Scînteia, mai 1964 (Anul 33, nr. 6244-6273)

1964-05-01 / nr. 6244

Nt. 6244 Tudor Arghezi ÎNCĂ NU MAI Te-ai deşteptat să-fi spui o poveste ?... Se făcea că o dată pe an venea in poarta grădinii din Mărţişor o fată neasemuit de fru­moasă. Toate fetele din Mărţişor sunt frumoase dar asta întrecea în frumuseţe toate fetele din Bucureşti. Încercasem mereu să-i fac Icoana şi mi-a părut întotdeauna rău că nu eram zugrav. N-aveam pensulele ce se cuvin, nici niște asemenea vopsele, amintiri de aur pentru pletele-i mari învolburate pe umeri pînă peste sinii ca două turturele, miezuri de cicoare pentru ochii albaştri ca văzduhul, rîntaşe de trandafiri pentru buze — toate to­pite cu rouă în scoici. Neavînd nici hîrtie mare, mă gindeam cu picăturile astea, lacri­mile scumpe ale stelelor, de le-ași fi avut, peste noapte, să-i fac un chip pe păretele alb al casei noastre, ivită tot dintr-un basm... — Sînt ziua de 7întîi mai, mi-a spus. Tu zi-mi cum vrei, mi-a spus fata, Cătălina, Mio­riţa, Fecioara din vis. Oricum sînt tot aceeaşi, sînt ziua de intîi mai. Şi cu alai de gîngănii o însoţeau roindu-i Împrejur hore de fluturi albi, mii şi mii de fluturi fără glas şi miile de gîngănii licăritoare ca-n oglinzi, cîntăreţe, sumedenii, care grămă­dite în pomii livezii, înfloreau toată grădina. Şi de dincolo de această feciorelnică zăpadă veneau valurile de miresme, ale tuturor par­fumelor din lume şi lunci, aşternute cu ve­­linţe, covoare şi scoarţe de mirodenii. Dar fata nu venea singură niciodată, ci de mină cu taică-su, faurul lucrurilor de fier. Zi-i şi lui, mai spunea fata, cum vrei şi cum crezi mai potrivit. El e Omul Muncii, că a născocit, pe cînd eu îi cîntam, fierbintea o­­sîrdie şi osteneală de a face miracole cu bra­ţele, cu mintea, cu inima, răbdarea şi însu­fleţirea. Clădeşte cu strădanie cugetată, surpă timpurile vechi şi face alte timpuri, suflă pes­te cele în agonie şi înviază jarul tinereţii, dragostea de oameni şi voia bună, face linişti, face belşuguri, bucurii şi pace. L-ai auzit ? Basmul meu, fiule, e-adevărat. Îl trăieşti şi tu şi-l vei duce şi tu înainte, pînă departe — că basmul e încă la început. Somnul ţi-a fost adînc. Te-ai deşteptat. E ziua Fecioarei, e ziua Muncii, e Sărbă­toarea ei, e Sărbătoarea ta, Omule, biruito­­rule, începătorule, fratele meu. H. CATARGI Cazangerie Din freamătul de voie bună care se revarsă pe străzi încă din prime­le ceasuri ale dimineţii de intîi mai, un cîntec vechi şi mereu tînâr se înfiripă cu o putere năvalnică din mii şi mii de glasuri. Melodia aceasta avîntată aparţine neuitatu­lui rapsod Ciprian Porumbescu. De zeci şi zeci de ani, cîntecul acesta a însufleţit muncitorii din ţara noas­tră, exprimînd în trecut nădejdi, astăzi bucuria visurilor împli­nite, în acest tumult de viaţă liberă, care cuprinde întreaga fire, peste care, aşa cum spune cîntecul, „Cerul limpede zîmbeşte“ şi „Iarba, frunza, floarea creşte / Pe pămîn­­tu-ntinerit“, gîndul nostru se în­dreaptă şi spre cei care au cîntat în trecut ziua de întîi mai. Numeroşi scriitori şi artişti progre­sişti, oameni animaţi de înalte idea­luri cetăţeneşti, au răsfrînt în opera lor imagini ale acestei zile. Sărbă­toarea muncii a fost celebrată în versuri vibrante, străbătute de pa­tos, de simpatie şi solidaritate faţă de proletariatul revoluţionar. Cele mai multe şi cele mai fru­moase versuri închinate zilei de 1 Mai şi muncii au început să vadă lumina tiparului