Scînteia, februarie 1964 (Anul 33, nr. 6154-6182)

1964-02-01 / nr. 6154

tíz. 6154 AL. CIUCURENCU: Fabrica „Temelia" din Braşov (stingă sus). BRĂDUŢ COVALIU : Visuri realizate (stingă jos). BOROŞ LUDOVIC : Portret de colectivist (dreapta sus). S­e­­­N­T­E­I­A Pag. ) PE ECRANELE CINEMATOGRAFELOR Noul film al cine­aştilor de la Studioul „Al. Sahia", „Prefaţă la un poem", reali­zat de Mircea Po­­pescu după un scenariu propriu, îşi propune să înfăţişeze spectatorilor munca rodnică desfăşurată într-un în­delungat efort colectiv de cerce­tători români şi iugoslavi, în etapa ela­borării planurilor de construcţie ale centralei hidroenergetice de la Porţile de Fier. Există, în acest reuşit reportaj cinematografic, pagini de mare concen­traţie poetică, în care gîndirii inspirate a celor ce proiectează cu pasiune, de ani de zile, giganticul sistem hidroener­getic şi de navigaţie, i se aduce un cald omagiu. Imaginile se succed într-o compoziţie cinematografică dinamică, însoţite de un comentariu amplu şi interesant. Vedem Dunărea, mereu tînără, cîntată de poeţi, marinari şi pescari, urmîndu-şi cursul secular prin viitoarea cataractelor de la Porţile de Fier. O vedem „fierbînd“ în Cazane, acolo unde iroseşte anual o mare cantitate de energie : 10 miliarde kWh. Operatorul Constantin Teodorescu a filmat cu multă sensibilitate peisajele de mare frumuseţe ale locului, dînd ima­ginilor forţă de convingere, expresivi­tate, poezie. Filmul ne introduce în lumea gîndu­­rilor îndrăzneţe ale proiectanţilor care, pentru a valorifica uriaşele resurse ener­getice ale Dunării la Porţile de Fier, au conceput măreţul poem al forţei, lu­minii şi căldurii. Formule şi calcule, idei înaripate, conturează liniile de beton ale viitoarei construcţii, una din cele mai însemnate din Europa. Ne devine fami­liară munca tuturor acelora care şi-au unit eforturile creatoare la elaborarea planurilor : proiectanţi, geologi, hidro­logi, arhitecţi, constructori, scafandri, marinari. Şantierul de studii creat pe Dunăre îşi dezvăluie în faţa noastră se­cretele : asistăm la cercetările geologice şi geofizice întreprinse, vedem îndea­proape „biblioteca“ geologică a Dunării, formată din nenumărate probe de roci extrase din adîncurile apei, urmărim munca depusă pentru aflarea celor mai bune surse de material de construcţie. Şi din nou calcule, formule, încercări, verificări, probe de laborator, experienţe efectuate cu ajutorul machetei viitorului baraj. Toată această activitate creatoare per­mite realizatorilor să redea pe ecran in­tensitatea muncii, pasiunea constructori­lor, eficienţa efortului colectiv. „Prefaţă la un poem“ impune îndeosebi prin bo­gatul material informativ care a stat la baza documentării cineaştilor, prin forţa expresivă a imaginilor obţinute. Realizat cu o frumoasă pa­letă coloristică, în­­­tr-un montaj cursiv, riguros noua pro­ducţie a cineaştilor documentarişti trezeşte un interes larg în masele de spectatori (poate unele portretizări mai substanţiale ar fi spo­rit şi mai mult semnificaţiile filmului). Formula aleasă de regizorul Mircea Po­­pescu, reportajul cinematografic, îşi dovedeşte încă o dată posibilităţile va­riate. Celor care au scris prefaţa gigan­ticului poem al zăgăzuirii apelor Dunării, cineaştii