Scînteia, mai 1963 (Anul 32, nr. 5879-5909)

1963-05-01 / nr. 5879

Bucurestiul, In ajunul zilei de 1 Mai. (Foto : A. Cartojan) G­I­N­DURI DI­N MAI Gavrilă Berceanu miner — Petrila Deseori ortacii tineri fini pun întrebarea: „Spune, Gavrilă-baci, cum se sărbătorea pe vre­muri ! Mai aici la noi, în Valea Jiului ?”. Adică in „Valea plîngerii“ — cum i se spunea pe atunci... Semne că vine ! Mai erau destule, întâi de toate, se înmulţea numărul jandar­milor şi al poliţailor. Printre noi se făceau arestări. Domnii din administraţia minei ne ţi­neau vorbiri mieroase, să fim cuminţi şi să ne vedem de treabă, să nu-i ascultăm pe comunişti. Noi însă altminteri ne pregăteam. Din abataj în abataj, de la o mină la alta se răspîndea che­marea : „De 1 Mai toată lumea la Surduc !“. Un loc pe malul Jiului, lîngă Livezeni, unde ne întâlneam noi, mineri din întreaga vale. Era un prilej de a sta de vorbă, de a ne cunoaşte ne­cazurile, de a ne sfătui. Comuniştii ne arătau cum trebuie să ne unim şi să luptăm pentru con­diţii de lucru mai bune, pentru salarii mai ome­neşti. Sînt azi bătrîn. De cîţiva ani am schimbat cio­canul de abataj cu bastonul de pensionar. Dar cu toate că lipsesc din coloanele minerilor, sînt nelip­sit la fiecare manifestaţie de 1 Mai. Şi mă gin­­desc : cum s-a mai schimbat, în anii din urnă, viaţa noastră ! S-au înălţat pentru noi 7 000 apar­tamente, iar pînă la sfîrşitul acestui an se vor mai ridica alte 1 400. Tot prin grija partidului, noi, minerii pensionari, avem o bătrineţe liniştită, la adăpost de lipsuri. Astăzi, fiii noştri au un insti­tut de învăţămînt superior, 4 şcoli medii, 37 şcoli de 4 şi 8 ani, 3 şcoli profesionale. Aştern pe hîrtie toate aceste înfăptuiri ale so­cialismului şi gîndul mi se îndreaptă către tova­răşii noştri mineri din ţările capitaliste care au de purtat o luptă aspră, eroică. De curind, cînd am­ urmărit în ziare greva minerilor francezi, îmi zi­ceam că ziua noastră de azi va fi ziua lor de mîine, fiie de către guverne mai interesate în cursa înarmărilor decit in satisfacerea aspiraţiilor de cultură ale tineretului. Dar chiar şi dintre feri­ciţii care dobindesc acolo o diplomă, cîţi sunt aceia care-şi pot găsi plasament . O asemenea problemă nu şi-o pun absolvenţii noştri, cărora diploma le asigură perspectiva concretă de a lu­cra în specialitatea pe care şi-au ales-o, de a fi folositori societăţii. Nu peste multă vreme, cea mai tînără Univer­sitate din ţara noastră se va instala într-o clădire nouă, modernă. Grija cu care suntem­ înconjuraţi ne creează nouă, tuturor, cadre didactice şi stu­denţi, fireasca obligaţie de a dobîndi rezultate şi mai bune in activitatea noastră, închinată răs­pândirii ştiinţei şi culturii socialiste. Victor Oprea şeful secţiei montaj general Uzina de tractoare-Braşov Nu voi uita niciodată acel 1 Mai 1947... Mi-a revenit atunci, în ziua manifestaţiei, marea cinste de a sta la volanul primului tractor românesc. Retrăiesc aevea bucuria şi mîndria care ne stăpî­­neau pe noi toţi, constructorii tractorului­­ ves­titor de vremuri noi în agricultura ţării noastre. Anul trecut, în ajun de 1 Mai, a ieşit pe poarta uzinei noastre al o sută miilea tractor. Vestea, co­municată la sesiunea extraordinară a Marii Adu­nări Naţionale care a consfinţit încheierea colec­tivizării, a fost primită cu entuziasm de cei