Scînteia, mai 1967 (Anul 36, nr. 7328-7357)

1967-05-01 / nr. 7328

SCI­NT EI A — Iun! 7 Mai 7967 — Macheta strungului carusel a fost una din­tre cele pe care le-am purtat cu cea mai mare mîndrie. Era în 1953. Chiar în acel an mi se încredințase sarcina de mecanic șef al uzinei — ne spune Vasile Iscru. De la munca unei echipe tre­ceam să coordonez mun­ca a sute de oameni. Pre­tutindeni era nevoie de oameni pregătiţi. Ziua munceam şi noaptea în­văţam. Strungul carusel, ai cărui realizatori au pri­mit Premiul de Stat, a do­vedit maturitatea colecti­vului, capacitatea lui de a rezolva complicate pro­bleme tehnice. S-au năs­cut atunci, în frămîntarea zilelor şi nopţilor dedica­te lui, inovatori, raţionali­­zatori, oameni vrednici. Pe unul dintre ei l-am întîlnit la cabinetul teh­nic. Se numeşte Antona­­che Hristache şi este maistru principal la sec­ţia forje. De-a lungul ani­lor, cele 110 inovaţii care îi aparţin, au înscris în cartea de economii a uzi­nei suma de peste 4 000 000 de lei. — Urmărind fotografiile machetelor, îi spunem noi, am observat că aproape an de an s-a ieșit invaria­bil cu același motor. — Nu „invariabil"— ne corectează inginerul Va­sile Popescu, șeful servi­ciului tehnic-motoare — căci s-ar putea crede că ele s-au păstrat neschim­bate, în realitate, aceste produse tradiţionale ale noastre, vorbesc de mo­toare, au cunoscut o dez­voltare extrem de dina­mică. De-a lungul anilor s-a dat o mare luptă pentru ridicarea lor calitativă. Recent m-am întors de la Leipzig, unde i s-a atri­buit medalia de aur unui 2 DH-200. Motoarele a­­cestor instalaţii, ca şi alte produse pe care le expor­tăm în aproape 20 de ţări, poartă marca uzinelor noastre. Şi aceste succese ne dovedesc că putem­­ obţine performanţe supe­rioare. Ţintim şi spre o­­ nouă ridicare la putere a motoarelor, în speţă tre­cerea la 1 800 CP. Ridicarea treptată la o nouă putere a motoarelor Diesel sugerează simbolul ridicării la o nouă putere a capacităţii creatoare a uzinei, a ridicării la o nouă putere a industriei socialiste. Pe fiecare treaptă, parametri mai înalţi caracteri­zează dezvoltarea ar­monioasă a econo­miei naţionale. De la macheta locomo­tivei Diesel-hidraulice, pe care o vedem flancînd astăzi carul alegoric al raionului 23 August, am ajuns în cîteva minu­te lingă imaginea ei la scară reală. In marea hală, lingă locomotiva cu nr. 500, îI intîlnim pe in­ginerul Constantin Coce­­nescu. 30 de ani. „Sufle­tist" în materie de loco­motive. își raportează bio­grafia la produs. — Care 1 Mai v-a ră­mas întipărit mai puter­nic ? — Cel din ’84. In ajun mă aflam într-o exploata­re forestieră, unde făceam probele unei locomo­tive Diesel-hidraulice de cale îngustă, menită să înlocuiască tradiţionala „Mocăniţă". Cînd s-au pomenit muntenii acolo cu locomotiva aceasta zvel­­tă, cu viteză sporită, au fost foarte bucuroşi. A doua zi mă aflam în Ca­pitală, la tribună. Trecînd carul nostru alegoric, am observat că purta mache­ta locomotivei căreia îi terminasem cu succes probele. — Dar ultimul dv. pro­dus, de vizi, nu e totuşi locomotiva de 1250 C.P. ? — E urmarea firească a celor anterioare. Toa­tă experienţa noastră am topit-o în ea. Am reali­zat primele două bucăţi. Le ţinem sub