Scînteia, mai 1967 (Anul 36, nr. 7328-7357)
1967-05-01 / nr. 7328
SCINT EI A — Iun! 7 Mai 7967 — Macheta strungului carusel a fost una dintre cele pe care le-am purtat cu cea mai mare mîndrie. Era în 1953. Chiar în acel an mi se încredințase sarcina de mecanic șef al uzinei — ne spune Vasile Iscru. De la munca unei echipe treceam să coordonez munca a sute de oameni. Pretutindeni era nevoie de oameni pregătiţi. Ziua munceam şi noaptea învăţam. Strungul carusel, ai cărui realizatori au primit Premiul de Stat, a dovedit maturitatea colectivului, capacitatea lui de a rezolva complicate probleme tehnice. S-au născut atunci, în frămîntarea zilelor şi nopţilor dedicate lui, inovatori, raţionalizatori, oameni vrednici. Pe unul dintre ei l-am întîlnit la cabinetul tehnic. Se numeşte Antonache Hristache şi este maistru principal la secţia forje. De-a lungul anilor, cele 110 inovaţii care îi aparţin, au înscris în cartea de economii a uzinei suma de peste 4 000 000 de lei. — Urmărind fotografiile machetelor, îi spunem noi, am observat că aproape an de an s-a ieșit invariabil cu același motor. — Nu „invariabil"— ne corectează inginerul Vasile Popescu, șeful serviciului tehnic-motoare — căci s-ar putea crede că ele s-au păstrat neschimbate, în realitate, aceste produse tradiţionale ale noastre, vorbesc de motoare, au cunoscut o dezvoltare extrem de dinamică. De-a lungul anilor s-a dat o mare luptă pentru ridicarea lor calitativă. Recent m-am întors de la Leipzig, unde i s-a atribuit medalia de aur unui 2 DH-200. Motoarele acestor instalaţii, ca şi alte produse pe care le exportăm în aproape 20 de ţări, poartă marca uzinelor noastre. Şi aceste succese ne dovedesc că putem obţine performanţe superioare. Ţintim şi spre o nouă ridicare la putere a motoarelor, în speţă trecerea la 1 800 CP. Ridicarea treptată la o nouă putere a motoarelor Diesel sugerează simbolul ridicării la o nouă putere a capacităţii creatoare a uzinei, a ridicării la o nouă putere a industriei socialiste. Pe fiecare treaptă, parametri mai înalţi caracterizează dezvoltarea armonioasă a economiei naţionale. De la macheta locomotivei Diesel-hidraulice, pe care o vedem flancînd astăzi carul alegoric al raionului 23 August, am ajuns în cîteva minute lingă imaginea ei la scară reală. In marea hală, lingă locomotiva cu nr. 500, îI intîlnim pe inginerul Constantin Cocenescu. 30 de ani. „Sufletist" în materie de locomotive. își raportează biografia la produs. — Care 1 Mai v-a rămas întipărit mai puternic ? — Cel din ’84. In ajun mă aflam într-o exploatare forestieră, unde făceam probele unei locomotive Diesel-hidraulice de cale îngustă, menită să înlocuiască tradiţionala „Mocăniţă". Cînd s-au pomenit muntenii acolo cu locomotiva aceasta zveltă, cu viteză sporită, au fost foarte bucuroşi. A doua zi mă aflam în Capitală, la tribună. Trecînd carul nostru alegoric, am observat că purta macheta locomotivei căreia îi terminasem cu succes probele. — Dar ultimul dv. produs, de vizi, nu e totuşi locomotiva de 1250 C.P. ? — E urmarea firească a celor anterioare. Toată experienţa noastră am topit-o în ea. Am realizat primele două bucăţi. Le ţinem sub o atentă observaţie, pentru ca la următoarele să îmbunătăţim atît forţa cît şi tehnologia. Acest tip este destinat tracţiunii pe linii secundare şi în triaje, dar experimentările de pînă acum ne-au arătat că va face faţă şi la trenurile accelerate. Mergînd pe firul machetelor, am ajuns într-unul din sediile înaltei tehnicităţi care se răsfrînge asupra întregii uzine. La sculărie. O cunoştinţă veche, Marin Şerban, secretarul comitetului de partid al secţiei : — Să zicem că am face un grafic pentru a reda dezvoltarea sculăriei în ultimii