Scînteia, iunie 1967 (Anul 36, nr. 7358-7387)

1967-06-01 / nr. 7358

PAGINA 2 ELIMINAREA FALSIFICĂRILOR DIN CREAŢIA ARTIZANALĂ Diverse expoziţii din ultimii ani au oferit publicului posibilitatea să cunoască, in multipla ei varietate, rodnicia talentului artistic popular românesc, care s-a aplicat deopotrivă blidului de lut şi lingurii de lemn, vinnicului cu alesături ca şi scoarţei de culme, căucului ciobănesc ca şi, traistei din păr de capră. De sub loviturile de bardă s-au ivit atît casele şi acareturile gospodăreşti, cît şi săgeţile cutezătoare ale clopotniţelor de biserică, care pot fi văzute la Muzeul Satului ; din fire de lină s-au ţesut atît valurile de dimie pentru sumane şi cioareci, cît şi chilimurile sărbătoreşti. Materiale şi scule modeste dar, în toate şi peste tot, meşterii anonimi — ţărani şi ţărănci — au aşezat căldura sincerităţii, o nedezminţită măsură a frumosului. Dacă o întîlnire grăbită cu arta populară românească poate fi derutantă din cauza varietăţii, un popas mai Îndelungat între hotarele ei este în măsură să stratifice impresiile, descoperind trăinicia legăturilor subterane care unesc într-un singur tot olăria de Vama cu aceea de Oboga, olăria de Iza cu aceea de Hurez, olăria de Vlădeşti cu aceea de Leheceni şi aşa mai departe. Acest exemplu, privind ceramica, poate fi însoţit de multe altele, referitoare la oricare alt domeniu al creaţiei artistice populare. Au fost remarcate de multă vreme caracteristicele de fond ale artei populare româneşti, precum şi sensurile clare ale funcţionalităţii care validează fiecare piesă din inventarul domestic şi-l investesc cu o particulară frumuseţe. Repet aceste lucruri fireşte nu pentru aceia care le cunosc îndeaproape — prea puţini din nefericire — ci pentru toţi acei ce consideră arta populară românească doar din unghiul efectelor de suprafaţă şi ale sărbătorescului ocazional. Faptul că problemele artei populare sunt încă insuficient cunoscute şi înţelese explică abundenţa „specialiştilor“ improvizaţi care, la tot pasul, sunt gata să decidă asupra specificului şi autenticului, să „planifice“ transporturi de forme artistice dintr-o zonă într-alta, să amestece motivele ornamentale, contrazicînd, câteodată cu grele urmări, rezultatele unor experienţe multimilenare. Aceste lucruri şi încă multe altele au fost dezbătute recent într-o consfătuire organizată de UCECOM în problemele artei populare şi artizanatului, la care au participat numeroşi specialişti. In domeniul la care ne referim s-a făcut încă prea puţin pe plan teoretic. Cercetările sunt încă departe de cuprinderea bogatului material de artă populară existent în toată ţara şi ritmul lor nu va putea fi accelerat atîta timp cît nu va lua fiinţă,in învăţămîntul superior, o secţie de specialitate care să formeze sociologi şi etnografi destinaţi studiuluisistematic al artei populare. Lipseşte încă — şi cît de apăsător lipseşte ! — o amplă monografie asupra artei şi meşteşugurilor populare la români ; sînt, aşadar, foarte multe lucruri de făcut, pe care timpul refuză să le aştepte. In situaţia dată, înaintea tuturor preocupărilor trebuie să stea grija pentru ca fondul încă viu al artei populare să fie păstrat şi dezvoltat, grija pentru ca meşterii în viaţă să poată lucra cu sporit folos, formînd, la rindule, viitori meşteri, capabili să îmbogăţească mai departe zestrea de frumuseţe adunată vreme de mii de ani. Recenta consfătuire a UCECOM a făcut evidente o serie de aspecte cu caracter de urgenţă, a căror rezolvare reclamă, deopotrivă, tact şi operativitate. Nu ne propunem să discutăm aici măsurile concrete care pot asigu- tra îmbunătăţirea sub toate aspectele a muncii din cooperativele de specialitate ; de altfel, concluziile consfătuirii cuprind unele