Scînteia, mai 1966 (Anul 35, nr. 6967-6996)
1966-05-01 / nr. 6967
Cînd riscul devine un drept... ® Chimia începe de la 177 de metri , între centura de siguranţă şi neprevăzut® Comunistul Oprişan Barbu şi examenul de disciplină Seamănă într-adevăr — cum spun constructorii ei — cu o rachetă pe o rampă de lansare. Cu vîrful avîntat la 177 de metri, argintie, suplă şi îndrăzneaţă, priza de aer de pe malul Dunării este o mîndrie a combinatului de la Turnu Măgurele. Ea vesteşte lansarea pe orbita cincinalului a unuia dintre marile obiective ale industrializării socialiste înfăptuite de partid. Cea mai înaltă construcţie metalică din ţară atrage magnetic privirile. Ai imaginea cutezanței: oameni care au urcat pe verticală piese cîntărind tone, care au ținut în echilibru, suspendat în cabluri, giganticul trunchi de oțel, cățărători care au lucrat luni de zile în centuri de siguranță. — Un moment deosebit, de mare tensiune? reia întrebarea noastră maistrul Iustin Firmanciuc. Nu ştiu ce să vă răspund. Vă aşteptaţi probabil la ceva dramatic, la un act de eroism... N-a fost. Construcţia s-a realizat la termen, fără accidente. Acesta este esenţialul, bătălia cîştigată, am reuşit să înlăturăm neprevăzutul. — Cum? — Respectarea tehnologiei de montaj. Lucru ca la carte. — Stai, că mai e ceva... Dreptul la înălfime — intervine șeful de brigadă Oprişan Barbu (om cu o vastă experiență de șantier; la Turnu Măgurele a venit de pe cînd, pe locul combinatului, era baltă, recent, cu prilejul Consfătuirii pe tară a constructorilor, i s-a înmînat Ordinul Muncii clasa I, „Dreptul la înălțime?". Pentru priza de aer au fost aleși cei mai buni oameni. Era, în ochii fiecăruia, un fiflu de cinste. Dar chiar primit în rîndurile brigăzii, printre cei 50, se mai cereau îndeplinite două condiţii pentru a deveni căţărător. Una, de la natură, o sănătate perfectă, stabilită prin control medical periodic. Cealaltă, se putea cîştiga sau pierde în raport cu legea nr. 1 a colectivului: disciplină sfîntă. Cînd lăcătuşul Ştefan Dănilă şi-a făcut un obicei din a dispare în răstimpuri de la locul de muncă, i s-a retras dreptul de a lucra la înălțime. L-a redobîndit abia după ce-a făcut dovada că s-a lecuit. După a cum, brigada i-a pedepsit și pe unii care făceau paradă de curaj, lucrînd riscant. — La început, unora le părea că OAMENI IN MOMENTE DE VIRF stafi ? Curînd termocentrala noastră intră în funcţiune. Ne daţi lignitul ? şi Motrul răspundea matur : Fiţi fără grijă, minerii sînt mineri ! In locurile de muncă hotărîtoare — comuniştii. Minele (întîi Horăşti, apoi Leorda) au început să scoată la ziuă primele tone de cărbune. S-a constituit comitetul de partid pe întregul bazin carbonifer. Secretar, unul dintre oamenii începutului: Gheorghe Almăşan. Rolul transformator al muncii de partid... A devenit obicei ca pe şantiere să sosească, o dată cu primele materiale şi utilaje, comunişti, oameni ai demarajului. Muncind în mijlocul oamenilor, ei conectează energii umane la bornele vieţii. Motrul? Iată-l azi: o a doua vale a Jiului. Noi zăcăminte de lumină desferecate. Locuri odinioară înţelenite, „albe” pe harta economică, se impun atenției generale. 