Scînteia, octombrie 1968 (Anul 37, nr. 7842-7872)

1968-10-01 / nr. 7842

PAGINA 4 CRITERIUL FUNCŢIONALITĂŢII ESTETICE ÎN GRAFICA APUCATĂ Cultivată încă de la fi­nele veacului trecut, şi apoi tot mai intens de-a lungul deceniilor veacului nostru, ideea că înfăţişarea obiec­telor uzuale şi a decorului cotidian în general trebuie reintegrată în universul artei a devenit astăzi un loc comun. Dar un loc co­mun teoretic , în practică, deşi se pot observa consi­derabile intervenţii artis­tice şi transformări estetice în domenii privite cu totală indiferenţă pînă nu de mult: al ambalajelor, re­clamelor industriale, al calendarelor, al discurilor, mai rămîne destul de făcut. Atît pentru a înnobila şi a da un sens suplimentar tuturor acestor indispensa­bile prezenţe ale vieţii noastre de toate zilele, cît şi pentru a trezi exigenţa publicului, obişnuindu-l să simtă nevoia de a vedea şi mînui obiecte frumoase, chiar dacă durata consu­mării lor este foarte scurtă. O expoziţie de grafică a­­plicată putea reflecta destul de concludent şi realizările obţinute şi go­lurile încă existente în a­­cest domeniu, oferind un bilanţ şi un prilej de noi iniţiative. Grafica aplica­tă, spre deosebire de ceea ce numim „artă aplicată“ în general, nu inventă şi nu modelează obiecte ; poate că nici n-am spune că le ornamentează, cît mai ales că scoate la iveală, supra­­punînd obiectului asociaţii de idei şi de imagini noi, neaşteptate, raporturi logi­ce între lucruri şi situaţii, înţelesuri mai adînci, mai surprinzătoare sau mai a­­greabile, după domeniul căruia i se aplică. Expoziţia actuală de la Dalles ne dă ocazia să ne convingem de rolul pre­ţios, educativ, al graficii aplicate. Numai că ne-o dă fragmentar şi nu cu des­tulă coerenţă. Cuprinzătoa­re pentru unele domenii — cel al discurilor, al afi­şelor cinematografice şi al cărţii ilustrate — este foarte săracă, aproape ine­xistentă în ceea ce priveş­te alte domenii, ca afişul turistic de pildă. Şi dacă nu lipsesc reclamele şi alte materiale grafice pri­vind producţia industrială grea de la noi, lipsesc cu totul exemplarele de amba­laje alimentare sau desti­nate industriei uşoare. Cri­teriul de organizare a ex­poziţiei nu este clar. Era vorba numai de grafica a­­plicată în sectorul cultu­ral ? Se putea concepe şi o expoziţie de acest tip. Dar cele cîteva afişe comerciale sau farmaceutice, ca şi mai sus-menţionatele reclame infirmă o asemenea inten­ţie. Aceste inegalităţi ale domeniilor reprezentate lo­vesc, din păcate, tocmai problemele cu caracterul cel mai practic, mai uzual — fiindcă expoziţii de afiş şi ilustraţie de carte au loc mai des, în cadrul chiar al expoziţiilor anuale de grafică. Totuşi, şi din ceea ce este expus se pot des­prinde anume tendinţe ge­nerale, cu şanse diferite de succes şi supravieţuire, dincolo de particularităţile unuia sau altuia dintre ge­nuri. Una din tendinţe, pe care publicul este bănuit că o acceptă ca pe cea mai confortabilă, este tendinţa „explicativă“ , o transpu­nere cît mai directă a sensului şi intenţiilor de la care a pornit obiectul, printr-un fel de operaţie didactică făcută agreabil şi pretinzînd un minimum de efort din partea privi­torului. Intîlnim această tendinţă mai des în afişul cinematografic. Ar părea să fie foarte firesc aşa : un asemenea afiş joacă ro­lul programului , afli în el „despre ce este vorba în film“. Cu atît mai vred­nic de a fi subliniat este meritul serviciului grafic al D.D.F.-ului, care, în ul­tima vreme, a reuşit să de­termine o îmbunătăţire calitativă substanţială a a­­fişului cinematografic, şi în diversitatea de stiluri şi în structura compoziţio­nală, specifică cerinţelor genului. Şi poate că, tocmai în această situaţie, ar fi de reflectat şi la modalităţi noi, de mai mare populari­zare a unor asemenea afi­şe de bună calitate artisti­că, de includere a lor în­­tr-un sistem de afişaj mai corespunzător peisajului urbanistic contemporan. Despre o concepţie ex­plicativă, din păcate însă de astă dată nu ca despre o reuşită, se poate vorbi în legătură cu una dintre foarte puţinele serii de e­­tichete pentru produse ali­mentare, cea destinată pro­duselor vinicole, semnate de Elena Tăbăcaru, cam prozaice şi, desigur, nere­prezentative pentru un do­meniu în care, după cum am putut-o