Scînteia, iulie 1967 (Anul 36, nr. 7388-7418)

1967-07-01 / nr. 7388

PAGINA 4 TITU MAIORESCU şi „Convorbirile literare" de Şerban CIOCULESCU Mutaţiei criteriilor şi a preferin­ţelor, — nu a valorilor, cura credea Eugen Lovinescu, — li se datorează urcuşuri şi coborîşuri neaşteptate în viaţa literară şi artistică. Astfel, în prima fază şi cea mai importantă a Vieţii Româneşti, prestigiul imens al lui Constantin Stere, fetişi­zat nu numai de partizanii politici, dar şi de cei literari, a întunecat cu totul meritele aceluia căruia de alt­fel îi plăcea să se ţină în umbra orgoliosului mentor. Este vorba de G. Ibrăileanu, care astăzi, pentru te­meiuri multiple, a trecut pe primul plan al preţuirii unanime, astfel in­cit a spune Viaţa Românească e­­chivalează cu a spune Ibrăileanu. Cam acelaşi, pînă la un punct, este şi cazul Convorbirilor literare, a căror epocă de glorie coincide cu conducerea redacţională a lui Iacob Negruzzi. Această epocă, depăşind cu puţin un sfert de veac, se şi în­cheie cu trecerea conducerii publica­ţiei unui grup de istorici din gene­raţia cea nouă. „Cu satisfacţia dato­riei împlinite“, cum spunea însuşi ex-redactorul revistei, căruia nu-i lipsea un vag sentiment de melanco­lie, simţind şi o schimbare în lume, în idei şi în aspiraţii, Iacob Negruzzi a înţeles să nu repete greşeala lui Asachi, de a stărui şi după ce mi­siunea culturală i se încheiase. Revista a mai dăinuit pînă în preajma Eliberării, dar n-a mai atins, nici un moment, sub succesivele noi direcţii, faima anilor 1867—1894. De altfel, expresia „noua direc­ţie“ ne duce, firesc, cu gîndul la şcoala literară de la Convorbiri li­terare şi, mai cu seamă, la mento­rul ei, Titu Maiorescu. Cu Direcţia nouă în proza şi poezia română a File de istorie literară făcut Maiorescu, în 1872, bilanţul unei activităţi susţinute timp de un deceniu de la iniţierea prelegerilor populare (1863) şi de numai cinci ani de la întemeierea Convorbirilor lite­rare, care, pentru contemporani, ca şi pentru urmaşi, s-a întipărit în con­ştiinţa tuturor ca organul însuşi al grupării literare Junimea. Nu putem străpunge însă toate meandrele stra­tegiei literare, care au dictat o de­claraţie publicată într-unul din pri­mele numere ale revistei în care se spunea răspicat că această „foaie nu este organul societăţii „Junimea“. S-ar fi putut face un distinguo între Junimea literară şi cea politică, din care unii corifei retrăgîndu-se — ca V. Conta sau N. Gane — n-au înce­tat de a se socoti aparţinînd literar aceleiaşi familii. La aniversarea a 60 de ani a lui Titu Maiorescu, N. Gane, decanul de vîrstă al nuvelişti­­lor români de atunci, scria printre altele : ....sufletul acelui cerc de prieteni era fără îndoială d-nul Ma­iorescu. El era matca în jurul căruia se adunau albinele, el era boldul care ne stimula la lucru. Cu întinsele sale cunoştinţe, cu spiritul său fin de observaţie, cu darul fermecător al cuvîntului ce toată lumea îi recu­noaşte, el ne arăta calea adevărată ce trebuie să urmăm, ne îndrepta erorile, ne ferea de tonul declama­toriu, de fraza goală, de mult prac­ticata beţie de cuvinte, aşa că sub direcţiunea sa, cu drept cuvînt nu­mită Direcţiunea nouă, s-au format talente care vor figura cu cinste în istoria literaturii române. E destul să amintesc pe Eminescu, Conta, Ne­gruzzi, Creangă, Slavici pentru ca să caracterizez această epocă de redeş­teptare...“. La lista scriitorilor afirmaţi în pa­ginile Convorbirilor s-ar cuveni să-l adăugăm dintre scriitorii de imagina­ţie pe I. L. Caragiale, care avea să le părăsească în 1892, pe Duiliu Zam­­firescu, pe Brătescu-Voineşti, iar dintre memorialişti şi istorici, pe Ion Ghica, pe George Panu şi pe A. D. Xenopol, înaintea noului eşalon : I. Bogdan, D. Onciul. Redacţia pro­­priu-zisă a Convorbirilor s-a reze­mat, timp de aproape trei decenii exclusiv, pe solizii umeri ai lui Iacob Negruzzi. Şi totuşi, cînd spunem astăzi Con­vorbiri literare, considerîndu-le ex­clusiv ca organ al Junimii, în pofida acelei declaraţii redacţionale din 1867, ne gîndim la rolul de mentor al lui Titu Maiorescu. Prezenţa a­­cestuia în cercul Convorbirilor a fost de o covîrşitoare importanţă. In pri­mul an, el scrie Despre poezia ro­mână, în şapte numere consecutive, întîiul nostru eseu marcant de este­tică literară şi aplicată, pe care avea să-l publice în fruntea unei anto­logii lirice. Tot