Scînteia, mai 1966 (Anul 35, nr. 6967-6996)

1966-05-01 / nr. 6967

Cînd riscul devine un drept... ® Chimia începe de la 177 de metri , între centura de siguranţă şi neprevăzut® Comunis­tul Oprişan Barbu şi examenul de disciplină Seamănă într-adevăr — cum spun constructorii ei — cu o ra­chetă pe o rampă de lansare. Cu vîrful avîntat la 177 de metri, ar­gintie, suplă şi îndrăzneaţă, priza de aer de pe malul Dunării este o mîndrie a combinatului de la Turnu Măgurele. Ea vesteşte lan­sarea pe orbita cincinalului a unuia dintre marile obiective ale industria­lizării socialiste înfăptuite de partid. Cea mai înaltă construcţie me­talică din ţară atrage magnetic pri­virile. Ai imaginea cutezanței: oa­meni care au urcat pe verticală piese cîntărind tone, care au ținut în echilibru, suspendat în cabluri, giganticul trunchi de oțel, cățără­­tori care au lucrat luni de zile în centuri de siguranță. — Un moment deosebit, de mare tensiune? reia întrebarea noastră maistrul Iustin Firmanciuc. Nu ştiu ce să vă răspund. Vă aş­teptaţi probabil la ceva dramatic, la un act de eroism... N-a fost. Construcţia s-a realizat la termen, fără accidente. Acesta este esenţia­lul, bătălia cîştigată, am reuşit să înlăturăm neprevăzutul. — Cum? — Respectarea tehnologiei de montaj. Lucru ca la carte. — Stai, că mai e ceva... Drep­tul la înălfime — intervine șeful de brigadă Oprişan Barbu (om cu o vastă experiență de șantier; la Turnu Măgurele a venit de pe cînd, pe locul combinatului, era baltă, recent, cu prilejul Consfătuirii pe tară a constructorilor, i s-a înmînat Ordinul Muncii clasa I­, „Dreptul la înălțime?". Pentru priza de aer au fost a­­leși cei mai buni oameni. Era, în ochii fiecăruia, un fiflu de cinste. Dar chiar primit în rîndurile bri­găzii, printre cei 50, se mai cereau îndeplinite două condiţii pentru a deveni căţărător. Una, de la natură, o sănătate perfectă, stabilită prin control medical periodic. Cealaltă, se putea cîştiga sau pierde în ra­port cu legea nr. 1 a colectivului: disciplină sfîntă. Cînd lăcătuşul Ştefan­­ Dănilă şi-a făcut un obicei din a dispare în răstimpuri de la locul de muncă, i s-a retras drep­tul de a lucra la înălțime. L-a re­­dobîndit abia după ce-a făcut do­vada că s-a lecuit. După a cum, bri­gada i-a pedepsit și pe unii care făceau paradă de curaj, lucrînd riscant. — La început, unora le părea că OAMENI IN MOMENTE DE VIRF stafi ? Curînd termocentrala noastră intră în funcţiune. Ne daţi lignitul ? şi Motrul răspundea matur : Fiţi fără grijă, minerii sînt mineri ! In locurile de muncă hotărîtoare — comuniştii. Minele (întîi Horăşti, apoi Leorda) au început să scoată la ziuă primele tone de cărbune. S-a constituit comitetul de partid pe întregul bazin carbonifer. Se­cretar, unul dintre oamenii începu­tului: Gheorghe Almăşan. Rolul transformator al muncii de partid... A devenit obicei ca pe şantiere să sosească, o dată cu primele mate­riale şi utilaje, comunişti, oameni ai demarajului. Muncind în mijlocul oamenilor, ei conectează energii umane la bornele vieţii. Motrul? Iată-l azi: o a doua vale a Jiului. Noi zăcăminte de lumină desferecate. Locuri odinioară înţe­­lenite, „albe” pe harta economică, se impun atenției generale. 