o atentă ob­servaţie, pentru ca la ur­mătoarele să îmbunătă­ţim atît forţa cît şi teh­nologia. Acest tip este destinat tracţiunii pe linii secundare şi în triaje, dar experimentările de pînă acum ne-au arătat că va face faţă şi la trenurile accelerate. Mergînd pe firul ma­chetelor, am ajuns în­­tr-unul din sediile înaltei tehnicităţi care se răs­­frînge asupra întregii uzi­ne. La sculărie. O cu­noştinţă veche, Marin Şerban, secretarul comi­tetului de partid al sec­ţiei : — Să zicem că am face un grafic pentru a reda dezvoltarea sculă­­riei în ultimii ani : am înscrie pe el dublarea spaţiului de producţie şi a forţelor de muncă. Dar mai departe ? Iată, s-au introdus maşini de gău­rit prin coordonare. Pen­tru ele a trebuit să for­măm special oameni foarte bine pregătiţi, care să mînuiască nu numai maşina ci şi noţiuni de algebră şi trigonometrie. Căci fără ele, maşina... nu merge. Tehnicitatea face ca astăzi vreo 65 de tovarăşi din secţia noas­tră să urmeze cursurile unor licee şi facultăţi. Problema mai are şi o altă latură. Există o dinamică a creşterii forţei de creaţie, a capacităţii şi competenţei oa­menilor, pe care nici cele mai iscusite grafice sau machete nu le-ar putea reda. Fapte, elemente de viaţă care rămîn a­­nonime, tăcute, în marile coloane care alunecă în albia săr­bătorii de mai. Ele adaugă însă acel plus lăuntric de for­ţă omenească care-şi găseşte expresia în scara de valori me­reu mai înaltă a co­lectivităţii. Gheorghe Stingă a purtat mulţi ani mache­tele produselor uzinei. Este semnificativă rele­varea celor trei ipostaze în care a defilat Gheor­­ghe Stingă, cu prilejul zilei de 1 Mai, în rîndu­­rile colectivului de la turnătoria de fontă : 1953 — muncitor, 1960 — maistru, 1966 — inginer. Machetele purtate de el sunt însemne ale desti­nului unei generaţii că­reia i s-au oferit condi­ţii optime de valorifica­re a capacităţii, talentu­lui, dinamismului. O generaţie după alta urcă pe trepte tot mai înalte şta­feta tradiţiilor mun­citoreşti, spiritul u­­nor exigenţe şi răs­punderi sporite pe măsura urcuşului Ro­mâniei spre culmi­le civilizaţiei socia­liste. Istoria uzinei oferă un splendid e­­xemplu al acestui fe­nomen social preg­nant în societatea românească de as­tăzi. ...Dar ce machete vor purta muncitorii uzinei la demonstraţiile întîiului de Mai din anii ce vin ? Ce va simboliza puterea şi onoarea uzinei ? Cărui produs, căror idei le va reveni cinstea de a sim­boliza fluxul vital al a­­cestui gigant industrial ? Acolo, lîngă machetele şi panourile anului 1967, discutăm despre SUFLE­TUL VIU AL MACHETE­LOR. Niciodată, nici o ma­chetă nu va putea să fie imaginea, nici chiar „palida imagine" a com­plexului, complicatului proces care este viața curentă a uzinei. Ori­­cît de ingenioasă, ma­cheta este doar un re­per ce va indica pes­te ani că în locul a­­cela s-au petrecut întîm­­plări memorabile, că idei generoase şi-au purtat înalta tensiune din om în om. Intr-adevăr, ce mache­te ar putea reflecta toate frămîntările creatoare ale acestui clocotitor apri­lie ’67 ? Stăm în preajma lor, alături de oameni care răspund de desti­nele uzinei, de cantitatea de bunăstare materială şi frumuseţe spirituală pe care ea este datoare să le