în 1867 face o expu­nere despre Poeziile populare adu­nate de d. V. Alecsandri, afirmîn­­du-se din totdeauna ca statornic pre­­ţuitor al literaturii noastre orale. Se ştie că, în 1909, răspunzînd discursu­lui de recepţie al lui Duiliu Zam­­firescu şi punîndu-i la punct teoriile estetiste, şi-a compromis o veche prietenie literară potrivit adagiului : ,,Amicus Plato, sed magis amica ve­­ritas“. Importantul articol Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu, apare în mai multe numere ale ace­luiaşi an. Fără semnătură, Maiorescu mai publică, în 1867, în această re­vistă, o amănunţită dare de seamă despre Societatea academică română din Bucureşti, unde, în calitate de membru, a combătut, dimpreună cu alţii, proiectul etimologic, respins de „majoritatea membrilor prezenţi“ ai Societăţii — viitoarea Academie Română. Cu aceeaşi intensitate se învede­rează şi în anii următori activitatea multiplă a lui Titu Maiorescu de critic literar, de estetician, de filo­zof, de pedagog şi de autor de afo­risme. El este acela care inaugurea­ză, la rubrica Diverse, încă din anul al doilea de apariţie, genul aforistic, care va fi reluat mai tîrziu de toţi membrii Junimii şi în care va ex­cela, alături de iniţiatori, I. L. Ca­ragiale. Convorbirile au găsit în Titu Maiorescu un critic şi teoretician li­terar şi lingvistic de mare autoritate. Lipsa temporară a acestui mentor, la începutul celui de-al doilea dece­niu de apariţie a revistei, dă ocazie lui Iacob Negruzzi să-şi exercite verva de încercat epistolar, foarte gustat ca atare pe atunci în astăzi uitatele sale Copii după natură. In fruntea numărului de la 1 octom­brie 1879, Epistola IV către Maio­rescu începe astfel : „Ce înseamnă oare tăcerea ta adîncă, / Această nepăsare cît timp va ţine încă ? / Crezi tu că-i împlinită deacum a ta menire. / Şi poate a ta până tînji în amorţire ?“ Şi continuă, ca un pro­gram trasat prietenului său : „Dar dacă din juneţă ani zece ai furat / In drum s-opreşti Urîtul, alţi zece de bărbat / Tu ai să pierzi acuma în munci şi mai amare / Ca să-nsemnezi Frumosul şi strimtele-i hotare“. Soco­tind împlinită cu succes misiunea cri­ticii maioresciene de descurajare a mediocrităţilor, de ridiculizare a um­flării frazelor, de combatere a unor erori lingvistice şi a unor năravuri stilistice, Iacob Negruzzi credea venit momentul unei critici pozitive, poate mai dificilă decit cealaltă. Un prim pas în această direcţie pare a fi de altfel articolul maiores­­cian din 1881 : Literatura română şi străinătatea. In acest articol, autorul informează publicul nostru despre e­­courile, mai ales din presa germană, punind îndeosebi pe seama vitejiei dorobanţilor noştri în războiul pentru Independenţă interesul străinilor pentru literatura noastră. Articolul este însemnat prin accentul pus de Maiorescu asupra specificului naţio­nal, manifestat mai ales prin nuve­lele lui I. Slavici, inspirate din viaţa poporului românesc, de prin părţile Siriene. Ţinem să relevăm interesul literar maiorescian pentru popor şi clasele muncitoare, în genere, precum şi pentru ceea ce mult mai tîrziu va deveni obiectul unei pasionante dez­bateri : specificul naţional în artă. Făcind bilanţul pozitiv al creaţiilor noastre literare, Maiorescu felicită pe scriitorii care „părăsind oarba imi­tare a concepţiunilor străine, s-au inspirat din viaţa proprie a poporu­lui lor şi ne-au înfatişat ceea ce gîn­­deşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii lui etnice“. Maiorescu subliniază că „a­­cest element original al materiei, îm­brăcat in forma“ estetică a artei uni­versale" a atras atenţia străinilor asupra a ceea ce a dat mai bun li­teratura română. Eşafodînd o surprinzătoare teorie estetică, Maiorescu propune ca suc­cesor al tragediei clasice, „romanul poporan“, care „se poate înălţa la o culme de emoţiune ce-l pune ală­turea cu adînca mişcare a tragediei, la care nu ajung romanele din so­cietatea de cultură cosmopolită“. Ori­­cît ar fi de discutabilă teoria aceas­ta, ea i-a dat prilej criticului care pornea de la un fundament estetic idealist să aterizeze în realităţile sociale şi naţionale, cu un ascuţit simţ al specificului naţional şi cu o vie simpatie pentru clasele popu­lare. O altă trăsătură de caracter a lui Maiorescu cred că se mai cuvine pusă în lumină : bunătatea, sub crusta răcelii şi a asprimii. La moar­tea lingvistului