1970 — 3 620 000 tone de cărbunel Un bazin carbonifer întins pe 60 de kilometri. Şi un oraş cu 2 000 de apartamente (deocamdată !). Se ramifică Motrul... Curînd vor ieşi vagonete cu lignit şi din mina Valea Cireşului, a treia exploatare. Clocotitoarea vale reprezintă una dintre marile surse energetice. Şi, în acelaşi timp, o altă sursă, omenească, detaşamentul munci­toresc avînd în frunte nouă sute de comunişti care deschid mereu alte orizonturi, la propriu şi la figurat. Iar la început, au fost cinci... Nu era şi este I­a Cu Almăşan, cinci • Tulpina se ramifică • De la 0 la 3620000 de tone ! Acum, da, există la modul cel mai concret, pe orizontală şi pe verticală, un bazin carbonifer în Valea Motrului. Cu trei exploatări, cu instalaţii de suprafaţă, cu un oraş nou pe harta ţării. Acum, da: se poate vorbi, ca de moneda din palmă, despre o structură economi­că nouă, calitativ nouă, în larga vale a Motrului. Dar atunci cînd au venit ei, în urmă doar cu cîțiva ani, nu era nimic. Nimic decît in­­tenția, planul, directiva. Se descărcau materiale și utilaje. Și au sărit sprinteni, din vagoane, cîțiva oameni. îți amintești cî­i, to­varăşe Almăşan? „Cinci". Şi aceşti cinci, din faza de pionierat, sînt şi acum aici? „Da, tofi”. Şi care a fost primul lucru pe care l-afi făcut? „S-a constituit organizaţia de bază”. Ce a spus nevasta, cînd v-a fi luat în spate rani­a de explorator? Rîde dezlănţuit, sănătos şi ai impresia că încăperea trepidează, ca şi cum dedesubt ar fi turbinele unei ter­mocentrale. „Ce să spună, ca fe­meia, altul nu se putea duce? Adi­că, trebuie şi trebuie? Da, i-am răspuns, eu am cerut să intru în partid, ştiam la ce mă „înham”, vrei să nu mai fiu eu ?". ...Şi pe urmă au venit maramu­reşenii. Mineri din născare. Din cincizeci, douăzeci şi cinci — membri de partid. Nimic la voia în­­tîmplării. Totul planificat, gîndit, calculat lucid. „Sînteți de-acum trei­zeci — ne-a spus „raionul" — se pot constitui organizaţii de bază pentru cele trei mine”. Tulpina se ramifica. Apoi au venit mineri din Valea Jiului, Sărmăşag, Filipeşti... Ţara trimitea, în proaspătul bazin car­bonifer, cadre calificate. Pioni (se poate citi şi „pionieri”) în acţiu­nea de valorificare a bogăţiilor noastre naturale. Mulţi localnici au devenit mineri „la ei acasă”. A mai trecut o vreme. Telefona, în răstimpuri, Craiova : — Cum nota în exploatarea de pădure, le­gătura lor cu colectivul, număra doar cîteva luni, şi totuşi mecanismul a bătut sincronizat şi ritmic, colecti­vul întreg s-a unit, forţele s-au re­pliat, fiecare a simţit umărul veci­nului. Grija vie pentru avutul ob­ştesc a declanşat puternic, în acel moment de vîrf, sentimentul înalt al datoriei patriotice. Iar preţuirea ţării a ajuns pînă la ei. Recent, Consiliul de Stat a de­corat cu ordine şi medalii un nu­măr însemnat de muncitori fores­tieri „pentru merite deosebite în activitatea de exploatare şi valori­ficare a masei lemnoase, provenită din doborîturile de vînt”. Printre ei, şi cunoscuţii noştri, Adam Rus­­canu şi Dumitru Moraru. B­ĂTĂLII Ca de obicei, coloanele sărbătoreşti ale zilei de 1 Mai aduc cu ele ecoul unor noi bătălii ciştigate pe magistrala înaintării noastre socialiste. De mai lungă sau de mai scurtă durată, spectaculoase sau ano­nime, purtind pecetea unui singur om sau a unei colectivităţi, mai grele sau mai uşoare, bătăliile ciştigate relevă resorturile conştiin­ţei socialiste în plină afirmare. Mai ales momentele de vîrf ale acestor bătălii, mo­mentele de înaltă tensiune şi efort, luminează forţa transformatoare a omului care, prin actul creator al muncii, se transformă pe sine însuşi. Şi iată-ne pe urmele unor fapte în care descoperim miezul dramatic al unor posibile — viitoare? — pagini de roman, gustat primul porumb din prima re­coltă. L-am perpelit pe jar. Şi unde? Exact pe un loc unde doar cu cîteva luni în urmă mă rătăci­sem, într-o mlaştină năpădită de stufăriş. înainte