le închină un valoros reportaj pe peliculă. Şi este de sperat că în decursul anilor ce vin, cineaştii studiou­lui „Al, Sahia“ vor realiza, în continua­re, istoria în imagini a acestui măreţ edificiu care va contribui la dezvoltarea economică a celor două ţări vecine şi prietene. CALIN CALIMAN „PREFAŢĂ LA UN POEM“ Dunărea la Porţile de Fier ,,Podul", producţiei p n n 11 tu mplare reală, petre- SŞ1 tLB U l_­ ­ură cu puţină vreme înainte de înfrîn­gerea Germaniei hitleriste — în primă­vara anului 1945. Este un rechizitoriu la adresa spiritului militarist, a fanatismului cultivat de propaganda nazistă în rîndu­­rile tineretului celui de-al lll-lea Reich. Eroii filmului sînt şapte băieţi, co­legi de clasă, dintr-un orăşel din vestul Germaniei. Războiul e pe sfîrşite iar ei, abia intraţi în adolescenţă, au viaţa în­treagă înaintea lor. Primele secvenţe schiţează portretele acestor tineri sur­­prinzîndu-i, adesea cu umor, în ipostaze caracteristice : unul dintre ei, mai roman­tic, cunoaşte fiorul primei iubiri, în timp ce altul, decepţionat, filozofează despre zădărnicia dragostei ; fiul unei căpetenii naziste îşi dă seama de demagogia şi la­şitatea tatălui său, iar cel mai mic, fe­ciorul unei spălătorese, se sustrage cu greu supravegherii materne pentru a merge, împreună cu ceilalţi, la pod, să se joace „de-a indienii“. Joaca îi atrage deopotrivă pe toţi, inclusiv pe odrasla de fermieri înstăriţi care se simte făcînd parte din „rasa de stăpîni“ şi se visează în uniforma brună a tatălui său, mort pe front. Cu toate deosebirile dintre ei, eroii filmului sînt nişte copii ca toţi co­piii — par a spune cineaştii. Şi totuşi... Acţiunea propriu-zisă începe în mo­mentul cînd — în pofida vîrstei lor — toţi şapte primesc ordine de mobilizare. Autorii filmului dezvăluie reacţiile celor maturi, semnificative pentru starea de spirit ce domnea în Germania acelei pe­rioade. Ura faţă de războiul hitlerist transpare din cîteva episoade dramatice, subliniind prin contrast inconştienţa tra­gicomică a viitorilor recruţi. Dar este vor­ba nu numai despre inconştienţă, înlăn­ţuirea faptelor, care se precipită, scoate în evidenţă psihologia mutilată a aces­tor adolescenţi, pentru care, aşa cum se va vedea, viaţa are un preţ derizoriu. Regizorul Bernhard Wicki intuieşte cu o autenticitate remarcabilă caracterele personajelor, pînă cînd întîlnirea cu răz­boiul le fringe, brutal, tinereţea. Zelul lor din prima zi de încazarmare se ri­sipeşte repede, înlocuit de conştiinţa tar­divă a situaţiei lor fără ieşire , puşi să a­­pere un pod lipsit de însemnătate strate­gică —­ podul jocurilor lor copilăreşti — eroii filmului nu mai pot da înapoi şi pier unul după altul, într-o luptă fără sens. Lupta de pe pod este redată în imagini zguduitoare, deşi îngroşate pe alocuri de supărătoare amănunte naturaliste (vezi agonia prelungită a soldatului american). Ucigînd cu dezinvoltură şi, în acelaşi timp, scîncind îngroziţi ca nişte copii, unii dintre protagonişti îţi readuc în memorie un personaj episodic din fil­mul „Pace noului venit" — fascistul imberb căruia ostaşul sovietic îi aplică, cu năduf, o binemeritată corecţie. Nu­mai că în „Podul" războiul este înfăţişat cu consecinţele sale extreme, prin epi­sodul amintit care îţi