producă. Discutăm despre imaginare mache­te ale viitorului apropiat. — O machetă pentru 1970 ? Nu ştiu... e greu, n-am o imaginaţie de tip artistic. Poate două uzi­ne , una aproape dublă ca mărime faţă de cea­laltă, pentru că în 1970 vom produce cu peste 70 la sută mai mult decît astăzi — ne spune tova­răşul Cicerone Grumă­­zescu, directorul general al uzinei. Dar nu numai în 1970, nici azi nu ştiu ce ma­chetă ar reflecta cel mai bine prefacerile de la noi. Noi am trăit şi trăim aici momente importante. Care este caracteristi­ca actualului plan cinci­nal în ceea ce ne pri­veşte ? Tendinţa foarte accentuată, necesitatea internă a progresului teh­nic. Specializarea uzinei noastre este un reflex al cerinţelor acestei a doua jumătăţi a secolului 20 : pătrunderea mult mai în profunzime a acti­vităţii creatoare a ori­cărei unităţi. Cînd spun „unitate" mă gîndesc şi la fiecare om în parte şi la întreprinderile in­dustriale. — Uzina noastră se gă­seşte într-o fază foarte importantă pentru dez­voltarea ei, reia ideea in­ginerul ei şef, Alexandru Roşu. (34 de ani, inginer de 11 ani, de 4 ani la „23 August"). Ponderea pro­duselor cu valoare de muncă vie înmagazinată creşte. In clipa de faţă — şi in viitor cu atît mai puternic — producem mult mai multă inteligen­ţă. Produsele noastre sînt mult mai mult rodul unei gîndiri tehnice înaintate, munca de execuţie este muncă lină, muncă de ca­lificare superioară. Acum fabricăm locomotive cu instalaţii de automatizare şi control mult mai com­plexe, cu o fineţe de exe­cuţie nevisată pe vremea aceea. O tonă de metal produsă acum valorează de cîteva ori mai mult decît o tonă de metal produsă altădată. De ce? Pentru că are într-însa o cantitate mult mai mare de gindire şi de muncă fină. — Trebuie ca fiecare membru al colectivului nostru să gîndească în permanenţă la ceea ce face, să lucreze mai pu­ţin din reflex, din deprin­deri formate, să lucreze mai mult gîndind. Ingine­rul Marin Enache, secre­tarul comitetului de partid al uzinelor, îşi precizează ideea : — Dată fiind diversita­tea şi complexitatea fa­bricaţiei, care rareori este producţie de tip bandă rulantă, la­ noi se execută în fiecare zi lucrări pre­tenţioase. De multe ori ai alt utilaj decît cel pe care l-ai avut cu o lună în urmă,, un utilaj mult mai înaintat. Şi atunci ? Ma­şina modernă cere oameni moderni. Istoria machetelor uzi­nei este istoria uzinei. Peste ani şi ani ele vor­ fi semne ale tuturor etape­lor pe care ea le-a stră­bătut în marşul ei victo­rios. ★ ...In curtea Uzinelor „23 August”, două tufe de li­liac urcă spre cerul pri­măverii flăcările unui in­cendiu vegetal de o ne­­sfîrşită şi mereu nouă frumuseţe. Au crescut în parcul de lingă intrarea principală şi sînt primul lucru pe care îl vezi cînd pătrunzi în uzină. Azi o săptămînă, la ora 12, li­liacul grava în aer în­semnele primăverii. ...La ora 12, creierul e­­lectronic al uzinei a în­ceput să calculeze ceea ce se numeşte „manopera specifică pe produs". O fată frumoasă i-a dat cîteva sute de cartele perforate , docil, a înce­put să le citească. Aten­ţie, gîndeşte ! ...La halele noi, sus, pe grinda metalică, cei trei sudori au stins, unul cite unul, aparatele. In aerul moale, cald al primăverii