observa în ca­zul conservelor, ambalaje­lor de biscuiţi, de făinoa­se etc., s-au făcut efectiv îmbunătăţiri simţitoare, asupra cărora expoziţia însă tace. O altă tendinţă este cea care, pornind de la datele realului respectiv — ale unui real asupra căruia grafica „se aplică“: film, text literar, bucată muzi­cală sau produs material — face saltul în lumea me­taforei, în fantezie, dînd curs liber asociaţiilor de idei şi imagistice, adică a­­celor procedee care sunt condimentul indispensabil al unei hrane artistice în această zonă a cotidianului. Sunt de subliniat aici multe realizări remarcabile în ca­drul tuturor genurilor ex­puse. Afişe pentru filmele „In oraşul S“, „Yoyo“, „Domnişoarele din Roche­fort“, „Jandarmul la New York“ reuşesc să evo­ce atmosfera filmului, să creeze dintr-odată o stare de spirit pro­pice unei înţelegeri a ope­rei anunţate, în sensul in­tenţiilor realizatorilor ei. Ambalaje de discuri (aici reuşitele sînt atît de nume­roase încît nici nu pot fi citate toate : e destul să spunem că parcurgerea lu­crărilor expuse este o în­­cîntare plină de tentatii) ca cele semnate de Vin­­centiu Grigorescu, Cik Da­­madian, Ion Biţan, Vladi­mir Şetran, Damian Pe­­trescu, Jugăurs Răduş, ar merita răgazul unui comen­tariu mai îndelungat şi su­gerează meditaţii asupra raporturilor dintre imagi­nea muzicală şi cea plas­tică, în incidente şi altele decît cele de atîtea ori dis­cutate de specialişti. Şi aici este de apreciat în mod deosebit arta pregătirii unei stări de receptivitate, a provocării unui început de tensiune emoţională, pe care muzica respectivă o va dezvolta, aducîndu-i tot ea rezolvarea în destin­dere. Vastul cîmp de desfăşu­rare pe care arta ilus­traţiei şi a coperţii de carte îl oferă asocierii de imagini artistice de tip di­ferit şi metamorfozării lor reciproce este binecunos­cut. Actuala expunere rea­duce în atenţie cîteva rea­lizări de înaltă calitate, cu atît mai apreciabilă cu cît aria problemelor ce se pun este mult mai extinsă şi include opere literare de factură spirituală foarte di­versă. Ediţii de lux — ca Nuvelele lui Gala Galac­­tion — sau de largă circula­ţie, ca Poeziile de Dimitrie Anghel, ambele ilustrate cu un talent subtil şi suplu, pătrunzînd perspicace în tainele unor creaţii scri­itoriceşti atît de deosebite, de tînărul pictor Henri Mavrodin, coperţile semna­te, de V. Socoliuc la „Ploa­ia“ (Je S. Maugham, şi „îm­plinirea şi sfîrşitul lui Henri IV“ de H. Mann, co­perta „Prinţesei Isabeau“ de Anghellos Tarzakis, sem­nată de Sergiu Georgescu, şi lor li s-ar putea adăuga atîtea altele care nu au fost expuse, indică şi în acest domeniu dezvoltarea în sensul unei diversifi­cări stilistice foarte accen­tuate. Ilustraţia de carte meri­tă, la rîndul ei, discuţii care de mai multă vreme au fost părăsite. Dar masiva acţiune de traduceri între­prinsă de editurile noastre a adus în circuit foarte larg nume şi opere literare noi, complexe. Ilustrarea multora din ele vorbeşte despre un puls al recep­tării lor, al felului în care au fost înţelese şi asimi­late. Toate acestea au ră­mas, din păcate, cam în afara preocupărilor revis­telor şi paginilor noastre de specialitate. De pildă, ilustraţiile propuse de An­ton Perussi la poeziile lui Georg Trakl şi ale lui Damian Petrescu la Poves­tiri de H. G. Wells indică o promiţătoare şi fericită tendinţă de a face aluzie în viziunea plastică nu nu­mai strict la sensul operei concret alese, ci şi la spi­ritul curentului literar, de gîndire mai general căruia i-a aparţinut autorul ilus­trat. Reîntîlnim în expu­nere numele unor ilustra­tori de prestigiu ca Val. Munteanu, fără să ştim de ce linsese cele ale lui Be­nedict Gănescu şi Geta Brătescu, ambii artişti care au îmbunătăţit ilustraţia noastră de carte cu reali­zări de mare valoare. Au apărut nume noi, cu contri­buţii care dovedesc că genul acesta, care pă­rea puţin neglijat la un moment dat, îşi re­capătă vitalitatea. Este îmbucurătoare reafirmarea, foarte personală a lui Con­stantin Baciu, cu o serie de ilustraţii la Amintiri din copilărie ale lui Creangă. Jocul dibaci şi delicat cu metafora face farmecul şi unora din cele cîteva reclame comerciale : stofe de primăvară (Eugen Tatu) şi „Vinurile româneşti“ (Cik Damadian), „Gerovita­lul“ (Octav Dragoş), „Pensi