Scînteia, februarie 1964 (Anul 33, nr. 6154-6182)
1964-02-01 / nr. 6154
tíz. 6154 AL. CIUCURENCU: Fabrica „Temelia" din Braşov (stingă sus). BRĂDUŢ COVALIU : Visuri realizate (stingă jos). BOROŞ LUDOVIC : Portret de colectivist (dreapta sus). SeNTEIA Pag. ) PE ECRANELE CINEMATOGRAFELOR Noul film al cineaştilor de la Studioul „Al. Sahia", „Prefaţă la un poem", realizat de Mircea Popescu după un scenariu propriu, îşi propune să înfăţişeze spectatorilor munca rodnică desfăşurată într-un îndelungat efort colectiv de cercetători români şi iugoslavi, în etapa elaborării planurilor de construcţie ale centralei hidroenergetice de la Porţile de Fier. Există, în acest reuşit reportaj cinematografic, pagini de mare concentraţie poetică, în care gîndirii inspirate a celor ce proiectează cu pasiune, de ani de zile, giganticul sistem hidroenergetic şi de navigaţie, i se aduce un cald omagiu. Imaginile se succed într-o compoziţie cinematografică dinamică, însoţite de un comentariu amplu şi interesant. Vedem Dunărea, mereu tînără, cîntată de poeţi, marinari şi pescari, urmîndu-şi cursul secular prin viitoarea cataractelor de la Porţile de Fier. O vedem „fierbînd“ în Cazane, acolo unde iroseşte anual o mare cantitate de energie : 10 miliarde kWh. Operatorul Constantin Teodorescu a filmat cu multă sensibilitate peisajele de mare frumuseţe ale locului, dînd imaginilor forţă de convingere, expresivitate, poezie. Filmul ne introduce în lumea gîndurilor îndrăzneţe ale proiectanţilor care, pentru a valorifica uriaşele resurse energetice ale Dunării la Porţile de Fier, au conceput măreţul poem al forţei, luminii şi căldurii. Formule şi calcule, idei înaripate, conturează liniile de beton ale viitoarei construcţii, una din cele mai însemnate din Europa. Ne devine familiară munca tuturor acelora care şi-au unit eforturile creatoare la elaborarea planurilor : proiectanţi, geologi, hidrologi, arhitecţi, constructori, scafandri, marinari. Şantierul de studii creat pe Dunăre îşi dezvăluie în faţa noastră secretele : asistăm la cercetările geologice şi geofizice întreprinse, vedem îndeaproape „biblioteca“ geologică a Dunării, formată din nenumărate probe de roci extrase din adîncurile apei, urmărim munca depusă pentru aflarea celor mai bune surse de material de construcţie. Şi din nou calcule, formule, încercări, verificări, probe de laborator, experienţe efectuate cu ajutorul machetei viitorului baraj. Toată această activitate creatoare permite realizatorilor să redea pe ecran intensitatea muncii, pasiunea constructorilor, eficienţa efortului colectiv. „Prefaţă la un poem“ impune îndeosebi prin bogatul material informativ care a stat la baza documentării cineaştilor, prin forţa expresivă a imaginilor obţinute. Realizat cu o frumoasă paletă coloristică, într-un montaj cursiv, riguros noua producţie a cineaştilor documentarişti trezeşte un interes larg în masele de spectatori (poate unele portretizări mai substanţiale ar fi sporit şi mai mult semnificaţiile filmului). Formula aleasă de regizorul Mircea Popescu, reportajul cinematografic, îşi dovedeşte încă o dată posibilităţile variate. Celor care au scris prefaţa giganticului poem al zăgăzuirii apelor Dunării, cineaştii le