munca mea se con­centra într-o hîrtie — lucram la studii, — acum trăiesc finalitatea eforturilor. Istoria acestei incinte poartă, încă proaspete, urmele paşilor săi. Zeci, sute de kilometri de-a lungul şi de-a latul a ceea ce urma să fie împărăţie a porumbului, dar care pe atunci încă nu era decît baltă, hăfiş hirsut, dezolant, scenă deschi­să pentru jocul viclean al apelor revărsate. Momente grele? De ten­siune? Cine n-a avut? Inginerul Lungu face parte din familia lumi­noasă a optimiştilor, a celor care văd într-o sticlă jumătatea ei plină... Episoade dintre cele mai drama­tice le expediază scurt, cu un su­­rîs: „Ce-a fost a fost. Bătălia e cîş­tigată”. Există însă şi un alt gust al po­rumbului copt! îndărătul seninătăţii dezarmante se află o nebănuită te­nacitate. Ea se-ntinde pe luni şi ani de zile, sudată cu a altor oameni de calibrul interior al inginerului comunist Lungu, s-a aliniat ca o lamă de oțel care a tăiat cale po­rumbului. Iat-o în fulgerarea unui singur moment. Era una dintre primele sale zile de constructor. Avea de apărat o limbă de pămînt șovăielnică, digul provizoriu ridicat în calea apelor bezmetice de primăvară. Cincispre­zece mecanizatori îl urmau, într-o patrulare neîntreruptă. Arma lor: screperul. Stîrnite de beția vîntu­­rilor, valurile mușcau din dig. Oa­menii închideau rupturile cu pă­mînt. Inginerul privea mica hidro­­metrică , apele creşteau. Doi centi­metri pe oră. Calcul îngîndurat: ju­mătate de metru în 24 de ore... cînd vor trece digul, cînd îl vor spar­ge? Oamenii — încordați, nervoşi. O frază nerostită, dar tot mai per­sistentă, citită în ochi: „Să fugim cît mai e simpt. Dacă ar rosti-o el, l-ar urma toţi. Ar însemna să ră­­mînă digul descoperit, rupt, incin­ta vraişte, întinderi inundate, pla­nul de amenajări periclitat... Nimeni n-a bănuit ce bătălie s-a dat cu spaima, vreme de 24 de ore, în cel mai tînăr dintre constructorii de pe dig. —­ Nu mi-aş fi iertat niciodată fuga, faliment moral — mărturisește inginerul. Aşa s-a declanşat în el tenaci­tatea de constructor, despre care oamenii de meserie spun că e o în­sușire indispensabilă celor hotărîți să înfrunte, după un plan inteligent, natura, înainte de a simți gustul porumbului copt... într-o discuție liberă cu clasa, profesoara a scos într-o zi o „riglă de calcul” imaginară, dar care a avut darul de a pune pe gînduri toată lumea : cum ştim să ne mă­surăm timpul ? Altădată, o vizită la o expoziţie de pictură modernă, urmată de discuţii. O oră de mu­zică pe disc. Discuţii cu o mamă „forte” : „Credeți că dacă ori de cîte ori fiica dv. la o notă slabă o veți pedepsi cu masa, ea îşi va vindeca complexele de inferiori­tate ?” , cu alţi părinţi : „Nu siliţi copilul să meargă într-o direcţie pentru care n-are înclinaţii. Un ab­solvent a pierdut doi ani bătînd la poarta unor facultăţi, în schimb, ob­ţine acum excelente rezultate ca tehnician într-un combinat, activita­te practică pentru care avea o reală vocaţie”. O surpriză la ora de di­rigense : întîlnire cu cîţiva foşti elevi ai profesoarei, aflaţi în vacan­ţă în oraşul natal. Datorită prezen­ţei lor tinereşti, drumul spre facul­tate a coborît din nebuloasă pînă acolo, în clasă, în mijlocul şcolari­lor, mai aproape decît oricînd... Sînt doar cîteva din armele pro­fesoarei . Arme de mai greu sau mai uşor calibru, cu o bătaie mai scurtă sau mai lungă, folosite în cu­prinsul unei lupte pedagogice şi psihologice astăzi aproape pe sfîr­­şite. O luptă cîştigată ? Victoriile, pe acest cîmp, se culeg la exame­nul de maturitate şi mult mai tîrziu... Dar