ani : am înscrie pe el dublarea spaţiului de producţie şi a forţelor de muncă. Dar mai departe ? Iată, s-au introdus maşini de găurit prin coordonare. Pentru ele a trebuit să formăm special oameni foarte bine pregătiţi, care să mînuiască nu numai maşina ci şi noţiuni de algebră şi trigonometrie. Căci fără ele, maşina... nu merge. Tehnicitatea face ca astăzi vreo 65 de tovarăşi din secţia noastră să urmeze cursurile unor licee şi facultăţi. Problema mai are şi o altă latură. Există o dinamică a creşterii forţei de creaţie, a capacităţii şi competenţei oamenilor, pe care nici cele mai iscusite grafice sau machete nu le-ar putea reda. Fapte, elemente de viaţă care rămîn anonime, tăcute, în marile coloane care alunecă în albia sărbătorii de mai. Ele adaugă însă acel plus lăuntric de forţă omenească care-şi găseşte expresia în scara de valori mereu mai înaltă a colectivităţii. Gheorghe Stingă a purtat mulţi ani machetele produselor uzinei. Este semnificativă relevarea celor trei ipostaze în care a defilat Gheorghe Stingă, cu prilejul zilei de 1 Mai, în rîndurile colectivului de la turnătoria de fontă : 1953 — muncitor, 1960 — maistru, 1966 — inginer. Machetele purtate de el sunt însemne ale destinului unei generaţii căreia i s-au oferit condiţii optime de valorificare a capacităţii, talentului, dinamismului. O generaţie după alta urcă pe trepte tot mai înalte ştafeta tradiţiilor muncitoreşti, spiritul unor exigenţe şi răspunderi sporite pe măsura urcuşului României spre culmile civilizaţiei socialiste. Istoria uzinei oferă un splendid exemplu al acestui fenomen social pregnant în societatea românească de astăzi. ...Dar ce machete vor purta muncitorii uzinei la demonstraţiile întîiului de Mai din anii ce vin ? Ce va simboliza puterea şi onoarea uzinei ? Cărui produs, căror idei le va reveni cinstea de a simboliza fluxul vital al acestui gigant industrial ? Acolo, lîngă machetele şi panourile anului 1967, discutăm despre SUFLETUL VIU AL MACHETELOR. Niciodată, nici o machetă nu va putea să fie imaginea, nici chiar „palida imagine" a complexului, complicatului proces care este viața curentă a uzinei. Oricît de ingenioasă, macheta este doar un reper ce va indica peste ani că în locul acela s-au petrecut întîmplări memorabile, că idei generoase şi-au purtat înalta tensiune din om în om. Intr-adevăr, ce machete ar putea reflecta toate frămîntările creatoare ale acestui clocotitor aprilie ’67 ? Stăm în preajma lor, alături de oameni care răspund de destinele uzinei, de cantitatea de bunăstare materială şi frumuseţe spirituală pe care ea este datoare să le producă. Discutăm despre imaginare machete ale viitorului apropiat. — O machetă pentru 1970 ? Nu ştiu... e greu, n-am o imaginaţie de tip artistic. Poate două uzine , una aproape dublă ca mărime faţă de cealaltă, pentru că în 1970 vom produce cu peste 70 la sută mai mult decît astăzi — ne spune tovarăşul Cicerone Grumăzescu, directorul general al uzinei. Dar nu numai în 1970, nici azi nu ştiu ce machetă ar reflecta cel mai bine prefacerile de la noi. Noi am trăit şi trăim aici momente importante. Care este caracteristica actualului plan cincinal în ceea ce ne priveşte ? Tendinţa foarte accentuată, necesitatea internă a progresului tehnic. Specializarea uzinei noastre este un reflex al cerinţelor acestei a doua jumătăţi a secolului 20 : pătrunderea mult mai în profunzime a activităţii creatoare a oricărei unităţi. Cînd spun „unitate" mă gîndesc şi la fiecare om în parte şi la întreprinderile industriale. — Uzina noastră se găseşte într-o fază foarte importantă pentru dezvoltarea ei, reia ideea inginerul ei şef, Alexandru Roşu. (34 de ani, inginer de 11 ani, de 4 ani la „23 