1970 — 3 620 000 tone de cărbunel Un bazin carbonifer întins pe 60 de kilometri. Şi un oraş cu 2 000 de apartamente (deocamdată !). Se ramifică Motrul... Curînd vor ieşi vagonete cu lignit şi din mina Valea Cireşului, a treia exploatare. Clocotitoarea vale reprezintă una dintre marile surse energetice. Şi, în acelaşi timp, o altă sursă, omenească, detaşamentul muncitoresc avînd în frunte nouă sute de comunişti care deschid mereu alte orizonturi, la propriu şi la figurat. Iar la început, au fost cinci... Nu era şi este Ia Cu Almăşan, cinci • Tulpina se ramifică • De la 0 la 3620000 de tone ! Acum, da, există la modul cel mai concret, pe orizontală şi pe verticală, un bazin carbonifer în Valea Motrului. Cu trei exploatări, cu instalaţii de suprafaţă, cu un oraş nou pe harta ţării. Acum, da: se poate vorbi, ca de moneda din palmă, despre o structură economică nouă, calitativ nouă, în larga vale a Motrului. Dar atunci cînd au venit ei, în urmă doar cu cîțiva ani, nu era nimic. Nimic decît intenția, planul, directiva. Se descărcau materiale și utilaje. Și au sărit sprinteni, din vagoane, cîțiva oameni. îți amintești cîi, tovarăşe Almăşan? „Cinci". Şi aceşti cinci, din faza de pionierat, sînt şi acum aici? „Da, tofi”. Şi care a fost primul lucru pe care l-afi făcut? „S-a constituit organizaţia de bază”. Ce a spus nevasta, cînd v-a fi luat în spate rania de explorator? Rîde dezlănţuit, sănătos şi ai impresia că încăperea trepidează, ca şi cum dedesubt ar fi turbinele unei termocentrale. „Ce să spună, ca femeia, altul nu se putea duce? Adică, trebuie şi trebuie? Da, i-am răspuns, eu am cerut să intru în partid, ştiam la ce mă „înham”, vrei să nu mai fiu eu ?". ...Şi pe urmă au venit maramureşenii. Mineri din născare. Din cincizeci, douăzeci şi cinci — membri de partid. Nimic la voia întîmplării. Totul planificat, gîndit, calculat lucid. „Sînteți de-acum treizeci — ne-a spus „raionul" — se pot constitui organizaţii de bază pentru cele trei mine”. Tulpina se ramifica. Apoi au venit mineri din Valea Jiului, Sărmăşag, Filipeşti... Ţara trimitea, în proaspătul bazin carbonifer, cadre calificate. Pioni (se poate citi şi „pionieri”) în acţiunea de valorificare a bogăţiilor noastre naturale. Mulţi localnici au devenit mineri „la ei acasă”. A mai trecut o vreme. Telefona, în răstimpuri, Craiova : — Cum nota în exploatarea de pădure, legătura lor cu colectivul, număra doar cîteva luni, şi totuşi mecanismul a bătut sincronizat şi ritmic, colectivul întreg s-a unit, forţele s-au repliat, fiecare a simţit umărul vecinului. Grija vie pentru avutul obştesc a declanşat puternic, în acel moment de vîrf, sentimentul înalt al datoriei patriotice. Iar preţuirea ţării a ajuns pînă la ei. Recent, Consiliul de Stat a decorat cu ordine şi medalii un număr însemnat de muncitori forestieri „pentru merite deosebite în activitatea de exploatare şi valorificare a masei lemnoase, provenită din doborîturile de vînt”. Printre ei, şi cunoscuţii noştri, Adam Ruscanu şi Dumitru Moraru. BĂTĂLII Ca de obicei, coloanele sărbătoreşti ale zilei de 1 Mai aduc cu ele ecoul unor noi bătălii ciştigate pe magistrala înaintării noastre socialiste. De mai lungă sau de mai scurtă durată, spectaculoase sau anonime, purtind pecetea unui singur om sau a unei colectivităţi, mai grele sau mai uşoare, bătăliile ciştigate relevă resorturile conştiinţei socialiste în plină afirmare. Mai ales momentele de vîrf ale acestor bătălii, momentele de înaltă tensiune şi efort, luminează forţa transformatoare a omului care, prin actul creator al muncii, se transformă pe sine însuşi. Şi iată-ne pe urmele unor fapte în care descoperim miezul dramatic al unor posibile — viitoare? — pagini de roman, gustat primul porumb din prima recoltă. L-am perpelit pe jar. Şi unde? Exact pe un loc unde doar cu cîteva luni în urmă mă rătăcisem, într-o mlaştină năpădită de