hotărîri foarte judicioase, ca de exemplu separarea unităţilor de artă populară şi artizanat de cele alte activităţi ale cooperaţiei meşteşugăreşti, dezvoltarea sistemului de cooperative cu munca la domiciliu etc. Problema pe care o aducem în discute priveşte, în primul rînd, conceptul de autenticitate şi bun gust in producţia artizanală curentă. Se impune necesitatea aducerii în prim planul atenţiei, ori de cite ori se discută despre autentic, a problemelor de compoziţie, de sens decorativ, de funcţionalitate şi, mai presus de toate, de măsură, de armonie şi echilibru specific. De toate acestea trebuie să se ţină seama cu deosebire în marile ateliere colective, acolo unde au loc complexe procese de reelaborare. Modelele noi care se creează, răspunzînd noilor condiţii de viaţă, pot valorifica cu un real folos o serie de elemente — forme ornamentale, compoziţii etc. — specifice artei populare. Garanţia autenticităţii şi bunului gust va fi dată, în fiecare caz, de respectarea normelor de măsură şi armonie, de acea decenţă a expresiei care caracterizează producţia tradiţională Sunt foarte mulţi acei care cred că interioarele moderne vin în contradicţie cu arta tradiţională. Este o eroare alimentată de aspectul produselor etalate în mod curent în vitrinele unităţilor UCECOM, produse care se resping gustului contemporan datorită supralicitării ornamenticiî, a cromaticii ţipătoare, a efectelor de gratuită strălucire. în realitate, arhitectura simplă a noilor apartamente se înnobilează in mod substanţial în prezenţa Vasile DRĂGUŢ unor obiecte de artă populară autentice — o cergă ţesută în culori naturale, o strachină smălţuită sau o pictură pe sticlă pot deveni oricînd elemente de confort vizual şi afectiv, aducînd un spor de autentică intimitate unei locuinţe. Dar, fireşte, nu oricine este amator de artă populară. Preluînd din fondul artistic tradiţional numai ceea ce este strict necesar pentru realizarea unor obiecte corespunzătoare esteticii secolului nostru, puritatea unor conture, linia unui ornament, liniştea odihnitoare a gamelor cromatice, meşterii artizani pot îmbogăţi magazinele noastre cu produse care să incinte pe cumpărătorii contemporani şi care să nu dea de ruşine amintirea înaintaşilor. Lucrul nu este de loc uşor, nu numai pentru că orice reelaborare este dificilă, dar şi pentru că între tradiţia autentică şi gustul multor cetăţeni ai zilelor noastre s-a interpus perioada de nefericită eflorescenţă a aşa-numitului stil Brumărescu, triumfător -mai ales în bazarele de gang de odinioară. Rrscînd raporturile stabilite între cîmp şi ornament, supraîncărcînd decoraţia în spirit baroc, folosind ornamente gîndite pentru anume materiale şi anume forme, la materiale şi forme diferite — folosind motive de ţesături pentru decoraţia mobilierului, motive de ceramică pentru decoraţia pielii, motive de ouă încondeiate pentru decoraţia ceramicii etc., etc. — practicienii stilului Brumărescu au compromis tot ce era mai preţios în tezaurul de artă populară. Din nefericire, moştenirea acestui stil a hrănit ani de-a rîndul producţia unor cooperative de artizanat, provocînd o vinovată depreciere a tradiţiei. Iată de ce este timpul ca problemele cercetării şi valorificării artei populare, problemele producţiei artizanale şi a raporturilor cu noul cadru de viaţă să înceteze a mai fi încredinţate rezolvărilor empirice. Evident că, pentru aceasta, nu pot fi îndestulătoare numai discuţiile privind problemele de creaţie. La amintita consfătuire s-a insistat, în repetate rînduri, asupra problemelor de organizare şi stimulare sistematică a producţiei de artă populară şi artizanală. Deosebit de importante sunt, în acest sens, aprovizionarea ritmică a meşterilor populari şi a cooperativelor de