August"). Ponderea produselor cu valoare de muncă vie înmagazinată creşte. In clipa de faţă — şi in viitor cu atît mai puternic — producem mult mai multă inteligenţă. Produsele noastre sînt mult mai mult rodul unei gîndiri tehnice înaintate, munca de execuţie este muncă lină, muncă de calificare superioară. Acum fabricăm locomotive cu instalaţii de automatizare şi control mult mai complexe, cu o fineţe de execuţie nevisată pe vremea aceea. O tonă de metal produsă acum valorează de cîteva ori mai mult decît o tonă de metal produsă altădată. De ce? Pentru că are într-însa o cantitate mult mai mare de gindire şi de muncă fină. — Trebuie ca fiecare membru al colectivului nostru să gîndească în permanenţă la ceea ce face, să lucreze mai puţin din reflex, din deprinderi formate, să lucreze mai mult gîndind. Inginerul Marin Enache, secretarul comitetului de partid al uzinelor, îşi precizează ideea : — Dată fiind diversitatea şi complexitatea fabricaţiei, care rareori este producţie de tip bandă rulantă, la noi se execută în fiecare zi lucrări pretenţioase. De multe ori ai alt utilaj decît cel pe care l-ai avut cu o lună în urmă,, un utilaj mult mai înaintat. Şi atunci ? Maşina modernă cere oameni moderni. Istoria machetelor uzinei este istoria uzinei. Peste ani şi ani ele vor fi semne ale tuturor etapelor pe care ea le-a străbătut în marşul ei victorios. ★ ...In curtea Uzinelor „23 August”, două tufe de liliac urcă spre cerul primăverii flăcările unui incendiu vegetal de o nesfîrşită şi mereu nouă frumuseţe. Au crescut în parcul de lingă intrarea principală şi sînt primul lucru pe care îl vezi cînd pătrunzi în uzină. Azi o săptămînă, la ora 12, liliacul grava în aer însemnele primăverii. ...La ora 12, creierul electronic al uzinei a început să calculeze ceea ce se numeşte „manopera specifică pe produs". O fată frumoasă i-a dat cîteva sute de cartele perforate , docil, a început să le citească. Atenţie, gîndeşte ! ...La halele noi, sus, pe grinda metalică, cei trei sudori au stins, unul cite unul, aparatele. In aerul moale, cald al primăverii trei ţigări îşi înalţă fumul străveziu şi tremurat. Azi o săptămînă, la ora 12, sus, pe grinda metalică, trei sudori zimbeau. ...Iosif Lupaşcu întoarce încet spre dreapta, cu două degete, o manetă. Lucrează la una dintre cele mai moderne maşini ale uzinei, o construcţie elegantă, cu linii calde. E un tînăr înalt, zvelt ; are mîini fine, îngrijite. ...Operatorul de la staţia interfon primeşte o notă : va avea loc o consfătuire de zece minute. Cei doisprezece participanţi nu se vor vedea la faţă. El le asigură legătura prin radio. Primeşte nota şi se uită la ceas. Este ora 12 , exact peste o oră începe. ...Azi o săptămînă, la ora 12, operatorul Gh. Oprea ţinea generatorul de radiaţii gamma deasupra unei piese sudate. O fotografia. Peste cîteva minute, clişeul va fi developat. Ochiul omenesc va vedea, dincolo de văz, taina lăuntrică a lucrurilor. Pe aici trec toate sudurile şi sursa de radiaţii le întocmeşte fişa sănătăţii. ...In sediul comitetului de partid, cîţiva oameni recitesc — a cîta oară ? — textul scrisorii pe care colectivul o adresează Comitetului Central al partidului, tovarășului Nicolae Ceaușescu. Este scrisoarea prin care, după dezbateri de săptămîni, se angajează să gospodărească mult mai bine fondul de timp. Să valorifice pe deplin capacitatea tehnică, să lichideze risipa de muncă. Va apare în ziarele de mîine. ...Azi o săptămînă, la secţia locomotive începe să se asambleze a 500-a locomotivă de cale ferată normală produsă în uzină. Va fi gata la sfirşitul săptămînii, în ajunul Întîiului de Mai. Podul rulant aduce încet primele elemente din care se va închega locomotiva cu numărul 