stufăriş. înainte munca mea se concentra într-o hîrtie — lucram la studii, — acum trăiesc finalitatea eforturilor. Istoria acestei incinte poartă, încă proaspete, urmele paşilor săi. Zeci, sute de kilometri de-a lungul şi de-a latul a ceea ce urma să fie împărăţie a porumbului, dar care pe atunci încă nu era decît baltă, hăfiş hirsut, dezolant, scenă deschisă pentru jocul viclean al apelor revărsate. Momente grele? De tensiune? Cine n-a avut? Inginerul Lungu face parte din familia luminoasă a optimiştilor, a celor care văd într-o sticlă jumătatea ei plină... Episoade dintre cele mai dramatice le expediază scurt, cu un surîs: „Ce-a fost a fost. Bătălia e cîştigată”. Există însă şi un alt gust al porumbului copt! îndărătul seninătăţii dezarmante se află o nebănuită tenacitate. Ea se-ntinde pe luni şi ani de zile, sudată cu a altor oameni de calibrul interior al inginerului comunist Lungu, s-a aliniat ca o lamă de oțel care a tăiat cale porumbului. Iat-o în fulgerarea unui singur moment. Era una dintre primele sale zile de constructor. Avea de apărat o limbă de pămînt șovăielnică, digul provizoriu ridicat în calea apelor bezmetice de primăvară. Cincisprezece mecanizatori îl urmau, într-o patrulare neîntreruptă. Arma lor: screperul. Stîrnite de beția vînturilor, valurile mușcau din dig. Oamenii închideau rupturile cu pămînt. Inginerul privea mica hidrometrică , apele creşteau. Doi centimetri pe oră. Calcul îngîndurat: jumătate de metru în 24 de ore... cînd vor trece digul, cînd îl vor sparge? Oamenii — încordați, nervoşi. O frază nerostită, dar tot mai persistentă, citită în ochi: „Să fugim cît mai e simpt. Dacă ar rosti-o el, l-ar urma toţi. Ar însemna să rămînă digul descoperit, rupt, incinta vraişte, întinderi inundate, planul de amenajări periclitat... Nimeni n-a bănuit ce bătălie s-a dat cu spaima, vreme de 24 de ore, în cel mai tînăr dintre constructorii de pe dig. — Nu mi-aş fi iertat niciodată fuga, faliment moral — mărturisește inginerul. Aşa s-a declanşat în el tenacitatea de constructor, despre care oamenii de meserie spun că e o însușire indispensabilă celor hotărîți să înfrunte, după un plan inteligent, natura, înainte de a simți gustul porumbului copt... într-o discuție liberă cu clasa, profesoara a scos într-o zi o „riglă de calcul” imaginară, dar care a avut darul de a pune pe gînduri toată lumea : cum ştim să ne măsurăm timpul ? Altădată, o vizită la o expoziţie de pictură modernă, urmată de discuţii. O oră de muzică pe disc. Discuţii cu o mamă „forte” : „Credeți că dacă ori de cîte ori fiica dv. la o notă slabă o veți pedepsi cu masa, ea îşi va vindeca complexele de inferioritate ?” , cu alţi părinţi : „Nu siliţi copilul să meargă într-o direcţie pentru care n-are înclinaţii. Un absolvent a pierdut doi ani bătînd la poarta unor facultăţi, în schimb, obţine acum excelente rezultate ca tehnician într-un combinat, activitate practică pentru care avea o reală vocaţie”. O surpriză la ora de dirigense : întîlnire cu cîţiva foşti elevi ai profesoarei, aflaţi în vacanţă în oraşul natal. Datorită prezenţei lor tinereşti, drumul spre facultate a coborît din nebuloasă pînă acolo, în clasă, în mijlocul şcolarilor, mai aproape decît oricînd... Sînt doar cîteva din armele profesoarei . Arme de mai greu sau mai uşor calibru, cu o bătaie mai scurtă sau mai lungă, folosite în cuprinsul unei lupte pedagogice şi psihologice astăzi aproape pe sfîrşite. O luptă cîştigată ? Victoriile, pe acest cîmp, se culeg la examenul de maturitate şi mult mai