Scînteia, mai 1964 (Anul 33, nr. 6244-6273)
1964-05-01 / nr. 6244
Nt. 6244 Tudor Arghezi ÎNCĂ NU MAI Te-ai deşteptat să-fi spui o poveste ?... Se făcea că o dată pe an venea in poarta grădinii din Mărţişor o fată neasemuit de frumoasă. Toate fetele din Mărţişor sunt frumoase dar asta întrecea în frumuseţe toate fetele din Bucureşti. Încercasem mereu să-i fac Icoana şi mi-a părut întotdeauna rău că nu eram zugrav. N-aveam pensulele ce se cuvin, nici niște asemenea vopsele, amintiri de aur pentru pletele-i mari învolburate pe umeri pînă peste sinii ca două turturele, miezuri de cicoare pentru ochii albaştri ca văzduhul, rîntaşe de trandafiri pentru buze — toate topite cu rouă în scoici. Neavînd nici hîrtie mare, mă gindeam cu picăturile astea, lacrimile scumpe ale stelelor, de le-ași fi avut, peste noapte, să-i fac un chip pe păretele alb al casei noastre, ivită tot dintr-un basm... — Sînt ziua de 7întîi mai, mi-a spus. Tu zi-mi cum vrei, mi-a spus fata, Cătălina, Mioriţa, Fecioara din vis. Oricum sînt tot aceeaşi, sînt ziua de intîi mai. Şi cu alai de gîngănii o însoţeau roindu-i Împrejur hore de fluturi albi, mii şi mii de fluturi fără glas şi miile de gîngănii licăritoare ca-n oglinzi, cîntăreţe, sumedenii, care grămădite în pomii livezii, înfloreau toată grădina. Şi de dincolo de această feciorelnică zăpadă veneau valurile de miresme, ale tuturor parfumelor din lume şi lunci, aşternute cu velinţe, covoare şi scoarţe de mirodenii. Dar fata nu venea singură niciodată, ci de mină cu taică-su, faurul lucrurilor de fier. Zi-i şi lui, mai spunea fata, cum vrei şi cum crezi mai potrivit. El e Omul Muncii, că a născocit, pe cînd eu îi cîntam, fierbintea osîrdie şi osteneală de a face miracole cu braţele, cu mintea, cu inima, răbdarea şi însufleţirea. Clădeşte cu strădanie cugetată, surpă timpurile vechi şi face alte timpuri, suflă peste cele în agonie şi înviază jarul tinereţii, dragostea de oameni şi voia bună, face linişti, face belşuguri, bucurii şi pace. L-ai auzit ? Basmul meu, fiule, e-adevărat. Îl trăieşti şi tu şi-l vei duce şi tu înainte, pînă departe — că basmul e încă la început. Somnul ţi-a fost adînc. Te-ai deşteptat. E ziua Fecioarei, e ziua Muncii, e Sărbătoarea ei, e Sărbătoarea ta, Omule, biruitorule, începătorule, fratele meu. H. CATARGI Cazangerie Din freamătul de voie bună care se revarsă pe străzi încă din primele ceasuri ale dimineţii de intîi mai, un cîntec vechi şi mereu tînâr se înfiripă cu o putere năvalnică din mii şi mii de glasuri. Melodia aceasta avîntată aparţine neuitatului rapsod Ciprian Porumbescu. De zeci şi zeci de ani, cîntecul acesta a însufleţit muncitorii din ţara noastră, exprimînd în trecut nădejdi, astăzi bucuria visurilor împlinite, în acest tumult de viaţă liberă, care cuprinde întreaga fire, peste care, aşa cum spune cîntecul, „Cerul limpede zîmbeşte“ şi „Iarba, frunza, floarea creşte / Pe pămîntu-ntinerit“, gîndul nostru se îndreaptă şi spre cei care au cîntat în trecut ziua de întîi mai. Numeroşi scriitori şi artişti progresişti, oameni animaţi de înalte idealuri cetăţeneşti, au răsfrînt în opera lor imagini ale acestei zile. Sărbătoarea muncii a fost celebrată în versuri vibrante, străbătute de patos, de simpatie şi solidaritate faţă de proletariatul revoluţionar. Cele mai multe şi cele mai frumoase versuri închinate zilei de 1 Mai şi muncii au început să vadă lumina