500, maşină şi prilej de mîndrie. ...Azi o săptămînă, la ora 12, într-o sală mare, tehnicianul Cristian Popescu aşeza macheta lîngă panourile şi graficele pe care le vor purta la demonstraţia de 1 Mai. Este macheta unei locomotive puternice, rod al gîndirii uzinei, simbol al puterii ei. Oamenii vor defila avînd în frunte imaginea concentrată a puterii lor prezente. pentru întîia dată, a doua zi chiar după ce pe meleagurile patriei noastre a încolţit flacăra pionieriei. Din cei exact 500 de inşi marcaţi cu izotopii dublei premiere, atunci, în primăvara anului 1949, reporterul a stat de vorbă cu cîţiva. Au acum 28—30 de ani, metamorfoza lor este aproape deplină, iar ei apropie mişcaţi — oarecum stingheriţi, oarecum amuzaţi ■— cele două capete ale acestei cronici de aproape douăzeci de ani. Am mizat în confruntarea oamenilor de astăzi cu copiii de atunci, reperaţi la capătul ocheanului întors, pe amintirea primilor lor paşi ritmaţi în cadenţa paşilor întregului popor. 1 Mai 1949. Primele detaşamente de pionieri, 500 de cravate roşii abia ivite împrospătează veşnic tînăra sărbătoare. Cu grija de a-şi pregăti schimbul, partidul aduce în primele rînduri ale demonstraţiei, ca într-un ritual de iniţiere, pionierii. E unul dintre primii ani ai statului popular, poate primul în care haina de sărbătoare şade mai acătării pe trupul viguros, dar slăbit, al ţării. Ca o uriaşă cupă de excavator, tînărul regim a demolat bariere, a deschis magistrala prefacerilor viitoare, dar ochiul se reazemă pe schele, construcţia, ca în etapa mugurilor, pulsează încă în seve. — Eram intern, într-o casă de copii, ne spune Petre Radumir, lector universitar, Bucureşti. A fost prima mea încadrare în rînduri. De rînduri nu duceam lipsă : internat — şcoală — internat — ca o suveică, zi de zi. Atunci însă am avut revelaţia unor altfel de rînduri, infinit mai libere şi totuşi mai coerente. Eram mic — nu vedeam decît ceafa băiatului din faţă — dar mi se părea că defilăm într-un fel de piramidă, pe verticală, iar eu sînt vîrful ei. Senzaţia aceasta, de plutire, a fost, probabil, cea mai puternică şi am înţeles mereu de atunci atracţia copiilor la marile sărbători, spre baloanele zvîcnind în ancora lor de aţă, dorinţa lor de a se cocoţa pe umerii cuiva, hipnoza steagurilor fîlfîind în văzduh. Eram emoţionat şi de botezul public al cravatei roşii, pe care o purtam de cîteva ceasuri şi care, astfel, sub ochii a sute de mii de oameni, nu avusese cînd să-şi stîmpere fierbinţeala. Ştiu de la fetiţa mea că, primirea cravatei roşii e un moment — fără exagerare — la graniţa extazului, pe cît de plin pe atît de acut. Imaginaţi-vă însă că prima ta acţiune după aceasta, în zorii zilei următoare, este participarea la demonstraţia de 1 Mai ! La întoarcere, pînă în strada Moxa, am făcut o jumătate de zi : eram 5—6 şi intram în pas de marş pe absolut toate străzile ce ne răsăreau în drum. Şi nu cred că erau destule străzi în Bucureşti pentru a ne sătura setea de demonstraţie ! — O amintire de la 1 Mai 1949 ? Ne vorbeşte inginerul constructor Aurel Aurelian de pe şantierul Motru . — E o amintire măruntă dar care printr-o ciudată perfuzie există şi astăzi în conştiinţa mea, într-un plan care ţine, aş putea spune, de etica demonstraţiei. Rîndul de pionieri din care făceam parte ţinea în mînă, deasupra capului, un echer, desigur simbol al succeselor la matematică. De fapt, ni se distribuiseră, bănuiesc, după înălţime căci tainele matematicii le-am descifrat ceva mai tîrziu. Nu mi-aş fi dat seama de nimic dar cu vreo două sute de paşi înainte de tribună, dintr-un difuzor s-a auzit un îndemn: „Matematicienii, capul sus, privirea înainte ! Matematicienii ! Aliniaţi echerele...” Din