Cola“ (O. Oprescu). Ar merita să fie ştiute şi alt­fel decît în expoziţie. Problema de atîtea ori reluată teoretic în presă şi în dezbaterile Uniunii Ar­tiştilor Plastici, a necesi­tăţii imperioase, de la sine înţelese, ca realizările gra­ficii publicitare să nu ră­­mînă exemplare de expo­ziţie, ci să intre în circui­tul cotidian al vitrinelor şi placardelor de afişe încă nu a căpătat o rezolvare prac­tică satisfăcătoare. Cu so­brietatea cuvenită genului, dar deloc plicticoase, sunt reclamele produselor indus­triei grele, semnate de C. Condacci şi V. Ciocîrdel şi copertele publicaţiei „Poli­grafia“ (Willi Müller). Se mai conturează alături de cele pomenite şi o altă tendinţă mai puţin practi­cată, nu lipsită de interes, dar care trebuie examinată în lumina specifică destina­ţiei artistice respective. Este vorba de stilul ab­stract cu un pur caracter decorativ. In măsura în care acest caracter decora­tiv are o valoare funcţio­nală sau este rezultatul e­­purării maxime a unei alu­zii de la şi înspre substanţa obiectului asupra căruia se opreşte, el poate prilejui rezultate atrăgătoare („Ca­lendarul" semnat de M. Chirnoagă şi N. Zamfir). Dar atunci cînd asociaţia imagistică, prin simplă li­nie şi culoare, nu numai că nu poate fi surprinsă, dar apare contradictorie cu sen­sul mai adînc al conţinutu­lui imaginii, totul cade în arbitrar. Afişul Muzeul Sa­tului de Ion Mitrici — un exerciţiu coloristic de un perfect bun gust, puţind însă să poarte orice alt ti­tlu ; sau afişul strident (pe­pita în două nuanţe de li­liachiu) pentru expoziţia cu vînzare „Arta populară şi meşteşuguri artistice“ fără legături de structură ornamentală esenţială cu produsele, foarte valoroase, ale acestei manifestări. Faptul, pozitiv în sine, al deschiderii unei expoziţii de grafică aplicată ar pune firesc problema unei con­fruntări periodice, mai frecvente, cu beneficiarul acestor produse — publicul. In cadrul unor astfel de confruntări — mai bine și mai „publicitar“ oferite de­cît expoziţia actuală — se va putea constata şi care sunt progresele reale, şi cine sînt artiştii ale căror realizări merită într-adevăr să fie reţinute. Faptul că în acest domeniu lucrează azi graficieni şi pictori cu­noscuţi şi apreciaţi confir­mă importanţa lui în cul­tura artistică contemporană şi obligă, pe cei cărora le revin răspunderi în acest sens, să facă maxi­mum de eforturi şi pentru ca lucrările să fie încredinţate celor mai talentaţi şi pentru ca ope­rele rezultate să-şi poată a­­tinge scopul, ajungînd, oda­tă pornite, şi la destinaţie, adică în public. Cu o con­diţie însă, puţin paradoxa­lă, de altfel, tocmai pentru o expoziţie de artă publi­citară ! Aceea de a i se face măcar publicitatea ele­mentară privind precis lo­cul de intrare în sala de expoziţie şi cu mai mult decît cîteva afişe, deabia vizibile. Amelia PAVEL t­eatre • Opera română : Oedip — 19,30. • Teatrul Naţional „I. L. Caragiale“ (sala Studio)­­ Jocul adevărului — 19,30. • Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ (sala din Bd. Schitu Măgureanu nr. 1) : Luceafărul — 20. (sala din str. Alex. Sahia nr. 76 A) : Kean — 20. • Teatrul Mic : Vrei să fii nevasta mea ? (spectacol prezentat de O.S.T.A.) — 20. • Teatrul „Ion Creangă" : Toate pînzele sus — 19,30. Îl Teatrul „Ţăndărică“ (sala din Calea Victoriei) : Aven­­urile lui Plum-Plum — 17, (sala din str. Academiei) : Şoricelul şi păpuşa — 17. • Teatrul „C. Tănase" (sala Savoy) : Comici vestit­ al revistei : N. Stroe ,19:30. Pentru iubitorul de mu­zică, Timişoara este de fie­care dată obiectul unui le­gitim interes. O tradiţie şi un prezent muzical păstrea­ză vie atenţia publicului faţă de activitatea Filarmo­nicii, a Operei şi a altor formaţii interpretative, iar comentatorii notează cu sa­tisfacţie prezenţa acestui autentic climat de dragos­te adîncă şi permanentă faţă de muzică. Timişoara, istoric, poate fi invidiată . Flautul fer­mecat de Mozart a fost in­terpretat, pentru locuitorii burgului, la numai 5 ani de la premiera absolută de la Viena. Liszt, Brahms, Joa­chim au concertat aici, iar marele Bruno Walter tot de la Timişoara a pornit, pe căile artei, spre a cuceri prestigiosul renume pe care i-1 recunosc muzicienii. In­tre cele două războaie, la Timişoara au funcţionat un conservator (care a activat pînă în 1947), o editură de muzică, o orchestră simfo­nică, şi tot de la Timişoara şi-au început cariera de artă multe personalităţi ale muzicii româneşti contem­porane. Un Liceu de muzi­că, de nivel republican, o orchestră simfonică cu in­terpretări pe care nu le au­zim uşor nici la Bucureşti, un cor al filarmonicii, care atacă, în spiritul aceleiaşi dăruiri, orice repertoriu, de la Haendel la prelucră­rile recente de folclor bă­năţean, un colectiv de ope­ră şi un colectiv de balet care au depăşit nivelul vic­toriilor locale şi chiar o foarte dezgheţată formaţie de chitare electrice, „Phö­nix“ — iată, într-o simplă enumerare, posibilităţile muzicale de care dispune astăzi oraşul. Ceea ce­ tre­buie spus, nu e deloc pu­ţin, mai ales că la Timişoa­ra am găsit pe lîngă pa­siune şi dragoste pentru muzică, proiecte şi iniţiati­ve, precum şi, în egală mă­sură, realităţi pe care nu­mai un autentic cult al a­­cestei arte putea să le de­termine. La Filart­ronica „Bana­tul“, am crezut că vacan­ţa a risipit orchestra simfonică şi corul. Am aflat însă că orchestra repetă şi, asistind la re­petiţii, am ascultat Sim­fonia 88 de Haydn (pre­gătită pentru un turneu de cîteva zile la Caransebeş, Băile Herculane, Reşiţa, Orşova) şi n-am putut să nu remarc încă o dată cali­tatea deosebită a grupului de coarde, stilul şi, o dată mai mult, tradiţia muzicală a întregii orchestre care, sub conducerea lui Nicolae Boboc, a redat un Haydn demn de cele mai bune concerte ale noastre. A fost o neaşteptată revelaţie mu­zicală estivală­­şi aici ne-am putea întreba de ce — desigur, în timpul sta­giunii — Radioteleviziunea se limitează să transmită, în direct, programele de la Ateneu şi de la Studioul de concerte — aceasta chiar dacă sunt ştiute dinainte ca fiind neinteresante — cînd s-ar putea mult mai bine ca şi filarmonicile din ţară să se bucure de acest pri­vilegiu si, printre ele, or­chestra filarmonicii din Ti­mişoara n-ar putea figura cîtuşi de puţin printre el­ LA TIMIŞOARA O VIAJĂ MUZICALA DE AUTENTIC PRESTIGIU timeie). In programul con­certului ascultat : simfonia amintită a clasicului vie­­nez, fragmente din Ano­timpurile de Vivaldi (so­listă violonista Angela Ga­­vrilă) și, în partea a doua, canţonete în interpretarea Doinei Badea. Programul nu trebuie să surprindă : muzica se adresează tutu­ror , poate că un neiniţiat, venit înainte de toate s-o asculte pe Doina Badea, va descoperi frumuseţile mu­zicii clasice şi preclasice, iar un altul, uşurel sofisti­cat, se va lăsa convins, pînă la urmă, că şi canţo­neta are un drept la viaţă. Desigur, într-o cuprinză­toare perspectivă culturală, şi pe cei de la Timişoara îi interesează problema pu­blicului. Nu e public mu­zical la Timişoara sau în oraşele din apropiere ? Nu se poate spune , dar ceea ce este tot atît de impor­tant este de a forma pu­blicul muzical pe care îl vom întîlni peste 5 sau pes­te 10 ani şi, în această pri­vinţă, rezultatele nu sînt deloc modeste. Fiecare con­cert de sîmbătă seara este reluat, a doua zi la ora 11, într-un program educativ, iar aici există 900 de tineri ascultători care, pe baza unui abonament, urmăresc săptămînă de săptămînă In­terpretările de muzică sim­fonică. Publicul concertelor de duminică dimineaţa este format, la Timişoara, mai ales din elevi, iar străduin­ţele unui grup de 10—12 profesori de muzică din o­­raş, care efectuează o per­manentă activitate muzi­cală de popularizare prin­tre elevii de la licee şi de la şcolile generale, nu pot fi decît binevenite. Dar nu numai orchestra simfonică a Filarmonicii contribuie la viata muzica­lă normală a Timişoarei . Opera îşi propune, numai in noua stagiune, mon­tarea a 5 spectacole­­ Năpasta de Sabin Dră­­goi, Michelangelo de Al­fred Mendelsohn, Lohen­grin de Wagner, Don Juan de Mozart, My Fair Lady de Löwe. Directorul Ope­rei, Nicolae Boboc, care conduce în acelaşi timp şi majoritatea concertelor simfonice de la Filarmoni­că, se arată foarte încre­zător în viitorul instituţiei sale, citind, totodată, şi nu­mele cîtorva solişti : Elena Botez, Marieta Grebenişan, Mira Popescu, Iuliu Mare, Mircea Mavrodin. Opera din Timişoara nu-şi limi­tează însă activitatea nu­mai la spectacolele inter­pretate la sediu. De cîţiva ani, colectivul de operă susţine