trei ţigări îşi înalţă fu­mul străveziu şi tremurat. Azi o săptămînă, la ora 12, sus, pe grinda meta­lică, trei sudori zimbeau. ...Iosif Lupaşcu întoarce încet spre dreapta, cu două­­ degete, o manetă. Lucrează la una dintre cele mai moderne maşini ale uzinei, o construcţie elegantă, cu linii calde. E un tînăr înalt, zvelt ; are mîini fine, îngrijite. ...Operatorul de la staţia interfon primeşte o notă : va avea loc o consfătui­re de zece minute. Cei doisprezece participanţi nu se vor vedea la faţă. El le asigură legătura prin radio. Primeşte nota şi se uită la ceas. Este ora 12 , exact peste o oră începe. ...Azi o săptămînă, la ora 12, operatorul Gh. O­­prea ţinea generatorul de radiaţii gamma deasupra unei piese sudate. O foto­grafia. Peste cîteva mi­nute, clişeul va fi develo­pat. Ochiul omenesc va vedea, dincolo de văz, taina lăuntrică a lucruri­lor. Pe aici trec toate su­durile şi sursa de radiaţii le întocmeşte fişa sănă­tăţii. ...In sediul comitetului de partid, cîţiva oameni recitesc — a cîta oară ? — textul scrisorii pe care colectivul o adresează Comitetului Central al partidului, tovarășului Nicolae Ceaușescu. Este scrisoarea prin care, după dezbateri de săptă­­mîni, se angajează să gospodărească mult mai bine fondul de timp. Să valorifice pe deplin ca­pacitatea tehnică, să li­chideze risipa de muncă. Va apare în ziarele de mîine. ...Azi o săptămînă, la secţia locomotive începe să se asambleze a 500-a locomotivă de cale fe­rată normală produsă în uzină. Va fi gata la sfir­­şitul săptămînii, în aju­nul Întîiului de Mai. Po­dul rulant aduce încet primele elemente din care se va închega locomo­tiva cu numărul 500, ma­şină şi prilej de mîndrie. ...Azi o săptămînă, la ora 12, într-o sală mare, tehnicianul Cristian Po­pescu aşeza macheta lîn­gă panourile şi graficele pe care le vor purta la demonstraţia de 1 Mai. Este macheta unei loco­motive puternice, rod al gîndirii uzinei, simbol al puterii ei. Oamenii vor defila avînd în frunte imaginea concentrată a puterii lor prezente. pentru întîia dată, a doua zi chiar după ce pe meleagurile patriei noas­tre a încolţit flacăra pionieriei. Din cei exact 500 de inşi marcaţi cu izo­topii dublei premiere, atunci, în pri­măvara anului 1949, reporterul a stat de vorbă cu cîţiva. Au acum 28—30 de ani, metamorfoza lor este aproape deplină, iar ei apropie mişcaţi — oa­recum stingheriţi, oarecum amuzaţi ■— cele două capete ale acestei cro­nici de­ aproape douăzeci de ani. Am mizat în confruntarea oamenilor de astăzi cu copiii de atunci, reperaţi la capătul ocheanului întors, pe a­­mintirea primilor lor paşi ritmaţi în cadenţa paşilor întregului popor. 1 Mai 1949. Primele detaşamente de pionieri, 500 de cravate roşii abia ivite împrospătează veşnic tînăra sărbătoare. Cu grija de a-şi pregăti schimbul, partidul aduce în primele rînduri ale demonstraţiei, ca într-un ritual de iniţiere, pionierii. E unul dintre pri­mii ani ai statului popular, poate pri­mul în care haina de sărbătoare şade mai acătării pe trupul viguros, dar slăbit, al ţării. Ca o uriaşă cupă de excavator, tînărul regim a de­molat bariere, a deschis magistrala prefacerilor viitoare, dar ochiul se reazemă pe schele, construcţia, ca în etapa