dă un sentiment de profundă revoltă. Am mai văzut şi alte evocări cinema­tografice ale acestui întunecat moment al istoriei contemporane, filme în care de­mascarea nazismului era, poate, mai di­rectă, mai grăitoare pentru spectatorii tineri, de astăzi, care n-au cunoscut fas­cismul în acţiune. De aceea, credem că merită insistat asupra a ceea ce constituie subtextul filmului „Podul" — evocarea climatului nefast în care au crescut cei şapte prieteni, denunţarea responsabili­tăţii celor care le-au inoculat, zi de zi, ani în şir, veninul propagandei hitleriste. Este foarte izbutit redată retra­gerea în derută a ră­măşiţelor Wehrmach­­tului nazist. Pe fon­dul acestei degrin­golade generale, singurii care rămîn la post sînt noii recruţi, eroii filmului. O fac pentru că un colonel plin de morgă le-a cerut să apere „Reichul" ? Sînt ei doar nişte victime nevinovate ale împrejură­rilor? Şi, în ultimă instanţă, cine poartă vina oribilei întîmplări de pe pod? Fil­mul ridică asemenea întrebări, dar răs­punsul este doar subînţeles, implicit, căci pe ecran nu apar adevăraţii vinovaţi. Sacrificiul copiilor-soldaţi este urmarea unei evoluţii tragice, simbolizînd, de fapt, tragedia unei întregi generaţii. E drept că, aşa cum e construit, filmul poate concentra atenţia unei părţi a pu­blicului asupra amănuntelor exterioare ale luptei de pe pod. Apare însă clar, pentru oricine, că cei şapte băieţi, zvîr­­liţi drept carne de tun maşinii de război fasciste, acţionează în virtutea unei ires­ponsabilităţi în care spiritul de aventură şi inconştienţa vîrstei lor se îmbină cu dispreţul sfidător faţă de viaţă, cotată pe pod la preţ derizoriu, — expresia fana­tismului fascist care a schilodit suflete nenumărate şi a împins la moarte mili­oane de oameni. Acţiunea se petrece într-un moment cînd promotorii bestialităţii fasciste, cei care nu fuseseră încă striviţi de tăvălu­gul istoriei, s-au ascuns în gaură de şar­pe, ştiind că în curînd vor trebui să dea socoteală pentru crimele pe care le-au comis şi între care se numără şi trimite­rea la moarte a unor copii cum sunt cei din „Podul". Reconstituind această întâm­plare autentică, încredinţînd faptelor în­seşi sarcina de a da răspuns unor între­bări esenţiale, autorii filmului îi acuză în lipsă pe adevăraţii vinovaţi şi îi con­damnă fără echivoc. D. COSTIN (Continuare in pag. IV-a) ACCELERATUL DE Străbateau Bărăganul în plină noapte şi nu putea şti cit făcuseră, cît mai aveau de făcut pînă la ca­păt şi unde se aflau pentru că era în prima ,lui cursă şi nu ştia nimic, sau nu ştia aproape nimic din ce-ar fi vrut şi trebuia să ştie. Era mic de statură, dar nu slab , îndesat, cu pieptul şi umerii muşchiuloşi, şoldu­rile înguste şi încheieturile picioare­lor agere, pline de elasticitate, aju­­tîndu-1 în mişcări, făcîndu-1 să se lase uşor pe călcîie, înainte şi îna­poi, cu lopata de cărbuni în mîini, balansîndu-se şi simţind greutatea ca o pîrghie inălţîndu-i-s­e şi scur­­gîndu-i-se în tot trupul. Nu mai păs­tra nimic din aerul năbădăios şi ve­sel cu care pornise din depou sau chiar de pe peronul din Constanţa măturat de rafalele viscolului, cum nu-şi da seama prea bine nici ce se-ntîmplase cu el în timpul că­lătoriei, cum se schimbase pe ne­simţite (sau mai bine