Alexandru Cihac, suspendind ostilităţile cu neastîmpâ­­ratul Haşdeu, Maiorescu scrie despre cel căruia-i fusese încredinţat Mag­num Etymologicum Romaniae : „Este fără-ndoială o dorinţă a întregii ro­mânimi culte de astăzi, ca o soartă priincioasă să dea d-lui Hăjdeu să­nătatea şi tăria de suflet (căci fără cea mai mare tărie de suflet şi ab­­negaţiune nu se poate conduce o asemenea lucrare­ pentru a-şi asigura realizarea vastei sale concepţiuni“. Criticul va mai publica în paginile Convorbirilor literare ocazionale re­cenzii, despre lucrările unor poeţi sau traducători ca D. C. Ollănescu- Ascanio, Anton Naum ş.a. Va păstra relaţiile cu scriitorii prin cenaclul său din str. Mercur, va oferi locul de întîlnire al colaboratorilor revis­tei înainte şi după mutarea ei în Bucureşti (1885), va face cea mai largă difuzare prin lecturi acasă şi în afară, din opere preţuite, ca Lu­ceafărul şi Năpasta, se va bucura să descopere scriitori noi, de esenţă populară, ca scriitorul în dialect bă­năţean Victor-Vlad Delamarina sau nuvelistul I. Popovici-Bănă­­ţeanu, să recomande prin căl­duroase rapoarte academice pri­mele povestiri ale lui M. Sadoveanu şi întîile versuri strînse în volum ale lui Octavian Goga. Astăzi, cînd întoarcem cu atentă grijă paginile scrierilor sale, cu do­rinţa de a evoca integral personali­tatea criticului şi animatorului de cultură Maiorescu, nu putem trece cu vederea slăbiciunile omului, limitele poziţiei sale estetice, care au încu­rajat cu argumente de autoritate es­tetismul, poziţiile „artei pentru artă". S-a scris în ultima vreme, adesea cu fineţe analitică, despre neînţelegerea pe care a manifestat-o Maiorescu pentru unele aspecte ale evoluţiei culturii şi literaturii noastre, cărora nu le-a înţeles sensul în perspectiva înnoirilor. Cercetarea ştiinţifică a moştenirii maioresciene nu poate ignora de a­­semenea activitatea omului politic — activitate cu ecouri în paginile „Con­vorbirilor literare“ — şi care are slă­biciunile sale teoretice şi practice. Este interesant de arătat că intimul contact al lui Maiorescu cu fenome­nul viu al literaturii româneşti, cu­noaşterea apropiată şi adîncă a crea­ţiei marilor noştri scriitori de la fi­nele veacului trecut, l-au făcut să aducă unele corective exceselor este­ticii sale idealiste, precum şi limite­lor ideologiei sale politice. Pasiunea pentru literatură nu-l va părăsi nici­odată, dar substanţa cea mai densă a criticii și teoriei sale literare trebuie căutată tot în anii de glorie ai Con­vorbirilor literare. Deşi o parte din tineret va fi atrasă, în jurul anilor 1885—1895, mai mult de Gherea, Ma­iorescu nu pregetă să urmărească cu aceeaşi ardoare creaţia tinerilor. Mentorul critic al Junimei şi-a păs­trat însuşi juneţea spirituală pînă la capătul vieţii. Tezaurul muzeistic ul tuşul laţul oferi vizita­torilor un vast te­zaur muzeistic cu re­cunoscută valoare is­torică, artistică şi documentară. Unul dintre cele mai atrăgătoare mo­numente istorice ale oraşului este Palatul Culturii, care cuprin­de 280 de încăperi. Cele mai multe adă­postesc documente, relicve, fotografii, ta­blouri, colecţii ce se îmbogăţesc an de an. In incinta Palatului Culturii vizitatorii au la dispoziţie patru muzee : muzeul etno­grafic al Moldovei, muzeul de artă plas­tică, muzeul de isto­rie a Moldovei şi muzeul politehnic. Sălile muzeului de artă plastică prezintă, o colecţie ce numără peste 1 200 lucrări de pictură, 500 de grafi­că şi 400 de sculptu­ră. Este cel mai vechi dintre muzeele Iaşului. A fost înfiin­ţat în 1860, o dată cu Universitatea „Al. I. Cuza“. La crearea şi la îmbogăţirea sa au contribuit prin do­naţii Gh. Asachi, M. Kogălniceanu, Costa­­che Negri şi alţi mari oameni de cultură. Muzeul conţine lu­crări ale unor artişti de valoare universa­lă — Veronese, Mu­rillo etc — precum şi ale unora dintre ma­rii noştri pictori. Muzeul etnografic al Moldovei, deşi este unul din cele mai tinere instituţii de acest fel din ţară, a ajuns să expună citeva mii de piese originale care oglin­desc cultura mate­rială şi spirituală a moldovenilor de-a lungul secolelor. In expoziţia de bază, care cuprinde 9 săli mari şi un hol cu o suprafaţă totală de peste 1 000 mp, expu­nerea obiectelor este făcută pe ocupaţii, meşteşuguri, con­strucţ­ii etc. Se impu­ne atenţiei secţia de instalaţii tehnice ţă­răneşti, unică în ţară. Vizitatorii ad­miră