peste 11 000 de participanţi. Se ştie cît de mult a con­tribuit mecanizarea agriculturii la opera istorică de transformare socialistă a satului. Şi pe acest făgaş s-a confirmat încă o dată, cu tărie, justeţea politicii ştiinţifice a partidului nostru de creştere cu precădere a industriei grele, de făurire şi dez­voltare a ramurii constructoare de maşini. însăşi uzina noastră, care în anii din urmă s-a transfor­mat intr-o unitate industrială dintre cele mai mo­derne din ţară, e o ilustrare vie a acestei politici. Producem astăzi, într-o singură zi, tot atîtea trac­toare cîte am fabricat în cele 365 de zile ale pri­mului an. N-a fost, desigur, uşor, însă colectivul nostru a reuşit să învingă treptat greutăţile în­ceputului. Pentru noi, constructorii de maşini, ca şi pentru întregul nostru popor constituie un puternic izvor de tărie conştiinţa faptului că munca noastră este închinată înfloririi patriei, că prin activitatea noa­stră de zi cu zi ne aducem contribuţia la întărirea marii familii a ţărilor socialiste. Şi acum, de acest 1 Mai, ca şi în 1947, am cinstea să deschid coloana de tractoare. De astă­­dată, la volanul unui nou tractor — maşină cu caracteristici îmbunătăţite­ ţiei agricole. Pămîntul am început să-l lucrăm după metode agrotehnice avansate , pe coastele dealurilor rodesc livezile plantate de cînd ne-am unit în gospodăria colectivă. Creştem, in gospo­dărie, aproape 1000 de bovine, 172 de scroafe, 2 800 de oi, mii de păsări; am ridicat zeci de construcţii gospodăreşti. Cum le-am înfăptuit pe toate acestea ? Prin munca noastră, folosind aju­torul dat de partid, de clasa muncitoare şi de statul nostru socialist. Pentru a răspunde ajuto­rului dat de clasa muncitoare, ne străduim să ob­ţinem şi să vindem statului cantităţi tot mai mari de produse agricole. Kocsándi István maistru strungar la Uzina de maşini unelte „înfrăţirea”­Oradea Tinerilor ce păşesc pentru întîia oară în uzina noastră le vine greu să-şi închipuie atelie­rele de odinioară — strimte, friguroase iarna, unde lumina se strecura cu zgîrcenie. Muncitorii mai vârstnici le amintesc cu diferite prilejuri aces­tor tineri cît de mult se deosebesc în bine faţă de trecut condiţiile în care lucrăm noi astăzi, cît de mult au sporit în aceşti ani muncitorii vo­lumul producţiei şi au îmbunătăţit calitatea ei. Avem motive fireşti de mîndrie. Şi în viaţa uzinei noastre, în realizările mereu sporite, se oglindeşte justeţea politicii de industrializare socialistă pe care o înfăptuieşte partidul în folosul propăşirii ţării şi a tuturor celor ce muncesc. Una dintre amintirile mele cele mai scumpe este strîns legată de marea sărbătoare a frăţiei muncitorilor. 1 Mai 1956... In preajma acelei zile am fost primit în rîndurile candidaţilor de partid. Ca şi pe alţi tovarăşi, 1 Mai 1963 mă găseşte într-o locuinţă nouă, confortabilă, aşa cum în tre­cut un muncitor nu şi-ar fi putut-o visa. Ne-am cumpărat mobilă, covoare, aparat de radio, ara­gaz. Iar în viitorul apropiat vom lua loc în faţa micului ecran al televizorului... în această zi de 1 Mai gîndul meu plin de sim­patie şi solidaritate se îndreaptă spre fraţii noştri de clasă, muncitorii din ţările capitaliste, spre oa­menii muncii din aceste ţări, cărora le dorim de­plin succes în lupta lor pentru un trai mai bun, democraţie şi progres social. Prof dr. Ion