în revistele şi zia­rele animate de idealuri democra­tice, apropiate de poziţiile clasei muncitoare, de la sfîrşitul veacului trecut. Aceste publicaţii au militat pentru o orientare politică de alt conţinut decît acelea ale partidelor burgheze, al căror program de gu­ zimbeşte vernămint, bazat pe exploatarea maselor, nu cuprindea şi nu putea cuprinde nici o idee generoasa, de dreptate şi de etică, de promovare a talentului şi a muncii, de ocrotire a omului. Poeţi, povestitori, gazetari şi cri­tici se alăturau mişcării create de aceste reviste, aducînd în coloanele lor tinereţea, entuziasmul, credinţa, întregul freamăt al unui suflet ar­zător, dornic de forme noi de viaţă, de libertate şi dreptate socială. Ei susţineau, alături de ziarele demo­crate ale epocii, ţelurile luptătorilor pentru adevăr şi progres, ţeluri care aveau să se împlinească o jumăta­te de veac mai tîrziu. Ziua de 1 Mai nu Însuflețea nu­mai pe muncitori. întrunirile lor cu acest prilej inspirau adesea pe scriitorii epocii. In articolul „1 Mai", publicat de revista „Moftul român" în anul 1893 — revistă ce apărea sub conducerea lui I. L. Caragiale — muncitorii care „se adună să ser­beze o zi a lor, Ziua Muncii şi a re­vendicărilor de clasă“ sunt priviţi cu adânca simpatie. Articolul, care ex­prima punctul de vedere al revis­tei şi deci şi al conducătorului ei, I. L. Caragiale, arată că „între lumea care se adună astăzi, duminică, în Cişmigiu şi între gazeta asta a noas­tră este un mare punct comun , şi unii şi alţii luptăm pentru aducerea unor vremuri mai senine şi mai cinstite". Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio, N. Beldiceanu, D. T. Neculuţă, Anton Bacalbaşa au exprimat în acei ani cu sinceritate şi avînt idealuri înainta­te. Ei publicau versuri care — chiar dacă uneori aveau imperfecţiuni ar­tistice — înflăcărau prin vibraţia lor, prin suflul protestatar, prin to­nul vehement, prin accentul lor pro­fetic. N. Beldiceanu scria în poezia „Ar­mindenul" : Un moşneag cu barba albă, veac bătrîn cu ghebă-n spate, Zice „Multă sănătate ! vouă meseni de prin sate; De voiţi o primăvară cu flori albe de la rai După datinile ţarei să cinstim pe întîi Mai“. Desigur, aceste versuri sînt mai mult ecouri ale unui­­ Mai patrirar­­hal, tradiţional. O anumită sfiiciune se strecura în strofele care cîntau ziua muncii... Dar curajul va veni Încetul cu Încetul, proletarii au In* Acea Dunăre care ajunge la noi după ce a străbătut o bună parte a Europei nu mai e Dunărea albastră din valsul lui Strauss. Dar nu mai e nici altceva : doar o magistrală de transport. Mai exact spus, cea mai impunătoare cale de apă a ţării începe să devină, sub ochii noştri, o vastă şi complexă magistrală industrială. Trotuşul e un rîu al petrochimiei : Oneşti- Borzeşti. Bistriţa este energetică, în plină devenire de la Bicaz în jos spre Siret, prin salba ei de hidrocentrale. Dar, în acelaşi timp, e şi un rîu din geografia chi­miei : Săvineşti-Roznov. Reeditînd, la scara de fluviu, soarta acestor ape, Du­nărea — aşa cum udă mai multe regiuni ale ţării — traversează un întreg şir de capitole ale geografiei economice so­cialiste. Fluviul se recalifică în atîtea locuri, din Banat pînă în Deltă, Dunărea e astăzi în haine de lucru. Malul ei s-a prefăcut intr-un fremătător șantier, leagăn de siluete industriale pe toate treptele cîte se întind, în timp, de la pri­mul semn de organizare a șantierului pînă la