Scînteia, mai 1965 (Anul 34, nr. 6606-6635)
1965-05-01 / nr. 6606
Nr. 6606 (Urmare din pag. II-a) — Destul ca sa economisesc penu o motocicletă. Şi la cîştig, şi la muncă, la toate, trebuiesă te simţi om şi stăpîn. Eu o să călăresc motocicleta şi nu ca pe mine. Cînd cunoşti oameni ca aceia din echipa lui Manea, vîrstnici experimentaţi sau tineri pe care îi formează, toate proorocirile unor scrieri pesimiste fantastice, despre viitoarea înrobire a omului de către maşină, îţi apar născute din necunoaşterea realităţii, sau poate din studierea altui tip de om, din altă societate, omul care nu munceşte pentru el şi pentru ai săi şi căruia scopul muncii îi poate fi indiferent, diferit aceste deosebiri: pe dumneavoastră, personal, ce vă satisface cel mai mult ? — N-o să vă dau lista utilajelor schimbate, ba, dimpotrivă, aş putea spune că noi sîntem o excepţie, că munca ştanţatorului, în esenţă, nu s-a schimbat mult la „Banatul”. — Şi atunci ? — Atunci, pe lîngă condiţiile generale pe care le-aţi amintit, o să vă vorbesc de una care îmi stă la suflet. Eu şi bărbatul meu sîntem nemţi. Se spune că nemţii sînt muncitori şi că le place corectitudinea, înainte însă n-aveam mare dragoste de muncă. Acum, ce-mi stă mie la inimă e cinstea şi dreptatea. Azi, dacă munceşti bine, nu există să nu răzbeşti, să nu ţi se recunoască. Poate nu se integrează exact în economia politică, dar pe lîngă toate schimbările intervenite în munca oamenilor noştri, puneţi şi acestea, pomenite de o veche muncitoare : cinstea și dreptatea. - „ASCULTAT! “ PE SOŢIE" ECATERINA BURIAN • o femeie apropiată de vîrsta pensiei, cu un cap blond şi gingaş plantat pe un corp voinic. — Aş vrea să vă vorbesc mai mult ca soţie decît ca muncitoare. Am motivele mele. Eram textilistă, dar de 16 ani de zile m-am mutat în branşa încălţămintei, la „Banatul”, ca să fiu mai aproape de soţul meu. Simţeam că are nevoie de mine. De ce? Gindiţi-vă , anul acesta împlineşte 43 de ani de muncă, lucrează de la zece ani. Ca să ştiţi ce însemna munca înainte, nu-i mai întrebaţi pe bărbaţi, întrebaţi-le nevestele, ele ştiu mai bine, ele ţin mai bine minte toate suferinţele, căci la ele vine omul după o zi de muncă. Al meu venea acasă sfîrşit. Nu vorbesc de oboseala fizică. Conta şi asta, mai ales în zilele cînd aduna cu ore suplimentare, pe vrute sau nevrute, pînă la 16 ore de muncă. Dar era o sfîrşeală înceată, sufletească mai ales. Arăta la fel şi duminicile, cînd nu lucra. — Dar de unde venea sfîrşeala asta ? Fireşte, era un regim de exploatare, la patron, dar în mod concret cum simţea el asta ? — Mizerii şi nedreptăţi. Nu era numai faptul că eşti prost plătit şi că vezi cum trăieşte patronul din munca ta , dar nici măcar nedreptatea nu era egală pentru toţi. Nu te lua după muncă, te dezbina. Pe soţul meu, care era cel mai priceput la stanţat tălpi, l-a pus o vreme să măture curtea, într-o vreme a fost concediat. — Aţi putea să ne povestiţi vreun caz, oricît de mărunt, care să traducă în limbajul faptelor acest sentiment al dumneavoastră, că omul venea stors şi că ci cum e parcă mai tînăr decît înainte ? — Grădina. Şi atunci şi acum avem grădină , dar atunci, niciodată nu s-a ocupat de grădină. Trebuie să-l vedeţi cum îngrijeşte azi un răsad sau cum altoieşte un pom. Ca soţie, ar trebui poate să-i spun să se odihnească mai mult, dar cum să-i spun, cînd văd cîtă plăcere îi face munca de deputat în sfat? Trebuia să-l fi auzit în 1951, cînd a rostit un scurt cuvînt cu prilejul primirii lui în partid : vreau să las o dîră, a spus, să las meseria mea în mîinile tinerilor. Cititorul