meşteşugul cu care au fost lucrate torbele din coajă de brad, mesteacăn, ci­reş sau vişin, fără nici o lipitură, fără cusături sau cuie, re­cipientele din corn de cerb, minunat în­crustate, pentru păs­trarea prafului de puşcă. Se mai văd aici baltage şi topo­­rişti ornamentate cu rară măiestrie, cuţite vînătoreşti,­ precum şi tipare pentru pre­sat caş. Unguri în­crustate de diferite mărimi şi multe alte­ obiecte. Una din mîndriile acestui mu­zeu este sala teascu­rilor pentru ulei. Cel mai mic din ele are 50 cm lungim­e, iar cel mai mare 9 m. Acesta din urmă a fost achiziţionat din comuna Ruginoasa, raionul Paşcani. Acelaşi interes îl stîrnesc şi celelalte două muzee. Cel de istorie a Moldovei, deschis în 1957, redă, deocamdată, evoluţia culturii materiale şi spirituale de pe teri­toriul Moldovei de la apariţia omului pe a­ceste locuri şi pînă în epoca lui Ştefan cel Mare inclusiv. în momentul de faţă muzeul de istorie se reorganizează şi se îmbogăţeşte cu piese care oferă o imagine a istoriei acestor me­leaguri pînă în epo­ca contemporană. Muzeul politehnic cuprinde o secţie de energetică şi alta de instrumente muzica­le mecanice. Sunt ex­puse machete care trasează drumul stră­bătut de la automo­bilul cu aburi la li­muzinele elegante de azi, de la prima lo­comotivă la cea elec­trică, de la săgeata cu foc din 1232 la ra­cheta cosmică etc. După vizitarea Pa­latului Culturii, tu­ristul poposit in Iaşi se va abate din drum şi pe la bojdeuca lui Creangă de pe Ţi­­cău, la Muzeul Uni­rii de pe strada Lă­­puşneanu, la Casa Universităţii vechi, azi sediul filialei Iaşi a Academiei R. S. Române, la biserica Trei Ierarhi, ctitorie a lui Vasile Lupu, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri" sau la complexul Golia cu bătrînul turn de strajă şi clă­dirile ce adăpostesc zestrea arhivelor sta­tului, la Galata şi Cetăţuia, situate in vîrful dealurilor cu aceleaşi nume ce do­mină oraşul înspre miazăzi. Monok CORCACI corespondentul „Scînteii“ • SPARTACUS — film pentru ecran panoramic : PATRIA — 9 ; 12,45 ; 16,30 ; 20,15. • MAIORUL ŞI MOARTEA : REPUBLICA (com­pletare Jucării) — 9,15 ; 11,30 ; 14 , 17 ; 19,15 ; 21,30. GRADINA DOINA (completare Orizont ştiinţific nr. 5) — 20,30. • ŞAPTE BĂIEŢI ŞI O ŞTRENGARIŢA — cine­mascop : LUCEAFĂRUL — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16,30 ; 18,45 ; 21. BUCUREŞTI - 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16,45 ; 19 , 21,15, ARENELE LIBERTĂŢII - 20,30, STA­DIONUL DINAMO - 20,30. • PE GHEAŢA SUBŢIRE — cinemascop (ambele serii) : CAPITOL - 9,30 ; 13 ; 17,15 ; la grădină — 20,30. • PRINTRE VULTURI — cinemascop : FESTIVAL (completare Orizont ştiinţific nr. 5) — 8,30 ; 11 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21 ; la grădină - 20.15. GRIVIŢA (completare O uzină de lapte) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 20.45. GLORIA (completare Aluminiul) — 9 ; 11,15 ; 13,45 ; 16 ; 18,15 ; 20.30. TOMIS (comple­tare Orizont ştiinţific nr. 4) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21 ; la grădină - 20,30. • STAN ȘI BRAN GEMENI — 10 ; 12 ; 14 ; DI­RECTORUL NOSTRU — 17,15 ; 19,15 ; 21,15 — CI­NEMATECA. • viața la castel : victoria — 9, 12; 15 ; 18 ; 20,45; MELODIA - 8,30 ; 11 ; 13,30 ; 16 ; 18,45 ; 21,15 (la ambele Completarea Vizita condu­cătorilor de partid si de stat in regiunea Ploieşti), BUCEGI (completare Dacă treci rîul Splenei) — 9.30; 11.45; 14; 16.15; 18.30 ; 21, la grădină — 20.30. • FALSTAFF — 12.15 : IERBURI AMARE (com­pletare George Coşbuc, cintăreţ al pimîntului ro­mânesc) - 9.30 ; 15 . 18 : ZORBA GRECUL - 21 : CENTRAL. • BANDA DE LASI­­­LIRA (completare Istoria unui manuscris) — 15.30 ; 18 ; la grădină - 20.30. • TIMIDUL ; LUMINA (completare Orizont ştiin­ţific nr. 4) — 9.15 ; 11.30 ; 13.45 ; 18 ; 18.15 ; 20.45; c­inema • MONDO­CANE — ambele serii : TIMPURI NOI (completare Strănutul) — 9.30 — 20 in continuare. • PENTRU UN PUMN DE DOLARI — cinema­scop : FEROVIAR (completare Uneltele gîndirii) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21. EXCELSIOR (com­pletare Judecata lui Paris) — 9,30 ; 11,45 ; 14; 16,15 ; 18,45 ; 21,15. MODERN (completare Jucării) — 9,30 ; 11,45 ; 14 ; 16;30 ; 19 ; 21,15. • WINNETOU — cinemascop (ambele serii) : DA­CIA — 7.30 — 20.30 în continuare. • DENUNȚĂTORUL : BUZESTI (completare Dacă treci rîul Selenei) — 15.30 ; 18 ; la grădină - 20.30. MUNCA - 15 ; 17 ; 19 ; 21. VOLGA (completare Judecata lui Paris) — 8.30 ; 11 ; 13.30 ; 16 ; 18.30; 21. • CIMARON - cinemascop : ÎNFRĂȚIREA INTRE POPOARE (completare Cristale fără taine) — 16 ; 18;15 ; 20,30. • EL GRECO — cinemascop : FLACARA (com­pletare Tensiune înaltă la Bechet) — 15,30 ; 18 ; 20,30. • JUANA GALLO­­ VITÁN - 15,15 ; 18. • DOCTOR PRÄTORIUS — cinemascop : MIO­RIȚA (completare Dacă treci rîul Selenei) — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 20,45. FLAMURA (comple­tare Jucării) — 9 ; 11,30 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30. GRADINA MOȘILOR (completare Chemarea vul­canilor) — 20,15.