capitalei, să vadă pretutindeni steagurile purpurii, să fie martorii acestei manifestări a bucuriei unui popor liber, stăpin pe soarta sa. Pentru ei, sărbătorirea întiiului de Mai de altădată ține de domeniul evocărilor celor vîrstnici. Iar oamenilor , încărunţiţi de trecerea anilor, înfăţişarea în continuă transformare a traseelor străbătute astăzi le trezeşte în amintire vechile demonstraţii ale muncitorimii bucureştene care manifesta de ziua muncii pentru dreptul la muncă, la pîine şi libertate. ...Sa ne întoarcem în urmă cu peste două decenii, la acel 1 Mai 1939, cînd mai bine de douăzeci de mii de muncitori, urmînd chemarea partidului, au luat parte la o puternică demonstraţie politică de masă. Din calea Călăraşilor, de-a lungul străzii Izvor, pe bulevardele din centrul oraşului. In piaţa Victoriei s-au auzit rostite de mii şi mii de glasuri lozincile : „Jos pregătirile de război !“, „Trăiască Partidul Comunist din Romînia !“, „Cerem eliberarea deţinuţilor politici antifasciştii“, „Jos dictatura regală !“. Cîţi dintre demonstranţii din 1939 s-au gîndit oare că vechile clădiri din jurul fostului palat regal vor ceda locul modernului complex arhitectonic de astăzi, adevărată carte de vizită a Bucureştiului socialist? Reconstituind manifestările acelui 1 Mai 1939, ajungem, în continuare la parcul Veseliei din periferia Ferentarilor, unde trăiau împovărate de nevoi numeroase familii de muncitori. îţi vine greu ţie, tînăr cetăţean al anului 1963, să-ţi închipui de la înălţimea blocurilor noului cartier, prin pădurea de antene a televizoarelor, dincolo de magazinele învăluite în lumina argintie a neonului şi de aleile aşternute cu flori, „parcul“ de odinioară, mizer şi insalubru, înconjurat de cocioabe în care fumega lampa de gaz. ...Poate fi uitat oare primul 1 Mai sărbătorit in libertate, cînd, la capătul anilor de lupte şi jertfe, poporul muncitor, condus de partid, a sfărîmat lanţurile asupririi? Răsfoind ziarele din 1945, Iţi revin în minte imaginile emoţionante ale unei zile însorite. Uriaşul şuvoi de oameni revărsat pe străzile Bucureştiului purta pe muncitorii celor mai vechi şi cunoscute întreprinderi — ceferişti, metalurgisti, textilişti. Oamenii aveau feţele supte de povara vieţii grele, dar aduceau în vasta Piaţă a Victoriei încrederea în anii care vor urma. Coloanele muncitoreşti păşeau pe atunci pe străzi străjuite de ruine ale războiului. Oamenii ştiau însă că aceste râni vor fi lecuite, că faţa oraşului va Întineri. Cuvîntul comuniştilor le insufla certitudinea viitoarelor victorii. Să ne amintim şi de cele dinţii care alegorice. Ceferiştii Griviţei Roşii purtau imaginea descătuşării ţării — un uriaş ciocan, semnificînd forţa clasei muncitoare conduse de partid, fărîmînd lanţurile asupririi. Sau, carul alegoric al reformei agrare cu lozinca scrisă cu litere mari : „Trăiască alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănime", alianţă care a stat la temelia măreţei victorii a poporului nostru anunţată în preajma întîiului de Mai de anul trecut : încheierea colectivizării agriculturii. La 17 ani de la primul întîi Mai liber, cu prilejul demonstraţiei din 1962, 11 000 de participanţi la istorica sesiune a Marii Adunări Naţionale scandau trecînd prin faţa tribunelor: „Colectivizarea ţării / E izvorul bunăstării“. Revenind la traseele străbătute atunci, în '45, se cuvine a vorbi înainte de toate de bătrîna Cale a Griviţei, răscolită de bombe. Războiul îşi pusese pecetea asupra unui cartier şi aşa apăsat de funinginea atelierelor şi de exploatarea nemiloasă. Rude tot atît de sărace erau Bucureştii-Noi, Giuleştii. La celălalt capăt al oraşului, în jurul gării Titan, intr-un alt cartier muncitoresc, se formau coloanele de muncitori ai fostei uzine Malaxa, ai fabricii de ciment. In drumul lor spre Piaţa Victoriei întîlneau acelaşi peisaj sumbru, dominat de-a lungul multor kilometri de imaginea caracteristică periferiilor bucureştene de odinioară. De la bariera Vergului, pe şoseaua Mihai Bravu, printre coşmeliile Oborului şi mai departe, pe şoseaua Ştefan cel Mare, privirile întîlneau faţadele coşcovite de vreme ale unor vechi