adevărate stagiuni (de cîteva săptămîni la rînd) în diferite oraşe din apropiere. Astfel, la Petro­­șeni, pentru a da un sin­gur exemplu, după vizite succesive ale operei din Ti­mișoara, interesul pentru acest gen muzical a crescut într-o asemenea măsură, încît spectacolele se joacă cu casa închisă (cu o or­chestră reîmprospătată am fi, de altfel, dornici de a asculta acest colectiv liric şi la Bucureşti). După opinia iubitorilor de muzică din localitate, un lucru ar deschide şi mai larg orizonturile vieţii ar­tistice a oraşului, şi anu­me reînfiinţarea Conserva­torului de muzică din Ti­mişoara. De conservator, de altfel, se leagă toate firele vitale ale viitorului muzi­cal de aici : generaţii în­tregi ale Liceului de muzi­că, generaţii foarte bine pregătite, au plecat pentru studii superioare la conser­vatoarele de muzică din Bucureşti, Cluj şi Iaşi. Conservatorul însă ar o­­feri multora dintre a­­ceşti pasionaţi ai muzicii o catedră şi situaţia s-ar putea cu mult ameliora.. Funcţionînd, pentru înce­put cie cîteva secţii, el ar putea, cu timpul, să se ex­tindă, iar viaţa muzicală timişoreană, o dată cu a­­ceasta, să cunoască — după cum se poate înţelege lesne — un nou şi îmbucurător avînt. Dar străduinţele mu­zicienilor timişoreni par să fie răsplătite, iar publicul are cel m­ai frumos cuvînt de spus la adresa dăruirii lor. Acestui public artiştii Timişoarei îi dedică îndrăz­neţe proiecte de viitor. Mireaa M. ŞTEFANESCU c­inema • Planeta maimuţelor ! PATRIA — 9 ; 11,30 ; 12 ; 16,30 ; 19 , 31,13. • Frumoasei* vacanţe 1 REPU­BLICA — 9,30 ; 11,45 ; 10 ; 16,30 ; 18,45 ; 21. VICTORIA — 9 ; 11,15 ; 13,45 ; 16,15 ; 10,30 ; 20,45. • Roata vieţii : SALA CINEMA­TECA — 9,45 ; 12 ; 14,15 ; 16,30 ; 18,45 ; 21 (bilete la casă), MIORIŢA — 9 ; 11,15 ; 13,45 ; 16 ; 18,30 ; 21. a Fratele doctorului Homer : SALA PALATULUI — 19,30 (seria de bilete — 2574), FLACĂRA — 15,30 ; 18 , 20,30. • Testamentul unui pasă : LU­CEAFĂRUL — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16,15 ; 18,30 ; 20,45, GRĂDINA “DOINA — 19. a Căderea Imperiului Roman : FESTIVAL — 9 ; 12,30 ; 16,15 ; 19,30, la grădină — 19, MODERN — 10 , 14 ; 17.15 ; 20.30. a Jurnalul unei femei In alb : UNION — 15,30 ; 18 ; 20,30. • Prinţesa : CENTRAL — 8,30 ; 11 ; 13.30 ; 16 ; 18,30 ; 21. a Vicontele plăteşte polița­­ LU­MINA — 8.30—16.15 In continuare. • Colina : LUMINA — 18.45—20.45 în continuare. • Marysia și Napoleon : FERO­VIAR — 8,30 ; 11 ; 13.30 ; 18 ; 18.30 ; 21. • Graiul animalelor­­ TIMPURI NOI — 9—21 în continuare. • Neînțelesul : CAPITOL — 8,45 ; 11 ; 13,30 ; 16 ; 18,30 ; 21, la grădină — 19, FLOREASCA — 9 ; 11,15 ; 13.30 ; 16 ; 18,15 ; 20,30, ARTA — 9,15—15,45 în continuare; 18 ; 20,15, la grădină — 19. • Operaţiunea San Gennaro : EX­CELSIOR — 9.15 ; 11,30 ; 13.45 ; 16 ; 18.30 ; 20.45; MELODIA — 8.45 ; 11 ; 13.30 ; 16 ; 18,30 ; 20.45. • Răpirea fecioarelor şi Răzbuna­rea haiducilor : DOINA — 11.30 ; 16 ; 19.30. • Program pentru copii : DOINA — 9 . 10. • Surprizele dragostei : GRIVIŢA — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18.15 ; 20,30. FLAMURA — 9 ; 11.15 ; 13,30 ; 16 ; 18.15 ; 20.30. • Inimă de mamă : ÎNFRĂȚIREA INTRE POPOARE — 15,30 ; 17.45 ; 20. • Prietenele : BUZEŞTI — 15,30 ; 18 , 20,30. •e Minunile doamnei Venus : DA­CIA — 8—16,15 în continuare : 18.45 . 21. • Winnetou (seria a IlI-a) : BU­CEGI — 9 ; 11,15 ; 13,30 ; 16 ; 18,15 ; 20.30, GLORIA — 9 ; 11,15 ; 13.30 ; 16 ; 18,15 ; 20.30, TOMIS — 9—15.45 în continuare ; 18.15 ; 20.30. la gră­dină — 19. • Cei șapte samurai : UNIREA — 16 ; 19.30. • Viva Maria : LIRA — 15.30 ; 18 ; 20.30. • Vin cicliștii : DRUMUL SĂRII — 15 ; 17,30 ; 20, CIULEȘTI — 15.30 ; 18 . 20.30. MOŞILOR - 15.30 ; 18 ; 20.30. n Piramida zeului Soare : COTRO­­CENI — 15.30—18 în continuare. • Prima zi de libertate : COTRO­CENI — 20.30. • Sante oameni de aur : VOLGA — 9.30—16 în continuare : 18.15 ; 20.30. GRĂDINA PROCRESUL­­PARC — 19.30. m Infrîngerea lui Alexandru cel Mare : PROGRESUL — 15.30 ; 18 ; 20;15. a K.o. • VIITORUL — 15.30 ; 18 ; 20.30. • Trei copii „minune" : AURORA — 9 ; 11;15 ; 13,30 ; 15,45 ; 18 ; 20.30 la grădină — 19.30. • Tarzan, omul-maimuţă ! POPU­LAR — 15.30 ; 18 ; 20.30, RAHOVA — 15.30 ; 18 ; 20.30. • Zece negri mititel : MUNCA — 16 . 