trebuie să ştie că soţii Burian au avut doi copii mari şi au pierdut unul din ei, recent, răpus de o boală căreia medicii nu i-au găsit încă leacul. Cu toată durerea lor încă vie, existenţa lor reflectă optimism, încredere în viitor, şi de pe acum ei şi-au făcut planuri, ce activitate să aibă în anii cînd vor trece la pensie. — Pentru că, altădată, am fi fost fericiţi să scăpăm de muncă, dar azi nu mai putem concepe viața fără ea. — Cînd întrebăm oamenii ce s-a schimbat în munca lor, ne spun multe, de la lipsa exploatării pînă la tehnica nouă. Fiecare om are însă personalitatea lui şi simte în mod AU CUVÎNTUL PSIHOLOGII Din fericire, maşina complicată făcută de psihologul Gheorghe Zbăgan pentru studierea reacţiilor creierului nu era în funcţie : în loc ca psihologii să-l studieze pe reporter, acesta a fost cel care le-a pus întrebări. Ne aflăm în Bucureşti pe strada Frumoasă (un nume mai potrivit pentru un institut de estetică), între cercetătorii specializaţi în psihologia muncii. — Ca să nu ne lansăm în generalităţi, ne-am gîndit să ne adresăm dumneavoastră, specialiştilor, cu o întrebare foarte concretă. Iat-o : Avem un combinat nou cu utilaj modern importat dintr-o ţară capitalistă. Un operator lucrează la un cadran de comandă. E exact acelaşi cadran pe care îl are în faţă şi un operator străin, are de făcut aceleaşi mişcări, de urmărit aceiaşi parametri, tot atîtea ore , trecînd peste deosebirile dintre ei ca indivizi, totul e identic, cu excepţia faptului că unul lucrează la noi, celălalt într-o ţară în care e exploatat de patroni. Dumneavoastră, ca psihologi, găsiţi deosebiri în munca lor ? Şi care ar fi ele ? — întrebarea dumneavoastră nu e nouă pentru noi, răspunde tov. MARIA MAMALI. In ce-l priveşte pe operatorul străin, ne bazăm pe observaţiile unor colegi de-ai noştri. Pentru psihologii ca şi pentru industriaşii străini e foarte acută problema motivaţiei sociale. E vorba de arta de a da operatorului măcar iluzia că e vital interesat în procesul de producţie, chiar dacă agregatele sînt proprietate privată şi nu e părtaş la beneficii, încercarea de a-i stîrni interesul şi chiar pasiunea, fără de care mînuirea automatelor devine o treabă adormitoare şi poate duce la pagube sau chiar la dezastre. — Şi care e rezultatul ? — Se poate vorbi de deosebiri între o metodă şi alta, dar nu de un rezultat fundamental. Asemenea metode nu pot înlătura baza, şi anume că slujba pe care o fac aceştia este pentru huzurul altora, împletită cu tensiunea nervoasă care se face simţită în multe sectoare, legată de sporirea intensităţii muncii, mai ales de crescînda solicitare a sistemului nervos. — Iar în celălalt caz ? — Mergeţi la întîmplare în orice combinat unde au lucrat mentori sau ingineri străini şi întrebaţi-i , indiferent de alte păreri, se vor declara puternic impresionaţi de interesul aprins pe care îl dovedeşte în muncă operatorul sau constructorul nostru. — Fapte. Cum măsuraţi, cum depistaţi această pasiune în muncă ? Aici ne-au răspuns mai mulţi psihologi, fiecare cu alte exemple, iar „PENTRU CĂ M A INTERESAT ŞI Ml A FĂCUT PLĂCERE" La combinatul de cauciuc „Jilava" — unde munca lucrătorilor „cauciucari" a fost complet înnoită în 1957 şi unde se fac în prezent noi reutilări — un inginer, un maistru şi un muncitor, toţi trei legaţi printr-o adîncă prietenie şi stimă sudată de-a lungul a nenumărate inovaţii. — Unele fapte mi-e greu să vi le menţionez, mi-a spus tînărul inginer DAN MAZILU, pentru că par lăudăroşenie şi lipsă de bun simţ; salvarea o pot aduce numai cifrele. O instalaţie pentru a cărei refacere