specialitate cu materiale corespunzătoare, simplificarea sistemului de omologare a produselor şi de stabilire a preţurilor, realizarea unei legături operative între creatori şi cei care comercializează aceste obiecte. Esenţială, fireşte, este însă formarea noilor creatori. Se simte nevoia — cum s-a mai spus, de altfel, nu o dată — înfiinţării unui institut de arte decorative şi industriale, a unei secţii de sociologie şi etnografie, organizării unor muzee reprezentative de artă populară în fiecare zonă etnografică a ţării, în planul de măsuri comunicat de conducerea UCECOM figurează înfiinţarea unei verigi specializate care să răspundă de întregul proces de cunoaştere, organizare şi desfăşurare a producţiei de artă populară şi artizanală. Cunoscînd bunele rezultate obţinute pe această cale de alte ţări, socotim măsura binevenită. Pentru ca toate aceste bune intenţii să poată deveni realităţi, este de dorit să se renunţe la sistemul învechit de contractări, care orientează în mod defectuos producţia, denaturînd-o, să fie respectate opiniile specialiştilor, fără intervenţii arbitrare din partea unor persoane lipsite de competenţa necesară. La capătul acestor rînduri, vom consemna cuvintele unei ţesătoare din Avrig, rostite la consfătuirea UCECOM : „Ar fi păcat ca arta populară, pe care moşii noştri au păstrat-o în vremuri grele, să nu înflorească şi mai frumos acum, cînd i se pot asigura toate condiţiile“. In oraşele Rm. Vîlcea, Drăgăşani şi Olăneşti Apartamente pe credit Oficiul pentru construirea de locuinţe proprietate personala, cu sediul în Piteşti, strada 1 Mai nr. 44, anunţa pe cei care doresc să-şi cumpere apartamente pe credit dat de stat, conform H.C.M. nr. 26/1966, că are de vinzare apartamente în blocuri, astfel : In Rm. Vîlcea, blocul nr. 1 şi 2 (P+4) în cartierul „1 Mai" — calea Govora, cu termen de dare în folosinţă anul curent, şi un bloc (P+3) cu 18 apartamente în strada Filimon Sîrbu, cu termen de dare în folosinţă în anul 1968 Cei interesaţi se vor adresa serviciului arhitectură şi sistematizare din Sfatul popular oraş Rm. Vîlcea , din Drăgăşani, un bloc cu 30 apartamente (P-1-4) cu două şi trei camere în zona centrală, cu termen de dare în folosinţă în anul curent. Doritorii se vor adresa serviciului arhitectură şi sistematizare din Sfatul popular oraş Drăgăşani . In Olăneşti, un bloc cu 12 apartamente, cu două şi trei camere, în cartier central, cu dare în folosinţă în anul curent Doritorii se vor adresa la Sfatul popular oraş Olăneşti. Preţurile sunt în jurul sumei de 65 000—70 000 lei pentru un apartament cu două camere și 85 000—90 000 lei pentru un apartament cu trei camere. Informații, zilnic la sediul oficiului din Pitești sau la telefon 2473. CALENDAR COPILĂRIA Cînd copiii întind mîinile să prindă luna, cînd vin totul în braţe şi leagănă, ori leagă cu o sfoară, ori trag de urechi, sufletul nostru cîntă şi aleargă cu ei, şi se aprinde, şi toată casa începe a fi altceva, ceva care spulberă oboselile părinţilor, care îi bucură în întristare. E vîrsta cînd între lucruri nu sînt diferenţe, cînd un băţ poate fi cal, un cocean poate fi rachetă, o cutie de conserve poate fi maşină, cînd cutare lemn încîrligat se cheamă, furcă şi cutare băţ pus pe un, alt băţ şi lovit cu un alt băţ se cheamă urs, cînd un cerc din care atunci mingea se cheamă oraş şi o scăpărare de chibrit în noapte poate fi ceva care se cheamă pricolici. Vîrsta cînd pe drum nu ocoleşti bălţile, chemat de senzaţiile realităţii, vîrsta la care cînd cineva ţi-a spus un lucru, trebuie să se ţină de cuvînt, la care ,nu ştii ce-i aceea vorbă cu dublu înţeles, şi scările sociale se alcătuiesc frumos în basme, cu oameni buni şi răi de cînd lumea, cu împăraţi tot de cînd lumea, cu feţi frumoşi în