de pe acum notele bune sînt mai numeroase, mai omogene, răs­punsurile la ancheta de la începu­tul anului apar mai cristalizate. Fiindcă Ştefania Bajura a găsit acele resurse de pasiune capabile, ca şi în atîtea alte domenii, să lărgească albia strimtă a timpului („fugit ire­parabile tempus” !), să valorifice in­vestiţiile de energie. Hotărîrea de a face o chestiune personală din examenul de maturi­tate al fiecăruia dintre cei 36 nu înseamnă oare și pentru ea un nou examen, o a doua maturitate ? punem un accent exagerat pe dis­ciplină. Mai ales că am avut ca­zuri cu totul izolate. Atunci de ce organizaţia noastră de partid — spune Oprişan Barbu, secretarul ei — n-a slăbit o clipă această preo­cupare? Din cauza specificului bă­tăliei. — Oare­ nu orice muncă presu­pune o disciplină a ei? — Vorbeam însă de specific, fiindcă aici gestul, efortul fiecăruia trebuiau perfect sincronizate, une­ori la fracțiune de secunda, cu ale tuturor celor 50. Manevrările se di­rijau dintr-un punct dispecer prin comenzi în megafoane. Ce s-ar fi întîmplat dacă toate troliile de ri­dicare, toţi oamenii, n-ar fi acţio­nat ca un singur organism? Dacă unul nu era la post, dacă altul era mahmur din noaptea de ajun sau un al treilea n-ar fi ştiut exact ce are de făcut într-un moment difi­cil? La o astfel de lucrare, unde fiecare moment e de „vîrf, mun­ca devine o şcoală a răspunderii. Vă spun, am lucrat în multe locuri pînă azi, dar nicăieri n-am văzut un examen de disciplină trecut atît de bine. Examen alcătuit nu din probe senzaţionale (dimpotrivă, separat luate, dintre cele mai obişnuite), hotărîtoare, însă, şi definitorii pen­tru un colectiv socialist. Oamenii au reuşit să le treacă, să-şi învingă slă­biciunile, fiindcă aveau de cîştigat dreptul la înălţime. Iar cei ce l-au dobîndit afirmă că e mai mult de­cit urcuşul (de jumătate de oră) la 177 metri... Gustul porumbului copt 9 Un inginer din familia optimiştilor • Ameninţaţi de ape • „Nu mi-aş fi iertat niciodată..." Iarăşi au rămas cartografii în urmă ! Pe hartă, la marginea Galațiului, mai figurează albastra pată a lacului Brateş. La fața locului, oglinda de apă nu mai există, întinzîndu-se, în schimb, pata de un verde proaspăt a unei noi împărății a porumbului. Cifre­le unor bogate recolte au şi fost înscrise în palmaresul celor două tinere gospodării agricole de stat născute în căuşul fostului lac. De drept, într-o egală măsură, recol­tele trebuie înscrise şi în palma­resul constructorilor, care au dăruit agriculturii acest vast teren numit „incintă îndiguită". Destinul unuia dintre ei, ingine­rul Constantin Lungu, este intim legat de metamorfoza Brateşului. — Cum s-a petrecut această schimbare? Cînd v-aţi simţit con­structor? — O să vă surprindă. Cînd am 3­6 de chei care se potrivesc . Dilemă pedagogică • Adolescenta des­coperă rigla de calcul • Spre ce profesie Răsfoia cu gesturi moi catalogul, citind numele proaspăt caligrafiate. Ultimul an cînd cei 36 de adoles­cenţi aveau să mai figureze în vreun catalog al liceului. Ca mîine, întîiul bilant în viaţa lor : maturi­tatea. Nu era sentimentalism în re­flecţiile Ştefaniei Bajura. Pur şi sim­plu, se simţea îngrijorată. Prelua (fosta dirigintă ieşise la pensie) o clasă aproape necunoscută, exact cînd aceşti tineri ar fi trebuit să aibă alături un mentor spiritual care să-i fi cunoscut îndeaproape şi mai demult. Ar fi preferat o clasă mai indisciplinată, cu o situaţie şcolară mai problematică : în ultimele opt luni de învăţătură, ce-i mai rămî­­nea de făcut în substanță. Din primele zile, o anchetă pe