unii specialişti spuneau că sunt necesare minimum 45 de zile, a fost refăcută în trei zile şi trei nopţi. — Cum ? Doar n-o să-mi spuneţi că, la tehnica asta complicată, aţi scris-o la capăt numai cu elanul în muncă sau că v-aţi priceput mai bine ca unii care fac de decenii treaba asta. — Vă răspund eu, a zis COSTEL APOSTOL, şi o să vă arăt adevărul în mod sincer, cum îl văd eu din unghiul meu de muncitor. Am 42 de ani şi lucrez în meseria asta de 23 de ani. Prima mea inovaţie a fost o cîrpeală făcută dintr-o cutie de conserve — dar la condiţiile de după război a slujit şi ea la ceva, deşi, dacă mi-ar arăta-o azi cineva, m-aş ascunde. După eliberare, muncitorii care erau cadre de bază au început să învețe în draci. Mai tîrziu, cînd am dat de meseriaşi străini, prima mea grijă a fost să-i studiez, să văd fără înfumurare sau uluire de gurăcască cum lucrează ei — Și la ce concluzii ai ajuns ? — Oamenii cu care am venit în contact, spune Costel Apostol, erau foarte bine specializaţi. In schimb, unii maiştri sînt cam rutinieri, îi scoţi greu din ale lor, nu se preocupă prea mult să găsească vreo cale mai nouă, mai scurtă, mai eficientă . Meseriaşii noştri buni, cînd îi pui în faţa unei scheme pe care o văd prima oară, o pătrund şi chiar o îmbunătăţesc cu un randament neobişnuit — cel puţin aşa mi-am spus cîţiva specialişti. Şi de ce asta ? Se poate explica prin diferite amănunte tehnice, dar în ultimă instanţă ele se reduc tot la pasiunea omului care se simte părtaş la construcţie. Costel Apostol declară că există cîţiva lucrători, printre care el însuşi, care pot lucra la orice maşină a combinatului . — Nu e vorba numai de stimulente materiale, precizează maistrul GHEORGHE DRAGOMIR. Ia prima mea inovaţie n-am luat nici un ban dar am trăit o bucurie greu de descris în cuvinte: muncitorii bătrîni de atunci mă salutau ca pe un director, pentru că pusesem o presă hidraulică în locul uneia cu care se speteau apăsînd la o pompă ca să ridice presiunea. Cîştigul contează, dar la un anumit nivel munca îţi dă satisfacţii care nu mai pot fi măsurate în bani. — Cazul povestit e mai vechi, dar cunoaşteţi vreun exemplu recent ? Ceva deosebit, făcut de dragul muncii ? Tac toţi trei. Se amestecă în discuţie EUGEN BRINZAN, vechi cauciucat, secretarul comitetului de partid. — Nu vor să spună, declară el zîmbind, dar chiar tov. Mazilu e un exemplu. I s-a propus să devină inginer mecanic şef al uzinei. Asta ar fi însemnat pentru el un plus substanţial de cîştig dar a refuzat, a vrut să rămînă în secţia lui. Mazilu îşi coboară privirile jenat. — Mai am multe de învățat, spune el. Oricît ai consulta manualele, în specialitatea mea tot lingă maşină e baza. — E drept, se cuvine să amintim că munca e azi principala sferă de manifestare a personalităţii omeneşti şi nu un simplu mijloc de existenţă. De la ventilul de bicicletă pînă la bande transportoare lungi de sute de metri, i-am lăsat pe „cauciucuri” la munca lor și ne-am dus într-o comună dobrogeană. „TRAGE CEVA LA CINTAR Șl MUNCA NOASTRĂ" — S-ar fi zis că eram stăpîn pe munca mea, spuse omul. Ieșeam la muncă atunci cînd voiam — sau cînd voia ploaia să stea — și mă întorceam acasă la fel, după voie. Dar domnia mea se întindea asupra sărăciei. Taică-meu lucra pămîntul cu doi măgari. Lucrai cu ei de te speteai. Mai e nevoie să spun că prefer un tractor ? E o plăcere să-l vezi cum lasă în urmă zece brazde negre. Nu, nu mă dau îndărăt de la o muncă oricît de grea, dar munca asta din trecut era robie fără rost, recoltă slabă, preţul depindea de piaţă, ipoteca era ipotecă. Şi hai să