faţa cărora lumea se schimbă ,şi suferinţele sînt învinse pentru ca dragostea lor să se împlinească. E atunci Ion HOREA cînd între două regnuri nu există deosebire, cînd un pui de iepure, o pisică, un cîine ori un miel sînt copii ca şi tine şi în joaca lor te recunoşti, aşa cum te vei recunoaşte pînă la capătul vieţii în tot ceea ce aduce a copilărie, a puritate, o joacă. „Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stîlpul hornului unde lega mama o sfoară cu motocei la capăt, de crăpau mîțele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care* mă fmneaM cînd începeam a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi, băieţii, de-a mioarea, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie !*. Pentru ce altceva am poposi cu emoţie şi în tăcere, în ograda casei din Humuleşti, şi în tinda şi lîngă cuptiorul ce amintesc întreg basmul copilăriei noastre, dacă nu pentru regăsirea hazului şi farmecului copilăresc ce ne-a trimis în lume ? O vorbă spune că o casă fără copii este ca un clopot fără limbă. Şi acolo unde sunt copii trebuie să fie neapărat şi bunici. Altfel nu se poate. Pe genunchii cui ar mai sta cei mici, daca nu pe genunchii bunicului ? Şi în poala cui ar mai adormi şi ar mai visa, dacă nu în poala bunicii ? Pentru că părinţii sunt duşi la treburi. Vă amintiţi de bunicii noştri, ai tuturora cei de azi, de bunicul şi bunica lui Delavrancea ? „Copilul rîde : „înţelepciunea şi iubirea mea e jocul !" / Tînărul cîntă : / „Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea !" / Bătrînul tace : / „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea !" — spune poetul din Lancrăm, cel care în lungul itinerar al gîndirii şi spiritului său avea să redea copilăriei o mare poezie şi mari înţelesuri. Fără înţelepciunea bunicilor nici povestea n-ar fi poveste, nici şoapta şoapta, nici chiar ascunzişul adevărat ascunziş, pentru că nimeni nu ştie să se ascundă mai bine şi pentru totdeauna ca bunicii. Şi apoi, seara, ori după-amiază, părinţii vin şi ei acasă, şi lumea din afară parcă ar arăta şi mai altfel. Copiii ascultă şi încep să înţeleagă şi ei din ce în ce mai multe, şi lumea se alcătuieşte încetul cu încetul, şi se organizează, devine societate, în care se întîmplă cu adevărat întîmplări, în care se suferă şi se moare, în care lucrurile se adună şi se împart, se scad şi se înmulţesc. Şi insula aceea pe care omul copil şi-o pregăteşte devine oraş şi ţară şi continent şi se rotunjeşte şi pluteşte printre alte insule. Şi în lume se arată o rotire a anotimpurilor care nu înseamnă numai nas lipit pe geamul îngheţat, ori pui de iepuri în holda verde, ori litoral, ori munte, ci şi economie, cu treburi multe, cu şcoli care încep şi se termină, cu vacanţe. Şi lumea asta se organizează într-un fel, şi aflăm ce-i aceea politică şi istorie, auzim de războaie. Şi aflăm ca sunt copii pentru care basmul copilăriei înseamnă mizerie şi suferinţă şi se poate sfîrşi foarte repede. Atunci afli că oamenii se bat pentru ca să fie lumea mai bună şi afli că în ţara asta a noastră cu adevărat lumea e mai bună, că părinţii au de lucru şi tu mergi la şcoală şi poţi să mergi mai departe, cît mai departe. Aici apare o casă nouă, dincolo un oraş nou, dincolo un drum nou, acolo o fabrică nouă, aici un pămînt nou în înfăţişarea lui. Şi atunci suferi şi înţelegi ce nu e bine cînd vezi o purtare urîtă şi cînd auzi de întîmplări care strică mersul treburilor. Ai o conştiinţă, o lumină a fiinţei tale de pionier, şi poţi acorda purtările tale cu învăţătura frumoasă. Şi înţelegi ce răspundere au părinţii faţă de tine şi ce răspundere ai tu faţa de părinţi. Şi poveştile se spun la radio şi, se văd la televizor, şi se citesc în cărţi, — ele devin pentru tine cultură şi alcătuire