Scînteia, mai 1965 (Anul 34, nr. 6606-6635)

1965-05-01 / nr. 6606

Nr. 6606 (Urmare din pag. II-a) — Destul ca sa economisesc pen­u o motocicletă. Şi la cîştig, şi la muncă, la toate, trebuie­­să te simţi om şi stăpîn. Eu o să că­lăresc motocicleta şi nu ca pe mine. Cînd cunoşti oameni ca aceia din echipa lui Manea, vîrstnici ex­perimentaţi sau tineri pe care îi for­mează, toate proorocirile unor scrieri pesimiste fantastice, despre viitoa­rea înrobire a omului de către ma­şină, îţi apar născute din necunoaş­terea realităţii, sau poate din studie­rea altui tip de om, din altă socie­tate, omul care nu munceşte pentru el şi pentru ai săi şi căruia scopul muncii îi poate fi indiferent, diferit aceste deosebiri: pe dum­neavoastră, personal, ce vă satisfa­ce cel mai mult ? — N-o să vă dau lista utilajelor schimbate, ba, dimpotrivă, aş putea spune că noi sîntem o excepţie, că munca ştanţatorului, în esenţă, nu s-a schimbat mult la „Banatul”. — Şi atunci ? — Atunci, pe lîngă condiţiile ge­nerale pe care le-aţi amintit, o să vă vorbesc de una care îmi stă la suflet. Eu şi bărbatul meu sîntem nemţi. Se spune că nemţii sînt mun­citori şi că le place corectitudinea, înainte însă n-aveam mare dragos­te de muncă. Acum, ce-mi stă mie la inimă e cinstea şi dreptatea. Azi, dacă munceşti bine, nu există să nu răzbeşti, să nu ţi se recunoască. Poate nu se integrează exact în economia politică, dar pe lîngă toate schimbările intervenite în munca oamenilor noştri, puneţi şi acestea, pomenite de o veche mun­citoare : cinstea și dreptatea. - „ASCULTAT! “ PE SOŢIE" ECATERINA BURIAN • o fe­meie apropiată de vîrsta pensiei, cu un cap blond şi gingaş plantat pe un corp voinic. — Aş vrea să vă vorbesc mai mult ca soţie decît ca muncitoare. Am motivele mele. Eram textilistă, dar de 16 ani de zile m-am mutat în branşa încălţămintei, la „Bana­tul”, ca să fiu mai aproape de so­ţul meu. Simţeam că are nevoie de mine. De ce? Gindiţi-vă , anul aces­ta împlineşte 43 de ani de muncă, lucrează de la zece ani. Ca să ştiţi ce însemna munca înainte, nu-i mai în­trebaţi pe bărbaţi, întreba­­ţi-le nevestele, ele ştiu mai bine, ele ţin mai bine minte toate suferinţele, căci la ele vine omul după o zi de muncă. Al meu venea acasă sfîrşit. Nu vorbesc de oboseala fizică. Con­ta şi asta, mai ales în zilele cînd aduna cu ore suplimentare, pe vru­te sau nevrute, pînă la 16 ore de muncă. Dar era o sfîrşeală încea­tă, sufletească mai ales. Arăta la fel şi duminicile, cînd nu lucra. — Dar de unde venea sfîrşeala asta ? Fireşte, era un regim de ex­ploatare, la patron, dar în mod concret cum simţea el asta ? — Mizerii şi nedreptăţi. Nu era numai faptul că eşti prost plătit şi că vezi cum trăieşte patronul din munca ta , dar nici măcar nedrep­tatea nu era egală pentru toţi. Nu te lua după muncă, te dezbina. Pe soţul meu, care era cel mai priceput la stanţat tălpi, l-a pus o vreme să măture curtea, într-o vreme a fost concediat. — Aţi putea să ne povestiţi vreun caz, oricît de mărunt, care să tra­ducă în limbajul faptelor acest sen­timent al dumneavoastră, că omul venea stors şi că ci cum e parcă mai tînăr decît înainte ? — Grădina. Şi atunci şi acum a­vem grădină , dar atunci, nicioda­tă nu s-a ocupat de grădină. Tre­buie să-l vedeţi cum îngrijeşte azi un răsad sau cum altoieşte un pom. Ca soţie, ar trebui poate să-i spun să se odihnească mai mult, dar cum să-i spun, cînd văd cîtă plăcere îi face munca de deputat în sfat? Tre­buia să-l fi auzit în 1951, cînd a ros­tit un scurt cuvînt cu prilejul primi­rii lui în partid : vreau să las o dîră, a spus, să las meseria mea în mîinile tinerilor. Cititorul