uzina în plin mers .Drumul Dună­rii industriale îl jalonează doi piloni în­fipţi, fiecare, la cîte un capăt de ţară : la Porţile de Fier — hidrocentrala, la Galaţi — combinatul siderurgic. Cele două viitoare şi cele mai puternice ce­tăţi ale kilowaţilor şi metalului. Iar între ele, de-a lungul magistralei de o mie de kilometri, se profilează siluetele altor ce­tăţi industriale. Combinatele de îngră­şăminte (Turnu Măgurele), de celuloză şi hîrtie din paie (Călăraşi), de industriali­zare a stufului (Brăila) — în perimetrul chimiei , combinate la Turnu Severin şi Brăila — în perimetrul valorificării su­perioare a lemnului , o salbă de şantiere navale, în plină modernizare, sfîrşind cu cel mai vestit — leagănul cargourilor de la Galaţi. Cîteodată, o singură stradă poate reda fizionomia unui oraş. La fel şi Dunărea, care devine o magistrală re­prezentativă pentru ansamblul Romîniei în haine de lucru. Un ţărm odinioară tăcut şi înţelenit, prelungire­a unui Bărăgan al clăcaşilor­­ tîrguri somnolente, pe malul apei, trezite doar din cînd în cînd de freamătul sum­bru al negoţului de cereale, care umplea cîrciumile de misiţii şi vătafii zoriţi să li­chideze pe spinări de hamal (lumea lui Panait Istrati) problemele de export ale prinţilor cu moşii în Bărăgan ; arşiţa, lacrima şi durerea din cîmpia dunăreană coborau din silozuri în şlepuri ; şantiere navale, cum era Olteniţa, lansau pe apă o flotilă de lemn şi cu pînze de pe cala unde animalele de povară ţineau loc de mecanizare ; cotele apelor Dunării, într-un sens figurat, erau elementare şi — indi­ferente faţă de timp, faţă de oameni — scăzute. Pe ţărmul cu şantiere şi combinate, oa­menii nu sunt indiferenţi faţă de cotele apelor Dunării. La Porţile de Fier, ei vor preface undele de-a dreptul în lumină. Dar în multe alte locuri, sub o formă sau alta, Dunărea este şi va fi înhămată la treburile celor puternici. Pătrunzind în or­ganismul viitoarelor combinate, în din­­ceput să ştie ce vor, să ridice fruntea. Pentru delicatul şi visătorul Tra­ian Demetrescu, poet mort atît de tînâr, ziua de întîi mai este prile­jul unei meditaţii cu resfrîngeri în viitor, strofe turnate în versuri ar­monioase, într-o formă care depă­şeşte pe-a înaintaşilor săi. Poemul său „Muncitorilor" îşi păstrează şi astăzi prospeţimea şi farmecul : In Mai, cînd rozele-nfloresc, Scăldate-n aurul din soare, Popoarele sărbătoresc A muncei sfîntă sărbătoare. ....................................................................­­ • Din idealurile voastre, O, visători flămînzi şi goi, Vor răsări ca nişte astre Senine lumi cu oameni noi. Şi-n vremile acele sfinte Pămîntul poate va fi rai Vor răsuna mai dulci cuvinte In cîntecele lor de Mai ! Au trecut ani... In 1919, scrii­torul Gala Galaction publica ar­ticolul „Intîi Mai". In rînduri pline de căldură, acest maestru al prozei ro­­mîneşti celebrează „sărbătoarea muncii şi a proletariatului unit din lumea Întreagă", arătînd că : „E atît de legitimă sărbătoarea aceasta, poate singura Întreagă şi plină, su­fleteşte, într-un an de zile întreg..." Am spicuit numai cîteva momente din cronica vremii, cîteva instanta­nee literare grăitoare despre ziua de 1 Mai, aşa cum a fost ea cîn­­tată de scriitorii noştri Poeţii de astăzi dau glas imnului de bucurie al muncii libere de peste tot cuprinsul acestei frumoase ţări. 1 Mai e o zi cînd se numără roa­dele muncii desfăşurate sub Înţe­leaptă ci­inuire a Partidului