­­ FERNAND COW­BOY , POPULAR (completare Trezirea) — 15,30 ; 18 ; 20.30. • MOARTEA VINE PE PLOAIE : AURORA (com­pletare O uzină de lapte) — 9; 11.15; 13.15 ; 15.45; 18 ; 20.15 ; la grădină — 20.30. • ANGELICA ŞI REGELE — cinemascop : ARTA (completare Orizont ştiinţific nr. 5) — 8,45 ; 11 ; 13,30 ; 16 ; 18.30 ; 21, la grădină — 20,30, PACEA — 15,45 ; 18 ; 20,15. • MONTPARNASSE 19 : FLOREASCA (completare Strănutul) — 9 ; 11,45 ; 15 ; 18 ; 20,45. • NOTRE-DAME DE PARIS — cinemascop ; RA­HOVA (completare Strănutul) — 15,30 ; 18 ; la gră­dină — 20,30. • SPIONUL — cinemascop : PROGRESUL (com­pletare Schiurile fermecate) — 15,30 ; 18 ; 20,15. • VIATA DIFICILA : GRADINA EXPOZITIA — 20,30. • UN LUCRU FĂCUT LA TIMP : GRADINA VITÁN - 20.30. • ULTIMA CAVALCADA SPRE SANTA CRUZ­­ — GRADINA COLENTINA — ,20.30. t­eatre • Teatrul de operă şi balet : PRINŢ ŞI CERŞETOR - 19,30. • Teatrul Naţional „X. L. Cara­giale“ (sala Comedia) : REGINA DE NAVARA - 20. • Teatrul de Comedie: OPINIA PUBLICA — 17,30 ; 20,30. • Teatrul „C. I. Nottara“ (la Teatrul de vară „Herăstrău“) : SONET PENTRU O PĂPUŞĂ — 20. • Teatrul Mic (la Teatrul din parcul „N. Bălcescu“) : RICHARD AL II-LEA — 20. • Teatrul „Ion Creangă“ : CORIGENTA LA DRAGOSTE — 20. • Teatrul satiric-muzical „C. Tănase“ (sala Savoy) : HORIA SI RADU ISI ASUMA RISCUL — 19.30. O nouă emisiune radiofonică „Odă limbii române" Răspunzînd intere­sului pe care cele mai diverse categorii de ascultători îl manifes­­tă atît faţă de aspec­tele actuale ale limbii române cît şi faţă de momentele cele mai semnificative ale evo­luţiei acesteia, Radio­difuziunea a înscris în sumarul programelor sale o nouă şi bine­venită emisiune săptă­­mînală, intitulată „Odă limbii române". Concepută ca un o­­magiu adus frumuseţi­lor şi valorilor expre­sive pe care le aflăm in cele mai diverse în­truchipări ale graiu­lui poporului nostru, emisiunea îşi propune să depăşească cadrul studiilor de specialita­te, relevînd sensurile ce se pot desprinde dintr-o asemenea cer­cetare. După cum au arătat „ediţiile" difuzate pînă acum, rubricile per­manente vor permite prezentarea continuă şi sistematică a prin­cipalelor obiective ce stau în faţa redactori­lor emisiunii. Va pu­tea fi astfel pus în va­loare bogatul tezaur pe care ni l-au lăsat moştenire generaţiile înaintaşe, toţi acei „poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere", conturindu-se în acelaşi timp o ima­gine de ansamblu a procesului complex de formare şi cristalizare a limbii române lite­rare. „Paginilor ale­se" ,­ desprinse din o­­pere de seamă ale pa­trimoniului nostru cul­tural li se alătură, stu­diul mijloacelor de ex­presie folosite de cei mai reprezentativi scri­itori contemporani. Cultivarea unei ex­primări corecte şi ex­presive, constituie o altă direcţie spre care îşi îndreaptă aten­ţia realizatorii emi­siunii. Urmărind ex­puneri concise des­pre rolul lingvisticii în corectarea diverselor abateri, despre necesi­tatea cunoaşterii regu­lilor gramaticale, des­pre tendinţe ale lim­bii române contempo­rane, dar şi despre li­nele situaţii concrete în care folosirea ele­mentelor constitutive ale limbajului este in­corectă sau poate da naştere la confuzii (ru­bricile „Morfologie şi sintaxă" sau „Cum e corect“ sunt consacra­te acestor discuţii) as­cultătorul se află în faţa unui adevărat în­dreptar practic. Totodată, noua emi­siune îşi propune să prezinte şi rezultatele cercetărilor întreprin­se de specialiştii noştri din domeniul lingvis­ticii, stadiul în care se află cele mai impor­tante studii de specia­litate. Participarea la rea­lizarea acestei emi­siuni a unor cunoscu­te personalităţi ce ac­tivează pe tărîmul fi­lologiei sau al lingvis­ticii, al istoriei litera­re sau al esteticii, a