trebuie să ştie că soţii Burian au avut doi copii mari şi au pierdut unul din ei, recent, răpus de o boală căreia medicii nu i-au găsit încă leacul. Cu toată durerea lor încă vie, existenţa lor reflectă opti­mism, încredere în viitor, şi de pe a­­cum ei şi-au făcut planuri, ce acti­vitate să aibă în anii cînd vor tre­ce la pensie. — Pentru că, altădată, am fi fost fericiţi să scăpăm de muncă, dar azi nu mai putem co­ncepe viața fără ea. — Cînd întrebăm oamenii ce s-a schimbat în munca lor, ne spun mul­te, de la lipsa exploatării pînă la tehnica nouă. Fiecare om are însă personalitatea lui şi simte în mod AU CUVÎNTUL PSIHOLOGII Din fericire, maşina complicată făcută de psihologul Gheorghe Zbă­­gan pentru studierea reacţiilor cre­ierului nu era în funcţie : în loc ca psihologii să-l studieze pe reporter, acesta a fost cel care le-a pus în­trebări. Ne aflăm în Bucureşti pe strada Frumoasă (un nume mai po­trivit pentru un institut de estetică), între cercetătorii specializaţi în psi­hologia muncii. — Ca să nu ne lansăm în gene­ralităţi, ne-am gîndit să ne adresăm dumneavoastră, specialiştilor, cu o întrebare foarte concretă. Iat-o : Avem un combinat nou cu utilaj mo­dern importat dintr-o ţară capitalis­tă. Un operator lucrează la un ca­dran de comandă. E exact acelaşi cadran pe care îl are în faţă şi un operator străin, are de făcut ace­leaşi mişcări, de urmărit aceiaşi parametri, tot atîtea ore , trecînd peste deosebirile dintre ei ca indi­vizi, totul e identic, cu excepţia fap­­tului că unul lucrează la noi, celă­lalt într-o ţară în care e exploatat de patroni. Dumneavoastră, ca psi­hologi, găsiţi deosebiri în munca lor ? Şi care ar fi ele ? — întrebarea dumneavoastră nu e nouă pentru noi, răspunde tov. MA­RIA MAMALI. In ce-l priveşte pe operatorul străin, ne bazăm pe obser­vaţiile unor colegi de-ai noştri. Pen­tru psihologii ca şi pentru industria­şii străini e foarte acută problema motivaţiei sociale. E vorba de arta de a da operatorului măcar iluzia că e vital interesat în procesul de producţie, chiar dacă agregatele sînt proprietate privată şi nu e păr­taş la beneficii, încercarea de a-i stîrni interesul şi chiar pasiunea, fără de care mînuirea automatelor devine o treabă adormitoare şi poa­te duce la pagube sau chiar la de­zastre. — Şi care e rezultatul ? — Se poate vorbi de deosebiri în­tre o metodă şi alta, dar nu de un rezultat fundamental. Asemenea me­tode nu pot înlătura baza, şi anu­me că slujba pe care o fac aceştia este pentru huzurul altora, împletită cu tensiunea nervoasă care se face simţită în multe sectoare, legată de sporirea intensităţii muncii, mai ales de crescînda solicitare a sistemului nervos. — Iar în celălalt caz ? — Mergeţi la întîmplare în orice combinat unde au lucrat mentori sau ingineri străini şi întrebaţi-i , in­diferent de alte păreri, se vor de­clara puternic impresionaţi de interesul aprins pe care îl dovedeşte în muncă opera­torul sau constructorul nos­tru. — Fapte. Cum măsuraţi, cum de­pistaţi această pasiune în muncă ? Aici ne-au răspuns mai mulţi psi­hologi, fiecare cu alte exemple, iar „PENTRU CĂ M A INTERESAT ŞI Ml A FĂCUT PLĂCERE" La combinatul de cauciuc „Ji­lava" — unde munca lucrătorilor „cauciucari" a fost complet înnoită în 1957 şi unde se fac în prezent noi reutilări — un inginer, un maistru şi un muncitor, toţi trei legaţi prin­­tr-o adîncă prietenie şi stimă suda­tă de-a lungul a nenumărate ino­­vaţii. — Unele fapte mi-e greu să vi le menţionez, mi-a spus tînărul inginer DAN MAZILU, pentru că par lău­dăroşenie şi lipsă de bun simţ; sal­varea o pot aduce numai cifrele. O instalaţie pentru a cărei