tema viitoarei profesiuni dădu la iveală faptul că mulți erau încă ne­­hotărîți sau aveau o idee destul de aproximativă despre orientarea lor în viaţă. Mai observă profesoara că domnea o tensiune nefirească, exa­gerată în legătură cu apropiatul examen de maturitate. Unii, cu gîn­­dul la o anume facultate, învăţau disproporţionat la cîte un obiect­­două, lăsîndu-le pe celelalte în pă­răsire. Parcă niciodată, de cînd era profesoară la liceul din Roman, Ştefaniei Bajura nu i se înfăţişase o situaţie mai dificilă. O bătălie pedagogică pe termen scurt şi decisiv. Hotărî să nu-şi risi­pească forțele. Contura un plan a­­mănunţit, cu o meticulozitate di­dactică, alegînd trei direcții : for­marea unui curent de opinie în fa­voarea învăţăturii, pregătirea exa­menului de maturitate şi cristaliza­rea unei opţiuni profesionale, com­baterea unilateralităţii şi a lipsei de încredere în forțele proprii. Fireș­te, trebuiau găsite și cele 36 de chei care să se potrivească... Eroii se nasc ? 9 încleştarea din pă­dure e impusă de natură, cîştigată de oameni — Am auzit încă din tren : „Prin părţile Sucevei, la Broşteni s-au pe­trecut lucruri extraordinare. Oamenii de acolo sînt adevăraţi eroi”. Directorul întreprinderii forestie­re, tovarăşul Petre Bacalu, zîm­­beşte : — Nu-i prea departe de reali­tate. E drept, în situaţii excepţio­nale se cer calităţi corespunzătoare, înseamnă că şi oamenii sunt excep­ţionali ? După cum ştiu, nu există nicăieri o brigadă eroică de inter­ CIŞTIGATE ______________________ ven­it în situaţii speciale. Oameni obişnuiţi, veţi vedea. Dar au scos la iveală un eroism nebănuit. Aşa au început investigaţiile noastre la locul întîmplării. Vă a­­mintiţi, probabil. Toamna anului ’64. Ziarele anunțau : în nordul Moldo­vei, pe Bistriţa, se semnalează în­tinse doborîturi de vînt în pădurile de molid. — Este greu de arătat ce am sim­ţit noi cînd am văzut prăpădul — spune Adam Ruscanu, şef de sec­tor, unul dintre oamenii care s-au impus în această încleştare. Vă daţi seama, exploatam pădurea cu grijă, cu migală, să nu se piardă nimic. Avutul ţării. Şi deodată, natura par­că încearcă să-şi rîdă de tine, te izbeşte în coastă. Ca-n legendă , ce ziua d­ădea, noaptea se surpa... Am întrebat pe cîțiva muncitori forestieri , primul gînd cînd a­i vă­zut pădurea culcată ? Victor Lupaş­­cu : „Mi-am zis : de nu s-ar pierde nimic !" Adam Ruscanu : „Acum să te văd. Doar n-o să-ți dai demisia". Dumitru Moraru : „S-au dus dracu­lui zilele libere, începe hora hore­lor”. — De ce ? Nu s-ar fi opus ni­meni să vă duceți duminica acasă, ca-ntotdeauna. — Da, haina de lucru o dezbraci, o lepezi, dar ce faci cu restul ? Cînd am ieșit din baraca unde l-am găsit, un tînăr din brigada lui Moraru a adăugat : „înainte nu şe­dea aici nici o duminică, plecam cu toţii. Sîntem din Panaci. Dar cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat, tovarăşul Moraru a zis : „Care vrea să plece să se ducă, eu rămîn. Şi n-a mai plecat nimeni”. Totuşi, s-a dus pe­­acasă. Dar a plecat să mai aducă oameni din comună. „E greu, mă, să nu zică cineva pe urmă că l-am momit. Lucrăm cu centuri de sigu­ranţă, să scoatem lemnul de unde ar fi el. Să n-avem vorbe”. Parcă e altul. Marea încercare i-a şlefuit carafele. Asemeni lui, mii de muncitori au luat parte la bătălie, înclinînd balanța victoriei de partea omului : lemnul a fost salvat, dat economiei. — Știam că nu se va pierde ni­mic — spune directorul întreprin­derii. Deşi, practic, am luat-o de la capăt : drumuri noi, secţii noi, ca­bane, tot. Parcă cineva ştersese cu buretele