zicem că-ţi venea o toană : azi, domnule, n-am chef să lucrez. Să spunem că-ţi dădea mîna să-ţi laşi măgarii fără muncă. Şi ? Ce folos te aştepta ? Ce odihnă ? Să te uiţi la televizor ? să citeşti o carte din biblioteca ta ? să-ţi cumperi un covor nou sau mobilă de oraş ? Să fim serioşi, tovarăşe. Stăteai cîteva minute în sărăcia ta de casă şi ţi se ura, n-aveai ce face, simţeai nevoia să ieşi pe-afară, să faci ceva —■, dar nu puteai nici măcar gardul să ţi-l ciopleşti, pentru că noi, pe aici prin Dobrogea, nu prea aveam garduri de lemn — mai mult ridicături de piatră şi pămînt. ILIE GLOJDARU, omul care ne-a povestit cele de mai sus, se uită la preşedintele cooperativei agricole de producţie, ca şi cînd l-ar invită să spună şi el ceva, dar preşedintele tace. ,rgj.— Aveţi un nume nu prea obişnuit, îi spunem noitovarăşului NICOLAE DIN, ca să-l incităm la vorbă. — E o urmare a leneviei, că mă cheamă aşa, spune el zîmbind. Pe moşii mei îi chema Dinu, dar unui funcţionar de la primărie i-a fost lene să scrie numele pînă la capăt şi din Dinu am rămas toţi Din. Dacă mă întrebaţi, despre muncă, înseamnă că mă întrebaţi despre toate. Pentru că aici, în Dobrogea,.munca se vede poate,mai bine decît oriunde,— vorbesc,'de agricultură. .. ~ — Pe ce vă întemeiaţi această părere ? . — Pămîntul era socotit sărac. Dădea recolte mici, plante sfrijite. O să mă credeţi uşor dacă o să vă spun că nu s-a schimbat nici clima, nici geografia. E acelaşi pămînt, dar alte recolte , parcă e povestea biblică, după vacile slabe au început să vină cele grase — dar nu numai şapte ci mult mai multe, adică ani mulţi. Şi mereu va fi aşa, după metoda socialistă. — Sigur, avantajele cooperativizării şi mecanizării sînt clare azi pentru toţi, fiecare e de mult încredinţat de foloasele muncii. Asta în general , dar în particular, cînd vine vorba de o problemă anume, mai aveţi de furcă.' — Fireşte. Altfel viaţa n-ar mai avea nici un farmec. Chiar deunăzi zicea cineva, la noi în comună, că " e greu să mărim suprafeţele arabile pentrur/că...„pămîntul nu se întinde". E destul de simplu să te repezi în om, să-l faci de leneş şi înapoiat — dar nu e bine. Partidul ne-a învăţat alte metode. Răbdare şi exemplu practic. Cea mai bună propagandă tot munca o face : din gropi şi şanţuri fără rost, am cîştigat 18 hectare de pămînt. Asta a fost dovada. Lucruri noi ? Lupta asta din suflet, între fostul mic individual care voia sa-’-*ciupească mai mult dar să dea mai puţin, şi ţăranul nou, care ştie că n-a făcut nimic dacă n-a ţinut seama şi de interesul general. Un lucru care mi se pare mai nou în muncă este atitudinea faţă de carte. Pe vremuri putea fi stimat învăţătorul sau doctorul — omul care e cu carte prin însuşi meseria lui. Ţăranul însă, dacă citea sau îşi dădea cu părerea în cine ştie ce probleme, era socotit mai curînd un om aparte. Stimat era cine ştia să se învîrtească , cine avea nu ştiu ce rude, cine izbutea să se înrudească cu nu ştiu cine şi să intre în casă la nu ştiu cine. Azi, la noi în Cumpăna, au început să se bucure de stimă adevărată cîţiva oameni ca Burtică sau Dragomir sau Miu, care de trei ani urmează cursurile agrozootehnice şi au început să se priceapă foarte bine. Ce ziceţi, nu-i o noutate ? — In mare parte. Aşadar, stima pentru înrudiri şi tot felul de alte lucruri e întrecută azi de stima pentru muncă şi ştiinţă. — Hotărît ! Şi nu-i vorba aici numai de suflet, ci de piine. Unde creştea înainte un bob, acum culeg un spic. Asta înseamnă munca. — Munca dumneavoastră, a cumpănenilor. — Nu a noastră. Munca în general. Tractorul l-au făcut