clipa aceea mi s-a făcut mîna grea. îmi venea să intru în pămînt. Carevasăzică, îmi ziceam, eu trec drept matematician. Au trecut 18 ani, sînt inginer, n-am lipsit de la nici o demonstraţie, dar jena de atunci există undeva în străfundul conştiinţei mele, gata să intervină, să cenzureze... Ieşim la 1 Mai şi raportăm realizările noastre. Avem ce raporta şi mă mîndresc că sînt constructor dar în meseria noastră este imposibil să... laşi echerul jos. Casele noastre, ele ies în fiecare zi în stradă, la o demonstraţie perpetuă. Şi uneori, parcă, nu le-aş vrea chiar pe absolut toate în stradă. ILa startul noi de straţii — A fost cea mai lungă ieşire a mea de pînă atunci... în lume, ne spune Amalia Secară, dispecer-şef la T.U.G. Bucureşti. Mergeam rătăcită în mulţime, ca într-o pădure, dar fără urmă de frică, înspre o ţintă în care aveam deplină încredere. Vedeam panouri uriaşe, steaguri, eşarfe, steguleţe... Pe toate scria : „Trăiască 1 Mai !“ Nu puteam înţelege cum poate să trăiască o zi... mai mult decît o zi ? Mîine nu va mai fi 1 Mai, îmi ziceam, e o greşeală, nu e logic... Acum, cînd văd pe pionieri, mă întreb dacă ei înţeleg mai bine decît mine, la vîrsta lor, viaţa unei sărbători. Dar 1 Mai trăieşte, în ţara noastră are 77 de ani, va trece peste veacuri, e o urare adecvată. Destinul acestei sărbători include însuşi destinul omenirii muncitoare. Se vor întîlni mereu, într-un triunghi cu primăvara, transferîndu-şi reciproc valorile : forţa, nobleţea, frumuseţea. Pionierii anului 1949 sunt acum la startul unei noi demonstraţii. Risipiţi geografic, pe un larg spectru profesional, de la fierarul betonist Gheorghe N. Gheorghe din Cerna-Vodă pînă la doctorul docent Prisacă Silviu din Iaşi, de la ţesătoarea Romaşcanu Valeria din Buhuşi la biologul Sotnicu Sandu de la Tg. Mureş, şi alţii din falanga celor 500, a căror urmă n-am depistat-o, ei simt osmoza intimă dintre destinul lor şi cel al patriei, al orînduirii socialiste, o dată cu care au crescut şi s-au maturizat, căreia îi datorează ieşirea la lumină, afirmarea în cîmpul vieţii sociale, şi cu care vor merge înainte într-o indisolubilă contopire de aspiraţii. I-am întrebat: Ce sentimente vă trezeşte acum această sărbătoare, cînd şi cum s-a conturat ? — In ce mă priveşte — spune un alt pionier al anului 1949, inginerul Traian Zincă, director adjunct pe un şantier de prefabricate — simt nevoia acestei zile, e o întîlnire de un fel special la care n-aş putea renunţa şi cred că un an în care n-aş ieşi la demonstraţie mi s-ar părea neîncheiat sau neînceput, o anomalie. E ca un gong pe care îl simt vibrînd în toată fiinţa mea, ştiu că e înregistrat de miliarde de oameni în acelaşi timp ca şi cum ar lovi meridianele planetei şi simt că nu pot pleca... din ajun, la iarbă verde. E , limpede că nu spectacolul ca atare mă atrage ci altceva mai personal şi mai profund, ceva asemănător cu nevoia pe care o simte un adolescent de a se măsura şi cîntări. Această mulţime, luînd simbolic în stăpînire totul îmi arată în acelaşi timp şi cît sînt de mic şi cît sînt de mare , întreaga ei conştiinţă se află în conştiinţa mea, a omului mărunt pierdut undeva în mijlocul şuvoiului viu al unei omeniri care a luat deplină cunoştinţă de drepturile sale şi de obligaţiile faţă de sine. Dimensiunile morale ale acestei zile mă ajută să depistez dintr-o dată şi mai precis decît oricînd tot ceea ce este uriaş şi invincibil în mine şi în toţi cei ce mă înconjoară. Balaurul şi etajul Ne vorbeşte Tudorache Singer, şef de atelier la Flamura Roşie. — Aveam 10 ani la prima defilare, un panou uriaş ce masca nişte dărîmături pe lîngă Piaţa Unirii mi-a dat într-un fel prima desluşire: o mînă puternică izbea