Curea rectorul Universităţii din Timişoara „Universitatea din Timişoara“ — iată o pan­cartă nouă care apare pentru întîia oară de lu­n­e Mai în coloana demonstranţilor din oraşul de pe Bega. Creată de curind, noua instituţie de în­­văţămint superior înmănunchează peste 1 200 de studenţi , viitoare cadre didactice şi cercetători ştiinţifici, cu înaltă calificare in diferite domenii. Mai există în Timişoara, in afară de Universi­tate, Institutul politehnic, autonomie, pedagogic şi de medicină ; ultimele trei pe care le-am amin­tit au fost create, de asemenea, în anii puterii populare. Avîntul învăţământului universitar re­flectă, în sens mai larg, cerinţele pe care le ridică ritmul impetuos de dezvoltare a economiei şi cul­turii din patria noastră. Avem nevoie, în toate sectoarele, de oameni bine pregătiţi, multilateral formaţi, care să stăpînească temeinic tehnica nouă, punîndu-şi întreaga lor capacitate in slujba vastu­lui şantier al desavîrşirii construcţiei socialiste. Şi iată, răsărind, o nouă Universitate pe harta Romîniei. Este ştiut că în lumea capitalistă acti­vitatea multor instituţii de învăţămînt e adeseori gituită datorită faptului că li se acordă sume in­ Maria Mohora brigadieră, gospodăria colectivă din Furculeşti, raionul Alexandria La noi acum, de 1 Mai, întregul cîmp este lu­crat ca o grădină. Am terminat însămînţările de primăvară. Doar in cîţiva ani, în cele două sate — Furcu­leşti şi Spătărei — ale comunei noastre s-a făcut mai mult decit în citeva vieţi: zeci de case noi, spital, şcoli, cămin cultural, magazine, dispensar. Dintre toate, însă, cel mai însemnat lucru este că am aşezat temelie puternică creşterii produc­ t­al tată­­i manea H­odelung aşteptată, primăvara a explodat în văzduhul pur, în pământul mustind de sevă, în sîn­­gele vegetal al arborilor, în privi­rile şi în mişcările oamenilor. E ceva simbolic în această aşteptare şi în această împlinire, în decorul naturii reînnoite, decorul pe care-l asociem firesc și necesar sărbătorii noastre, zilei în care inimile tuturor celor ce muncesc bat la unisonul nădejdii și încrederii, al mândriei de-a fi — îm­preună — forța cea mai de preț a acestei epoci. Sărbătorile nu obligă întotdeau­na scrutarea trecutului, cu atît mai mult cu cît viaţa ne-a obişnuit să ne îndreptăm privirile spre viitor, şi totuşi amintirea acelui 1 Mai 1945, „primul 1 Mai liber“, bate cu in­sistenţă la poarta memoriei, pentru că cine ar putea uita emoţia şi bucuria cu care am salutat în zori cerul radios, cine ar putea uita soa­rele puternic şi furia reacfiunii care ar fi dorit dezlănţuirea stihiilor şi înecarea elanului nostru sărbătoresc fie măcar sub un potop de ploaie. Cine ar putea uita, mai ales, imagi­nea patriei din anul acela, greută­ţile, ruinele, sărăcia, dar mai ales uriaşul efort prin care cei care defi­lau atunci sub lozincile păcii, înfră­ţirii muncitoreşti şi demnităţii naţio­nale au răspuns chemării partidului de­ a construi prin muncă şi abnega­ţie ţara nouă de astăzi ? Despre ceea ce s-a înfăptuit la noi vorbesc astăzi pînă şi aceia care cu extrema greutate ar putea fi bănuiţi măcar de-o umbră de sim­patie fata de sistemul nostru social. Şi în adevăr, nici neprietenii n-ar putea contesta dezvoltarea furtunoa­să a unei ţări care nu numai că a vindecat rănile nenumărate ale unui trecut apăsător, dar