unor profesori şi scri­itori de prestigiu, ca­re să-şi exprime punc­tul de vedere cu pri­vire la o serie de pro­bleme de un real in­teres — îi asigură a­­cesteia un înalt nivel ştiinţific. Noua emisiune radio­difuzată se anunţă ca o prezenţă vie, cu un larg ecou, capabilă să reţină, prin varietatea problemelor pe care le abordează, cît şi prin diversitatea mijloace­lor folosite, atenţia ce­lor cărora li se adre­sează. P. M. Muzeul Simu a găzduit în luna iu­nie expoziţia de desene ale pionieri­lor şi şcolarilor din întreaga ţară, exemplar organizată de către Consi­liul Naţional al Pionierilor şi Minis­terul Invăţămîntului. Această expoziţie a reuşit, încă o dată, să demonstreze bogăţia de ta­lente şi pasiuni artistice din ţara noastră, fantezia şi uriaşa sete de cunoaştere a elevului, spontaneita­tea şi diversitatea soluţiilor tehnice, puse în slujba unui bogat conţinut afectiv. O expoziţie cu desene ale copiilor — bine selectate — a fost întotdea­una un prilej de reconfortare spiri­tuală, de savuroasă desfătare opti­că, de întîlnire privilegiată cu ma­rea lume a celor mici. Imaginea plastică a copilului poartă frumuse­ţea şi puritatea vîrstei, are acel haz naiv, acea francheţă senină şi între­bătoare care declanşează în privito­rul receptiv o delicată nostalgie, o bucurie discretă ce umple sufletul. Organizată pe scară naţională, o astfel de expoziţie adaugă prin di­mensiunea şi prin diversitatea zone­lor geografice investigate artistic, semnificaţii cu mult mai ample. Peste 509 de lucrări, tot atîtea su­flete vii spovedite hîrtiei pun între­bări despre lume şi viaţă, dau ver­dicte despre ceea ce cunosc, împle­tesc într-un amestec fără hotar vi­sul cu realul, obiectele concrete cu amintirea lor, aspiraţia eroică a vîrstei, cu faptele aievea. Capacita­tea gestului grafic de a trăda tem­peramente şi stări, este în cazul de­senului de mare amploare imagina­tivă cu mult mai mare , lectura fondului afectiv care a determinat imaginea făcîndu-se extrem de uşor. Participanţii la expoziţia de la Simu (care prin grija Consiliului Naţio­nal al Pionierilor sunt invitaţi la o tabără de reconfortare şi activitate artistică) au dovedit orientări tema­tice foarte diverse de la preocupa­­rea pentru o cercetare analitică a naturii la subiecte insplrate din lec­turi şcolare, din legendele naţionale, trecutul istoric, evenimente ştiinţifi­ce, de la dorinţa de investigare di­namică a realităţii sub cele mai di­verse forme, pînă la nevoia aparent fără scop de a umple un spaţiu cu culori (de cele mai multe ori cu un de Ion SĂUŞTEANU excepţional simţ decorativ). In ge­neral lucrările din expoziţie puteau fi (şi nu ştiu în ce măsură a fost cu adevărat folosit) un prilej de studiu asupra psihologiei elevilor din ţara noastră în condiţiile specifice aces­tui moment istoric, asupra aspiraţii­lor profesionale, resurselor imagina­ţiei, aptitudinilor plastice, arătînd şi sub ce aspect este afectată lumea copilului de intervenţia profesorului, care este procesul de dezvoltare sau diminuare a personalităţii elevului Reflecţii la o expoziţie în contact cu unele realităţi şco­lare etc. Nu mai puţin bogate în semnifi­caţii sunt însă lucrările ce nu au intrat în expoziţie. Pentru membrii juriului (preocu­paţi de mulţi ani de aceste proble­me — cei mai mulţi din ei dublaţi de o activitate didactică de specia­litate) contactul cu cele 1836 de lu­crări, trimise din toate regiunile ţării a constituit un prilej suplimen­tar de a reflecta asupra unor reali­tăţi didactice, asupra procesului ele­mentar de educare estetică în şcoa­la de cultură generală. Frapanta inegalitate cantitativă şi calitativă cu care s-au prezentat re­giunile la acest concurs nu conduce desigur spre concluzia unei proaste repartiţii a talentului pe întregul cuprins al ţării, ci spre o nelinişti­toare diferenţă de poziţie, de interes şi competenţe a selectorilor. O suc­cintă comparaţie statistică este edi­ficatoare. Regiunea Argeş prezintă 173 lucrări din care sunt alese 87 (cea mai mare cifră pe regiuni). Este vorba de prezenţa unei preocu­pări pasionate, de pricepere (dar şi de o anumită monotonie selectivă) , de lunecare într-o spontaneitate imitată cu vervă de elevi. Regiunea Cluj prezintă 139 lucrări din care nu au putut fi alese decit 5. Aveam senzaţia că la Bucureşti au fost tri­mise lucrări nu alese, ci respinse din altă confruntare. Regiunea