închină un valoros reportaj pe peliculă. Şi este de sperat că în decursul anilor ce vin, cineaştii studioului „Al, Sahia“ vor realiza, în continuare, istoria în imagini a acestui măreţ edificiu care va contribui la dezvoltarea economică a celor două ţări vecine şi prietene. CALIN CALIMAN „PREFAŢĂ LA UN POEM“ Dunărea la Porţile de Fier ,,Podul", producţiei p n n 11 tu mplare reală, petre- SŞ1 tLB U l_ ură cu puţină vreme înainte de înfrîngerea Germaniei hitleriste — în primăvara anului 1945. Este un rechizitoriu la adresa spiritului militarist, a fanatismului cultivat de propaganda nazistă în rîndurile tineretului celui de-al lll-lea Reich. Eroii filmului sînt şapte băieţi, colegi de clasă, dintr-un orăşel din vestul Germaniei. Războiul e pe sfîrşite iar ei, abia intraţi în adolescenţă, au viaţa întreagă înaintea lor. Primele secvenţe schiţează portretele acestor tineri surprinzîndu-i, adesea cu umor, în ipostaze caracteristice : unul dintre ei, mai romantic, cunoaşte fiorul primei iubiri, în timp ce altul, decepţionat, filozofează despre zădărnicia dragostei ; fiul unei căpetenii naziste îşi dă seama de demagogia şi laşitatea tatălui său, iar cel mai mic, feciorul unei spălătorese, se sustrage cu greu supravegherii materne pentru a merge, împreună cu ceilalţi, la pod, să se joace „de-a indienii“. Joaca îi atrage deopotrivă pe toţi, inclusiv pe odrasla de fermieri înstăriţi care se simte făcînd parte din „rasa de stăpîni“ şi se visează în uniforma brună a tatălui său, mort pe front. Cu toate deosebirile dintre ei, eroii filmului sînt nişte copii ca toţi copiii — par a spune cineaştii. Şi totuşi... Acţiunea propriu-zisă începe în momentul cînd — în pofida vîrstei lor — toţi şapte primesc ordine de mobilizare. Autorii filmului dezvăluie reacţiile celor maturi, semnificative pentru starea de spirit ce domnea în Germania acelei perioade. Ura faţă de războiul hitlerist transpare din cîteva episoade dramatice, subliniind prin contrast inconştienţa tragicomică a viitorilor recruţi. Dar este vorba nu numai despre inconştienţă, înlănţuirea faptelor, care se precipită, scoate în evidenţă psihologia mutilată a acestor adolescenţi, pentru care, aşa cum se va vedea, viaţa are un preţ derizoriu. Regizorul Bernhard Wicki intuieşte cu o autenticitate remarcabilă caracterele personajelor, pînă cînd întîlnirea cu războiul le fringe, brutal, tinereţea. Zelul lor din prima zi de încazarmare se risipeşte repede, înlocuit de conştiinţa tardivă a situaţiei lor fără ieşire , puşi să apere un pod lipsit de însemnătate strategică — podul jocurilor lor copilăreşti — eroii filmului nu mai pot da înapoi şi pier unul după altul, într-o luptă fără sens. Lupta de pe pod este redată în imagini zguduitoare, deşi îngroşate pe alocuri de supărătoare amănunte naturaliste (vezi agonia prelungită a soldatului american). Ucigînd cu dezinvoltură şi, în acelaşi timp, scîncind îngroziţi ca nişte copii, unii dintre protagonişti îţi readuc în memorie un personaj episodic din filmul „Pace noului venit" — fascistul imberb căruia ostaşul sovietic îi aplică, cu năduf, o binemeritată corecţie. Numai că în „Podul" războiul este înfăţişat cu consecinţele sale extreme, prin episodul amintit care îţi dă