refacere unii specialişti spuneau că sunt necesare minimum 45 de zile, a fost refăcută în trei zile şi trei nopţi. — Cum ? Doar n-o să-mi spuneţi că, la tehnica asta complicată, aţi scris-o la capăt numai cu elanul­ în muncă sau că v-aţi priceput mai bine ca unii care fac de decenii treaba asta. — Vă răspund eu, a zis COSTEL APOSTOL, şi o să vă arăt adevă­rul în mod sincer, cum îl văd eu din unghiul meu de muncitor. Am 42 de ani şi lucrez în meseria asta de 23 de ani. Prima mea inovaţie a fost o cîrpeală făcută dintr-o cutie de con­serve — dar la condiţiile de după război a slujit şi ea la ceva, deşi, dacă mi-ar arăta-o azi cineva, m-aş ascunde. După eliberare, muncitorii care erau cadre de bază au început să învețe în draci. Mai tîrziu, cînd am dat de meseriaşi străini, prima mea grijă a fost să-i studiez, să văd fără înfumurare sau uluire de gură­­cască cum lucrează ei — Și la ce concluzii ai ajuns ? — Oamenii cu care am venit în contact, spune Costel Apostol, erau foarte bine specializaţi. In schimb, unii maiştri sînt cam rutinieri, îi scoţi greu din ale lor, nu se preocupă prea mult să găsească vreo cale mai nouă, mai scurtă, mai eficientă . Meseriaşii noştri buni, cînd îi pui în faţa unei scheme pe care o văd prima oară, o pătrund şi chiar o îmbunătăţesc cu un randament neobişnuit — cel puţin aşa mi-am­ spus cîţiva specialişti. Şi de ce asta ? Se poate explica prin diferite amănunte tehnice, dar în ultimă instanţă ele se reduc tot la pasiunea omu­lui care se simte părtaş la construcţie. Costel Apostol declară că există cîţiva lucrători, printre care el în­suşi, care pot lucra la orice maşină a combinatului . — Nu e vorba numai de stimu­lente materiale, precizează maistrul GHEORGHE DRAGOMIR. Ia prima mea inovaţie n-am luat nici un ban dar am trăit o bucurie greu de descris în cuvinte: muncitorii bă­­trîni de atunci mă salutau ca pe un director, pentru că pusesem o presă hidraulică în locul uneia cu care se speteau apăsînd la o pompă ca să ridice presiunea. Cîştigul contează, dar la un anumit nivel munca îţi dă satisfacţii care nu mai pot fi măsu­rate în bani. — Cazul povestit e mai vechi, dar cunoaşteţi vreun exemplu recent ? Ceva deosebit, făcut de dragul muncii ? Tac toţi trei. Se amestecă în dis­cuţie EUGEN BRINZAN, vechi cauciucat, secretarul comitetului de partid. — Nu vor să spună, declară el zîmbind, dar chiar tov. Mazilu e un exemplu. I s-a propus să devină in­giner mecanic şef al uzinei. Asta ar fi însemnat pentru el un plus sub­stanţial de cîştig dar a refuzat, a vrut să rămînă în secţia lui. Mazilu îşi coboară privirile jenat. — Mai am multe de învățat, spune el. Oricît ai consulta manualele, în specialitatea mea tot lingă maşină e baza. — E drept, se cuvine să amintim că munca e azi principala sferă de manifestare a per­sonalităţii omeneşti şi nu un simplu mijloc de existenţă. De la ventilul de bicicletă pînă la bande transportoare lungi de sute de metri, i-am lăsat pe „cauciucuri” la munca lor și ne-am dus într-o comună dobrogeană. „TRAGE CEVA LA CINTAR Șl MUNCA NOASTRĂ" — S-ar fi zis că eram stăpîn pe munca mea, spuse omul. Ieșeam la muncă atunci cînd voiam — sau cînd voia ploaia să stea — și mă întorceam acasă la fel, după voie. Dar domnia mea se întindea asupra sărăciei. Taică-meu lucra pămîntul cu doi măgari. Lucrai cu ei de te speteai. Mai e nevoie să spun că prefer un tractor ? E o plă­cere să-l vezi cum lasă în urmă zece brazde negre. Nu, nu mă dau îndărăt de la o muncă oricît de grea, dar munca asta din trecut era robie fără rost, recoltă slabă, preţul depindea de piaţă, ipoteca era ipotecă. Şi hai să zicem că-ţi venea o toană : azi, domnule, n-am chef să lucrez. Să spunem că-ţi dădea mîna să-ţi laşi măgarii fără muncă. Şi ? Ce folos te aştepta ? Ce odih­nă ? Să te uiţi la televizor ? să ci­teşti o carte din biblioteca ta ? să-ţi cumperi un covor nou sau mobilă de oraş ? Să fim serioşi, tovarăşe. Stăteai cîteva minute în sărăcia ta de casă şi ţi se ura, n-aveai ce face, simţeai nevoia să ieşi pe-afa­­ră, să faci ceva —■, dar nu puteai nici măcar gardul să ţi-l ciopleşti, pentru că noi, pe aici prin Dobro­­gea, nu prea aveam garduri de lemn — mai mult ridicături de pia­tră şi pămînt. ILIE GLOJDARU, omul care ne-a povestit cele de mai sus, se uită la preşedintele cooperativei a­­gricole de producţie, ca şi cînd l-ar invită să spună şi el ceva, dar pre­­şedintele tace. ,rgj.­— Aveţi un nume nu prea obişnuit, îi spunem noi­­tovarăşului NICO­­LAE DIN, ca să-l incităm la vorbă. — E o urmare a leneviei, că mă cheamă aşa, spune el zîmbind. Pe moşii mei îi chema Dinu, dar unui funcţionar de la primărie i-a fost lene să scrie numele pînă la capăt şi din Dinu am rămas toţi Din. Dacă mă întrebaţi, despre muncă, înseam­nă că mă întrebaţi despre toate. Pentru că aici, în Dobrogea,.munca se vede poate,m­ai bine decît oriun­de,— vorbesc,'de agricultură. .. ~ — Pe ce vă întemeiaţi această pă­rere ? . — Pămîntul era socotit să­rac. Dă­dea recolte mici, plante sfrijite. O să mă credeţi uşor dacă o să vă spun că nu s-a schimbat nici clima, nici geografia. E acelaşi pămînt, dar alte recolte , parcă e povestea bi­blică, după vacile slabe au început să vină cele grase — dar nu numai şapte ci mult mai multe, adică ani mulţi. Şi mereu va fi aşa, după me­toda socialistă. — Sigur, avantajele cooperativizării şi mecanizării sînt clare azi pentru toţi, fiecare e de mult încredinţat de foloasele muncii. Asta în general , dar în particular, cînd vine vorba de o problemă anume, mai aveţi de furcă.' — Fireşte. Altfel viaţa n-ar mai avea nici un farmec. Chiar deunăzi zicea cineva, la noi în comună, că " e greu să mărim suprafeţele arabi­­­­le pentrur/că...„pămîntul nu se întin­de". E destul de simplu să te repezi în om, să-l faci de leneş şi înapoiat — dar nu e bine. Partidul ne-a în­văţat alte metode. Răbdare şi exem­plu practic. Cea mai bună propagandă tot munca o face : din gropi şi şanţuri fără rost, am cîş­­tigat 18 hectare de pămînt. Asta a fost dovada. Lucruri noi ? Lupta asta din su­flet, între fostul mic individual care voia sa-’-*ciupească mai­ mult dar să dea mai puţin, şi ţăranul nou, care ştie că n-a făcut nimic dacă n-a ţi­nut seama şi de interesul general. Un lucru care mi se pare mai nou în muncă este ati­tudinea faţă de carte. Pe vremuri putea fi stimat învăţă­torul sau doctorul — omul care e cu carte prin însuşi meseria lui. Ţăra­nul însă, dacă citea sau îşi dădea cu părerea în cine ştie ce probleme, era socotit mai curînd un om aparte. Stimat era cine ştia să se învîrteas­­că , cine avea nu ştiu ce rude, cine izbutea să se înrudească cu nu ştiu cine şi să intre în casă la nu ştiu cine. Azi, la noi în Cumpăna, au în­ceput să se bucure de stimă adevă­rată cîţiva oameni ca Burtică sau Dragomir sau Miu, care de trei ani urmează cursurile agrozootehnice şi au început să se priceapă foarte bine. Ce ziceţi, nu-i o noutate ? — In mare parte. Aşadar, stima pentru înrudiri şi tot felul de alte lucruri e întrecută azi de stima pen­tru muncă şi ştiinţă. — Hotărît ! Şi nu-i vorba aici nu­mai de suflet, ci de piine. Unde creştea înainte un bob, acum culeg un spic. Asta înseamnă munca. — Munca dumneavoastră, a cum­­pănenilor. — Nu a noastră. Munca în gene­ral. Tractorul l-au făcut alţii, nu