18 ; 20. • Fantezistii­­ VITÁN — 15,30 ; 18 ; 20.15. • Oscar : FERENTARI — 15,30 ; 18 ; 20.30. • Nebunul din laboratorul nr. 4 : PACEA — 15.45 ; 18 ! 20.15. • Gioconda fără surls : CRINGASI — 15,30 ; 18 ; 20 30. • Bela : COSMOS — 15,30 ; 18 ; 20.30. SCÂNTEIA — marţi 1 octombrie 1968 ROMANUL ca expresie a realităţii Paul GEORGESCU Oricît ar părea de ciudat spiri­telor excesiv de sistematice, lite­ratura a tins întotdeauna spre va­rietatea modalităţilor şi stilurilor. Această varietate rezultă din însuşi actul creaţiei ce presupune o se­lecţie personală a unei realităţi practic infinite. Oricare ar fi atitu­dinea declarată a scriitorului faţă de realitate, poate chiar de ostili­tate, opera de artă nu poate exista dincolo de realitate fiindcă acolo este... neantul. De aici nu poate decurge că realul trebuie privit ar­tisticeşte într-un fel, nici descris în­­tr-o singură manieră (fapt imposi­bil și lipsit de necesitate), dar de­curge cu necesitate faptul că ope­ra, din necesitate eternă, e o ima­gine a realului. O imagine limi­tată, originală, folosind sau inven­­tînd un limbaj artistic propriu (uneori nu prea) desigur, de vre­me ce scriem despre realităţi ■■■■■ prezente sau tre­cute dar realităţi totuşi. Exceptînd memorialistica sau jurnalul literar, fragmente de real, romanul, nuvela, schiţa constituie inevitabil o trans-­mmmmmmmmm laţie sau transfi­gurare a realului. Aici ni se înfăţi­şează un paradox al operei de pro­ză : ea este o imagine a realului şi o invenţie, o ficţiune. Ca scriitor, simpatizez cu ficţiunea dar ştiu că invenţia literară, creaţia sunt trans­laţii, transfigurări ale unor realuri trăite. A copia ceea ce vezi este poate un exerciţiu util începători­lor, de acord, dar a scrie un roman presupune invenţie. Poate că in­venţia nu este altceva decît a re­trăi cu maximum de intensitate, în­­tr-o altă situaţie, un fragment trăit de real. Dialectic vorbind, romanul au­tentic ţîşneşte din realitate, dintr-o trăire dar nu se mulţumeşte s-o transcrie, ci o modifică în aşa fel încît ea devine o realitate nouă, cu propria ei organizare. Romancierul, organizînd opera sa, nu se călău­zeşte după legi formale, ci caută să descopere un sens lumii. Cînd acest sens al existenţei lipseşte, îmi este indiferent dacă sînt bine aşe­zate cubuleţele colorate sau nu. Aş dori să subliniez că nici tema ro­manului nu este indiferentă, roman­­cierului, nici faptul dacă o va scrie­ sau nu. Adică acel ce scrie este im­pins spre act, de conştiinţă, el e obligat de o necesitate interioară, de o stare ce nu mai poate fi re­zolvată decît prin scris şi anume prin alegerea acelei teme. Deci in­diferent de stilul la care aderă, ro­manul e o expresie a realităţii trăi­te căreia îi caută un sens fiindcă i-o cere conştiinţa sa. Simt nevoia de a repeta aceste adevăruri fiind­că uneori critica se arată excesiv de preocupată de jocul scriitorului, fapt ce influenţează negativ asupra creaţiei propriu-zise. Or, romancie­rul nu copiază, nici nu se joacă , el caută un sens existenţei. Cu a­­ceeaşi modalitate se poate scrie ceva penibil sau un roman gran­dios. Modalitatea poate fi consem­nată, criticul îşi poate avea gustul său (numai să fie literar), dar nu se poate limita la atîta. Unii caută o cuprindere ceva mai largă a operei, alţii o îngustează la un joc de copii alteraţi, valoarea ei ar fi tocmai în lipsa de sens a operei. Atari păreri pot fi descoperite mai mult sau mai puţin ascuns. E po­sibil să fie o reacţie faţă de lite­ratura pedagogică de grad inferior, prezentată drept scop al artei. Dar este evident că opera de artă constituie un întreg­­ realitatea şi depăşirea ei în sens, sco­pul lucrurilor, căutarea şi des­coperirea lui, ideea şi organizarea ei artistică. Ideal vorbind, nici n-ar trebui încercată despărţirea unor aspecte ce­ trăiesc doar ■ ca ■ întreg organic. Practic, putem analiza un aspect sau altul, fără a pierde din vedere realitatea operei de artă. O atare înţelegere în total a operei e, practic, greu de realizat şi numai cîţiva o reuşesc , dar, indiferent de aspectul analizat, cred că e necesar ■■■■■■■■■ să ne reamintim sensul operei. A retrăi, în alte condiţii, realul şi a căuta să dai un sens fenomenelor, a căuta un sens chiar lumii, con­stituie singura justificare majoră a romanului. E posibil să eşuezi sau să