mugurilor, pulsează încă în seve. — Eram intern, într-o casă de co­pii, ne spune Petre Radumir, lector universitar, Bucureşti. A fost prima mea încadrare în rînduri. De rîn­duri nu duceam lipsă : internat — şcoală — internat — ca o suveică, zi de zi. Atunci însă am avut re­velaţia unor altfel de rînduri, in­finit mai libere şi totuşi mai coeren­te. Eram mic — nu vedeam decît ceafa băiatului din faţă — dar mi se părea că defilăm într-un fel de piramidă, pe verticală, iar eu sînt vîrful ei. Senzaţia aceasta, de plutire, a fost, probabil, cea mai puternică şi am înţeles mereu de atunci atrac­ţia copiilor la marile sărbători, spre baloanele zvîcnind în ancora lor de aţă, dorinţa lor de a se cocoţa pe umerii cuiva, hipnoza steagurilor fîl­­fîind în văzduh. Eram emoţionat şi de botezul public al cravatei roşii, pe care o purtam de cîteva ceasuri şi care, astfel, sub ochii a sute de mii de oameni, nu avusese cînd să-şi stîmpere fierbinţeala. Ştiu de la fe­tiţa mea că, primirea cravatei roşii e un moment — fără exagerare — la graniţa extazului, pe cît de plin pe atît de acut. Imaginaţi-vă însă că prima ta acţiune după aceasta, în zorii zilei următoare, este partici­parea la demonstraţia de 1 Mai ! La întoarcere, pînă în strada Moxa, am făcut o jumătate de zi : eram 5—6 şi intram în pas de marş pe absolut toate străzile ce ne răsăreau în drum. Şi nu cred că erau destule străzi în Bucureşti pentru a ne sătura setea de demonstraţie ! — O amintire de la 1 Mai 1949 ? Ne vorbeşte inginerul constructor Aurel Aurelian de pe şantierul Motru . — E o amintire măruntă dar care printr-o ciudată perfuzie există şi astăzi în conştiinţa mea, într-un plan care ţine, aş putea spune, de etica demonstraţiei. Rîndul de pionieri din care făceam parte ţinea în mînă, deasupra capului, un echer, desigur simbol al succeselor la matematică. De fapt, ni se distribuiseră, bănuiesc, după înălţime căci tainele matemati­cii le-am descifrat ceva mai tîrziu. Nu mi-aş fi dat seama de nimic dar cu vreo două sute de paşi înainte de tribună, dintr-un difuzor s-a auzit un îndemn: „Matematicienii, capul sus, privirea înainte ! Matema­ticienii ! Aliniaţi echerele...” Din clipa aceea mi s-a făcut mîna grea. îmi venea să intru în pămînt. Care­­vasăzică, îmi ziceam, eu trec drept matematician. Au trecut 18 ani, sînt inginer, n-am lipsit de la nici o de­monstraţie, dar jena de atunci există undeva în străfundul conştiinţei mele, gata să intervină, să cenzu­reze... Ieşim la 1 Mai şi raportăm realizările noastre. Avem ce raporta şi mă mîndresc că sînt constructor dar în meseria noastră este imposi­bil să... laşi echerul jos. Casele noa­stre, ele ies în fiecare zi în stradă, la o demonstraţie perpetuă. Şi une­ori, parcă, nu le-aş vrea chiar pe absolut toate în stradă. ILa startul noi de straţii — A fost cea mai lungă ieşire a mea de pînă atunci... în lume, ne spune Amalia Secară, dispecer-şef la T.U.G. Bucureşti. Mergeam rătăcită în mulţime, ca într-o pădure, dar fără urmă de frică, înspre o ţintă în care aveam deplină încredere. Vedeam panouri uriaşe, steaguri, eşarfe, steguleţe... Pe toate scria : „Trăiască 1 Mai !