tîrziu... Dar de pe acum notele bune sînt mai numeroase, mai omogene, răspunsurile la ancheta de la începutul anului apar mai cristalizate. Fiindcă Ştefania Bajura a găsit acele resurse de pasiune capabile, ca şi în atîtea alte domenii, să lărgească albia strimtă a timpului („fugit ireparabile tempus” !), să valorifice investiţiile de energie. Hotărîrea de a face o chestiune personală din examenul de maturitate al fiecăruia dintre cei 36 nu înseamnă oare și pentru ea un nou examen, o a doua maturitate ? punem un accent exagerat pe disciplină. Mai ales că am avut cazuri cu totul izolate. Atunci de ce organizaţia noastră de partid — spune Oprişan Barbu, secretarul ei — n-a slăbit o clipă această preocupare? Din cauza specificului bătăliei. — Oare nu orice muncă presupune o disciplină a ei? — Vorbeam însă de specific, fiindcă aici gestul, efortul fiecăruia trebuiau perfect sincronizate, uneori la fracțiune de secunda, cu ale tuturor celor 50. Manevrările se dirijau dintr-un punct dispecer prin comenzi în megafoane. Ce s-ar fi întîmplat dacă toate troliile de ridicare, toţi oamenii, n-ar fi acţionat ca un singur organism? Dacă unul nu era la post, dacă altul era mahmur din noaptea de ajun sau un al treilea n-ar fi ştiut exact ce are de făcut într-un moment dificil? La o astfel de lucrare, unde fiecare moment e de „vîrf, munca devine o şcoală a răspunderii. Vă spun, am lucrat în multe locuri pînă azi, dar nicăieri n-am văzut un examen de disciplină trecut atît de bine. Examen alcătuit nu din probe senzaţionale (dimpotrivă, separat luate, dintre cele mai obişnuite), hotărîtoare, însă, şi definitorii pentru un colectiv socialist. Oamenii au reuşit să le treacă, să-şi învingă slăbiciunile, fiindcă aveau de cîştigat dreptul la înălţime. Iar cei ce l-au dobîndit afirmă că e mai mult decit urcuşul (de jumătate de oră) la 177 metri... Gustul porumbului copt 9 Un inginer din familia optimiştilor • Ameninţaţi de ape • „Nu mi-aş fi iertat niciodată..." Iarăşi au rămas cartografii în urmă ! Pe hartă, la marginea Galațiului, mai figurează albastra pată a lacului Brateş. La fața locului, oglinda de apă nu mai există, întinzîndu-se, în schimb, pata de un verde proaspăt a unei noi împărății a porumbului. Cifrele unor bogate recolte au şi fost înscrise în palmaresul celor două tinere gospodării agricole de stat născute în căuşul fostului lac. De drept, într-o egală măsură, recoltele trebuie înscrise şi în palmaresul constructorilor, care au dăruit agriculturii acest vast teren numit „incintă îndiguită". Destinul unuia dintre ei, inginerul Constantin Lungu, este intim legat de metamorfoza Brateşului. — Cum s-a petrecut această schimbare? Cînd v-aţi simţit constructor? — O să vă surprindă. Cînd am 36 de chei care se potrivesc . Dilemă pedagogică • Adolescenta descoperă rigla de calcul • Spre ce profesie Răsfoia cu gesturi moi catalogul, citind numele proaspăt caligrafiate. Ultimul an cînd cei 36 de adolescenţi aveau să mai figureze în vreun catalog al liceului. Ca mîine, întîiul bilant în viaţa lor : maturitatea. Nu era sentimentalism în reflecţiile Ştefaniei Bajura. Pur şi simplu, se simţea îngrijorată. Prelua (fosta dirigintă ieşise la pensie) o clasă aproape necunoscută, exact cînd aceşti tineri ar fi trebuit să aibă alături un mentor spiritual care să-i fi cunoscut îndeaproape şi mai demult. Ar fi preferat o clasă mai indisciplinată, cu o situaţie şcolară mai problematică : în ultimele opt luni de învăţătură, ce-i mai rămînea de făcut în substanță. Din primele