tiparului în revistele şi ziarele animate de idealuri democratice, apropiate de poziţiile clasei muncitoare, de la sfîrşitul veacului trecut. Aceste publicaţii au militat pentru o orientare politică de alt conţinut decît acelea ale partidelor burgheze, al căror program de gu zimbeşte vernămint, bazat pe exploatarea maselor, nu cuprindea şi nu putea cuprinde nici o idee generoasa, de dreptate şi de etică, de promovare a talentului şi a muncii, de ocrotire a omului. Poeţi, povestitori, gazetari şi critici se alăturau mişcării create de aceste reviste, aducînd în coloanele lor tinereţea, entuziasmul, credinţa, întregul freamăt al unui suflet arzător, dornic de forme noi de viaţă, de libertate şi dreptate socială. Ei susţineau, alături de ziarele democrate ale epocii, ţelurile luptătorilor pentru adevăr şi progres, ţeluri care aveau să se împlinească o jumătate de veac mai tîrziu. Ziua de 1 Mai nu Însuflețea numai pe muncitori. întrunirile lor cu acest prilej inspirau adesea pe scriitorii epocii. In articolul „1 Mai", publicat de revista „Moftul român" în anul 1893 — revistă ce apărea sub conducerea lui I. L. Caragiale — muncitorii care „se adună să serbeze o zi a lor, Ziua Muncii şi a revendicărilor de clasă“ sunt priviţi cu adânca simpatie. Articolul, care exprima punctul de vedere al revistei şi deci şi al conducătorului ei, I. L. Caragiale, arată că „între lumea care se adună astăzi, duminică, în Cişmigiu şi între gazeta asta a noastră este un mare punct comun , şi unii şi alţii luptăm pentru aducerea unor vremuri mai senine şi mai cinstite". Traian Demetrescu, Ion Păun-Pincio, N. Beldiceanu, D. T. Neculuţă, Anton Bacalbaşa au exprimat în acei ani cu sinceritate şi avînt idealuri înaintate. Ei publicau versuri care — chiar dacă uneori aveau imperfecţiuni artistice — înflăcărau prin vibraţia lor, prin suflul protestatar, prin tonul vehement, prin accentul lor profetic. N. Beldiceanu scria în poezia „Armindenul" : Un moşneag cu barba albă, veac bătrîn cu ghebă-n spate, Zice „Multă sănătate ! vouă meseni de prin sate; De voiţi o primăvară cu flori albe de la rai După datinile ţarei să cinstim pe întîi Mai“. Desigur, aceste versuri sînt mai mult ecouri ale unui Mai patrirarhal, tradiţional. O anumită sfiiciune se strecura în strofele care cîntau ziua muncii... Dar curajul va veni Încetul cu Încetul, proletarii au In* Acea Dunăre care ajunge la noi după ce a străbătut o bună parte a Europei nu mai e Dunărea albastră din valsul lui Strauss. Dar nu mai e nici altceva : doar o magistrală de transport. Mai exact spus, cea mai impunătoare cale de apă a ţării începe să devină, sub ochii noştri, o vastă şi complexă magistrală industrială. Trotuşul e un rîu al petrochimiei : Oneşti- Borzeşti. Bistriţa este energetică, în plină devenire de la Bicaz în jos spre Siret, prin salba ei de hidrocentrale. Dar, în acelaşi timp, e şi un rîu din geografia chimiei : Săvineşti-Roznov. Reeditînd, la scara de fluviu, soarta acestor ape, Dunărea — aşa cum udă mai multe regiuni ale ţării — traversează un întreg şir de capitole ale geografiei economice socialiste. Fluviul se recalifică în atîtea locuri, din Banat pînă în Deltă, Dunărea e astăzi în haine de lucru. Malul ei s-a prefăcut intr-un fremătător șantier, leagăn de siluete industriale pe toate treptele cîte se întind, în timp, de la primul semn de organizare a șantierului pînă la uzina