“ Nu puteam înţe­lege cum poate să trăiască o zi... mai mult decît o zi ? Mîine nu va mai fi 1 Mai, îmi ziceam, e o gre­şeală, nu e logic... Acum, cînd văd pe pionieri, mă întreb dacă ei în­ţeleg mai bine decît mine, la vîrsta lor, viaţa unei sărbători. Dar 1 Mai trăieşte, în ţara noastră are 77 de ani, va trece peste veacuri, e o urare adecvată. Destinul acestei sărbători include însuşi destinul omenirii muncitoare. Se vor întîlni mereu, într-un triunghi cu primăvara, trans­­ferîndu-şi reciproc valorile : forţa, nobleţea, frumuseţea. Pionierii anului 1949 sunt acum la startul unei noi de­monstraţii. Risipiţi geografic, pe un larg spectru profesio­nal, de la fierarul betonist Gheorghe N. Gheorghe din Cerna-Vodă pînă la docto­rul docent Prisacă Silviu din Iaşi, de la ţesătoarea Romaş­­canu Valeria din Buhuşi la biologul Sotnicu Sandu de la Tg. Mureş, şi alţii din fa­langa celor 500, a căror urmă n-am depistat-o, ei simt osmoza intimă dintre destinul lor şi cel al patriei, al orînduirii socialiste, o dată cu care au crescut şi s-au maturizat, căreia îi dato­rează ieşirea la lumină, afir­marea în cîmpul vieţii so­ciale, şi cu care vor merge înainte într-o indisolubilă contopire de aspiraţii. I-am întrebat: Ce sentimente vă trezeşte acum această sărbătoare, cînd şi cum s-a conturat ? — In ce mă priveşte — spune un alt pionier al anului 1949, inginerul Traian Zincă, director adjunct pe un şantier de prefabricate — simt ne­voia acestei zile, e o întîlnire de un fel special la care n-aş putea re­nunţa şi cred că un an în care n-aş ieşi la demonstraţie mi s-ar părea neîncheiat sau neînceput, o anomalie. E ca un gong pe care îl simt vibrînd în toată fiinţa mea, ştiu că e înregistrat de mi­liarde de oameni în acelaşi timp ca şi cum ar lovi me­ridianele planetei şi simt că nu pot pleca... din ajun, la iarbă verde. E , limpede că nu spectacolul ca a­­tare mă atrage ci altceva mai per­sonal şi mai profund, ceva asemănă­tor cu nevoia pe care o simte un a­­dolescent de a se măsura şi cîntări. Această mulţime, luînd simbolic în stăpînire totul îmi arată în acelaşi timp şi cît sînt de mic şi cît sînt de mare , întreaga ei conştiinţă se află în conştiinţa mea, a omului mărunt pierdut undeva în mijlocul şuvoiului viu al unei omeniri care a luat de­plină cunoştinţă de drepturile sale şi de obligaţiile faţă de sine. Dimensiunile morale ale a­­cestei zile mă ajută să depis­tez dintr-o dată şi mai precis decît oricînd tot ceea ce este uriaş şi invincibil în mine şi în toţi cei ce mă înconjoară. Balaurul şi etajul Ne vorbeşte Tudorache Singer, şef de atelier la Flamura Roşie. — Aveam 10 ani la prima defi­lare, un panou uriaş ce masca nişte dărîmături pe lîngă Piaţa Unirii mi-a dat într-un fel prima desluşire: o mînă puternică izbea un şarpe cu joben înfăţişînd capitalismul. Cred că această imagine a luptei fizice, exact ca în basme, între două forţe opuse, mi-a dominat imaginaţia cîţi­va ani. Luam imaginea la sensul ei propriu, eram convins că duşmanul e reptilin şi prin înfăţişare. Mai tîr­ziu, eram în şcoala profesională, des­coperirea sensurilor acestei zile am făcut-o învăţînd „Internaţionala". Vedeam lumea împărţită net în două etaje. întreaga dinamică a luptei o înţelegeam atunci la modul evacuării etajului de trîntori de către „oropsi­ţii” vieţii. Trăiam