zile, o anchetă pe tema viitoarei profesiuni dădu la iveală faptul că mulți erau încă nehotărîți sau aveau o idee destul de aproximativă despre orientarea lor în viaţă. Mai observă profesoara că domnea o tensiune nefirească, exagerată în legătură cu apropiatul examen de maturitate. Unii, cu gîndul la o anume facultate, învăţau disproporţionat la cîte un obiectdouă, lăsîndu-le pe celelalte în părăsire. Parcă niciodată, de cînd era profesoară la liceul din Roman, Ştefaniei Bajura nu i se înfăţişase o situaţie mai dificilă. O bătălie pedagogică pe termen scurt şi decisiv. Hotărî să nu-şi risipească forțele. Contura un plan amănunţit, cu o meticulozitate didactică, alegînd trei direcții : formarea unui curent de opinie în favoarea învăţăturii, pregătirea examenului de maturitate şi cristalizarea unei opţiuni profesionale, combaterea unilateralităţii şi a lipsei de încredere în forțele proprii. Firește, trebuiau găsite și cele 36 de chei care să se potrivească... Eroii se nasc ? 9 încleştarea din pădure e impusă de natură, cîştigată de oameni — Am auzit încă din tren : „Prin părţile Sucevei, la Broşteni s-au petrecut lucruri extraordinare. Oamenii de acolo sînt adevăraţi eroi”. Directorul întreprinderii forestiere, tovarăşul Petre Bacalu, zîmbeşte : — Nu-i prea departe de realitate. E drept, în situaţii excepţionale se cer calităţi corespunzătoare, înseamnă că şi oamenii sunt excepţionali ? După cum ştiu, nu există nicăieri o brigadă eroică de inter CIŞTIGATE ______________________ venit în situaţii speciale. Oameni obişnuiţi, veţi vedea. Dar au scos la iveală un eroism nebănuit. Aşa au început investigaţiile noastre la locul întîmplării. Vă amintiţi, probabil. Toamna anului ’64. Ziarele anunțau : în nordul Moldovei, pe Bistriţa, se semnalează întinse doborîturi de vînt în pădurile de molid. — Este greu de arătat ce am simţit noi cînd am văzut prăpădul — spune Adam Ruscanu, şef de sector, unul dintre oamenii care s-au impus în această încleştare. Vă daţi seama, exploatam pădurea cu grijă, cu migală, să nu se piardă nimic. Avutul ţării. Şi deodată, natura parcă încearcă să-şi rîdă de tine, te izbeşte în coastă. Ca-n legendă , ce ziua dădea, noaptea se surpa... Am întrebat pe cîțiva muncitori forestieri , primul gînd cînd ai văzut pădurea culcată ? Victor Lupaşcu : „Mi-am zis : de nu s-ar pierde nimic !" Adam Ruscanu : „Acum să te văd. Doar n-o să-ți dai demisia". Dumitru Moraru : „S-au dus dracului zilele libere, începe hora horelor”. — De ce ? Nu s-ar fi opus nimeni să vă duceți duminica acasă, ca-ntotdeauna. — Da, haina de lucru o dezbraci, o lepezi, dar ce faci cu restul ? Cînd am ieșit din baraca unde l-am găsit, un tînăr din brigada lui Moraru a adăugat : „înainte nu şedea aici nici o duminică, plecam cu toţii. Sîntem din Panaci. Dar cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat, tovarăşul Moraru a zis : „Care vrea să plece să se ducă, eu rămîn. Şi n-a mai plecat nimeni”. Totuşi, s-a dus peacasă. Dar a plecat să mai aducă oameni din comună. „E greu, mă, să nu zică cineva pe urmă că l-am momit. Lucrăm cu centuri de siguranţă, să scoatem lemnul de unde ar fi el. Să n-avem vorbe”. Parcă e altul. Marea încercare i-a şlefuit carafele. Asemeni lui, mii de muncitori au luat parte la bătălie, înclinînd balanța victoriei de partea omului : lemnul a fost salvat, dat economiei. — Știam că nu se va pierde nimic — spune directorul întreprinderii. Deşi, practic, am luat-o de la capăt : drumuri noi, secţii noi, cabane, tot. Parcă cineva ştersese