alţii, nu noi. Lucrează acum nişte semănători, o bucurie ! — pun boabele ca pe o sfoară, e o bucurie să te uiţi la ele, şi sunt făcute la Bucureşti. Unelte, îngrăşăminte, seminţe selecţionate — toate astea înseamnă şi munca altora. — Deci munca în general. — Nu chiar în general. In special munca oamenilor din Cumpăna. Că, totuşi, mai trage ceva la cîntar şi munca oamenilor din comuna noastră, să boleşti o combinaţie ieşită din eforturi distrugătoare, alimentaţie insuficientă şi condiţii neigienice de locuit. Sînt de acord să vă povestesc toate lucrurile de care m-aţi întrebat, dar am vrut mai întîi să pomenesc lucrul acesta elementar : munca nouă, cum e făcută azi la Reşiţa în comparaţie cu felul cum era făcută la Reşiţa dinainte, e — fără exagerare — o salvare a osului, muşchiului, inimii, sănătăţii. — O dată însă ce omul a scăpat de aceste rele, munca lui mai evoluează ? Vreau să spun, o dată ce am trecut de acest stadiu, ce elemente noi au apărut în munca dumneavoastră ? — Modernizarea sporeşte mult valoarea omului — nu zic de mine, dar de oricare. Ca să mă fac înţeles, o să dau un exemplu. Să zicem că muncesc la lopată sau că merg cu căruţa. Dacă arunc o lopată mai strîmb sau mai moţăi pe capră, nu se întîmplă cine ştie ce. Ia mergi însă cu o sută cincizeci pe oră şi mişcă volanul numai doi centimetri mai încolo — o să vezi ce se întîmplă. De aceea spuneam : modernizarea, trecerea de la simplu la complex, calitatea nouă a muncii schimbă şi ceva din calitatea omului. ”— Cum se oglindeşte asta ? — Oricine ştie că se oglindeşte în muncă, dar eu aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra altui aspect. Azi în cele opt ore de muncă se reflectă mult mai puternic ce a făcut omul în restul celor 16 ore. — înţeleg. La lopată conta în cele opt ore de muncă numai faptul dacă omul a venit de acasă odihnit. — Exact. Acum contează multe altele : cît de citit este el, nivelul lui de cultură, de interes pentru tehnică, gradul lui de răspundere şi atenţie, nenumărate lucruri, uneori foarte greu de cîntărit. — Aşadar, omul nu este numai produsul muncii lui, dar şi munca lui este într-un fel produsul orizontului său lărgit. — Eu nu pot să pun chestia asta în formulă, dar închipuiţi-vă ce înseamnă să fii maistru jurnalist. Cînd ştii că pe mîna ta e un agregat de milioane şi milioane de lei, bogăţii între care nici n-ai cum să socoteşti în bani pe cea mai de preţ — viaţa oamenilor, pe care orice greşeală de a ta poate să-i coste scump — cînd ştii ce răspundere ai şi cît depinde de tine, capeţi conştiinţa valorii tale, eşti cineva , adică nu că te-ai înfumura, dar te simţi obligat să gîndeşti bine, eşti mai atent la ce faci acasă, cît citeşti, cum te porţi, ce fel de om eşti, ce standard ai, tu şi familia ta. — Comparaţia dată, între omul din căruţă şi cel care conduce un bolid, duce şi la altă idee. Modernizarea producţiei duce şi la o sporire a aportului personal adus de om în muncă. — Păi eu, pînă acum, ce m-am căznit să explic ? Chiar asta voiam să spun : nu numai că omul se simte mai important, dar în alea opt ore, chiar dacă se speteşte mai puţin, face mult mai mult, şi ca valoare a producţiei, dar şi ca aport. Pe şleau, să fie mai deştept. ★ Am sfîrşit ancheta noastră fără să considerăm că s-ar fi spus despre muncă atîtea lucruri incit nimeni nu mai poate adăuga nimic nou după oamenii pe care i-am chestionat. Dimpotrivă — ca și dragostea, munca este un subiect permanent, despre care oamenii nu se plictisesc niciodată să vorbească. A trage niște concluzii ar fi un semn de îndrăzneală , e vorba de probleme