noi. Lucrează acum nişte semănă­tori, o bucurie ! — pun boabele ca pe o sfoară, e o bucurie să te uiţi la ele, şi sunt făcute la Bucureşti. Unelte, îngrăşăminte, seminţe se­lecţionate — toate astea înseamnă şi munca altora. — Deci munca în general. — Nu chiar în general. In spe­cial munca oamenilor din Cumpă­na. Că, totuşi, mai trage ceva la cîntar şi munca oamenilor din co­muna noastră, să boleşti­­ o combinaţie ieşită din eforturi distrugătoare, alimentaţie insuficientă şi condiţii neigienice de locuit. Sînt de acord să vă poves­tesc toate lucrurile de care m-aţi întrebat, dar am vrut mai întîi să pomenesc lucrul acesta elementar : munca nouă, cum e făcută azi la Reşiţa în comparaţie cu felul cum era făcută la Reşiţa dinainte, e — fără exagerare — o salvare a o­­sului, muşchiului, inimii, să­nătăţii. — O dată însă ce omul a scăpat de aceste rele, munca lui mai evo­luează ? Vreau să spun, o dată ce am trecut de acest stadiu, ce ele­mente noi au apărut în munca dum­neavoastră ? — Modernizarea sporeşte mult valoarea omului — nu zic de mine, dar de oricare. Ca să mă fac în­­­ţeles, o să dau un exemplu. Să zi­cem că muncesc la lopată sau că merg cu căruţa. Dacă arunc o lo­pată mai strîmb sau mai moţăi pe capră, nu se întîmplă cine ştie ce. Ia mergi însă cu o sută cincizeci pe oră şi mişcă volanul numai doi cen­timetri mai încolo — o să vezi ce se întîmplă. De aceea spuneam : modernizarea, trecerea de la sim­plu la complex, calitatea nouă a muncii schimbă şi ceva din calita­tea omului. ”­­— Cum se oglindeşte asta ? — Oricine ştie că se oglindeşte în muncă, dar eu aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra altui aspect. Azi în cele opt ore de muncă se reflectă mult mai puternic ce a făcut omul în restul celor 16 ore. — înţeleg. La lopată conta în cele opt ore de muncă numai fap­tul dacă omul a venit de acasă o­­dihnit. — Exact. Acum contează multe altele : cît de citit este el, nivelul lui de cultură, de interes pentru tehnică, gradul lui de răspundere şi atenţie, nenumărate lucruri, une­ori foarte greu de cîntărit. — Aşa­dar, omul nu este numai produsul muncii lui, dar şi munca lui este într-un fel produsul orizon­tului său lărgit. — Eu nu pot să pun chestia asta în formulă, dar închipuiţi-vă ce în­seamnă să fii maistru jurnalist. Cînd ştii că pe mîna ta e un agregat de milioane şi milioane de lei, bogăţii între care nici n-ai cum să soco­teşti în bani pe cea mai de preţ — viaţa oamenilor, pe care orice gre­şeală de a ta poate să-i coste scump — cînd ştii ce răspundere ai şi cît depinde de tine, capeţi con­ştiinţa valorii tale, eşti cineva , adică nu că te-ai înfumura, dar te simţi obligat să gîndeşti bine, eşti mai atent la ce faci acasă, cît ci­teşti, cum te porţi, ce fel de om eşti, ce standard ai, tu şi familia ta. — Comparaţia dată, între omul din căruţă şi cel care conduce un bolid, duce şi la altă idee. Moderni­zarea producţiei duce şi la o spo­rire a aportului personal adus de om în muncă. — Păi eu, pînă acum, ce m-am căznit să explic ? Chiar asta voiam să spun : nu numai că omul se sim­te mai important, dar în alea opt ore, chiar dacă se speteşte mai pu­ţin, face mult mai mult, şi ca va­loare a producţiei, dar şi ca aport.