spus cum îl schimbase tăcerea încordată a omu­lui de lîngă el) şi cum acea încor­dare şi aşteptare îi înăsprise şi lui obrazul smulgîndu-i din nepăsare şi inconştienţă. Lucra îndîrjit, orbit de vîrtejul fo­cului, de căldura roşie care răbuf­nea în valuri peste el şi cînd se ri­dica cu lopata goală în mîini, vedea la geamurile fără sticlă, peste silue­ta neagră, ca turnată în tuci a meca­nicului, ceva ca un alt foc, un foc rece şi alb năvălind înăuntru. Visco­lul acela era atît de nesfîrşit şi de puternic încît oricîţi cărbuni ar fi a­­runcat, nimic nu l-ar fi putut încălzi şi tăcerea omului de alături îl îngro­zea din ce în ce mai mult. Ce va face el dacă se vor termina cărbunii şi ce va zice omul de alături, nea Matei, cînd burta nesătulă a locomotivei va înceta să mai ardă, să alunece şi să înainteze prin pustietatea îngheţată de-afară ? Băiatul mergea mai departe şi-şi închipuia, legînd cap la cap cele auzite prin depou de la ceilalţi me­canici despre nea Matei, că omul ştia şi ce-avea să se-mntîmple. Ce-a­­vea să se întîmple cu locomotiva şi cu ei, cu tot trenul. Il vedea sau simţea lîngă el fără să-i urmărească faţa, sau ochii, sau gura, numai ca un contur negru, proiectat într-o­­ sticlă roşie, stînd drept, în picioare, cu mîinile prinse de bielele şi buşoanele locomotivei, sau aplecat peste geam, cu scurta neagră şi lucioasă pe el, ca de tuci şi totul la el i se părea de tuci, li­vid şi-ntunecat, chiar şi ochii cînd îi întîlnea fără voie sau cînd simţea că privirile lui se opresc peste el, ca de plumb. O vorbă să fi spus, să fi schiţat o cît de mică împotrivire şi privirea aceea l-ar fi răsturnat dincolo de pereţi, l-ar fi dat peste cap şi s-ar fi trezit în viscol și ză­padă. Dacă scap din noaptea asta — își spunea — nu mai merg nicio­dată cu el. Am nevoie de cineva care să vorbească și să rîdă cu mine, nu de lin strigoi. E un strigoi, își spunea­­ înainte de-a urca lîngă el pe lo­comotivă, de-a porni în prima lui cursă, se-nvîrtise ca fiecare prin de­pou, cînd avea sau n-avea treabă, se băgase printre picioarele oame­nilor, şi cum nicăieri oamenii nu iu­besc mai mult trăncăneala ca-ntr-un depou cînd s-adună din cursă, au­zise o groază de lucruri despre el, şi bune şi rele, dar mai mult rele, nu în sensul că el ar fi făcut rău sau ar fi fost aşa, dar că devenise. O mulţime de lucruri care se bateau cap în cap şi despre care numai se şoptea, cum era povestea cu nevas­­tă-sa, şi pe care el trebuia să le descurce singur şi nu izbutea pen- ALECU IVAN CHILIA tiu că pe ea n-o văzuse niciodată şi cînd se-ntîmplase istoria era încă la şcoală. Şi înainte de asta, cînd sal­vase cele trei vagoane cu piatră, tot la şcoală era şi ce ştia citise într-un ziar, o ştire scurtă de cîteva rîn­­duri, cum scăpase o garnitură , se desprinseseră din coada unui mar­­far trei vagoane încărcate cu pia­tră şi el manevrase în aşa fel loco­motiva încît să le iasă înainte. Va­goanele se tamponară de locomo­tiva lui gata s-o dea peste cap dar n-o dădu şi el, încetinind din ce în ce viteza, reuşi să le oprească şi să evite pericolul. Citise sau îşi imagi­nase citind că aşa se petrecuseră lu­crurile şi poate nici nu se petrecuse­ră aşa. Despre toate acestea, n-o să-l poată întreba şi mecanicul n-o să-i spună