Munci­toresc Român. Bilanţul ne umple de mîndrie şi de Încredere In viitorul luminos al scumpei noastre patrii, mica proceselor lor de producţie, des­coperi că prezenţa lor pe acest ţărm nu este întîmplătoare, că energiile fluviului sînt gîndite pentru intimitatea acestor procese. La Turnu Măgurele, unde crește Com­binatul de îngrășăminte chimice, Dunărea a fost angajată pe statul de plată încă de la început , în calitate de constructor. Pe locul șantierului de astăzi era baltă. Drage puternice au început să înghită apă cu nisip. Hidromecanizare. Apa a fost lăsată să se întoarcă în matca ei, în vreme ce nisipul a rămas să alcătuiască o uriaşă platformă, în căuşul căreia a început să fie zidită această nouă lume a chimiei. A dispărut o baltă, cîteva zeci de hectare care erau şi aşa date drept dispărute, pentru a răsări un lan de o jumătate de milion de hectare, suprafaţa agricolă a unei întregi regiuni ! Căci aceasta este expresia plastică a sporului de recoltă ce va fi adus ţării prin cele 400 000 tone de îngrăşăminte compuse granulate. Azot, fosfor, potasiu. Dar pentru ca miraculoasa lor forţă fertilizantă să ia naştere şi pen­tru ca o dată născută să se reverse asu­pra dropiilor, va fi nevoie, de asemenea, de cotele apelor Dunării. Principalele ma­terii prime, pirita şi apatita, vor fi aduse pe fluviu. Din cenuşa de pirită, pe lingă alte metale, se extrage un foarte concen­trat minereu de fier care, tot pe calea Dunării, va ajunge în flăcările Combinatu­lui siderurgic de la Galaţi. Marea apă va fi astfel angajată şi pe post de carieră. Gîndiţi-vă cîtă însemnătate economică prezintă amplasarea pe ţărmul Dunării a unui combinat de talia celui de la Turnu Măgurele, unde vor fi manipulate anual circa un milion şi jumătate de tone. Sar­cini ceferiste transferate fluviului. Pe măsura unor atît de complexe ce­rinţe, de la un şantier la altul şi de la o uzină la alta, cotelor apelor Dunării nu le rămîne nimic altceva de făcut, din Ba­nat pînă în Deltă, decît să se recalifice în mers. Simţămintul mării în aceşti dunăreni constructori, oameni ai fluviului, simţămintul mării vibrează profund şi acut. E un element nevăzut marea, dar prezenţa ei e resimţită aici pretutindeni, de la sălile iluminate fluo­rescent ale proiectanţilor pînă la cala unde se taie parîmele şi vasul capătă bo­tezul. Există o poezie solemnă, bărbătească, a momentului lansării, pe care n-aş putea-o asemui decît cu alte emoţii colective — clipa închiderii definitive a Bistriţei la Bicaz sau a aprinderii primului foc la furnal. E o bucurie de un fel cu totul deosebit, necunoscută generaţiilor ante­rioare, cărora, în uzine sau şantiere ce nu le aparţineau, li se întind simţămintul creaţiei. Cînd se lansează la apă un car­gou, maternitatea navală gălăţeană se preface într-un amfiteatru cu mii de spec­tatori în salopete. Sirena izbucneşte pă­timaş, vestind finalul de act de pe scena Dunării. Lansarea cargoului, plasarea lui pe orbita flotei romîneşti e un eveniment ce animă întregul oraş. Se pomeneşte în­tr-un astfel de moment de pocnetul sti­clei de şampanie lovite de bordaj — sa­lut de viaţă lungă. Dar eu aş pomeni de semnalul scurt, de scînteia sonoră din fluierul maistrului Cazacu , de feţele con­centrate ale tăietorilor de parîme, de zvîcnirea muşchilor lor care fac să cadă, la auzul semnalului, într-o mişcare simul­tană desăvîrşită, ca într-un balet, lamele topoarelor peste