Plo­ieşti a prezentat numai 60, dar mai mult de jumătate au fost admise. Oltenia, centru de mîndrie plastică şi folclorică trimite 35 de lucrări (O­­raşul Bucureşti 214 lucrări). Regiunea Iaşi trimite 120, sunt acceptate 4, iar la regiunea Hunedoara tot din 120 văd expoziţia 41, (în care seriosul centru plastic de la Petroşani a avut preponderenţă). Cum este şi firesc, lucrările exte­rioare şi reci, de o corectitudine a­­parentă, alese pe criteriul temelor „juste“, virtuozitatea ieftină sau imitarea pretenţioasă şi superficială a picturii oamenilor mari, nu au in­trat în expoziţie, dar existenţa lor la nivelul regiunilor este o reali­tate didactică, căci criteriul care le-a tolerat va dăinui, va acţio­na mai departe, va trece nepăsă­tor pe lingă lucrări vibrante în care e prinsă o bucăţică din sufletul co­pilului, pe lingă mlădiţa fragilă a talentului autentic. Disarmonia cri­teriilor de apreciere pune în atenţia generală unele aspecte legate direct de pregătirea profesorului de desen, de rolul său în educaţia multilate­rală a elevului, de rolul desenului în procesul de învăţămînt. Este poa­te momentul să se discute nu des­pre lucrările din expoziţie, ci despre cele valoroase ce se pierd pe drum. Ora de desen, înainte de a fi o „dizertaţie“ sau terenul viran care acoperă diferite nevoi „urgente" ale altor discipline, înainte de a fi sec­torul generos în care se rotunjesc mediile generale (e lucru ştiut că toţi premianţii sînt şi „genii“ la desen) trebuie să fie un joc în care se gîndeşte prin imagini, în care se învaţă alfabetul nu atît tehnic cît afectiv al desenului, al culorii şi for­melor, un loc în care elevul cel mai greoi la vorbă se poate exprima plastic, cu uluitoare claritate, prin mijloace ce trebuie desluşite de toţi. Orei de desen — această cenu­şăreasă a programelor, locul de um­plutură. ..de recreaţie în bănci“ — trebuie să î se acorde importanţa firească. Ac­el, într-un proces în­delungat.. aceste mici dar persistenta carente pedagogice vor crea­­si ade­sea au si creat­ lacune mari, indife­rent de profesiunea aleasă, la cate­gorii mari de oameni care devin ne­­recentivi la tot ceea ce nu se mă­soară concret — purt­înd cu el o In­firmitate care nu se vede decit pes­te ani A afirma astăzi răspicat importan­ţa deosebită a desenului în procesul de învăţămînt, înseamnă a afirma obligativitatea unei dezvoltări inte­gral armonioase a viitorilor cetăţeni ai ţării. Ne putem întreba, alături de cei ce răspund de problemele ge­nerale ale şcolii, cît de adecvată este programa analitică de desen, la necesităţile actuale ale învăţămîntu-­­­lui ? Cum şi la ce nivel se face pre­darea noţiunilor de specialitate în orele de desen? Care este raportul între nevoile reale şi numărul pro­fesorilor de desen ? Este lucru no­toriu faptul că rareori se respectă în ciclul I ora de desen ca atare. In avantajul disciplinelor „cu pondere“, desenul este sistematic sacrificat. In ciclul II apare profesorul de desen de specialitate. Există el ? Sunt raioa­ne întregi care nu-1 cunosc. Directo­rii de şcoli, secţiile de învăţămînt, folosesc uneori orele ca rezervă pen­tru „completări“ de norme, fiind o treabă la care oricine „se pricepe“. Desenul tehnic şi desenul artistic sunt predate de acelaşi profesor (a­­tunci cind există) deşi fiecare din aceste discipline se adresează cu to­tul altei structuri temperamentale — aproape incompatibile. In funcţie de profesor, desenul tehnic, sau cel ar­tistic, va avea preponderenţă si practic va „înghiţi“ pe celălalt. Dacă ne referim numai la orele de desen artistic aşa cum sunt predate de o­­bicei, constatăm că deseori se reduc la predarea unor elemente de reţetă meşteşugărească­­ care devine un fel de prototip artistic obligatoriu pentru toţi elevii. O astfel de con­­strîngere este poate mai dăunătoare decit aceea de a lăsa elevii să lu­creze după voia lor. Cîteva promoţii bine pregătite de profesori, o preocupare atentă faţă de nivelul orelor de desen, vor asi­gura, credem, o fericită , constituţie etico-estetică a absolvenţilor. I..... II........... b­ 1 CULTURA IMAGINII ŞI PROFESORUL DE DESEN t . 18,00 — Vă aşteptăm la ora 6 ! Emisiune , pentru femei. 18,30 — Pentru tineretul şcolar : Filmul „La pîndă“. 18,40 — Noile aventuri ale echipajului Val-Vîrtej : „Pri­mejdioasa călătorie în primul mo­lar“ — de Octavian Sava. 19,30. Te­lejurnalul de seară. 