un sentiment de profundă revoltă. Am mai văzut şi alte evocări cinematografice ale acestui întunecat moment al istoriei contemporane, filme în care demascarea nazismului era, poate, mai directă, mai grăitoare pentru spectatorii tineri, de astăzi, care n-au cunoscut fascismul în acţiune. De aceea, credem că merită insistat asupra a ceea ce constituie subtextul filmului „Podul" — evocarea climatului nefast în care au crescut cei şapte prieteni, denunţarea responsabilităţii celor care le-au inoculat, zi de zi, ani în şir, veninul propagandei hitleriste. Este foarte izbutit redată retragerea în derută a rămăşiţelor Wehrmachtului nazist. Pe fondul acestei degringolade generale, singurii care rămîn la post sînt noii recruţi, eroii filmului. O fac pentru că un colonel plin de morgă le-a cerut să apere „Reichul" ? Sînt ei doar nişte victime nevinovate ale împrejurărilor? Şi, în ultimă instanţă, cine poartă vina oribilei întîmplări de pe pod? Filmul ridică asemenea întrebări, dar răspunsul este doar subînţeles, implicit, căci pe ecran nu apar adevăraţii vinovaţi. Sacrificiul copiilor-soldaţi este urmarea unei evoluţii tragice, simbolizînd, de fapt, tragedia unei întregi generaţii. E drept că, aşa cum e construit, filmul poate concentra atenţia unei părţi a publicului asupra amănuntelor exterioare ale luptei de pe pod. Apare însă clar, pentru oricine, că cei şapte băieţi, zvîrliţi drept carne de tun maşinii de război fasciste, acţionează în virtutea unei iresponsabilităţi în care spiritul de aventură şi inconştienţa vîrstei lor se îmbină cu dispreţul sfidător faţă de viaţă, cotată pe pod la preţ derizoriu, — expresia fanatismului fascist care a schilodit suflete nenumărate şi a împins la moarte milioane de oameni. Acţiunea se petrece într-un moment cînd promotorii bestialităţii fasciste, cei care nu fuseseră încă striviţi de tăvălugul istoriei, s-au ascuns în gaură de şarpe, ştiind că în curînd vor trebui să dea socoteală pentru crimele pe care le-au comis şi între care se numără şi trimiterea la moarte a unor copii cum sunt cei din „Podul". Reconstituind această întâmplare autentică, încredinţînd faptelor înseşi sarcina de a da răspuns unor întrebări esenţiale, autorii filmului îi acuză în lipsă pe adevăraţii vinovaţi şi îi condamnă fără echivoc. D. COSTIN (Continuare in pag. IV-a) ACCELERATUL DE Străbateau Bărăganul în plină noapte şi nu putea şti cit făcuseră, cît mai aveau de făcut pînă la capăt şi unde se aflau pentru că era în prima ,lui cursă şi nu ştia nimic, sau nu ştia aproape nimic din ce-ar fi vrut şi trebuia să ştie. Era mic de statură, dar nu slab , îndesat, cu pieptul şi umerii muşchiuloşi, şoldurile înguste şi încheieturile picioarelor agere, pline de elasticitate, ajutîndu-1 în mişcări, făcîndu-1 să se lase uşor pe călcîie, înainte şi înapoi, cu lopata de cărbuni în mîini, balansîndu-se şi simţind greutatea ca o pîrghie inălţîndu-i-se şi scurgîndu-i-se în tot trupul. Nu mai păstra nimic din aerul năbădăios şi vesel cu care pornise din depou sau chiar de pe peronul din Constanţa măturat de rafalele viscolului, cum nu-şi da seama prea bine nici ce se-ntîmplase cu el în timpul călătoriei, cum se schimbase pe nesimţite (sau mai bine spus cum