ombilicurile de frînghie. Regia acestui spectacol aparţine de foarte mulţi ani celui mai experimentat lansator , Dumitru Cazacu. Acele cîteva secunde care opresc respiraţia a mii de oameni reprezintă o artă îndelung şlefuită. Comunist, el a trăit cu intensitate pagina de nouă tinereţe a şantierului gălăţean, înscriindu-şi numele în calitate de laureat al Premiului de Stat , acordat unui co­lectiv „pentru contribuţiile originale aduse în proiectarea şi construirea cargoului de 4 500 tone". Creaţia şi contribuţia origi­nală se reduceau, în fostele ateliere Fer­m­e, la reparaţii de şlepuri şi la construi­rea de mici ambarcaţiuni. 126 de lansări de-a lungul a peste şapte decenii , peste 500 — în decursul ultimelor două. Cifrele nu spun însă totul. Istoria acestui şantier, transformat din temelii după naţionalizare, stea dunăreană de prima mărime, este în acelaşi timp saltul de la mic la mare. De la şlep şi şalupă la remorchere mari­time, la motonave, la cargouri. De la raza de navigaţie strict dunăreană la posibili­tatea de a naviga pe toate mările şi o­­ceanele. De la meşteşugăresc la fabricaţia în serie, de la unt la sudură automată, de la animale de povară la macarale, de la potrivitul după ochi la cercetarea cu Roentgen şi trasajul optic. Căci istoria şantierului este istoria unei tehnicităţi în plin mers. Astfel, cea mai importantă lansare la care a asistat Dumitru Cazacu, în ultimele două decenii, îmi pare a fi lansarea şantierului însuşi. Aici, într-una din zonele cele mai dinamice ale cote­lor apelor Dunării. Nava-amiral la confluenţa Dunării cu Siretul , pe lîngă şoseaua spre Tecuci şi cea spre Brăila , între bălţile Cătuşa şi Mălina , pe platoul Smîrdanului, însuşi felul acesta de localizare prin raportări la coordonate geografice largi, de anvergură unele, e capabil să sugereze dimensiunile puţin obişnuite ale celui mai important şantier dunărean. Acolo, la marginea Galaţilor, cu trei ani în urmă, într-o zi de iulie, s-a petrecut următorul eveniment : un excava­­tor a muşcat din loess prima cupă de pămînt. Astfel, pe acel gălbui platou de la confluenţa dintre fluviu şi rîu se săvîr­­şise „lansarea" şantierului spre orizontu­rile incandescente ale celui mai mare flu­viu de oţel romînesc, îşi vestea viitoarea plecare în cursă giganticul cargou, avînd la bord, de la furnale pînă la laminoare, toate agregatele siderurgiei moderne, la cel mai înalt grad de iscusinţă tehnică al acestei epoci. Căci pe „cala de lansare" dunăreană se construieşte nava-amiral a industriei noastre grele, mai puternică şi mai desăvîrşită decît celelalte nave ase­mănătoare, Hunedoara şi Reşiţa. Mulţi dintre cei care înalţă Galaţii poartă amintirea anilor de pionierat ai Hunedoarei. Romantismul lor s-a decantat într-o matură experienţă, adusă odată cu utilajele pe platoul Smîrdanului. Acest şantier, de altfel, este o autentică tablă de materii a tuturor experienţelor care leagă, într-un sens continuu ascendent, capitolele atît de diverse, şi atît de com­plexe, ale construcţiilor durate în ulti­mele două decenii. Ce oameni nu întîl­­neşti aici ! Foşti brigadieri de la Bumbeşti şi Salva, bicăzeni, creatori ai leagănelor petrochimiei moldoveneşti, constructori de oraşe şi şosele — oameni a căror biogra­fie, dacă ai desfăşura-o pe masă, ar tre­bui să arate asemenea hărţii Romîniei, punctată de marile obiective. E, de aceea, cît se poate de intere­sant să cunoşti părerea acestor