clădiri. Urmînd firul Dîmboviţei, muncitorii de la Fichet şi Apaca purtau cu ei nu numai priveliştea unor străzi uitate undeva, la marginea oraşului, dar şi apăsarea atelierelor igrasioase în care lucrau pe vremea patronilor. ...Au trecut anii şi harta oraşului a început să capete contururi noi, de la un 1 Mai la altul, traseele pe care păşesc coloanele de demonstranţi şi-au schimbat înfăţişarea, aducind cu ele mărturia profundelor transformări petrecute în viaţa poporului. Tot din Bucureştii-Noi şi Griviţa, din Ferentari şi de pe cheiul Dîmboviţei, din Balta Albă sau din Pieptănari pornesc şi astăzi, ca şi în '45, coloanele demonstranţilor. Dar se mai poate spune oare că aceste lungi coloane se îndreaptă dinspre periferie către centrul oraşului ? Noţiunea de „periferie“ devine astăzi perimată. „Centrul“, cu toate atributele sale de frumuseţe şi confort, se extinde tot mai departe spre marginile oraşului. O unealtă, o carte, un compas. Cu aceste imagini înfrăţite simbolic pe faţada Casei de cultură a tineretului pornesc astăzi spre marea demonstraţie cetăţenii din Bucureştii-Noi. Sunt primele ore ale dimineţii. Şirurile de oameni se îndreaptă spre Calea Griviţei. Dîrzenia şi visurile celor ce au înfruntat gloanţele in 1933 s-au concretizat parca In verticala îndrăzneaţă a blocurilor, în larga perspectivă ce o deschide privirilor piaţa 3 Decembrie. Aici, cinematograful modem se învecinează cu vitrina cu cărţi a librăriei. Şi dacă am putea privi prin ramele a sute de ferestre, am vedea tot atîtea imagini diferite intre ele, dar Intruchipînd fiecare în parte ceea ce se numeşte cu un cuvînt cald şi familiar: un cămin. Un fotoliu în faţa televizorului sau a aparatului de radio, o etajeră cu cărţi, o floare, o sufragerie luminoasă. Purtaţi pe umăr acum de părinţii lor, copiii care au văzut lumina zilei in aceste cămine şi au descoperit cerul înstelat de pe balcoanele noilor blocuri, copiii care îşi aleg jucăriile dintr-un magazin spaţios, pe nume „Aşchiuţă“, aduc în coloană tînăra vîrstă a noii Griviţe. ...Am urcat în cabina unei macaraleturi şi tot n-am putut îmbrăţişa dintr-o singură privire ampla desfăşurare a construcţiilor din Balta Albă. La miresmele acestei primăveri se adaugă aici mirosul proaspăt al vastului şantier, schele suple suie spre ultimele planşee, în vreme ce alte zeci de fundaţii s-au împlîntat în pămîntul care a cunoscut pînă nu de mult doar buruiana şi scaieţii. Pentru locuitorii acestui cartier — şi sînt pînă acum peste 3 000 de familii — aceasta este a doua primăvară întimpinată de la ferestrele noilor locuinţe. Muncitorii de la „23 August“, de la „Republica" şi din alte întreprinderi ale Capitalei pornesc acum din acest adevărat „cartier-oraş“. Lăsînd în urmă imaginea steagurilor arborate pe braţele înaltelor macarale, simbolice catarge ale oraşului In mers, coloanele străbat bulevardul Muncii. Parcurgând drumul spre Piaţa Victoriei, drum arcuit de-a lungul oraşului ca un curcubeu, şirurile de demonstranţi trec prin umbra înaltelor blocuri ce străjuiesc şoitelele Mihai Bravu şi Ştefan cel Mare, bulevardul Iile Pintilie. Iată larga Piaţă a Aviatorilor , străbătută in cîntece şi urale, într-o tălăzuire multicoloră. » Mereu trea prin faţa tribune- ^ lor oameni care aduc cu ei imaginea noilor cartiere. Pe vechile trasee ale demonstranţilor de altă dată sau pe trasee noi pornite din locuri odinioară anonime — Drumul Taberei, Toporaşi, Pieptănari, fosta groapă Floreasca — coloanele sugerează parcă chipul în continuă transformare al oraşului, aşa cum, la rindul său, carul alegoric al constructorilor bucureşteni arată că in acest an Capitala va primi peste 13 500 de apartamente, noi şcoli, magazine şi cinematografe. Pe vechile trasee sau pe traseele noi zeci de kilometri de frumuseţe au împînzit Bucureştiul. Un arhitect înţelept, cu proiecte cutezătoare şi cu viziunea largă a viitorului, îmbogăţeşte şi modifică necontenit harta oraşului. Ajunşi în faţa tribunelor, muncitori, oameni de ştiinţă, studenţi, pionieri aclamă cu toată căldura inimii lor pe acest mare arhitect — partidul. ION MARGINEANU PAUL DIACONESCU KILOMETRI DE FRUMUSEŢE