spirituală a oamenilor. Natura cu farmecul şi basmele ei devine un adaos al fiinţei tale, cum tu rămîi cu sufletul de copil, pe totdeauna, chiar dacă vei spune în durere, luat cu încercările vieţii : „Astăzi chiar de m-aş întoarce / A-nţelege n-o mai pot... / Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot ?". în felul acesta ajungi să înţelegi cum o zi a copilului este şi ziua oamenilor mari, a părinţilor şi bunicilor, pentru că şi tu ai crescut mare şi pentru că înţelegi cum, de frumuseţea şi lumina acestei zile, răspund toţi oamenii pămîntului. Desen de Tia PELTZ O alegere care nu trebuie făcuta la intimplare In majoritatea cazurilor, cumpărătorii îşi aleg săpunul după culoare, parfum sau, pur şi simplu, la întîmplare. Puţini sunt aceia care ţin seama de mediul în care-şi desfăşoară activitatea zilnică, de faptul că au o piele normală şi sănătoasă sau, dimpotrivă, una sensibilă, predispusă la iritaţii. In general, săpunurile de toaletă sunt aproape neutre din punct de vedere chimic, dar epiderma fiecărei persoane are o reacţie proprie, astfel că o cunoaştere a proprietăţilor şi conţinutului săpunurilor este foarte utilă, întreprinderile de specialitate produc circa o sută de varietăţi de săpunuri de toaletă, care s-ar putea grupa astfel : săpunuri obişnuite, speciale, medicinale şi de glicerină. In reţetele lor de fabricaţie intră grăsimi animale şi vegetale selecţionate — seu, untură, ulei de ricin, ulei de cacao etc. Unele sortimente conţin şi ingrediente specifice : lanolină, ulei, vaselină, cold cremă pentru supragresare, vitamina F, substanţe bactericide şi bacteriostatice care le conferă calităţi deosebite. Care dintre cele peste o sută de varietăţi de săpun de toaletă este cel mai potrivit ? Pentru o piele normală şi sănătoasă se recomandă folosirea săpunurilor obişnuite la care predomină mirosul floral agreabil : „Favorit“, „Roze“, „Liliac“, „Mariana“, „Violeta“, „Lavandă“, „Mugurel“, „Doina“ etc. Pentru o piele uscată sunt recomandabile sortimentele fabricate din grăsimi de puritate avansată care conţin lanolină şi au o acţiune emolientă cu efect de catifelare. E vorba de săpunurile de tip special : „Anca“, „Palmier“, „Carmen“, „Rodica", „Femina”,„Mirai“, „Magnolia“, „Bucureşti", „Ebola“, „Jubileu" şi altele. Există şi săpunuri pentru o piele foarte delicată şi sensibilă fabricate din materii prime de puritate ridicată, riguros selecţionate, supragresate cu lanolină pură şi cald cremă. Dintre acestea amintim sortimentele „Flora“, „Mona Lisa”, „Santal“, „Pygmalion“. Pentru pielea grasă se recomandă săpunul „Cristal“ obţinut din grăsimi de calitate superioară şi care mai conţine zahăr, alcool şi glicerină. întreprinderile de specialitate produc şi săpunuri bactericide şi dezodorizante — „Triumf" şi „Dermin“. Fără a opri transpiraţia normală a pielii, prin folosirea lor se evită mirosul dezagreabil, se îndepărtează flora bacteriană nocivă a pielii, se asigură curăţenia perfectă. Efectul dezodorizant şi bactericid se menţine dacă se lasă spuma în contact cu pielea unul sau două minute înainte de îndepărtarea ei cu apă. Este de asemenea recomandabil pentru utilizarea în clinici, medii infecţioase etc. SIFONUL—victimă a indolenţei si necinstei Ştiţi cît sifon beau bucureştenii ! Circa 35 milioane litri anual, din care 7 milioane în restaurante, bufete, în plus cîteva milioane litri la pahar, cu sau fără sirop. De ani şi ani de zile, zeci de mii de gospodari din Bucureşti se aprovizionează cu sifon la centrele de umplere ale întreprinderii de produse alimentare ș I P.A. In Capitală sunt 126 de asemenea centre. Cum lucrează ele ? Să pornim de la prevederile stabilite : pentru prepararea unui sifon de bună calitate, gazos, este necesară o presiune de şapte