îl schimbase tăcerea încordată a omului de lîngă el) şi cum acea încordare şi aşteptare îi înăsprise şi lui obrazul smulgîndu-i din nepăsare şi inconştienţă. Lucra îndîrjit, orbit de vîrtejul focului, de căldura roşie care răbufnea în valuri peste el şi cînd se ridica cu lopata goală în mîini, vedea la geamurile fără sticlă, peste silueta neagră, ca turnată în tuci a mecanicului, ceva ca un alt foc, un foc rece şi alb năvălind înăuntru. Viscolul acela era atît de nesfîrşit şi de puternic încît oricîţi cărbuni ar fi aruncat, nimic nu l-ar fi putut încălzi şi tăcerea omului de alături îl îngrozea din ce în ce mai mult. Ce va face el dacă se vor termina cărbunii şi ce va zice omul de alături, nea Matei, cînd burta nesătulă a locomotivei va înceta să mai ardă, să alunece şi să înainteze prin pustietatea îngheţată de-afară ? Băiatul mergea mai departe şi-şi închipuia, legînd cap la cap cele auzite prin depou de la ceilalţi mecanici despre nea Matei, că omul ştia şi ce-avea să se-mntîmple. Ce-avea să se întîmple cu locomotiva şi cu ei, cu tot trenul. Il vedea sau simţea lîngă el fără să-i urmărească faţa, sau ochii, sau gura, numai ca un contur negru, proiectat într-o sticlă roşie, stînd drept, în picioare, cu mîinile prinse de bielele şi buşoanele locomotivei, sau aplecat peste geam, cu scurta neagră şi lucioasă pe el, ca de tuci şi totul la el i se părea de tuci, livid şi-ntunecat, chiar şi ochii cînd îi întîlnea fără voie sau cînd simţea că privirile lui se opresc peste el, ca de plumb. O vorbă să fi spus, să fi schiţat o cît de mică împotrivire şi privirea aceea l-ar fi răsturnat dincolo de pereţi, l-ar fi dat peste cap şi s-ar fi trezit în viscol și zăpadă. Dacă scap din noaptea asta — își spunea — nu mai merg niciodată cu el. Am nevoie de cineva care să vorbească și să rîdă cu mine, nu de lin strigoi. E un strigoi, își spunea înainte de-a urca lîngă el pe locomotivă, de-a porni în prima lui cursă, se-nvîrtise ca fiecare prin depou, cînd avea sau n-avea treabă, se băgase printre picioarele oamenilor, şi cum nicăieri oamenii nu iubesc mai mult trăncăneala ca-ntr-un depou cînd s-adună din cursă, auzise o groază de lucruri despre el, şi bune şi rele, dar mai mult rele, nu în sensul că el ar fi făcut rău sau ar fi fost aşa, dar că devenise. O mulţime de lucruri care se bateau cap în cap şi despre care numai se şoptea, cum era povestea cu nevastă-sa, şi pe care el trebuia să le descurce singur şi nu izbutea pen- ALECU IVAN CHILIA tiu că pe ea n-o văzuse niciodată şi cînd se-ntîmplase istoria era încă la şcoală. Şi înainte de asta, cînd salvase cele trei vagoane cu piatră, tot la şcoală era şi ce ştia citise într-un ziar, o ştire scurtă de cîteva rînduri, cum scăpase o garnitură , se desprinseseră din coada unui marfar trei vagoane încărcate cu piatră şi el manevrase în aşa fel locomotiva încît să le iasă înainte. Vagoanele se tamponară de locomotiva lui gata s-o dea peste cap dar n-o dădu şi el, încetinind din ce în ce viteza, reuşi să le oprească şi să evite pericolul. Citise sau îşi imaginase citind că aşa se petrecuseră lucrurile şi poate nici nu se petrecuseră aşa. Despre toate acestea, n-o să-l poată întreba şi mecanicul n-o să-i spună cu toate că-l