oameni atît de umblaţi — alcătuind o veritabilă tablă de materii a construcţiilor — des­pre acest ultim şantier crescut din mîi­­nile lor. Nicăieri, spun ei cu toţii, n-au mai lucrat în condiţii atît de mecani­zate. Furnicarul de căruţe, munca la coada lopeţii şi a tîrnăcopului, care fă­ceau parte din imaginea de început a altor şantiere, au fost înlocuite prin mişcarea amplă şi organizată a excava­toarelor şi autobasculantelor, a screpere­­lor şi a macaralelor. Nu s-au mai încro­pit barăci, semne ale provizoratului, ci ei, constructorii, s-au mutat în oraşul viitorului combinat, Ţiglina. Hunedoa­ra — compară cei care au con­­struit-o — n-a crescut aşa. Gîndirea proiectantului şi elanul constructorului s-au ciocnit acolo mereu de liniile strîm­­be şi de croiala strimtă a vechiului. Aici, totul s-a ridicat pe o planşetă vir­gină ; liniile, contururile, „fiziologia” vii­torului organism au putut fi concepute nestînjenit, cutezător, viguros, subordo­nate unei viziuni siderurgice armonioase. Nu mă încumet să descriu panorama şantierului întrucît, înainte de a ajunge în mîna zeţarului, şirurile de plumb a­­parţin, inevitabil, zilei de ieri. Privesc spre mîine. Urmăresc liniile proiectului, simt vibraţia betonului ce-şi aşteaptă cal­marea, înalţ privirea de-a lungul sem­nelor de exclamaţie ale pilonilor înfipţi în platou, am senzaţia materială a tim­pului (da, aceste uriaşe grinzi metalice coborîte din vagoane şi urcate sus, pe verticală, şi organizate în volumuri) — tot atîtea secunde şi ceasuri acumulate în „mîine”. Mîine... Cine va dori să reconstituie, fidel, itinerarul metalului, de la mine­reu la laminate, socotind că va parcurge astfel întreaga reţea de căi ferate uzina­le a combinatului, va avea de parcurs distanţa de la Bucureşti la Galaţi. Fără a socoti, însă, celelalte drumuri, cu mult mai lungi şi cu mult mai diverse, pe ape, Înmănuncheate ca într-un focar, în rada unui port pe care cartografii vor trebui să-l consemneze. Aici va fi portul — mi se spune. Căci însoţitorul meu pe şan­tier, un inginer constructor hunedorean — la care rigoarea cifrei se împleteşte cu viziunea plastică de anvergură a a ţinut să-mi arate şi viitoarea poartă de apă a combinatului, legătura lui prin Du­năre cu lumea întreagă. Aceasta şi este raţiunea amplasării navei-amiral a indus­triei noastre siderurgice. Priveam îm­preună apele verzui şi tulburi ale bălţii Cătuşa, unde se vor înălţa cheiuri şi că­pitănii, consecinţe atît de inedite ale şarjelor de oţel. Fluviul va pătrunde pînă aici, reîmprospătînd geografia acestor locuri, cargouri vor pătrunde pînă aici, iar cotele apelor Dunării vor face astfel atingere şi cu cofa de oţel pe cap de locuitor. Acesta şi nu altul... Oraşul întîmpina odinioară fluviul prin ceea ce avea mai mărginaş şi mai decrepit. Magazii sumbre şi fără stil, în afara stilului de măsline cu ridicata, ho­­tare de periferie deznădăjduită, cocoţa­te pe malul priporos, ca pe buza crăpa­tă a unei prăpăstii, ieşeau la ţărmul Du­nării , ciudată procesiune suburbană. Balcoane pe verticală, aplicate peste fa­ţadele pastelate, în armonie cu năfra­mele de clorofilă ale zăvoaielor de pes­te ape, aduc fluviului salutul arhitecto­nic al celei mai impunătoare aşezări du­nărene. Oraşul salută astfel fluviul prin însuşi centrul său. De la faleza modernă, în plină amenajare, legînd portul de car­tierul Ţiglina, zonă de agrement şi o­­dihnă, urci scări monumentale