ideea luptei între două tabere perfect demarcate, afla­te faţă în faţă, despărţite printr-o graniţă aproape fizică. Ce am dobîn­­dit între timp ? Ideea că această graniţă tre­ce adesea prin tine însuţi, că terenul luptei pentru afir­marea idealurilor sociale e lîngă tine, la îndemîna ta, că înainte de toate această luptă se dă pe planul pro­priei conştiinţe, că e una din cele mai grele bătălii, cea pentru autoperfecţionare. Zdrobirea „balaurului”, evacuarea „etajului" este un pas grandios, dar primul pas... Văd această zi de 1 Mai ca pe o expresie sărbătorească a da­toriei pe care ne-am asumat-o, de a sprijini destinul uman, de a sădi pe OM drept, falnic, în solul a cărui deplină stăpînire nu mai depinde de­cît de lupta sa şi solidaritatea tu­turor. 1 Solidaritatea Ioana Stamate, laborantă — me­­talurgistă, 28 de ani : — Avansezi în coloană, în mij­locul a­lor tăi, cînţi, scandezi în cor cu toţi, vorbeşti cu sentimentul unei întîlniri anuale de familie. Dar este cu neputinţă ca în zarva atotcuprin­zătoare să nu te adînceşti în tine, măcar cîteva clipe. De unde bucuria acestei zile ? Cred că din confrunta­rea cu răspunderea uriaşă ce iţi re­vine şi căreia îi faci faţă, o înţelegi şi ţi-o asumi. Este sentimentul care îţi dă calitatea şi forţa de a te simţi solidar. Solidaritatea vine din preţu­irea tovarăşului tău de mun­că, de luptă, dar acoperirea acestui sentiment ţi-o dă, în acelaşi timp, preţuirea pro­priei tale valori, conştiinţa că o ai şi poţi să i-o dăru­ieşti. De aceea, ideea valorii tale creatoa­re, a valorii colectivului din care faci parte, a poporului tău, în ultimă instanţă, este corolarul firesc, ga­ranţia solidarităţii pe care cu inima deschisă o vedem clamată de toate simbolurile zilei de 1 Mai. In acest sens, sprijiniţi pe biruinţele şi per­spectivele noastre, ale poporului nos­tru călăuzit de comunişti, răspundem tuturor chemărilor internaţionaliste ale zilei de 1 Mai­­ cu cea mai vi­brantă mîndrie patriotică. Lîngă noi, acum, în febra primului lor 1 Mai, se mişcă pionierii anului 1967. E cert că ei ca maturi vor priveghea defilarea nepoţilor noştri, pionierii erei comuniste. Istoria eli­berării muncii va fi înregistrat, de­sigur, pînă atunci, evenimente mari pe întreaga planetă. Cunosc sensul acestor evenimente, le-am trăit şi le trăiesc în patria noastră. Acesta este sensul. Şi mai este unul : conştiinţa copiilor anului acela care va fi mai pură, după o filtrare mai severă a tuturor valorilor vieţii omeneşti, în­nobilate din generaţie în generaţie. Trăiesc în această zi mîndria că generaţia noastră, a pri­milor pionieri, a trecut printr-unul din cele mai im­portante filtre pentru epura­rea reziduurilor... Păşim pragul unui nou 1 Mai şi — oricît de veterani ai momentului am fi — simţim, undeva, cu cea mai tî­­nără parte a inimii noastre traiectoria invincibilă a marii sărbători a mun­cii. E drumul său, spre victoria de­plină, spre împrimăvărarea vieţii în­tregii omeniri, întocmai cum, pe pă­­mîntul patriei noastre, coloana ci­­torva generaţii — pornită acum 77 de ani — îşi împinge, iată, an de an, pionierii spre miezul acelei primă­veri care îi va consacra pe deplin victoria şi care se numeşte Comu­nism. I PAGINA 3

Next