păşeşte cu calm şi seriozitate, cu înţelepciune şi pri­cepere pe drumul care i se cuvine — druritul demnităţii, fericirii şi bel­şugului. In această vară, munca eliberată a devenit cel mai înalt titlu de no­bleţe. Dărîmînd toate privilegiile, partidul a făcut din munca liberă, singurul privilegiu, nobleţea cea mai curată a omului. Partidul a rea­lizat unitatea de nezdruncinat a în­tregului popor, a tuturor forţelor sale creatoare în jurul steagului său de luptă, pe faldurile căruia sunt înscrise aspiraţiile, nădejdile şi cer­titudinile omenirii muncitoare. Ceea ce timp de secole a fost blestemul condiţiei umane, pedeap­sa „divină“ a păcatului originar de-a se fi născut, lanţul nevăzut al cărui zăngănit însoţea o viaţă fără orizont şi fără bucurii — viaţa adevăraţilor şi singurilor creatori ai tuturor bu­nurilor acestei lumi, bunuri d­in care la împărţirea roadelor abia dacă le cădeau cîteva resturi — a devenit în zilele noastre, pretutindeni unde popoarele şi-au luat soarta în pro­priile lor mîini, motorul vieţii, su­prem criteriu de etică şi de frumu­seţe, sursă de nesecat eroism coti­dian. Fiecare clasă şi-a creat un ideal de existenţă, ascunzîndu-şi contra­dicţiile şi viciile interne, ideal pe care căuta să-l impună celor asu­­priţi prin intermediul filozofiei, cul­turii sau religiei : sălbaticii seniori feudali pozau în „cavaleri fară frică TITUS POPOVICI şi fără prihană“, în „apărători ai văduvelor şi orfanilor“ ; burghezul calculat, cinic şi necruţător se vrea în fotografia idilică de blajin fată de familie, „părinte şi prieten al salariaţilor săi“ ; epoca noastră a fost şi este martoră pînă şi la idea­lizarea celui mai sinistru tip care a dezonorat-o : asasinul de tip fascist (fie că el a fost cătană SS, fie că este criminal de drept comun din „Legiunea străină“ sau­ pirat contra­revoluţionar cuban). Numai clasa muncitoare, cucerind prin nenumă­rate sacrificii libertatea şi demnita­tea muncii, a redat omului liberta­tea şi demnitatea lui, făcînd din ceea ce-i este propriu — dreptul şi bucuria muncii creatoare — sursa adevăratei valori omeneşti. Şi astfel, sub ochii noştri se naşte acel tip uman pe care l-au visat, l-au dorit şi uneori l-au prevăzut marii gîndi­­tori şi creatori de-a lungul istoriei — omul complet, omul căruia „ni­mic din ceea ce este omenesc nu-i e străin“, pentru că între el şi cu­noaşterea neîncetat îmbogăţită a lumii infinite nu se interpun intere­sele de clasă ale exploatatorilor, iar interesele de clasă ale muncitorimii sânt interesele întregii omeniri. Socialismul realizează astfel sin­teza între muncă şi cultură, dărî­mînd (şi niciodată n-a existat dărâ­mare mai creatoare !) bariera care le despărţea Toate valorile pe care omenirea le-a creat în decursul zbu­ciumatei sale istorii — şi mai întot­deauna cu preţul unor sacrificii — devin parte integrantă a universului spiritual al omului muncitor. Clasele dominante, după ce i-au umilit pe creatorii de bunuri spirituala (răs­­plătindu-i de obicei cu o cruntă mi­zerie, cu neîncetate jigniri, cu cîte-un pat de spital, cu groapa co­mună şi uneori cu­­temniţa şi jugul) s-au străduit să şi-i însuşească, des­­părţindu-i de cei cărora li se adre­sau căutările, visurile, nădejdile şi truda lor, făcînd din ei „proprietate privată“, obiect de lux şi de desfă­tare egoistă. Revoluția