complexe şi vaste. Ca nişte însemnări provizorii pe o agendă, am putea însă să ne notăm, la capătul drumului nostru din ajun de 1 Mai: — Munca în socialism este principala sferă de manifestare a personalităţii umane. Omul se afirmă, se conturează, e cunoscut şi înfloreşte în muncă. — Munca îl ridică pe om în proprii săi ochi şi în ochii celorlalţi, a devenit principalul titlu de nobleţe, rangul nr. 1 al societăţii noastre. Munca e criteriul valorii şi influenţează toate celelalte aspecte ale vieţii şi personalităţii omului, cum e apreciat de prietenii cu care stă la masă, de fata cu care vrea să se căsătorească, toate aceste lucruri şi multe altele suferă modificări importante în raport cu felul cum munceşte omul. (Singura excepţie o constituie unii antrenori pe care nu-i interesează cum munceşte omul în producţie, iar apoi se miră de ce vedeta a început să capete obiceiuri proaste. Petrolistul, pictorul, inginerul „biolog“ care mînuieşte naşterea a mii de pui pe oră. Zidarul, femeia aplecată peste clipa udă care curăţă mozaicul noului magazin, dieselistul care aruncă o privire liniştită peste peisajul în care aleargă locomotiva, scormonitorii carierelor de marmură şi ai metalelor de tot felul, mamoşul care ia în braţe pruncul abia născut şi mama abia slobozită din durerile naşterii, tractoristul de pe cîmp şi geologul din creier de munte, bărbatul matur, femeia şi tinerii, artistul a cărui muncă este cîntecul şi omul care etnia muncind — dacă am izbuti vreodată să le adunăm vocile într-un cor... Dar nu, e greu, dacă nu imposibil. Să ne mulţumim, a încheia ancheta cu un mic şi palid rezumat gazetăresc a tot ce ne-au spus şi ar mai avea de spus toţi aceştia: — Sintem liberi. Trăim intr-o republică socialistă. Coroana noastră este munca. E cea mai frumoasă coroană care poate încununa fruntea omului. Cu munca, cu partidul nostru muncitoresc, am ridicat combinate, oraşe, am rechemat de sub ape pămînturi noi şi mănoase. Munca e decoraţia cea mai frumoasă cu care defilăm de 1 Mai, e mîndria şi plăcerea noastră, pasiunea şi viitorul nostru, răsplata şi satisfacţia noastră nepreţuită, invenţia cea mai de seamă a omului şi forţa care l-a inventat pe om, liberă, cu acceleraţiile ei, munca a intrat într-o eră inundată de luminile ştiinţei, artei şi gîndirii omeneşti. Desen de MARIANA PETRAŞCU Desen de LIGIA MACOVEI cele de mai jos sunt un fel de rezumat colectiv al spuselor lor : — Rapiditatea unor dări în funcţiune, la termene socotite uneori extravagante de către specialiştii de tradiţie. Adaptările şi modificările propuse de operator, dintre care multe reţinute şi introduse în practica obişnuită şi în construcţia utilajelor. Prezenţa lui mai apăsată, care se face simţită în tabelele de propuneri şi răspunsuri afişate în mai toate întreprinderile, in consfătuiri, şi in factori greu măsurabili, dar sensibili prin observaţie umană directă, cum ar fi buna dispoziţie în muncă. SCÎNTEIA OMUL CARE ŞI A PIERDUT MESERIA — Sînt un om care şi-a pierdut meseria. Ducă-se ! — povesteşte tov. AUREL HODOŞ. încărcăm furnalele vechi cu furca şi lopata. De ghiftari, cei care împingeau vagoneţii, nici nu se mai ştie azi. Acum, un vagonet-cîntar cu doi oameni înlocuieşte 36 de lopătari cum eram eu pe vremuri. Eu sînt turnător-şef. Unii iubesc agregatele noi datorită plăcerii pe care le-o face tehnica. Eu însă, pe lîngă toate astea, le iubesc, ca să zic aşa, şi din oase, din şale, din muşchi. înainte, munca îl ruina pe om. Nu treceai bine de treizeci şi începeai Anchetă realizată de : Sergiu FARCASAN Valentin HOSSU Teodor CAZACU Pag. 3