luase cu el în locul celuilalt băiat pentru că nu spune niciocotită nimic şi de povestea cealaltă care-l interesa de fapt cel mai mult, nici nu putea fi vorba. Era prea străin de el şi prea tînăr ca să înţeleagă singur. Nevasta îl lăsase poate pentru că se plictisise să mai stea lîngă un om care nu scotea două vorbe pe zi şi nu-1 înţelegea. Nea Matei era prea mult plecat pe drumuri ca să se facă iubit de o femeie ca ea. îşi închipuia orice, luînd drept bună tot ce spuneau băieţii care lucrau cu nea Matei şi pe nea Matei nu îndrăznea să-l întrebe şi nu-ndrăznea pentru că-l vedea prea împietrit, strîns în el, şi după aceea se întîmplase ceva năucitor pentru că femeia se întorsese la el. Nea Matei o primise, ceea ce după el era o prostie de neiertat, pentru că "Un bărbat adevărat nu face asta și femeia i-a şi dovedit după aceea că-1 poate călca şi mai bine în picioare. Cînd se întorsese din prima cursă mai lungă, după o absență de 36 de ore, nu o mai găsise. Asta l-a dat gata — gîndea el dar nu putea fi foarte sigur pentru că ursuz era şi înainte, aspru şi încruntat. Lucrase mereu cu băieţi veseli care făceau ghiduşii, se ţineau de toate poznele şi nea Matei îl speriase chiar din prima clipă, de cum îl văzuse la depou. Il ocolise pînă la şedinţa aceea de partid cînd fusese invitat din partea utemeului şi se trezise la sfîrşit faţă în faţă cu el şi nea Matei îi propusese să-l ia pe locomotivă. Se spunea că era cel mai bun mecanic de locomotivă dar şi cel mai al dracului, cu un ochi care nu ierta nimic şi băieţii fugeau pe capete de la el, se duceau la alţii mai îngăduitori, mai veseli, căci nimic nu te scoate mai mult din sărite la un drum lung decît un om care să tacă lîngă tine şi să stea ca o stană de piatră. Şi-n şedinţa aceea tăcuse, abia dacă scosese cîteva vorbe şi asta atît de încet că nici nu i se auzise vocea în fundul sălii. Stătea în fundul sălii cu alţi utemişti şi se ridicase în picioare să-l vadă mai bine şi nea Matei mormăise numai ceva fără să se ridice de pe scaun, din primele rînduri unde şedea. Asta ştia bine. Fusese o şedinţă lărgită cu invitaţi din afară, lucrători şi mecanici de locomotivă din tot depoul şi din partea depoului participase el şi încă alţi băieţi şi se ridicaseră în picioare să-l vadă mai bine, dar nu-i văzuseră decît ceafa uscată şi ţeapănă, parcă turnată în tuci şi părul cenuşiu, rărit în creştet. Băiatul care lucrase înainte cu el NOAPTE pe locomotivă, se lepădase de el, spusese că nu vrea să-l înveţe nimic şi nici n-are ce învăţa de la un om care nu scoate o zi întreagă nici-o vorbă, tace în el ferecat ca-n şapte lacăte şi cînd terminase de vorbit amintind de datoria celor în vîrstă pentru educarea tineretului, în sală se lăsase o tăcere atît de mare că se auziră scaunele scîrţîind. Nea Matei mai ceru o dată cuvîntul şi de data aceea se ridicase în picioare. — Eu, asta-i — spuse. Cine se ţine de mine să-l învăţ, îl învăţ — spusese — dar la mine ard numai cărbunii buni — şi se aşezase la loc liniştit, lăsînd să i se vadă din nou ceafa slabă şi părul rărit în creştet şi el simţise că se petrece ceva ciudat cu băiatul care vorbise şi se pitise şi el pe-o bancă, între ceilalţi şi cu ceilalţi toţi din jurul lui