atmosfere in instalaţie, un consum specific de şapte grame bioxid de carbon la litrul de apă, care trebuie să asigure o concentraţie de 4,8 grame bioxid de carbon. Nerespectarea acestor consumuri depreciază produsul. Unii reclamă lipsa de „gust“ a sifonului. In realitate, este vorba de dispariţia acelor „pişcături“ caracteristice, pe care le provoacă acidul carbonic. Iată ce ne spun în această privinţă chiar responsabilii unor centre : Irina Chiriţă (centrul din str. Glinka) : „Instalaţiile de umplere sunt vechi, iar reparaţiile se fac numai atunci când stricăciunile sunt foarte avansate. De obicei, asemenea situaţii se ivesc tocmai în momentele cînd aglomeraţia şi solicitarea sunt mai mari. Se întîmplă, uneori, ca instalaţia să aspire aer, lucru pe care îl aflăm abia după mai multe ore sau chiar zile de funcţionare, din reclamatele publicului privind calitatea sifonului, întreţinerea instalaţiilor lasă şi ea de dorit; revizii generale se fac la intervale mari, de doi ani şi mai mult“. Ion Marinescu (centrul de umplut sifoane din str. Aviator Beller) : „Uneori, baloanele nu sunt umplute cu bioxid de carbon de calitate corespunzătoare. Deşi presiunea in instalaţie este cea normală, sifonul nu iese aşa cum ar trebui. Calitatea apei gazoase lasă de dorit mai ales in zilele de aglomeraţie, deoarece este nevoie de două pînă la trei minute de balotare a gazului cu apa, ca să dea sifonul bun. Şi, în graba deservirii...“. Lăsînd la o parte unele greşeli (care sunt uneori şi intenţionate), ar fi fost firesc ca Întreprinderea de produse alimentare să exercite un control riguros asupra acestor centre. Or, controlul nu urmăreşte calitatea produsului, ci... scriptele. S-au depistat astfel lipsuri mărunte în gestiune. Sumele au fost încasate şi gestionarii au continuat să lucreze. Dar nimeni nu s-a interesat de ce continuă să se vîndă apă chioară populaţiei, de ce stau stricate sifoanele destinate preschimbării, de ce se aşteaptă defectarea instalaţiilor şi nu se practică revizia tehnică preventivă. Cîteva cuvinte despre autosifon. Am asistat recent, într-unul din magazinele bucureştene de produse metalo-chimice, la următoarea scenă : vînzătoarea, prevenitoare, avertiza pe cei care cumpărau autosifoane să vină cu reclamaţiile „pînă mîine seară". Un adaos mărunt de „politeţe“ dar, din păcate, necesar, intrucît multe autosifoane se întorc defecte. Aviz producătorului : întreprinderea „Tehnometal“-Timişoara, care nu asigură controlul tehnic de calitate la nivelul cerinţelor ! Posesorii de autosifoane au însă şi alte necazuri : centrele de preschimbare a capsulelor nu sunt aprovizionate ritmic. Deşi n-am intrat încă în perioada caniculară, cînd consumul se măreşte considerabil, consumatorii sunt nevoiţi să aştepte cite trei-patru zile, uneori şi o săptămină, apariţia capsulelor. Suntem informaţi că se montează încă o instalaţie de umplere, pe lîngă cele două existente, capacitatea crescînd cu circa 500 000 capsule pe lună. Dar, ţinînd seama de mărirea continuă şi rapidă a numărului posesorilor de autosifoane, va fi oare suficient ? Ne îndoim. Numai în primul trimestru al anului s-au vîndut peste 2,3 milioane capsule cu bioxid de carbon, iar în luna aprilie — aproximativ un milion. Dificultăţi în plus provoacă lipsa pieselor de schimb pentru capsulele care se defectează. Peste 150 000 de capsule defecte grevează asupra ritmului circulaţiei acestora, îngreunînd în anumite zile folosirea integrală a capacităţii de umplere. Sifonul se consumă in cantităţi mari şi la restaurant. In locul obişnuitelor sifoane, cu cap metalic, s-au introdus sticle de sifon cu buşon din material plastic. La al doilea pahar, nu obţii nimic altceva decit apă. De ce au dispărut sifoanele clasice ? De unde vin aceste