în plin mers .Drumul Dunării industriale îl jalonează doi piloni înfipţi, fiecare, la cîte un capăt de ţară : la Porţile de Fier — hidrocentrala, la Galaţi — combinatul siderurgic. Cele două viitoare şi cele mai puternice cetăţi ale kilowaţilor şi metalului. Iar între ele, de-a lungul magistralei de o mie de kilometri, se profilează siluetele altor cetăţi industriale. Combinatele de îngrăşăminte (Turnu Măgurele), de celuloză şi hîrtie din paie (Călăraşi), de industrializare a stufului (Brăila) — în perimetrul chimiei , combinate la Turnu Severin şi Brăila — în perimetrul valorificării superioare a lemnului , o salbă de şantiere navale, în plină modernizare, sfîrşind cu cel mai vestit — leagănul cargourilor de la Galaţi. Cîteodată, o singură stradă poate reda fizionomia unui oraş. La fel şi Dunărea, care devine o magistrală reprezentativă pentru ansamblul Romîniei în haine de lucru. Un ţărm odinioară tăcut şi înţelenit, prelungirea unui Bărăgan al clăcaşilor tîrguri somnolente, pe malul apei, trezite doar din cînd în cînd de freamătul sumbru al negoţului de cereale, care umplea cîrciumile de misiţii şi vătafii zoriţi să lichideze pe spinări de hamal (lumea lui Panait Istrati) problemele de export ale prinţilor cu moşii în Bărăgan ; arşiţa, lacrima şi durerea din cîmpia dunăreană coborau din silozuri în şlepuri ; şantiere navale, cum era Olteniţa, lansau pe apă o flotilă de lemn şi cu pînze de pe cala unde animalele de povară ţineau loc de mecanizare ; cotele apelor Dunării, într-un sens figurat, erau elementare şi — indiferente faţă de timp, faţă de oameni — scăzute. Pe ţărmul cu şantiere şi combinate, oamenii nu sunt indiferenţi faţă de cotele apelor Dunării. La Porţile de Fier, ei vor preface undele de-a dreptul în lumină. Dar în multe alte locuri, sub o formă sau alta, Dunărea este şi va fi înhămată la treburile celor puternici. Pătrunzind în organismul viitoarelor combinate, în dinceput să ştie ce vor, să ridice fruntea. Pentru delicatul şi visătorul Traian Demetrescu, poet mort atît de tînâr, ziua de întîi mai este prilejul unei meditaţii cu resfrîngeri în viitor, strofe turnate în versuri armonioase, într-o formă care depăşeşte pe-a înaintaşilor săi. Poemul său „Muncitorilor" îşi păstrează şi astăzi prospeţimea şi farmecul : In Mai, cînd rozele-nfloresc, Scăldate-n aurul din soare, Popoarele sărbătoresc A muncei sfîntă sărbătoare. .................................................................... • Din idealurile voastre, O, visători flămînzi şi goi, Vor răsări ca nişte astre Senine lumi cu oameni noi. Şi-n vremile acele sfinte Pămîntul poate va fi rai Vor răsuna mai dulci cuvinte In cîntecele lor de Mai ! Au trecut ani... In 1919, scriitorul Gala Galaction publica articolul „Intîi Mai". In rînduri pline de căldură, acest maestru al prozei romîneşti celebrează „sărbătoarea muncii şi a proletariatului unit din lumea Întreagă", arătînd că : „E atît de legitimă sărbătoarea aceasta, poate singura Întreagă şi plină, sufleteşte, într-un an de zile întreg..." Am spicuit numai cîteva momente din cronica vremii, cîteva instantanee literare grăitoare despre ziua de 1 Mai, aşa cum a fost ea cîntată de scriitorii noştri Poeţii de astăzi dau glas imnului de bucurie al muncii libere de peste tot cuprinsul acestei frumoase ţări. 1 Mai e o zi cînd se numără roadele muncii desfăşurate sub Înţeleaptă ciinuire a Partidului