socialistă a redat culturii întreaga ei nobleţe, făcînd-o să pătrundă în viaţa zilni­că a celor ce muncesc, să le des­chidă cele mai înalte orizonturi, să le devină sfătuitor şi prieten în cea­suri de bucurie sau de cumpănă. Opera de construire a unei lumi noi, drepte, a una, lumi în care oa­menii se simt fraţi, răspunzători unul faţă de toţi şi toţi faţă de unul, păr­taşi la b­ine şi la greu, este cel mai mare act da cultură posibil. (^S ocialismul şi cultura sunt cu OF adevărat de nedespărjit. Fap­tul este evident nu numai în cifrele impresionante la îndemîna oricui, dar şi în aspectele pe care le întâlnim în viaţa de fiecare zi a ţării. Odinioară, ridată du căderea serii, sate întregi se mistuiau în în­tuneric, iar întunericul acesta echi­vala pe plan spiritual cu neştiinţa de carte, cu gîndurile chinuitoare pen­tru ziua de mîine. Iar astăzi ? Să ne gîndim numai la faptul că opt sute de mii de colectivişti au urmat în iarna aceasta cursurile primului an în învățămîntul agrozootehnic de masă. Intîmplarea a făcut să-mi cadă în mînă un studiu tipărit în urmă cu trei decenii. Trata despre şcoala sa­tului şi îşi propunea să demonstre­ze... inutilitatea cărţii pentru fiul de sătean. M-a­m oprit asupra acestor rânduri desprinse parcă dintr-un ca­tehism al evului mediu. Cartea — scrie autorul — reprezintă „o utili­tate foarte relativă la pregătirea vii­torului sătean gospodar... Copilul de burghez poate să-şi ocupe primii ani ai copilăriei saie cu cartea... dar copilul de țăran ce zor are să-l imi­te pe burghez ?“ Dacă rîndurile a­­cestea nu ne-ar aduce înaintea o­­chilor situația tragică a trecutului, ne-ar stîrni zîmbete ! Omul de la ţară, „gospodarul“ sutelor şi miilor de hectare demonstrează astăzi că în munca lui de fiecare zi cartea a devenit de o „utilitate“ vitală. Cît despre omul de la strung şi rabo­­teză, el tinde să-şi însuşească astăzi o cultură de specialitate ce presu­pune cunoştinţe din domenii ce pă­reau accesibile altă dată doar unor specialişti. Şi semnificativ mi se pare nu faptul că un muncitor sau altul învaţă, îşi înalţă calificarea, ci caracterul de masă al acestui pro­ces. Silbe venind căpîn pe tehnica u­rm­ană, perfecționîndu-se în domeniul său de specialitate, omul muncii își apropie deopotrivă bunuri spirituale la care odinioară nu avea acces. Este firesc pentru muncitorul de astăzi să-și odihnească privirea pe o reproducere după Da Vinci şi Rafael, să viseze seara pe acordurile unui concert de Beetho­ven sau să umple sălile de specta­col. El trăieşte într-o puternică am­bianţă de cultură. Un scriitor dintre cele două răz­boaie, înfățişa într-un ziar de atunci aspectul dezolant al librăriilor de provincie, în care nu se vindeau de­cit peni­e şi sugativă, cartea fiind un articol nerentabil, necerut. „Cartea la locul de muncă“ sau „cartea prin poştă”, „caravana cărţii“ puteau părea atunci himere! Şi iată că as­tăzi tiraje de 50 şi 100 de mii de exemplare se epuizează repede. Treci prin librării şi vezi oameni in­teresaţi nu numai de romane ci şi de cărţi „grele“. Enciclopedia, dic­ţionarul, tratatul de istoria artei sau culturii îşi au astăzi locul în raftu­rile a nenumărate biblioteci „perso­nala“. In sinteza creatoare dintre cultu­ră şi muncă, cultura se ridică pe o treaptă superioară, chemată să răs­pundă uriaşelor necesităţi ale oa­menilor, să