ridicaţi în picioare în fundul sălii. Păreau toţi buimăciţi, miraţi şi nedumeriţi ca şi cum le scăpa ceva sau îi lovise direct ceva pe care nu-l înţelegeau. Privind feţele lor tăcute şi posomorite acum ca şi faţa mecanicului, nedumerirea îl copleşi şi pe el. Nu înţelegea ce anume se petrecuse că oameni în toată firea se purtaseră într-un fel care nu era sănătos să se poarte cu nea Matei — el crezuse că va fi criticat şi într-un fel chiar fusese criticat — dar toate se sfîrşiră aşa încît nu mai ştia ce-i drept sau nu. Sau poate că băieţilor le era frică de nea Matei, dar frica nu-i putea prinde pe toţi şi n-o încercă nici el cînd îl văzu pe mecanic în faţa lui, uscăţiv şi aspru, cu ochii plumburii fixîndu-1 cu o răceală de gheaţă şi-l întrebă scurt, cu aceeaşi răceală şi severitate : — Vrei să lucrezi cu mine ? — Vreau — se trezi el şoptind şi ceva din demnitatea severă a mecanicului se scurse şi-n el, înţepenindu-1. — Bine — spuse mecanicul şi porni cu paşi grei şi îndesaţi. Părăsi sala de şedinţe. Toate astea i se băteau cap în cap ca nişte pistoane neunse, depăşeau puterea lui de înţelegere, şi tocmai asta îl atrăgea cel mai mult, ca-ntr-o vrajă şi-l şi speria puţin. Cu toate că sperios nu era, sau nu se ştia el din fire. In copilărie îi atrăgeau la culme poveştile cu strigoi şi fete căsăpite şi mîncate de strigoi, spuse de bunica şi odată chiar pusese pariu c-un băiat că intră noaptea în cimitir şi intrase. Dar era obosit poate, îl obosise drumul şi noaptea de-afară cu viscolul nemaipomenit, sau în tot cazul cum nu mai trăise el, care creştea în putere din ce în ce şuierînd şi izbindu-se în ei ca un depou întreg de locomotive şi deodată avu sentimentul precis că sînt pierduţi. Locomotiva îşi încetini brusc viteza, se izbi moale în ceva nevăzut şi mecanicul scoase capul pe geam. Cînd se trase şi se uită îndărăt, avea sprîncenele încruntate, zburlite, albite de zăpadă, gura strînsă, şănţuită de-o parte şi de alta de cute adînci, înăsprite de vînt şi ochii plumburii, grei. — Ne-am înzăpezit — spuse şi, ca sub înfrînarea bruscă a ochilor lui mai mult decît de zidul alb înălţat într-o parte şi alta a cabinei în care pătrunseseră ca-ntr-un tunel, locomotiva se cutremură din toate măruntaiele, trimiţînd pînă-n tălpile lor vibraţia întregii garnituri şi se opri. îngheţat deodată, cu lopata goală în mîini, simţind-o înspăimîntător de uşoară şi de inutilă, băiatul îşi îndreptă spinarea şi se uită la omul de lîngă el. Il văzu încruntat şi aspru, cu sprîncenele încă pline de zăpadă, zburlite şi ţepene şi pe faţă lui se ivi şi se adînci acea asprime rece, dar care — ciudat acum nu părea a lui, împrumutată parcă de la altcineva, ca o mască, alta decît cea pe care i-o cunoştea. O asprime rece, săpată ca-n piatră şi ce era a lui era demnitatea ţeapănă şi dîrzenia care-i modelase pe dinăuntru trăsăturile şi i le asprise, ca şi cum ar fi zîmbit mult şi fără rost altădată (şi poate în împrejurări asemănătoare) şi c.cum ar fi ştiut că orice ţinjire de zîncet nu se mai poate lua înapoi şi era atent şi încordat pînă la violenţă să nu risipească nimic, să ţină şi să închidă totul în el sub dăltuirea aceea aspră şi dîrză. — Du-te şi-l caută pe conductorul trenului — hotărî, şi vocea lui sună la fel de aspră şi dîrză. Ne-ntîlnim în primul vagon după locomotivă. Vin și eu îndată ce fac ordine peaici. Ia-ţi căciula mea, na ! — și-i întinse căciula. Era o căciulă veche de piele, cu urechi căptușite. Ii era strimtă, o îndesă cu greu pe cap apoi se răzgîndi și-o scoase. — Și dumneata... — Nu-mi purta tu de grijă ! strigă el și vocea i se înăspri şi mai mult. Vezi ce ţi-am spus. Şi nu vorbi cu nimeni. Nu stîrni panică — îi porunci gonindu-1 din loc cu privirea şi-l năuci pentru că atît de mult nu-1 auzise niciodată vorbind. Se agăţă cu mîna de bara lunecoasă, învelită într-o crustă de gheaţă atît de rece că-i simţi muşcătura aspră în podul palmei pînă la os şi clătinîndu-se, se trase înapoi. Un val alb şi orbitor îl izbi în faţă şi-n piept şi a doua oară cînd încercă, închizînd ochii şi sări îngropîndu-se în zăpadă, parcă sări într-un cazan clocotind. Conductorul bea ceai cu rom în cuşeta strimtă de la bucătărie, atît de strimtă ca cei doi ospătari care ieşeau sau intrau cu mîinile pline de farfurii şi pahare se frecau de el cerîndu-şi de fiecare dată scuze şi conductorul ridica cu grijă paharul masiv, de sticlă groasă, să nu i-1 verse. Vagonul restaurant era plin ; cei de la geamuri priveau afară cu frunţile lipite de sticla îngheţată, să vadă unde opriseră ; ceilalţi vorbeau cu voci scăzute între ei, peste mese, cum se-ntîmplă totdeauna în vagoanele restaurant în timpul opririlor cînd, pe nesimţite, pasagerii îşi temperează vocile pînă la şoaptă, jenaţi de urechile vecine, aşteptînd ca trenul să pornească din nou şi să-şi reia conversaţiile. — Ce dracu-i asta? De ce-aţi oprit ? strigă conductorul enervat cînd îl văzu şi paharul pe jumătate plin jucă primejdios în mîna lui ridicată, căci tocmai atunci trecea un chelner lovindu-1 peste cot. Băiatul se lipi de el, aruncindu-i în față mirosul înecăcios de cărbune îmbibat în hainele sale, amestecat cu mirosul proaspăt de ger adus deafară și-i șopti atent, supraveghind cu coada ochiului spatele chelnerului care se oprise în ușa cuşetei. — M-a trimis nea Matei să vă spun că ne-am înzăpezit şi că... — Ce ? Aţi înnebunit? se sperie conductorul şi mîna lui se lăsă frîntă în jos clătinînd şi vărsînd un strop de ceai; apoi, din dorinţa de-a face ceva decisiv şi salvator, ridică paharul şi bău ce mai rămăsese dintr-o singură înghiţitură, frigîndu-se. — Nea Matei aşteaptă în primul vagon — sfîrşi băiatul ce avea de spus şi simţi o nevoie arzătoare să tragă şi el un gît de ceva tare, ceva arzător, să-l încălzească pe dinăuntru, dar se stăpîni. Merseră din vagon în vagon, întîi el, apoi desmeticindu-se cu încetul, înţelegînd gravitatea situaţiei şi reluîndu-şi demnitatea oficială a funcţiei, conductorul li puse scurt şi energic mîna pe umăr, făcîndu-1 să înţeleagă ceea ce el trebuia să fi ştiut din capul locului. Rămase în urmă lăsîndu-1 pe celălalt să agite lămpaşul mic, cu flacără scăzută şi să-şi deschidă drum printre oamenii somnoroşi şi buimăciţi neştiind ce se-ntîmplă, care se iveau pe jumătate în uşile compartimentelor sau încurcau trecerea culoarelor întrebîndu-1 ce s-a-ntîmplat. — Nu s-a-ntîmplat nimic. Staţi liniştiţi — le răspundea invariabil conductorul şi se folosea