tabla şi noi trebuia să în­cepem cu prima literă a alfabetului. În momentele de cumpănă, cînd omul se confruntă cu sine însuşi, ies la iveală sentimente felurite : apar curajul şi teama, certitudinea şi în­doiala... De unde tăria morală de a rămîne pe poziţie ? Vechimea­­­Liviu Iliescu este inginer la „In­dustria Optică Română” din Capita­lă. Un om din producţie, un practi­cian. Ceea ce l-a adus în linia avan­sată a cercetării ştiinţifice este toc­mai înţelegerea menirii sale de inginer într-o societate în care a fost instaurată robust creaţia. Ase­menea lui, mulţi ingineri din uzine şi fabrici scotocesc în palatul de lumini şi umbre al cercetării ştiinţi­fice, căutînd răspuns la problemele vitale ale producţiei. Ştia, din contactul direct cu la­boratoarele şi institutele de cerce­tare, că undeva se simte un gol, din inventarul tehnic de mare utili­tate lipsea un microscop cu func­ţiuni multiple, cu o sensibilitate deo­sebită. Ideea a prins rădăcină. Ezitări, dezamăgiri... Dar cum le-a învins ? In asemenea momen­te se cristalizează personalitatea u­­nui om. A lucrat cu un colectiv. De şase ori au crezut că au găsit soluția („ideea în sine reprezintă un sîm­­bure”) și tot de atîtea ori au luat-o de la capăt, i-au ajuns și lui la ureche părerile unora : „N-o să facă nimic, sînt în străinătate fir­me specializate care n-au rezolvat nici ele problema". — La început nu ne-au impre­sionat. Dar cînd am aruncat la coş a treia și a patra variantă s-a stre­curat în noi îndoiala. M-am sur­prins poate pentru prima oară des­cumpănit. Slăbiciuni trecătoare. — Aţi gîndit să renunțaţi ? — N-am ajuns chiar pînă acolo. Am luat-o, perseverenţi, de la în­ceput. A cincea, a şasea variantă. Apoi proiectele, execuția prototipu­lui şi, în sfîrşit, — încercarea, în­tr-o sală complet separată. Aparatul trona monumental pe postamentul său dar probele nu dădeau satisfacţie. Şi atunci au reapărut, ca pe un ecran, semnele de întrebare : „Sunt în străinătate firme specializate..." Credeau în soluţia adoptată, cre­deau în posibilităţile lor. După luni şi luni de cercetare, „ideea s-a transformat în obiect". In­venţia a fost brevetată. Confirma­rea a făcut-o practica. Scrisori tri­mise fabricii de diferite institute şi laboratoare de cercetare vorbesc despre înaltele performanţe tehnice ale microscopului. — Care este, totuşi, momentul de tensiune maximă ? — Atunci cînd primeşti „tele­grama* practicii. Cînd se instalează, solid, confirmarea. Da. Cheia de boltă a cercetării. REPORTAJ de Victor VÎNTU şi Ştefan ZIDĂRIŢĂ Metalurgistul Foto : I. Cucil SCÍNTEIA PAGINA 3 în palatul de lumini şi umbre 9 N-a fost inventat acum o sută de ani? 9 Idei la microscop Inginerul Liviu Iliescu, unul din­tre inventatorii microscopului uni­versal de cercetare ştiinţifică — „MC-1” — este un om spiritual. — Cînd am povestit unui cunos­cut că am realizat, cu un colectiv, un microscop, a surîs îngăduitor. „Microscopul a fost inventat de acum o sută de ani, a zis el. Un domeniu excavat, ce mai poate fi nou ?” Intr-adevăr, aşa s-ar părea. Omul se gîndeşte involuntar la microsco­pul simplu, de birou. Numai că cel universal, de cercetare ştiinţifică este de fapt un aparat impresionant, o întreagă instalaţie cu principii constructive şi de funcţionare deo­sebite de celelalte tipuri. — In rest — continuă tovarăşul Iliescu — transformarea ideii în obiect a avut o cale comună ori­cărei invenţii : ezitări, dezamăgiri... Momentele mişcării înainte. Ocolea detaliul, lumea infimă a inventatorului. Şi alunei... am întors microscopul spre el.

Next