la capă­tul unei esplanade. Şi te afli în plin cen­tru. Farmecul, originalitatea acestui ta­blou urbanistic sînt ecoul unei ingenioa­se idei. Arhitecţii şi-au luat drept cola­boratoare, în plan estetic, Dunărea. Au înţeles că încadrarea ei în rama amplă a centrului gălăţean ar adăuga oraşului o notă de măreţie. Comunicării cu fluviul, încadrării lui în oraş, deci viziunii monumentale, i s-a asociat concentrarea asupra detaliului menit să dea căldură și intimitate. Oaze frumos gîndite. Bănci printre tufe de trandafiri, împrejurul unor havuze, din mijlocul cărora urcă, neistovită plămădi­re, cupe de apă vie, asemenea unor potire străvezii, continuu revărsate. Pe înnoptate, lămpi pitice, crescute din co­voarele florale, aprind pe suprafaţa poti­relor lichide lumini de poveste. Monu­mentalitatea şi detaliul, în acest spaţiu dunărean, se pun reciproc în valoare. Linia centrului gălăţean e prelungită în mai vastul spaţiu al Tiglirei. Acolo, cîteva mii de apartamente sunt supuse legilor înţelepte de viaţă ale microraio­­nului. O parte dintre constructorii Ţigli­­nei sînt aceiaşi oameni care au dat Bucu­­reştiului complexul arhitectonic din Pia­ţa Palatului. Şi aşa cum atunci, primilor locatari, li s-au înmînat cheile noilor a­­partamente, acelor constructori li s-au înmînat bilete de tren pentru Galaţi. Cu lutul, inert şi încăpăţînat, s-a dus o luptă într-adevăr pieptişă, pînă la imaginea de astăzi a unei Ţigli­­ne care, estetic şi funcţional, sim­bolizează o victorie, republicană, a con­strucţiei desfăşurate de locuinţe. Cineva stabilea următoarea comparaţie : dacă Ţiglina ar avea forma unui bloc prelung, neîntrerupt, cu un singur etaj, atunci ar fi acoperită distanţa dintre Galaţi şi Brăila. Acesta este oraşul, nu altul, care cu douăzeci de ani în urmă ajunsese un imens morman de ruine. Sub bombele și în pîrjolul hoardelor fasciste, cărora le fugea pămîntul de sub picioare, în cîte­va zeci de ore au dispărut șase mii de case. Dacă n-ar fi existat de mai înainte, expresia „a fi la pămînt* ar fi trebuit să se nască din tragica imagine a mor­­mîntului gălăţean. Le părea imposibil, unora, ca oraşul să se mai ridice vreo­dată în picioare. Dar oamenii Galaţiului muncitoresc, ai Portului Roşu, la chema­rea partidului, au pornit încrezători să înlăture dezastrul. Amintirea faptelor lor de atunci s-a întipărit în numele date u­­­nor străzi : strada Reconstrucţiei, strada Muncii Voluntare, Pasajul brigadierilor... Acesta, şi nu altul, este oraşul căruia i s-a decernat, în anul 1963, diploma şi premiul I pe ţară în întrecerea patriotică pentru buna gospodărire şi înfrumuseţare a oraşelor. Imn şi vals Asta poate şi explică, în atîtea pagini scrise despre Galaţiul renăscut, prezenţa stăruitoare a imaginii păsării Phoenix, înviată din propria ei cenuşă. Greşit ! Renăscută, pasărea Phoenix era aceeaşi. Capitala Dunării, însă, faţă de propriul său trecut, e o cu totul altă pasăre , cu alte aripi, cu alt zbor, spre alte zări. Mă gîndesc şi la acea pulsaţie a vie­ţii pe care Galaţiul, nelipsit de ritm nici în trecut, n-a cunoscut-o nicicînd... Multă paradă se făcea de pros­peritatea Galaţiului, dar ce însemna ea în realitate, şi pentru cine, şi împo- Vletor VINTU (Continuare in pag. IV-a) Victor Eftimiu Cerul limpede Cotele apelor Dunării AUREL JIQUIDI Internationala (1932) Mesager dunărean Tinereţea Galaţiului s Tiglina Foto M. Andreeica S­C­E­N­T­E­I­A Pag. 3

Next