Muncitoresc Român. Bilanţul ne umple de mîndrie şi de Încredere In viitorul luminos al scumpei noastre patrii, mica proceselor lor de producţie, descoperi că prezenţa lor pe acest ţărm nu este întîmplătoare, că energiile fluviului sînt gîndite pentru intimitatea acestor procese. La Turnu Măgurele, unde crește Combinatul de îngrășăminte chimice, Dunărea a fost angajată pe statul de plată încă de la început , în calitate de constructor. Pe locul șantierului de astăzi era baltă. Drage puternice au început să înghită apă cu nisip. Hidromecanizare. Apa a fost lăsată să se întoarcă în matca ei, în vreme ce nisipul a rămas să alcătuiască o uriaşă platformă, în căuşul căreia a început să fie zidită această nouă lume a chimiei. A dispărut o baltă, cîteva zeci de hectare care erau şi aşa date drept dispărute, pentru a răsări un lan de o jumătate de milion de hectare, suprafaţa agricolă a unei întregi regiuni ! Căci aceasta este expresia plastică a sporului de recoltă ce va fi adus ţării prin cele 400 000 tone de îngrăşăminte compuse granulate. Azot, fosfor, potasiu. Dar pentru ca miraculoasa lor forţă fertilizantă să ia naştere şi pentru ca o dată născută să se reverse asupra dropiilor, va fi nevoie, de asemenea, de cotele apelor Dunării. Principalele materii prime, pirita şi apatita, vor fi aduse pe fluviu. Din cenuşa de pirită, pe lingă alte metale, se extrage un foarte concentrat minereu de fier care, tot pe calea Dunării, va ajunge în flăcările Combinatului siderurgic de la Galaţi. Marea apă va fi astfel angajată şi pe post de carieră. Gîndiţi-vă cîtă însemnătate economică prezintă amplasarea pe ţărmul Dunării a unui combinat de talia celui de la Turnu Măgurele, unde vor fi manipulate anual circa un milion şi jumătate de tone. Sarcini ceferiste transferate fluviului. Pe măsura unor atît de complexe cerinţe, de la un şantier la altul şi de la o uzină la alta, cotelor apelor Dunării nu le rămîne nimic altceva de făcut, din Banat pînă în Deltă, decît să se recalifice în mers. Simţămintul mării în aceşti dunăreni constructori, oameni ai fluviului, simţămintul mării vibrează profund şi acut. E un element nevăzut marea, dar prezenţa ei e resimţită aici pretutindeni, de la sălile iluminate fluorescent ale proiectanţilor pînă la cala unde se taie parîmele şi vasul capătă botezul. Există o poezie solemnă, bărbătească, a momentului lansării, pe care n-aş putea-o asemui decît cu alte emoţii colective — clipa închiderii definitive a Bistriţei la Bicaz sau a aprinderii primului foc la furnal. E o bucurie de un fel cu totul deosebit, necunoscută generaţiilor anterioare, cărora, în uzine sau şantiere ce nu le aparţineau, li se întind simţămintul creaţiei. Cînd se lansează la apă un cargou, maternitatea navală gălăţeană se preface într-un amfiteatru cu mii de spectatori în salopete. Sirena izbucneşte pătimaş, vestind finalul de act de pe scena Dunării. Lansarea cargoului, plasarea lui pe orbita flotei romîneşti e un eveniment ce animă întregul oraş. Se pomeneşte într-un astfel de moment de pocnetul sticlei de şampanie lovite de bordaj — salut de viaţă lungă. Dar eu aş pomeni de semnalul scurt, de scînteia sonoră din fluierul maistrului Cazacu , de feţele concentrate ale tăietorilor de parîme, de zvîcnirea muşchilor lor care fac să cadă, la auzul semnalului, într-o mişcare simultană desăvîrşită, ca într-un balet, lamele topoarelor peste