de lămpaş şi de mîna cealaltă (în care de obicei ţinea cleştele de perforat biletele), să-şi deschidă drum. Străbătură aşa trei vagoane, prin mulţimea îngrămădită pe culoar şi care părea tot mai agitată pe măsură ce înaintau, ca şi cum cei din apropierea locomotivei, prin nu ştie ce anume, poate prin simplul fapt că erau mai în faţa trenului, şi se opriseră primii, îşi dădeau seama mai exact şi mai înaintea celorlalţi, de situaţie. Ajunşi la capătul vagonului de lîngă locomotivă, conductorul se opri ridicînd lămpaşul dinaintea lui nea Matei ca şi cum nu l-ar fi cunoscut pînă atunci şi-ar fi vrut să-l vadă la faţă, să se lămurească mai bine despre ce-i vorba. Nea Matei îl apăsă încet cu ochii lui plumburii, parcă vrea să pătrundă prin el şi conductorul lăsă lămpaşul în jos coborîndu-şi privirea după cercurile tremurătoare de lumină . — Era de aşteptat. Am ştiut de aseară, de cum am plecat din Constanţa — spuse nea Matei cu vocea lui metalică şi aşteptă. — Şi ce facem ? Unde ne aflăm ? întrebă celălalt. — In plin Bărăgan. Douăzeci sau douăzeci şi cinci de kilometri înainte de Ciulniţa. Putem aştepta aici şi două zile pînă pătrunde un plug şi ne scoate. — Dumnezeu şi... — înjură conductorul şi deveni nervos. — încet, că te-aud oamenii — îl preveni nea Matei. — Ce vrei să fac ? se justifică dezarmat conductorul şi furia lui i se păru cît se poate de îndreptăţită băiatului dar pe urmă înţelese că era o prostie. Şi poate nici nu era furie adevărată. — Să te gîndeşti ce trebuie să facem— spuse nea Matei şi vocea lui pentru prima dată sună plăcut băiatului. Avea aceeaşi asprime metalică dar îi sună plăcut, poate tocmai prin siguranţa şi îndîrjirea aceea de care avea nevoie ca să nu înceapă a țipa. — Ascultă. Dacă zici că mai sînt douăzeci de kilometri, mai încearcă — propuse conductorul și ridică din nou lămpaşul să vadă fața lui nea Matei. Fața lui nea Matei era neagră și neclintită ca o grezie . — Nu se poate. — Oricît de încet, dar să ajungem în gară. Nea Matei rămase ţeapăn, înalt, cu un cap mai înalt decît conductorul şi cu două mai înalt decît el şi băiatul îl văzu cum stă ţeapăn şi uscat, cu îndîrjirea înscrisă pe faţă şi ochii lui grei şi plumburii se fixară pe faţa conductorului parcă trecură din nou prin el şi-l văzu pe acesta șovăind, clătinîndu-şi mîna cu felinarul şi coborîndu-şi ochii. Atunci înţelese că nea Matei era, de fapt, stăpîn pe situaţie şi-l ascultă atent. — Totul e să nu ne pierdem cumpătul. Să nu transmitem panică — vorbi nea Matei şi băiatul se miră cînd îl auzi vorbind aşa. — Cum dracu să nu se transmită panică ? Cum s-o oprești ? — întrebă conductorul. — Organizînd oamenii, organizîndu-ne — spuse scurt nea Matei. — Și ce propui ? — Uite cum facem... facem așa — spuse nea Matei — și se vedea clar cum se încordează să se gîndească. Dumneata o iei dintr-o parte a trenului,eu din cealaltă, le spunem despre ce este vorba şi adunăm toţi comuniştii în primul vagon. Ne consultăm cu ei, vedem noi ce-i de făcut. — Crezi că s-ar putea ?... — De ce să nu se poată ? Inchipuie-ţi că lumea ar fi un tren şi s-ar opri în loc. Ce să facem ? Să ne văicărim sau să punem mîna cu toţii, să vedem cum ducem trenul mai departe ? Desen de BOGDAN ST1HI