sifoane defectuoase cu capace din plastic ? Suntem informaţi de conducerea I.P.A. că sifoanele clasice au fost retrase din circulaţie deoarece erau grele, dificil de manevrat. Cum au apărut aşa deodată toate aceste „beteşuguri“ de care oamenii nu şi-au dat seama timp de decenii ? Dar, în definitiv, orice poate fi înlocuit pe lumea asta, cu condiţia să se adopte soluţii mai bune, mai practice, nu mai rele. Obiecţii serioase poate ridica graba cu care s-a procedat, lipsa de spirit comercial şi de preocupare pentru a „sonda“ în prealabil piaţa, reacţiile consumatorilor. — Capacele din material plastic nu sunt destul de etanşe şi sifonul răsuflă — ne explică directorul întreprinderii de produse alimentare. Apoi intervin şi alte imperfecţiuni tehnice, neglijenţe de manevrare , fie in întreprindere, fie la cei care desfac sifonul. La aceasta se adaugă şi un consum sporit de bioxid de carbon în raport cu sifoanele clasice (zece grame la litru, in loc de şapte). întrebarea e : cum au acceptat beneficiarii — întreprinderile şi unităţile de alimentaţie publică — aceste soluţii ? Le-a fost indiferent cum se vor prezenta in fata clientelei ? Această elementară lipsă de prevedere impune măsuri de remediere, retragerea treptată din circulaţie a sticlelor cu buşon de plastic. Problema trebuie soluţionată în Întregul ei. Intrucît cu sifon prost eşti servit foarte frecvent şi la multe din cele 171 centre de răcoritoare existente în oraş şi care aparţin celor două trusturi de cofetării şi răcoritoare. Şi aici prevederile sunt clare: consumul specific de bioxid de carbon variază între 1,25 grame şi 1,72 grame pentru fiecare pahar în funcţie de tipul instalaţiei. Această concentraţie se obţine cînd presiunea in aparat este de 4—4,5 atmosfere. Unii remizieri şi gestionari de centre nu respectă insă aceste prevederi şi diluează conţinutul de bioxid de carbon al buteliilor. Calitatea sifonului suferă, în schimb respectivii remizieri realizează beneficii personale. Combaterea acestor practici necinstite, cunoscute de multă vreme, se face însă cu duhul blîndeţii : se atrage atenţia, se prelucrează, se dă cite o mustrare cu avertisment. In asemenea condiţii, despre o eficienţă a controlului, şi aşa sporadic, nici nu se poate vorbi. Discuţia despre sifon ar putea părea un lucru minor. Pentru că, în fond, ce este mai simplu decit a face „apă gazoasă“ ? Faptele dovedesc însă că problema sifonului s-a complicat subit ca urmare a contribuţiei diferiţilor factori amintiţi. Se impun măsuri practice şi eficiente pentru ca producerea şi desfacerea acestui produs atît de solicitat să ajungă la nivelul calitativ cerut de consumatori. Al. PLAIESU SCINTEIA — joi 1 iunie 1967 RECLAMAŢII sunt RĂSPUNSURI • La începutul acestui an, am trimis o reclamaţie Ministerului Comerţului Interior : nu găseam pe nicăieri un transformator pentru televizorul tip „Stassfurt". Pe la începutul lunii mai m-am trezit cu un răspuns de la... I.C.R.M. Bacău : „In vederea procurării piesei de schimb reclamată de dv. la M.C.I., vă rugăm a vă adresa magazinului de specialitate pentru a o ridica (magazinul din oraşul Gh. Gheorghiu-Dej) ss. Director comercial — H. Moscovici, şef serviciu — Gh. Drăghici, merceolog pr. C. Anghel“. Sunt sfătuit deci (parcă eu nu știam !) să mă duc la magazin. Ce folos însă că mereu vizitez magazinul, dar nu găsesc piesa pe care o caut ? Gh. ROGET, B-dul Oituz, Bloc 26, ap. 18 oraşul Gh. Gheorghiu-Dej • Intr-o seară recentă maşina albă a salvării a poposit în faţa blocului 44 din cartierul Militari. Viaţa soţiei mele şi a copilului erau în mare pericol. Se anunţa o naştere prematură la 6 luni şi jumătate. La Spitalul de femei Giuleşti, după ce a fost examinată de medicul de gardă, a fost trimisă direct la sala