ombilicurile de frînghie. Regia acestui spectacol aparţine de foarte mulţi ani celui mai experimentat lansator , Dumitru Cazacu. Acele cîteva secunde care opresc respiraţia a mii de oameni reprezintă o artă îndelung şlefuită. Comunist, el a trăit cu intensitate pagina de nouă tinereţe a şantierului gălăţean, înscriindu-şi numele în calitate de laureat al Premiului de Stat , acordat unui colectiv „pentru contribuţiile originale aduse în proiectarea şi construirea cargoului de 4 500 tone". Creaţia şi contribuţia originală se reduceau, în fostele ateliere Ferme, la reparaţii de şlepuri şi la construirea de mici ambarcaţiuni. 126 de lansări de-a lungul a peste şapte decenii , peste 500 — în decursul ultimelor două. Cifrele nu spun însă totul. Istoria acestui şantier, transformat din temelii după naţionalizare, stea dunăreană de prima mărime, este în acelaşi timp saltul de la mic la mare. De la şlep şi şalupă la remorchere maritime, la motonave, la cargouri. De la raza de navigaţie strict dunăreană la posibilitatea de a naviga pe toate mările şi oceanele. De la meşteşugăresc la fabricaţia în serie, de la unt la sudură automată, de la animale de povară la macarale, de la potrivitul după ochi la cercetarea cu Roentgen şi trasajul optic. Căci istoria şantierului este istoria unei tehnicităţi în plin mers. Astfel, cea mai importantă lansare la care a asistat Dumitru Cazacu, în ultimele două decenii, îmi pare a fi lansarea şantierului însuşi. Aici, într-una din zonele cele mai dinamice ale cotelor apelor Dunării. Nava-amiral la confluenţa Dunării cu Siretul , pe lîngă şoseaua spre Tecuci şi cea spre Brăila , între bălţile Cătuşa şi Mălina , pe platoul Smîrdanului, însuşi felul acesta de localizare prin raportări la coordonate geografice largi, de anvergură unele, e capabil să sugereze dimensiunile puţin obişnuite ale celui mai important şantier dunărean. Acolo, la marginea Galaţilor, cu trei ani în urmă, într-o zi de iulie, s-a petrecut următorul eveniment : un excavator a muşcat din loess prima cupă de pămînt. Astfel, pe acel gălbui platou de la confluenţa dintre fluviu şi rîu se săvîrşise „lansarea" şantierului spre orizonturile incandescente ale celui mai mare fluviu de oţel romînesc, îşi vestea viitoarea plecare în cursă giganticul cargou, avînd la bord, de la furnale pînă la laminoare, toate agregatele siderurgiei moderne, la cel mai înalt grad de iscusinţă tehnică al acestei epoci. Căci pe „cala de lansare" dunăreană se construieşte nava-amiral a industriei noastre grele, mai puternică şi mai desăvîrşită decît celelalte nave asemănătoare, Hunedoara şi Reşiţa. Mulţi dintre cei care înalţă Galaţii poartă amintirea anilor de pionierat ai Hunedoarei. Romantismul lor s-a decantat într-o matură experienţă, adusă odată cu utilajele pe platoul Smîrdanului. Acest şantier, de altfel, este o autentică tablă de materii a tuturor experienţelor care leagă, într-un sens continuu ascendent, capitolele atît de diverse, şi atît de complexe, ale construcţiilor durate în ultimele două decenii. Ce oameni nu întîlneşti aici ! Foşti brigadieri de la Bumbeşti şi Salva, bicăzeni, creatori ai leagănelor petrochimiei moldoveneşti, constructori de oraşe şi şosele — oameni a căror biografie, dacă ai desfăşura-o pe masă, ar trebui să arate asemenea hărţii Romîniei, punctată de marile obiective. E, de aceea, cît se poate de interesant să cunoşti