19,50 — Buletinul meteorologic. Publicitate. 20,00 — Tele-enciclopedia. 21,00 — „Opt exerciţii pe 625 de linii“. Film de varietăţi realizat de Radu Anagnoste şi Valeriu Lazarov. 21,30 — Filmul serial „Sfîntul“. 22,20 — Concurs international de dans. 23,00 — Filmul documentar „Oameni in prerie“. 23,20 — Telejurnalul de noapte. 23:35 — Telesport. SCâNTEIA — símbata 1 iulie 1967 Noţiunea productivităţii în cercetarea ştiinţifică (Urmare din pag. I) labilă, care să îmbine atît aspectele biologice, cît şi cele tehnice ale pro­blemei. S-a ajuns astfel ca pe unele suprafeţe în care aveau acces tractoa­rele, rizomii stufului să fie distruşi şi regenerarea lui normală împiedicată. In mod normal, în primul rînd tre­buia cercetată apăsarea specifică ma­ximă admisibilă. Apoi, pe baza date­lor obţinute, studiate agregatele care îndeplineau condiţiile corespunzătoa­re. Lucrurile nu s-au desfăşurat însă aşa. Mai mult, în ciuda dificultăţilor apărute pe teren, s-a amînat studie­rea în cadrul Institutului de mecani­ca fluidelor a unui vehicul cu pernă de aer. S-a construit doar un aparat experimental, cu mijloace rudimen­tare (un motor de motocicletă pentru sustentaţie şi alt motor de acelaşi gen pentru propulsie, ambele de pu­tere mult prea mică etc.), ceea ce nu a condus la concluzii ştiinţifice va­labile privind posibilitatea construi­rii unei astfel de maşini, nici nu a permis experimentarea în condiţii de lucru. In acest caz, nealocarea din timp a fondurilor necesare nu a îngăduit să se realizeze un aparat cu posibilităţi complexe de investi­gaţie, ba mai mult a dus şi la irosi­rea fondurilor modeste puse la dis­poziţie, după cum s-au pierdut şi munca şi eforturile depuse. Reper­cusiunile au fost duble : întîrzierea unei realizări tehnico-ştiinţifice şi pierderea experienţei pe care am fi putut-o acumula în acest domeniu. De multe ori se apelează la cerce­tător şi într-o fază mult prea avan­sată a realizării unui produs. Astfel, cu cîtva timp în urmă s-au consta­tat unele deficienţe la răcirea mo­toarelor autobuzelor T.V. 2. intrate atunci în fabricaţie de serie. Trebuia găsită o soluţie care să amelioreze răcirea fără a mai necesita modifi­cări constructive importante, deoa­rece un anumit număr de autobuze aştepta deja să iasă pe poarta uzinei. In asemenea condiţii munca de cer­cetare nu poate să-şi pună în va­loare întreaga sa forţă creatoare, fiind obligată să se rezume la căuta­rea în pripă a unor soluţii de com­promis. Factorul timp este legat de însăşi definiţia productivităţii muncii. Dacă în procesul de producţie, timpul ne­cesar confecţionării unui anumit pro­dus poate fi normat în funcţie de mijloacele utilizate, avînd ca etalon timpul folosit de un muncitor cu în­­demînare medie, lucrul este cu mult mai complicat în cercetarea ştiin­ţifică. Aici, timpul necesar soluţionării unei anumite probleme depinde de o serie întreagă de elemente ca­­ di­ficultatea problemei respective, stu­diul indicaţiilor din literatura de specialitate, complexitatea cercetări­lor experimentale care trebuie efec­tuate, gradul de pregătire, experien­ţa şi ingeniozitatea cercetătorului. Este astfel necesar ca fiecare temă să fie încredinţată unui colectiv puter­nic, condus de un cercetător cu expe­rienţă în domeniul respectiv. Un prejudiciu serios este adus muncii ştiinţifice de formalităţile birocratice inutile, care răpesc din timpul afectat cercetării şi distrag atenţia cercetătorului de la obiectul principal al muncii sale. In general trebuie completate prea multe dări de seamă, rapoarte de activitate, re­ferate etc. Cîteodată ai impresia că întreaga muncă de cercetare este justificată numai de aceste forma­lităţi ! Simplificarea la maximum a formalităţilor de acest gen­ va fi bine venită pentru toţi cercetătorii. Adeseori chiar şi procurarea unor piese, aparate sau materiale de pe piaţa internă, este însoţită de „chi­nurile lui Tantal“ pe care le pro­voacă formalităţile birocratice. Productivitatea muncii ştiinţifice este deci influenţată de o comple­xitate întreagă de factori. Cîntărirea lor, înlăturarea celor care reflectă arbitrar şi subiectivism, care frînea­­ză munca, va conduce, fără îndoială, la obţinerea, cu potenţialul de cer­cetare existent, a unor rezultate mult superioare atît sub aspect can­titativ, cît şi calitativ, accelerind progresul economiei noastre natio­nale.

Next