cu toate că-l luase cu el în locul celuilalt băiat pentru că nu spune niciocotită nimic şi de poves­tea cealaltă care-l interesa de fapt cel mai mult, nici nu putea fi vorba. Era prea străin de el şi prea tînăr ca să­ înţeleagă singur. Nevasta îl lăsase poate pentru că se plictisi­se să mai stea lîngă un om care nu scotea două vorbe pe zi şi nu-1 înţelegea. Nea Matei era prea mult plecat pe drumuri ca să se facă iubit de o femeie ca ea. îşi închi­puia orice, luînd drept bună tot ce spuneau băieţii care lucrau cu nea Matei şi pe nea Matei nu în­drăznea să-l întrebe şi nu-ndrăznea pentru că-l vedea prea împietrit, strîns în el, şi după aceea se întîm­­plase ceva năucitor pentru că fe­meia se întorsese la el. Nea Matei o primise, ceea ce după el era o prostie de neiertat, pentru că "Un bărbat adevărat nu face asta și fe­meia i-a şi dovedit după aceea că-1 poate călca şi mai bine în picioare. Cînd se întorsese din prima cursă mai lungă, după o absență de 36 de ore, nu o mai găsise. Asta l-a dat gata — gîndea el dar nu putea fi foarte sigur pentru că ursuz era şi înainte, aspru şi în­cruntat. Lucrase mereu cu băieţi ve­seli care făceau ghiduşii, se ţineau de toate poznele şi nea Matei îl spe­riase chiar din prima clipă, de cum îl văzuse la depou. Il ocolise pînă la şedinţa aceea de partid cînd fu­sese invitat din partea utemeului şi se trezise la sfîrşit faţă în faţă cu el şi nea Matei îi propusese să-l ia pe locomotivă. Se spunea că era cel mai bun mecanic de locomotivă dar şi cel mai al dracului, cu un ochi care nu ierta nimic şi băieţii fugeau pe capete de la el, se duceau la alţii mai îngăduitori, mai veseli, căci nimic nu te scoate mai mult din să­rite la un drum lung decît un om care să tacă lîngă tine şi să stea ca o stană de piatră. Şi-n şedinţa aceea tăcuse, abia dacă scosese cîteva vorbe şi asta atît de încet că nici nu i se auzise vocea în fun­dul sălii. Stătea în fundul sălii cu alţi utemişti şi se ridicase în picioa­re să-l vadă mai bine şi nea Matei mormăise numai ceva fără să se ri­dice de pe scaun, din primele rîn­­duri unde şedea. Asta ştia bine. Fusese o şedinţă lărgită cu invitaţi din afară, lucră­tori şi mecanici de locomotivă din tot depoul şi din partea depoului participase el şi încă alţi băieţi şi se ridicaseră în picioare să-l vadă mai bine, dar nu-i văzuseră decît ceafa uscată şi ţeapănă, parcă tur­nată în tuci şi părul cenuşiu, rărit în creştet. Băiatul care lucrase înainte cu­ el NOAPTE pe locomotivă, se lepădase de el, spusese că nu vrea să-l înveţe nimic şi nici n-are ce învăţa de la un om care nu scoate o zi în­treagă nici-o vorbă, tace în el fere­cat ca-n şapte lacăte şi cînd ter­minase de vorbit amintind de dato­ria celor în vîrstă pentru educarea tineretului, în sală se lăsase o tă­cere atît de mare că se auziră scau­nele scîrţîind. Nea Matei mai ceru o dată cuvîntul şi de data aceea se ridicase în picioare. — Eu, asta-i — spuse. Cine se ţine de mine să-l învăţ, îl învăţ — spu­sese — dar la mine ard numai căr­bunii buni — şi se aşezase la loc liniştit, lăsînd să i se vadă din nou ceafa slabă şi părul rărit în creştet şi el simţise că se petrece ceva ciu­dat cu băiatul care vorbise şi se pitise şi el pe-o bancă, între ceilalţi şi cu ceilalţi toţi din jurul