­ Pe şleau, să fie mai deştept. ★ Am sfîrşit ancheta noastră fără să considerăm că s-ar fi spus despre muncă atîtea lucruri in­cit nimeni nu mai poate adăuga nimic nou după oamenii pe care i-am chestionat. Dimpotrivă — ca și dragostea, munca este un subiect permanent, despre care oamenii nu se plictisesc nicio­dată să vorbească. A trage niște concluzii ar fi un semn de îndrăzneală , e vor­ba de probleme complexe şi vas­te. Ca nişte însemnări provizorii pe o agendă, am putea însă să ne notăm, la capătul drumului nostru din ajun de 1 Mai: — Munca în socialism este principala sferă de manifestare a personalităţii umane. Omul se afirmă, se conturează, e cunoscut şi înfloreşte în muncă. — Munca îl ridică pe om în proprii săi ochi şi în ochii celor­lalţi, a devenit principalul titlu de nobleţe, rangul nr. 1 al socie­tăţii noastre. Munca e criteriul valorii şi influenţează toate cele­lalte aspecte ale vieţii şi perso­nalităţii omului, cum e apreciat de prietenii cu care stă la masă, de fata cu care vrea să se căsă­torească, toate aceste lucruri şi multe altele suferă modificări importante în raport cu felul cum munceşte omul. (Singura ex­cepţie o constituie unii antrenori pe care nu-i interesează cum munceşte omul în producţie, iar apoi se miră de ce vedeta a în­ceput să capete obiceiuri proaste.­ Petrolistul, pictorul, inginerul „biolog“ care mînuieşte naşterea a mii de pui pe oră. Zidarul, fe­meia aplecată peste clipa udă care curăţă mozaicul noului ma­gazin, dieselistul care aruncă o privire liniştită peste peisajul în care aleargă locomotiva, scormo­nitorii carierelor de marmură şi ai metalelor de tot felul, mamo­­şul care ia în braţe pruncul abia născut şi mama abia slobozită din durerile naşterii, tractoristul de pe cîmp şi geologul din creier de munte, bărbatul matur, femeia şi tinerii, artistul a cărui muncă este cîntecul şi omul care etnia mun­cind — dacă am izbuti vreodată să le adunăm vocile într-un cor... Dar nu, e greu, dacă nu imposibil. Să ne mulţumim, a încheia an­cheta cu un mic şi palid rezumat gazetăresc a tot ce ne-au spus şi ar mai avea de spus toţi aceştia: — Sintem­ liberi. Trăim intr-o republică socialistă. Coroana noastră este munca. E cea mai frumoasă coroană care poate în­cununa fruntea omului. Cu mun­ca, cu partidul nostru muncito­resc, am ridicat combinate, oraşe, am rechemat de sub ape pămîn­­turi noi şi mănoase. Munca e de­coraţia cea mai frumoasă cu care defilăm de 1 Mai, e mîndria şi plăcerea noastră, pasiunea şi vii­torul nostru, răsplata şi satisfac­ţia noastră nepreţuită, invenţia cea mai de seamă a omului şi forţa care l-a inventat pe om, li­beră, cu acceleraţiile ei, munca a intrat într-o eră inundată de luminile ştiinţei, artei şi gîndirii omeneşti. Desen de MARIANA PETRAŞCU Desen de LIGI­A MACOVEI cele de mai jos sunt un fel de rezu­mat colectiv al spuselor lor : — Rapiditatea unor dări în func­ţiune, la termene socotite uneori ex­travagante de către specialiştii de tradiţie. Adaptările şi modificările propuse de operator, dintre care multe reţinute şi introduse în practi­ca obişnuită şi în construcţia utila­jelor. Prezenţa lui mai apăsată, care se face simţită în tabelele de pro­puneri şi răspunsuri afişate în mai toate întreprinderile, in consfătuiri, şi in factori greu măsurabili, dar sensibili prin observaţie umană di­rectă, cum ar fi buna dispoziţie în muncă. S­C­Î­N­T­E­I­A OMUL CARE ŞI A PIERDUT MESERIA — Sînt un om care şi-a pierdut meseria. Ducă-se ! — povesteşte tov. AUREL HODOŞ. încărcăm furnalele vechi cu furca şi lopata. De ghiftari, cei care împingeau va­­goneţii, nici nu se mai ştie azi. A­­cum, un vagonet-cîntar cu doi oa­meni înlocuieşte 36 de lopătari cum eram eu pe vremuri. Eu sînt turnă­­tor-şef. Unii iubesc agregatele noi datorită plăcerii pe care le-o face tehnica. Eu însă, pe lîngă toate as­tea, le iubesc, ca să zic aşa, şi din oase, din şale, din muşchi. îna­inte, munca îl ruina pe om. Nu treceai bine de treizeci şi începeai Anchetă realizată de : Sergiu FARCASAN Valentin HOSSU Teodor CAZACU Pag. 3

Next