părerea acestor oameni atît de umblaţi — alcătuind o veritabilă tablă de materii a construcţiilor — despre acest ultim şantier crescut din mîinile lor. Nicăieri, spun ei cu toţii, n-au mai lucrat în condiţii atît de mecanizate. Furnicarul de căruţe, munca la coada lopeţii şi a tîrnăcopului, care făceau parte din imaginea de început a altor şantiere, au fost înlocuite prin mişcarea amplă şi organizată a excavatoarelor şi autobasculantelor, a screperelor şi a macaralelor. Nu s-au mai încropit barăci, semne ale provizoratului, ci ei, constructorii, s-au mutat în oraşul viitorului combinat, Ţiglina. Hunedoara — compară cei care au construit-o — n-a crescut aşa. Gîndirea proiectantului şi elanul constructorului s-au ciocnit acolo mereu de liniile strîmbe şi de croiala strimtă a vechiului. Aici, totul s-a ridicat pe o planşetă virgină ; liniile, contururile, „fiziologia” viitorului organism au putut fi concepute nestînjenit, cutezător, viguros, subordonate unei viziuni siderurgice armonioase. Nu mă încumet să descriu panorama şantierului întrucît, înainte de a ajunge în mîna zeţarului, şirurile de plumb aparţin, inevitabil, zilei de ieri. Privesc spre mîine. Urmăresc liniile proiectului, simt vibraţia betonului ce-şi aşteaptă calmarea, înalţ privirea de-a lungul semnelor de exclamaţie ale pilonilor înfipţi în platou, am senzaţia materială a timpului (da, aceste uriaşe grinzi metalice coborîte din vagoane şi urcate sus, pe verticală, şi organizate în volumuri) — tot atîtea secunde şi ceasuri acumulate în „mîine”. Mîine... Cine va dori să reconstituie, fidel, itinerarul metalului, de la minereu la laminate, socotind că va parcurge astfel întreaga reţea de căi ferate uzinale a combinatului, va avea de parcurs distanţa de la Bucureşti la Galaţi. Fără a socoti, însă, celelalte drumuri, cu mult mai lungi şi cu mult mai diverse, pe ape, Înmănuncheate ca într-un focar, în rada unui port pe care cartografii vor trebui să-l consemneze. Aici va fi portul — mi se spune. Căci însoţitorul meu pe şantier, un inginer constructor hunedorean — la care rigoarea cifrei se împleteşte cu viziunea plastică de anvergură a a ţinut să-mi arate şi viitoarea poartă de apă a combinatului, legătura lui prin Dunăre cu lumea întreagă. Aceasta şi este raţiunea amplasării navei-amiral a industriei noastre siderurgice. Priveam împreună apele verzui şi tulburi ale bălţii Cătuşa, unde se vor înălţa cheiuri şi căpitănii, consecinţe atît de inedite ale şarjelor de oţel. Fluviul va pătrunde pînă aici, reîmprospătînd geografia acestor locuri, cargouri vor pătrunde pînă aici, iar cotele apelor Dunării vor face astfel atingere şi cu cofa de oţel pe cap de locuitor. Acesta şi nu altul... Oraşul întîmpina odinioară fluviul prin ceea ce avea mai mărginaş şi mai decrepit. Magazii sumbre şi fără stil, în afara stilului de măsline cu ridicata, hotare de periferie deznădăjduită, cocoţate pe malul priporos, ca pe buza crăpată a unei prăpăstii, ieşeau la ţărmul Dunării , ciudată procesiune suburbană. Balcoane pe verticală, aplicate peste faţadele pastelate, în armonie cu năframele de clorofilă ale zăvoaielor de peste ape, aduc fluviului salutul arhitectonic al celei mai impunătoare aşezări dunărene. Oraşul salută astfel fluviul prin însuşi centrul său. De la faleza modernă, în plină amenajare, legînd portul de cartierul Ţiglina, zonă de agrement şi odihnă, urci scări