lui ridi­caţi în picioare în fundul sălii. Pă­reau toţi buimăciţi, miraţi şi nedu­meriţi ca şi cum le scăpa ceva sau îi lovise direct ceva pe care nu-l înţelegeau. Privind feţele lor tăcute şi posomorite acum ca şi faţa me­canicului, nedumerirea îl copleşi şi pe el. Nu înţelegea ce anume se pe­trecuse că oameni în toată firea se purtaseră într-un fel care nu era să­nătos să se poarte cu nea Matei — el crezuse că va fi criticat şi într-un fel chiar fusese criticat — dar toate se sfîrşiră aşa încît nu mai ştia ce-i drept sau nu. Sau poate că băieţi­lor le era frică de nea Matei, dar frica nu-i putea prinde pe toţi şi n-o încercă nici el cînd îl văzu pe me­canic în faţa lui, uscăţiv şi aspru, cu ochii plumburii fixîndu-1 cu o ră­ceală de gheaţă şi-l întrebă scurt, cu aceeaşi răceală şi severitate : — Vrei să lucrezi cu mine ? — Vreau — se trezi el şoptind şi ceva din demnitatea severă a me­canicului se scurse şi-n el, înţepe­­nindu-1. — Bine — spuse mecanicul şi porni cu paşi grei şi îndesaţi. Pă­răsi sala de şedinţe. Toate astea i se băteau cap în cap ca nişte pistoane neunse, depă­şeau puterea lui de înţelegere, şi tocmai asta îl atrăgea cel mai mult, ca-ntr-o vrajă şi-l şi speria puţin. Cu toate că sperios nu era, sau nu se ştia el din fire. In copilărie îi atrăgeau la culme poveştile cu stri­goi şi fete căsăpite şi mîncate de strigoi, spuse de bunica şi odată chiar pusese pariu c-un băiat că intră noaptea în cimitir şi intrase. Dar era obosit poate, îl obosise dru­mul şi noaptea de-afară cu viscolul nemaipomenit, sau în tot cazul cum nu mai trăise el, care creştea în pu­tere din ce în ce şuierînd şi izbin­­du-se în ei ca un depou întreg de locomotive şi deodată avu senti­mentul precis că sînt pierduţi. Locomotiva îşi încetini brusc vite­za, se izbi moale în ceva nevăzut şi mecanicul scoase capul pe geam. Cînd se trase şi se uită îndărăt, avea sprîncenele încruntate, zburli­te, albite de zăpadă, gura strînsă, şănţuită de-o parte şi de alta de cute adînci, înăsprite de vînt şi o­­chii plumburii, grei. — Ne-am înzăpezit — spuse şi, ca sub înfrînarea bruscă a ochilor lui mai mult decît de zidul alb înălţat într-o parte şi alta a cabinei în care pătrunseseră ca-ntr-un tunel, loco­motiva se cutremură din toate mă­runtaiele, trimiţînd pînă-n tălpile lor vibraţia întregii garnituri şi se opri. îngheţat deodată, cu lopata goa­lă în mîini, simţind-o înspăimîntător de uşoară şi de inutilă, băiatul îşi îndreptă spinarea şi se uită la omul de lîngă el. Il văzu încruntat şi aspru, cu sprîncenele încă pline de zăpadă, zburlite şi ţepene şi pe faţă lui se ivi şi se adînci acea asprime rece, dar care — ciudat­­ acum nu părea a lui, împrumutată parcă de la alt­cineva, ca o mască, alta decît cea pe care i-o cunoştea. O asprime rece, săpată ca-n piatră şi ce era a lui era demnitatea ţeapănă şi dîr­­zenia care-i modelase pe dinăuntru trăsăturile şi i le asprise, ca şi cum ar fi zîmbit mult şi fără rost altă­dată (şi poate în împrejurări asemă­nătoare) şi c.cum ar fi ştiut că orice ţinjire de zîn­cet nu se mai poate lua înapoi şi era atent şi încordat pînă la violenţă să nu risipească ni­mic, să ţină şi să închidă totul în el sub dăltuirea aceea aspră şi dîrză. — Du-te şi-l caută pe conductorul trenului — hotărî, şi vocea lui sună la fel de aspră şi dîrză. Ne-ntîlnim în primul vagon după locomotivă. Vin și eu îndată ce fac ordine pe­­aici. Ia-ţi căciula mea, na ! — și-i în­tinse căciula. Era o căciulă veche de piele, cu urechi căptușite. Ii era strimtă, o în­desă cu greu pe cap apoi se răz­­gîndi și-o scoase. — Și dumneata... — Nu-mi purta tu de grijă ! strigă el și vocea i se înăspri şi mai mult. Vezi ce ţi-am spus. Şi nu vorbi cu nimeni. Nu stîrni panică — îi po­runci gonindu-1 din loc cu privirea şi-l năuci pentru că atît de mult nu-1 auzise niciodată vorbind. Se agăţă cu mîna de bara lune­coasă, învelită într-o crustă de ghea­ţă atît de rece că-i simţi muşcătura aspră în podul palmei pînă la os şi clătinîndu-se, se trase înapoi. Un val alb şi orbitor îl izbi în faţă şi-n piept şi a doua oară cînd încercă, închi­­zînd ochii şi sări îngropîndu-se în zăpadă, parcă sări într-un cazan clocotind. Conductorul bea ceai cu rom în cuşeta strimtă de la bucătărie, atît de strimtă ca cei doi ospătari care ieşeau sau intrau cu mîinile pline de farfurii şi pahare se frecau de el ce­­rîndu-şi de fiecare dată scuze şi con­ductorul ridica cu grijă paharul ma­siv, de sticlă groasă, să nu i-1 verse. Vagonul restaurant era plin ; cei de la geamuri priveau afară cu frunţile lipite de sticla îngheţată, să vadă unde opriseră ; ceilalţi vorbeau cu voci scăzute între ei, peste mese, cum se-ntîmplă totdeauna în vagoa­nele restaurant în timpul opririlor cînd, pe nesimţite, pasagerii îşi tem­perează vocile pînă la şoaptă, je­naţi de urechile vecine, aşteptînd ca trenul să pornească din nou şi să-şi reia conversaţiile. — Ce dracu-i asta? De ce-aţi oprit ? strigă conductorul enervat cînd îl văzu şi paharul pe jumătate plin jucă primejdios în mîna lui ri­dicată, căci tocmai atunci trecea un chelner lovindu-1 peste cot. Băiatul se lipi de el, aruncindu-i în față mirosul înecăcios de cărbune îmbibat în hainele sale, amestecat cu mirosul proaspăt de ger adus de­­afară și-i șopti atent, supraveghind cu coada ochiului spatele chelneru­lui care se oprise în ușa cuşetei. — M-a trimis nea Matei să vă spun că ne-am înzăpezit şi că... — Ce ? Aţi înnebunit? se sperie conductorul şi mîna lui se lăsă frîntă în jos clătinînd şi vărsînd un strop de ceai; apoi, din dorinţa de-a face ceva decisiv şi salvator, ridică pa­harul şi bău ce mai rămăsese dintr-o singură înghiţitură, frigîndu-se. — Nea Matei aşteaptă în primul vagon — sfîrşi băiatul ce avea de spus şi simţi o nevoie arzătoare să tragă şi el un gît de ceva tare, ceva arzător, să-l încălzească pe dină­untru, dar se stăpîni. Merseră din vagon în vagon, întîi el, apoi desmeticindu-se cu încetul, înţelegînd gravitatea situaţiei şi re­­luîndu-şi demnitatea oficială a func­ţiei, conductorul li puse scurt şi e­­nergic mîna pe umăr, făcîndu-1 să înţeleagă ceea ce el trebuia să fi ştiut din capul locului. Rămase în urmă lăsîndu-1 pe celălalt să agite lămpaşul mic, cu flacără scăzută şi să-şi deschidă drum printre oamenii somnoroşi şi buimăciţi neştiind ce se-ntîmplă, care se iveau pe jumă­tate în uşile compartimentelor sau încurcau trecerea culoarelor între­­bîndu-1 ce s-a-ntîmplat. — Nu s-a-ntîmplat nimic. Staţi li­niştiţi — le răspundea invariabil con­ductorul şi se