satisfacă setea lor de îmbogăţire spirituală, să se hră­nească din efortul conştient, neîn­cetat, mereu aţintit spre viitor al oamenilor muncii, să devină armă de cunoaştere, exploratoare a vieţii în nesfârşitele ei ipostaze, să spri­jine bătălia atît de largă pentru fe­ricire şi adevăr, pentru fraternitatea celor care n-au avut de pierdut de­­cît lanţurile şi o lume întreagă de cîştigat. Tradiţionala „ieşire la iarbă ver­de“ capătă astăzi proporţii simbo­lice. Pajiştea unde muncitorimea lu­mii se întâlneşte este însăşi planeta noastră, ca a treia parte a căreia flutură, în bătaia vântului viu de pri­măvară, steagurile roşii ale muncii libere, a tuturora pentru toţi. Blocuri noi In cartierul Balta Albă din Capitala. ­­ D Întotdeauna, imaginea pri­măverilor bucureştene a fost asociată cu cea a ramurilor Înmugurite şi a milioanelor de flori deschise ca într-o jerbă de culori în parcurile sau pe bu­levardele acestui „oraş-grădină". Dar, de la o vreme încoace, frumosul ano­timp se recomandă şi prin „florile" con­strucţiilor noi ca au crescut, tot mai multe de la un an la altul, împînzind cartierele Bucureştiului socialist. Cînd au alcătuit hărţile oraşului, to­pografii au măsurat sute de străzi, de la bulevardele centrale pina la cele mai îndepărtate cartiere. La o altă „scară“ — în înălţime — constructorii au dat şi dau mereu noi dimensiuni acestor harţi, măsurate acum şi în kilo­metri de frumuseţe. Insufleţitor decor pentru largile coloane care, la marile demonstraţii, se revarsă spre inima Ca­pitalei. Tinerilor aflaţi la vârsta crava­telor roşii li se pare firesc să străbată noul peisaj al Capitalei, să vadă pre­tutindeni steagurile purpurii, să fie martorii acestei manifestări a bucuriei unui popor liber, stăpin pe soarta sa. Pentru ei, sărbătorirea întiiului de Mai de altădată ține de domeniul evocări­lor celor vîrstnici. Iar oamenilor , încărunţiţi de trecerea anilor, înfăţişa­rea în continuă transformare a trasee­lor străbătute astăzi le trezeşte în amin­tire vechile demonstraţii ale muncito­rimii bucureştene care manifesta de ziua muncii pentru dreptul la muncă, la pîine şi libertate. ...Sa ne întoarcem în urmă cu peste două decenii, la acel 1 Mai 1939, cînd mai bine de douăzeci de mii de mun­citori, urmînd chemarea partidului, au luat parte la o puternică demonstraţie politică de masă. Din calea Călăraşi­lor, de-a lungul străzii Izvor, pe bule­vardele din centrul oraşului. In piaţa Victoriei s-au auzit rostite de mii şi mii de glasuri lozincile : „Jos pregă­tirile de război !“, „Trăiască Partidul Comunist din Romînia !“, „Cerem eli­berarea deţinuţilor politici antifasciştii“, „Jos dictatura regală !“. Cîţi dintre de­monstranţii din 1939 s-au gîndit oare că vechile clădiri din jurul fostului pa­lat regal vor ceda locul modernului complex arhitectonic de astăzi, adevă­rată carte de vizită a Bucureştiului so­cialist? Reconstituind manifestările a­­celui 1 Mai 1939, ajungem, în conti­nuare la parcul Veseliei din peri­feria Ferentarilor, unde trăiau împovă­rate de nevoi numeroase familii de mun­citori. îţi vine greu ţie, tînăr cetăţean al anului 1963, să-ţi închipui de la înălţi­mea blocurilor noului cartier, prin pă­durea de antene a televizoarelor, din­colo de magazinele învăluite în lu­mina argintie a neonului şi de aleile aşternute cu flori, „parcul“ de odini­oară, mizer şi insalubru, înconjurat de cocioabe în care fumega lampa de gaz. ...Poate fi uitat oare primul 1 Mai sărbătorit in libertate, cînd, la capătul anilor de lupte şi jertfe, poporul mun­citor, condus de partid, a sfărîmat lan­ţurile asupririi? Răsfoind ziarele din 1945, Iţi revin în minte imaginile emo­ţionante ale unei zile însorite. Uriaşul şuvoi de oameni revărsat pe străzile Bucureştiului purta pe muncitorii celor mai vechi şi cunoscute întreprinderi — ceferişti, metalurgisti, textilişti. Oamenii aveau feţele supte de povara vieţii grele, dar aduceau în vasta Piaţă a Victoriei încrederea în anii care vor urma. Coloanele muncitoreşti păşeau pe atunci pe străzi străjuite de ruine ale războiului. Oamenii ştiau însă că aceste râni vor fi lecuite, că faţa oraşului va Întineri. Cuvîntul comuniştilor le in­sufla certitudinea viitoarelor victorii. Să ne amintim şi de cele dinţii care alegorice. Ceferiştii Griviţei Roşii pur­tau imaginea descătuşării ţării — un uriaş ciocan, semnificînd forţa clasei muncitoare conduse de partid, fărîmînd lanţurile asupririi. Sau, carul alegoric al reformei agrare cu lozinca scrisă cu litere mari : „Trăiască alianţa din­tre clasa muncitoare şi ţărănime", a­­lianţă care a stat la­ temelia mă­reţei victorii a poporului nostru a­­nunţată în preajma întîiului de Mai de anul trecut : încheierea colectivizării agriculturii. La 17 ani de la primul întîi Mai liber, cu prilejul demonstraţiei din 1962, 11 000 de participanţi la istorica sesiune a Marii Adunări Naţionale scan­dau trecînd prin faţa tribunelor: „Co­lectivizarea ţării / E izvorul bunăstării“. R­evenind la traseele străbătu­te atunci, în '45, se cuvine a vorbi înainte de toate de bă­­trîna Cale a Griviţei, răsco­lită de bombe. Războiul îşi pu­­sese pecetea asupra unui cartier şi aşa apăsat de funinginea atelierelor şi de exploatarea nemiloasă. Rude tot atît de sărace erau Bucureştii-Noi, Giuleştii. La celălalt capăt al oraşului, în ju­rul gării Titan, intr-un alt cartier mun­citoresc, se formau coloanele de muncitori ai fostei uzine Malaxa, ai fa­bricii de ciment. In drumul lor spre Piaţa Victoriei întîlneau acelaşi peisaj sumbru, dominat de-a lungul multor kilometri de imaginea caracteristică pe­riferiilor bucureştene de odinioară. De la bariera Vergului, pe şoseaua Mihai Bravu, printre coşmeliile Oborului şi mai departe, pe şoseaua Ştefan cel Mare, privirile întîlneau faţadele coş­covite de vreme ale unor vechi clă­diri. Urmînd firul Dîmboviţei, muncito­rii de la Fichet şi Apaca purtau cu ei nu numai priveliştea unor străzi uitate undeva, la marginea oraşului, dar şi apăsarea atelierelor igrasioase în care lucrau pe vremea patronilor. ...Au trecut anii şi harta oraşului a început să capete contururi noi, de la un 1 Mai la altul, traseele pe care pă­şesc coloanele de demonstranţi şi-au schimbat înfăţişarea, aducind cu ele mărturia profundelor transformări pe­trecute în viaţa poporului. Tot din Bucureştii-Noi şi Griviţa, din Ferentari şi de pe cheiul Dîmboviţei, din Balta Albă sau din Pieptănari pornesc şi as­tăzi, ca şi în '45, coloanele demonstran­ţilor. Dar se mai poate spune oare că aceste lungi coloane se îndreaptă din­spre periferie către centrul oraşului ? Noţiunea de „periferie“ devine astăzi perimată. „Centrul“, cu toate atribu­tele sale de frumuseţe