monumentale la capătul unei esplanade. Şi te afli în plin centru. Farmecul, originalitatea acestui tablou urbanistic sînt ecoul unei ingenioase idei. Arhitecţii şi-au luat drept colaboratoare, în plan estetic, Dunărea. Au înţeles că încadrarea ei în rama amplă a centrului gălăţean ar adăuga oraşului o notă de măreţie. Comunicării cu fluviul, încadrării lui în oraş, deci viziunii monumentale, i s-a asociat concentrarea asupra detaliului menit să dea căldură și intimitate. Oaze frumos gîndite. Bănci printre tufe de trandafiri, împrejurul unor havuze, din mijlocul cărora urcă, neistovită plămădire, cupe de apă vie, asemenea unor potire străvezii, continuu revărsate. Pe înnoptate, lămpi pitice, crescute din covoarele florale, aprind pe suprafaţa potirelor lichide lumini de poveste. Monumentalitatea şi detaliul, în acest spaţiu dunărean, se pun reciproc în valoare. Linia centrului gălăţean e prelungită în mai vastul spaţiu al Tiglirei. Acolo, cîteva mii de apartamente sunt supuse legilor înţelepte de viaţă ale microraionului. O parte dintre constructorii Ţiglinei sînt aceiaşi oameni care au dat Bucureştiului complexul arhitectonic din Piaţa Palatului. Şi aşa cum atunci, primilor locatari, li s-au înmînat cheile noilor apartamente, acelor constructori li s-au înmînat bilete de tren pentru Galaţi. Cu lutul, inert şi încăpăţînat, s-a dus o luptă într-adevăr pieptişă, pînă la imaginea de astăzi a unei Ţigline care, estetic şi funcţional, simbolizează o victorie, republicană, a construcţiei desfăşurate de locuinţe. Cineva stabilea următoarea comparaţie : dacă Ţiglina ar avea forma unui bloc prelung, neîntrerupt, cu un singur etaj, atunci ar fi acoperită distanţa dintre Galaţi şi Brăila. Acesta este oraşul, nu altul, care cu douăzeci de ani în urmă ajunsese un imens morman de ruine. Sub bombele și în pîrjolul hoardelor fasciste, cărora le fugea pămîntul de sub picioare, în cîteva zeci de ore au dispărut șase mii de case. Dacă n-ar fi existat de mai înainte, expresia „a fi la pămînt* ar fi trebuit să se nască din tragica imagine a mormîntului gălăţean. Le părea imposibil, unora, ca oraşul să se mai ridice vreodată în picioare. Dar oamenii Galaţiului muncitoresc, ai Portului Roşu, la chemarea partidului, au pornit încrezători să înlăture dezastrul. Amintirea faptelor lor de atunci s-a întipărit în numele date unor străzi : strada Reconstrucţiei, strada Muncii Voluntare, Pasajul brigadierilor... Acesta, şi nu altul, este oraşul căruia i s-a decernat, în anul 1963, diploma şi premiul I pe ţară în întrecerea patriotică pentru buna gospodărire şi înfrumuseţare a oraşelor. Imn şi vals Asta poate şi explică, în atîtea pagini scrise despre Galaţiul renăscut, prezenţa stăruitoare a imaginii păsării Phoenix, înviată din propria ei cenuşă. Greşit ! Renăscută, pasărea Phoenix era aceeaşi. Capitala Dunării, însă, faţă de propriul său trecut, e o cu totul altă pasăre , cu alte aripi, cu alt zbor, spre alte zări. Mă gîndesc şi la acea pulsaţie a vieţii pe care Galaţiul, nelipsit de ritm nici în trecut, n-a cunoscut-o nicicînd... Multă paradă se făcea de prosperitatea Galaţiului, dar ce însemna ea în realitate, şi pentru cine, şi împo- Vletor VINTU (Continuare in pag. IV-a) Victor Eftimiu Cerul limpede Cotele apelor Dunării AUREL JIQUIDI Internationala (1932) Mesager dunărean Tinereţea Galaţiului s Tiglina Foto M. Andreeica SCENTEIA Pag. 3