un şarpe cu joben înfăţişînd capitalismul. Cred că această imagine a luptei fizice, exact ca în basme, între două forţe opuse, mi-a dominat imaginaţia cîţiva ani. Luam imaginea la sensul ei propriu, eram convins că duşmanul e reptilin şi prin înfăţişare. Mai tîrziu, eram în şcoala profesională, descoperirea sensurilor acestei zile am făcut-o învăţînd „Internaţionala". Vedeam lumea împărţită net în două etaje. întreaga dinamică a luptei o înţelegeam atunci la modul evacuării etajului de trîntori de către „oropsiţii” vieţii. Trăiam ideea luptei între două tabere perfect demarcate, aflate faţă în faţă, despărţite printr-o graniţă aproape fizică. Ce am dobîndit între timp ? Ideea că această graniţă trece adesea prin tine însuţi, că terenul luptei pentru afirmarea idealurilor sociale e lîngă tine, la îndemîna ta, că înainte de toate această luptă se dă pe planul propriei conştiinţe, că e una din cele mai grele bătălii, cea pentru autoperfecţionare. Zdrobirea „balaurului”, evacuarea „etajului" este un pas grandios, dar primul pas... Văd această zi de 1 Mai ca pe o expresie sărbătorească a datoriei pe care ne-am asumat-o, de a sprijini destinul uman, de a sădi pe OM drept, falnic, în solul a cărui deplină stăpînire nu mai depinde decît de lupta sa şi solidaritatea tuturor. 1 Solidaritatea Ioana Stamate, laborantă — metalurgistă, 28 de ani : — Avansezi în coloană, în mijlocul alor tăi, cînţi, scandezi în cor cu toţi, vorbeşti cu sentimentul unei întîlniri anuale de familie. Dar este cu neputinţă ca în zarva atotcuprinzătoare să nu te adînceşti în tine, măcar cîteva clipe. De unde bucuria acestei zile ? Cred că din confruntarea cu răspunderea uriaşă ce iţi revine şi căreia îi faci faţă, o înţelegi şi ţi-o asumi. Este sentimentul care îţi dă calitatea şi forţa de a te simţi solidar. Solidaritatea vine din preţuirea tovarăşului tău de muncă, de luptă, dar acoperirea acestui sentiment ţi-o dă, în acelaşi timp, preţuirea propriei tale valori, conştiinţa că o ai şi poţi să i-o dăruieşti. De aceea, ideea valorii tale creatoare, a valorii colectivului din care faci parte, a poporului tău, în ultimă instanţă, este corolarul firesc, garanţia solidarităţii pe care cu inima deschisă o vedem clamată de toate simbolurile zilei de 1 Mai. In acest sens, sprijiniţi pe biruinţele şi perspectivele noastre, ale poporului nostru călăuzit de comunişti, răspundem tuturor chemărilor internaţionaliste ale zilei de 1 Mai cu cea mai vibrantă mîndrie patriotică. Lîngă noi, acum, în febra primului lor 1 Mai, se mişcă pionierii anului 1967. E cert că ei ca maturi vor priveghea defilarea nepoţilor noştri, pionierii erei comuniste. Istoria eliberării muncii va fi înregistrat, desigur, pînă atunci, evenimente mari pe întreaga planetă. Cunosc sensul acestor evenimente, le-am trăit şi le trăiesc în patria noastră. Acesta este sensul. Şi mai este unul : conştiinţa copiilor anului acela care va fi mai pură, după o filtrare mai severă a tuturor valorilor vieţii omeneşti, înnobilate din generaţie în generaţie. Trăiesc în această zi mîndria că generaţia noastră, a primilor pionieri, a trecut printr-unul din cele mai importante filtre pentru epurarea reziduurilor... Păşim pragul unui nou 1 Mai şi — oricît de veterani ai momentului am fi — simţim, undeva, cu cea mai tînără parte a inimii noastre traiectoria invincibilă a marii sărbători a muncii. E drumul său, spre victoria deplină, spre împrimăvărarea vieţii întregii omeniri, întocmai cum, pe pămîntul patriei noastre, coloana citorva generaţii — pornită acum 77 de ani — îşi împinge, iată, an de an, pionierii spre miezul acelei primăveri care îi va consacra pe deplin victoria şi care se numeşte Comunism. I PAGINA 3