folosea de lămpaş şi de mîna cealaltă (în care de obicei ţinea cleştele de perforat biletele), să-şi deschidă drum. Străbătură aşa trei vagoane, prin mulţimea îngrămădită pe culoar şi care părea tot mai agitată pe mă­sură ce înaintau, ca şi cum cei din apropierea locomotivei, prin nu ştie ce anume, poate prin simplul fapt că erau mai în faţa trenului, şi se opri­seră primii, îşi dădeau seama mai exact şi mai înaintea celorlalţi, de situaţie. Ajunşi la capătul vagonului de lîngă locomotivă, conductorul se opri ridicînd lămpaşul dinaintea lui nea Matei ca şi cum nu l-ar fi cunoscut pînă atunci şi-ar fi vrut să-l vadă la faţă, să se lămurească mai bine despre ce-i vorba. Nea Matei îl apăsă încet cu ochii lui plumburii, parcă vrea să pătrun­dă prin el şi conductorul lăsă lăm­paşul în jos coborîndu-şi privirea după cercurile tremurătoare de lu­mină . — Era de aşteptat. Am ştiut de a­­seară, de cum am plecat din Con­stanţa — spuse nea Matei cu vocea lui metalică şi aşteptă. — Şi ce facem ? Unde ne aflăm ? întrebă celălalt. — In plin Bărăgan. Douăzeci sau douăzeci şi cinci de kilometri înainte de Ciulniţa. Putem aştepta aici şi două zile pînă pătrunde un plug şi ne scoate. — Dumnezeu­ şi... — înjură conduc­torul şi deveni nervos. — încet, că te-aud oamenii — îl preveni nea Matei. — Ce vrei să fac ? se justifică de­zarmat conductorul şi furia lui i se păru cît se poate de îndreptăţită băiatului dar pe urmă înţelese că era o prostie. Şi poate nici nu era furie adevărată. — Să te gîndeşti ce trebuie să fa­cem— spuse nea Matei şi vocea lui pentru prima dată sună plăcut băia­tului. Avea aceeaşi asprime metalică dar îi sună plăcut, poate tocmai prin siguranţa şi îndîrjirea aceea de care avea nevoie ca să nu înceapă a țipa. — Ascultă. Dacă zici că mai sînt douăzeci de kilometri, mai încearcă — propuse conductorul și ridică din nou lămpaşul să vadă fața lui nea Matei. Fața lui nea Matei era neagră și neclintită ca o grezie . — Nu se poate. — Oricît de încet, dar să ajungem în gară. Nea Matei rămase ţeapăn, înalt, cu un cap mai înalt decît conductorul şi cu două mai înalt decît el şi bă­iatul îl văzu cum stă ţeapăn şi uscat, cu îndîrjirea înscrisă pe faţă şi ochii lui grei şi plumburii se fixară pe faţa conductorului parcă trecură din nou prin el şi-l văzu pe acesta șo­văind, clătinîndu-şi mîna cu felinarul şi coborîndu-şi ochii. Atunci înţelese că nea Matei era, de fapt, stăpîn pe situaţie şi-l ascultă atent. — Totul e să nu ne pierdem cum­pătul. Să nu transmitem panică — vorbi nea Matei şi băiatul se miră cînd îl auzi vorbind aşa. — Cum dracu să nu se transmită panică ? Cum s-o oprești ? — întrebă conductorul. — Organizînd oamenii, organizîn­­du-ne — spuse scurt nea Matei. — Și ce propui ? — Uite cum facem... facem așa — spuse nea Matei — și se vedea clar cum se încordează să se gîndească. Dumneata o iei dintr-o parte a tre­nului,­­eu din cealaltă, le spunem despre ce este vorba şi adunăm toţi comuniştii în primul vagon. Ne con­sultăm cu ei, vedem noi ce-i de făcut. — Crezi că s-ar putea ?... — De ce să nu se poată ? Inchi­­puie-ţi că lumea ar fi un tren şi s-ar opri în loc. Ce să facem ? Să ne văicărim sau să punem mîna cu to­ţii, să vedem cum ducem trenul mai departe ? Desen de BOGDAN ST1HI

Next