de naştere. Datorită intervenţiei şi tratamentului medical deosebit, mama şi copilul au fost salvate. La stabilirea diagnosticului s-a precizat cauza naşterii premature : efortul considerabil pe care gravida l-a făcut, urcind şi de zi scările pină la etajul V al blocului 44 din cartierul Militari ! De mai bine de 7 luni de cînd acest bloc cu 9 etaje a fost dat în folosinţă, pe uşa liftului se poate vedea plăcuţa prăfuită pe care scrie . ..Ascensorul în probe“. Cu ce drept face întreprinderea „Ascensorul“ asemenea stranii „probe“ pe sănătatea cetăţenilor ? Prob Alexandru RUSSIN Bucureşti ! • Acum aproape un an de zile, pe cind lucram la întreprinderea minieră Deva, m-am îmbolnăvit, iar în luna noiembrie 1966, în urma constatărilor comisiei de expertiză medicală, mi s-a stabilit și gradul de invaliditate pentru a fi pensionat. Oficiul de prevederi sociale al Sfatului popular al raionului Marghita a trimis dosarul de pensionare întreprinderii miniere Deva pentru recalcularea drepturilor ce mi se cuvin în conformitate cu noua lege a pensiilor. La 24 aprilie a.c. s-a făcut o nouă revenire către I. M. Deva. Nici un răspuns. Ce e de făcut ? Prin ce sertare o fi zăcînd dosarul meu nu știu. Fapt este că din luna iulie 1966 şi pînă acum eu nu am primit nici ajutor de boală, nici pensie. Desigur, cei ce mi-au ţinut dosarul atîta timp nerezolvat au primit salariile cu regularitate. Dacă ar fi în situaţia mea, oare ce-ar avea de spus ? Sînt curios să le aflu părerea. Dar îi rog să fie sinceri. Gavril RUGEA Corn. Spinuş, satul Nadăr, raionul Marghita, reg. Crişana • Cetăţenii G. Iancu, R. Rotenarie şi E. Scinteie au trimis ziarului o sesizare în care relevau o serie de deficienţe din activitatea Oficiului pentru construirea de locuinţe proprietate personală de pe lingă Sfatul popular al oraşului Bucureşti. Observaţiile critice făcute de ei se refereau la (cităm, textual, titlurile capitolelor sesizări) : 1) Informarea solicitanţilor ; 2) Rezolvarea cererilor ; 3) Consultarea organizată a contractanţilor; 4) Termenul de predare ; 5) Preţ ; 6) Contractare. Deci în total şase critici la adresa oficiului menţionat. Am trimis sesizarea spre rezolvare Comitetului executiv al Sfatului popu-10*- ul lui A TAcb expediată (la propriu şi la figurat) oficiului criticat care — la rîndul său — ne-a trimis un răspuns scurt şi foarte... necuprinzător. In cîteva rînduri se dă un răspuns doar la problema nr. 5. Dar cu celelalte cinci cum rămine ? Se pare că ele n-au reţinut atenţia şefului oficiului, Gh. Melinte, semnatarul răspunsului. De unde se vede că, nu întotdeauna, cei criticaţi iau aminte la criticile ce le sunt adresate, preferind să lase, practic, sesizările nerezolvate. De ce obişnuieşte Comitetul executiv al Sfatului popular al oraşului Bucureşti să ,,rezolve“ sesizările prin cei criticaţi ? • O „performanţă“ poştală ne este relatată de Panait Simionescu, din str. Viitor nr. 59, raionul 1 Mai, Bucureşti, care ne trimite anexat la sesizarea sa un plic purtind pe o parte ştampila oficiului P.T.T.R. Nămoloasa, regiunea Galaţi, iar pe cealaltă parte ştampila poştei din Bucureşti. Plicul respectiv a plecat din Nămoloasa la 6 martie a.c. A ajuns in Bucureşti la 8 mai a.c., adică după două luni. Unde s-o fi „înnămolit“ atîta timp ? • La blocurile C 1 şi C 2 din Iaşi, Şoseaua Naţională nr. 186—190, s-au montat în 1885 rame exterioare pentru storuri. După ce operaţia a fost efectuată, I.G.L.L. a elaborat nişte instrucţiuni care interzic locatarilor să monteze storuri improvizate. Cu alte cuvinte, ramele pentru storuri să stea fărăă storuri. Nu s-ar putea ca şi ramele pentru ferestre să rămînă fără ferestre, iar ramele pentru uşi fără uşi . Că sunt tot rame ! Eugen URSU Iaşi, Şoseaua Națională n 1*4