reuşeşti, dar chinul de a da viaţă umbrelor, de a căuta adevă­rul şi cuvîntul, acest chin aparţine autorului. Cine a scris nu numai critică, dar şi roman a constatat, cu greu, că n-are sens să scorneşti gratuităţi, dar şi că răspunsul nu se descoperă prea uşor într-un articol sau într-o carte ; el, răspunsul, a­­pare printr-o retrăire dureroasă. Trebuie să regăseşti adevărul sin­gur. Ca marxist, înaintam într-o di­recţie deschisă mie, de alţii ; dar a fost nevoie să retrăiesc totul pen­tru ca el să poată exista realmente, artisticeşte vorbind. Adevărul este, desigur, mai larg, mai complet, dar în „Coborînd“ am limitat voit a­­ceşti ani de amurg la ce reuşeam să trăiesc din nou eu însumi, la realităţi pe care le cunoscusem alt­fel şi la altă vîrstă. Dar îmi e clar că am dorit să spun cîteva adevă­ruri măcar. Romanul me­u nu a fost seris fiindcă voiam să fiu ceva, simţeam nevoia să-l scriu, să spun ceva. Indiferent de valoarea cărţii mele, am aflat că a scrie o carte înseamnă a vroi să afirmi un ade­văr, să retrăieşti, în altă situaţie, adevărul pe care doreai să-l spui. E o trăire zguduitoare. Cum aş mai îndrăzni să scriu despre cartea alt­cuiva, ignorînd că autorul acela a dorit să spună celorlalţi ceva foarte important ? Evident, orice roman cuprinde partea sa de fantezie, de joc verbal... Aceste aspecte îi spo­resc valoarea romanului Dar, ori­cît de fantastic, el e parte din rea­litate, oricît joc verbal ar cuprin­de, el este expresie a unui adevăr suferit, trăit. De aceea, poate am dori ca unii critici să nu mai oco­lească atîta adevărul, conţinutul sau mesajul romanului, fără de care nimic, nu are valoare. . puncte de vedere Cu prilejul turneului companiei teatrale franceze „Serreau - Perm­etti“ Membrii companiei teatrale fran­ceze „Serreau-Permetti“ au făcut luni dimineaţă o vizită la sediul A­­sociaţiei oamenilor de artă din in­stituţiile teatrale şi muzicale — A.T.M., unde s-au întîlnit cu actori, regizori, critici de teatru şi ziarişti români. Oaspeţii au fost salutaţi de artista emerită Dina Cocea, prim­­secretar al A.T.M. După-amiază, Jack Ligot, consilie­rul cultural al ambasadei Franţei la Bucureşti, a oferit un cocteil cu prilejul turneului artiştilor francezi. Au luat parte Al. Bălăci, vicepre­şedinte al Comitetului de Stat pen­tru Cultură şi Artă, funcţionari su­periori din Ministerul Afacerilor Externe, oameni de cultură şi artă. Au participat, de asemenea, şefi de misiuni diplomatice acreditaţi la Bucureşti şi alţi membri ai corpului diplomatic. (Agerpres) Noul an universitar (Urmare din pag. D­­ru Înlăturarea repetărilor şi trată­rii paralele a unor date ştiinţifice, acest lucru ar fi inevitabil în cazul unei munci izolate a cadrelor didac­tice, iar consecinţa sa ar fi defavora­bilă bunei dozări a efortului solicitat studenţilor. Dar pentru a realiza a­­ceastă coordonare în colectivul de catedră şi la nivelul consiliului de fa­cultate, răspunderea iniţială revine fiecărui membru al corpului didac­tic. Marea problemă pe care şi-o pune azi şi pe care trebuie s-o rezolve orice profesor care gîn­­deşte asupra specialităţii sale, în con­textul contemporan al acumulării uluitoare de date ştiinţifice şi al dez­voltării de noi interpretări şi aplica­ţii, este problema selectării esenţia­lului şi prospectivului, ceea ce fundamentează cunoaşterea unei şti­inţe şi ceea ce are menirea de a o duce mai departe. O funcţie esenţială în creşterea nivelului învăţămîntului superior o îndeplineşte activitatea de cercetare ştiinţifică a întregului personal di­dactic, de la profesorii consacraţi pînă la asistenţii stagiari începători. Prevederile, legii înv­ăţămintului sancţionează obligativitatea de înde­­­plinire a planului de Cercetare. Tar criteriul activităţii ştiinţifice şi al calificării prin titluri ştiinţifice este principal in aprecierea muncii perso­nalului didactic. Pentru că, în mod logic, învăţămîntul superior, a vînit sarcina de a forma cadre superioa­re ştiinţifice, nu poate fi realizat de­cît de persoane care, activînd ele în­sele creator în cercetare şi dovedind înalte calităţi morale, umane, politi­ce, sînt animate în acelaşi timp de pasiunea de a transmite cunoştinţe multilaterale şi de a forma complex noi generaţii Pe lîngă importanţa pentru fundamentarea