şi confort, se ex­tinde tot mai departe spre marginile oraşului. O unealtă, o carte, un compas. Cu aceste imagini înfrăţite simbolic pe fa­ţada Casei de cultură a tineretului pornesc astăzi spre marea demonstra­ţie cetăţenii din Bucureştii-Noi. Sunt pri­mele ore ale dimineţii. Şirurile de oa­meni se îndreaptă spre Calea Griviţei. Dîrzenia şi visurile celor ce au înfruntat gloanţele in 1933 s-au concretizat parca In verticala îndrăzneaţă a blocu­rilor, în larga perspectivă ce o des­chide privirilor piaţa 3 Decembrie. Aici, cinematograful modem se învecinează cu vitrina cu cărţi a librăriei. Şi dacă am putea privi prin ramele a sute de ferestre, am vedea tot atîtea imagini diferite intre ele, dar Intruchipînd fie­care în parte ceea ce se numeşte cu un cuvînt cald şi familiar: un cămin. Un fotoliu în faţa televizorului sau a aparatului de radio, o etajeră cu cărţi, o floare, o sufragerie luminoasă. Pur­taţi pe umăr acum de părinţii lor, co­piii care au văzut lumina zilei in a­­ceste cămine şi au descoperit cerul în­stelat de pe balcoanele noilor blocuri, copiii care îşi aleg jucăriile dintr-un magazin spaţios, pe nume „Aşchiuţă“, aduc în coloană tînăra vîrstă a noii Griviţe. ...Am urcat în cabina unei macarale­­turi şi tot n-am putut îmbrăţişa dintr-o singură privire ampla desfăşurare a construcţiilor din Balta Albă. La mires­mele acestei primăveri se adaugă aici mirosul proaspăt al vastului şantier, schele suple suie spre ultimele planşee, în vreme ce alte zeci de fundaţii s-au împlîntat în pămîntul care a cunoscut pînă nu de mult doar buruiana şi sca­ieţii. Pentru locuitorii acestui cartier — şi sînt pînă acum peste 3 000 de fami­lii — aceasta este a doua primăvară întimpinată de la ferestrele noilor lo­cuinţe. Muncitorii de la „23 August“, de la „Republica" şi din alte întreprin­deri ale Capitalei pornesc acum din acest adevărat „cartier-oraş“. Lăsînd în urmă imaginea steagurilor arborate pe braţele înaltelor macarale, simbolice catarge ale oraşului In mers, coloanele străbat bulevardul Muncii. Parcurgând drumul spre Piaţa Victoriei, drum arcuit de-a lungul oraşului ca un curcubeu, şirurile de demonstranţi trec prin um­­­­bra înaltelor blocuri ce străjuiesc şo­­i­telele Mihai Bravu şi Ştefan cel Mare,­­ bulevardul Iile Pintilie. I­ată larga Piaţă a Aviatorilor , străbătută in cîntece şi urale,­­ într-o tălăzuire multicoloră. » Mereu trea prin faţa tribune- ^ lor oameni care aduc cu ei­­ imaginea noilor cartiere. Pe vechile­­ trasee ale demonstranţilor de altă dată sau pe trasee noi pornite din locuri odinioară anonime — Drumul Taberei, Toporaşi, Pieptănari, fosta groapă Floreasca — coloanele sugerea­ză parcă chipul în continuă transfor­mare al oraşului, aşa cum, la rindul său, carul alegoric al constructorilor bucureşteni arată că in acest an Capi­tala va primi peste 13 500 de aparta­mente, noi şcoli, magazine şi cinema­tografe. Pe vechile trasee sau pe traseele noi zeci de kilometri de frumuseţe au îm­­pînzit Bucureştiul. Un arhitect înţelept, cu proiecte cutezătoare şi cu viziunea largă a viitorului, îmbogăţeşte şi modi­fică necontenit harta oraşului. Ajunşi în faţa tribunelor, muncitori, oameni de ştiinţă, studenţi, pionieri aclamă cu toată căldura inimii lor pe acest mare arhitect — partidul. ION MARGINEANU PAUL DIACONESCU KILOMETRI DE FRUMUSEŢE

Next