cu buretele tabla şi noi trebuia să începem cu prima literă a alfabetului. În momentele de cumpănă, cînd omul se confruntă cu sine însuşi, ies la iveală sentimente felurite : apar curajul şi teama, certitudinea şi îndoiala... De unde tăria morală de a rămîne pe poziţie ? VechimeaLiviu Iliescu este inginer la „Industria Optică Română” din Capitală. Un om din producţie, un practician. Ceea ce l-a adus în linia avansată a cercetării ştiinţifice este tocmai înţelegerea menirii sale de inginer într-o societate în care a fost instaurată robust creaţia. Asemenea lui, mulţi ingineri din uzine şi fabrici scotocesc în palatul de lumini şi umbre al cercetării ştiinţifice, căutînd răspuns la problemele vitale ale producţiei. Ştia, din contactul direct cu laboratoarele şi institutele de cercetare, că undeva se simte un gol, din inventarul tehnic de mare utilitate lipsea un microscop cu funcţiuni multiple, cu o sensibilitate deosebită. Ideea a prins rădăcină. Ezitări, dezamăgiri... Dar cum le-a învins ? In asemenea momente se cristalizează personalitatea unui om. A lucrat cu un colectiv. De şase ori au crezut că au găsit soluția („ideea în sine reprezintă un sîmbure”) și tot de atîtea ori au luat-o de la capăt, i-au ajuns și lui la ureche părerile unora : „N-o să facă nimic, sînt în străinătate firme specializate care n-au rezolvat nici ele problema". — La început nu ne-au impresionat. Dar cînd am aruncat la coş a treia și a patra variantă s-a strecurat în noi îndoiala. M-am surprins poate pentru prima oară descumpănit. Slăbiciuni trecătoare. — Aţi gîndit să renunțaţi ? — N-am ajuns chiar pînă acolo. Am luat-o, perseverenţi, de la început. A cincea, a şasea variantă. Apoi proiectele, execuția prototipului şi, în sfîrşit, — încercarea, într-o sală complet separată. Aparatul trona monumental pe postamentul său dar probele nu dădeau satisfacţie. Şi atunci au reapărut, ca pe un ecran, semnele de întrebare : „Sunt în străinătate firme specializate..." Credeau în soluţia adoptată, credeau în posibilităţile lor. După luni şi luni de cercetare, „ideea s-a transformat în obiect". Invenţia a fost brevetată. Confirmarea a făcut-o practica. Scrisori trimise fabricii de diferite institute şi laboratoare de cercetare vorbesc despre înaltele performanţe tehnice ale microscopului. — Care este, totuşi, momentul de tensiune maximă ? — Atunci cînd primeşti „telegrama* practicii. Cînd se instalează, solid, confirmarea. Da. Cheia de boltă a cercetării. REPORTAJ de Victor VÎNTU şi Ştefan ZIDĂRIŢĂ Metalurgistul Foto : I. Cucil SCÍNTEIA PAGINA 3 în palatul de lumini şi umbre 9 N-a fost inventat acum o sută de ani? 9 Idei la microscop Inginerul Liviu Iliescu, unul dintre inventatorii microscopului universal de cercetare ştiinţifică — „MC-1” — este un om spiritual. — Cînd am povestit unui cunoscut că am realizat, cu un colectiv, un microscop, a surîs îngăduitor. „Microscopul a fost inventat de acum o sută de ani, a zis el. Un domeniu excavat, ce mai poate fi nou ?” Intr-adevăr, aşa s-ar părea. Omul se gîndeşte involuntar la microscopul simplu, de birou. Numai că cel universal, de cercetare ştiinţifică este de fapt un aparat impresionant, o întreagă instalaţie cu principii constructive şi de funcţionare deosebite de celelalte tipuri. — In rest — continuă tovarăşul Iliescu — transformarea ideii în obiect a avut o cale comună oricărei invenţii : ezitări, dezamăgiri... Momentele mişcării înainte. Ocolea detaliul, lumea infimă a inventatorului. Şi alunei... am întors microscopul spre el.