riguroasă şi pentru progresul învăţămîntului, cer­cetarea ştiinţifică a corpului didactic constituie o contribuţie însemnată la sporirea patrimoniului ştiinţific al naţiunii noastre şi, prin aceasta, al umanităţii. Pentru a creşte valoarea­­ acestei contribuţii şi pentru a bene­ficia de tot sprijinul acordat de partid şi de stat, cred că sînt nece­sare măsuri mai hotărîte, mai eficace şi mai operative de orientare a te­maticii de cercetare spre problemele mari, teoretice şi aplicative, ce inte­resează dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi culturii noastre, pe baza unei mai bune cunoaşteri a realităţilor, sarci­nilor şi perspectivelor economice şi sociale din ţara noastră şi a unei do­cumentări orientative mai largi şi mai prompte asupra mişcării ştiinţi­fice pe plan mondial. Esenţial pentru înnoirile din acest an este şi faptul că în contex­tul general al perfecţionărilor din şcoala noastră superioară s-a creat un cadru propice întăririi legăturii cu studenţii, pentru ca îndrumarea profesional-ştiinţifică şi educativă a acestora de către membrii corpului didactic să se realizeze individuali­zat, adaptat la specificul preocupă­rilor şi aptitudinilor fiecăruia din­tre ei. Şi în acest caz se reia o veche tradiţie universitară, a legăturii din­tre învăţăcei şi magistru, prezentă de altfel din totdeauna în şcoala noastră superioară, promovată conti­nuu în anii socialismului ; ea cores­punde necesităţii fireşti de a conti­nua după ora de prelegere sau de seminar schimbul de idei între vîrst­­nicii şi tinerii care s-au dedicat ace­loraşi idealuri de promovare a ştiin­ţei şi a umanităţii. Iar efectul edu­cativ al acestui permanent contact se concretizează nu numai în sporul de idei, ci şi în formarea concepţiei­­ ştiinţifice, marxist-leniniste, despre viaţă, în cultivarea năzuinţei spre o cît mai bogată, mai adîncă şi mai multilaterală informare, a convinge­rii că numai efortul continuu, zi de zi, condiţionează şi răsplăteşte mun­ca intelectuală, ca, de altfel, orice muncă. Cerinţa ca fiecare membru al corpului didactic să preia pentru îndrumare nemijlocită un grup de studenţi, pe care să-i consilieze, pe baza experienţei proprii, în proble­mele de viaţă, în ce priveşte studiul, în cercetarea ştiinţifică, exprimă înalta încredere a partidului şi sta­tului în capacitatea de educatori a membrilor universitari ai corpului didactic, va spori calitativ Întreaga activitate a învăţămîntului nostru superior, îndemnul nostru, de dascăli şi prieteni, se adresează călduros tine­rilor studenţi, cărora partidul şi statul le creează condiţiile cele mai favorabile de muncă şi viaţă univer­sitară. Satisfacţia datoriei împlinite şi perspectiva succeselor la studii şi în profesiune cer o asiduitate de realizare zilnică a obligaţiilor, pe baza concentrării eforturilor şi a unei bogate informări. Munca noastră, a membrilor cor­pului didactic şi studenţilor, face parte integrantă din grandioasa operă a construcţiei socialiste şi este, prin toate fibrele, legată indisolubil de trecutul, prezentul şi viitorul ţării. Sub acest semn şi consacraţi înfăp­tuirii măsurilor adoptate de condu­cerea de partid şi de stat în vederea dezvoltării învăţămîntului, începem noul an universitar. 19,30 — Telejurnalul de seară. P • • . . 19,50 _ Buletinul meteorologic. — fe C A ■ ■ Publicitate. T 20,06 — Film serial iVtkingii. H; * W 20,36 — In rariştea de lîngă vi! — rv seară de romanţe cu : An­­r.' gela Moldovan, Nicola« Florei, Ionel Budişteanu. r' 17,39 — Pentru şcolari: Cetatea 21,15 — Program de varietăţi. r' strugurilor. Transmisiune directă de la p 18,66 — TV, pentru specialiştii din Viena. Participă : Wenke­l industrie. Cibernetica eco- Mihre, Roy Blecq, Lucia­­­nomică. Participă : prof. Trogg, Hana Patzeltova, r­ei ing. Edmond Nicolau , Waldemar Matuska, Jo pj A cont. dr. Vladimir Trebici ; Danin, Richard Anthony, b matematicianul Vasile Io- Les Swingle Singers, Louis W Li- nescu. Armstrong, Sandle Shaw, m LI 18,38 — Curs de limba engleză. Peghi March şi alţii. * 19,00 — Emisiune pentru tineret. *2,30 — Numere de circ inregist­ra 4) Doi tineri interpreţi , pia­­trate pe peliculă. fi­nistul Dan Grigore şi vio- *5,60 — Telejurnalul de noapte. tonistul Eugen Sîrbu. 23,15 — închiderea emisiunii.

Next